Curs de miracole:Cap.19(I) – Păcat versus greșeală

păcat vs greșeală

      Înainte de păcat și de greșeală, la începutul acestui capitol, câte ceva despre credință, necredință, și vindecarea minții ca o condiție a vindecării trupului. Tema vindecării a mai fost abordată detaliat în primele capitole, informațiile putând  fi accesate aici: 

***

1. Vindecare și credință.

      Obiectivul final al acestui curs este obținerea păcii. Este un drum pe care, dacă ai pornit, nu poți înainta fără credință. Pe credință te-ai bazat atunci când ai invitat Călăuza în viața ta, pentru că nu te poți baza încă pe propriile percepții. Percepțiile tale limitate sunt viciate de particularitățile acestei lumi guvernată de trupuri, de naștere și moarte, de boală sufletească și trupească, de timp și spațiu. Pentru a păși în veșnicie ai nevoie de ajutor și de credință ca să-ți schimbi percepția obișnuită cu percepția adevărată.  Atunci pacea va coborâ în inima ta, și-l vei lăsa pe Dumnezeu să facă ultimul pas: pasul adevărului – iluminarea deplină. Lasă-ți așadar Călăuza să te îndrume și consacră fiecare situație de viață adevărului. Lasă-L pe El să “proceseze”, să pună cap la cap, să compare, să discearnă, să aleagă cea mai bună soluție pentru evoluția spiritului tău, chiar dacă aceasta este uneori în totală contradicție cu așteptările micuțului tău eu. Nu te răzvrăti și nu te descuraja,  mergi înainte!

      Situațiile de viață sunt mijloacele prin care toți Fiii lui Dumnezeu pot fi vindecați, cu o condiție: ca acestea să fie consacrate Adevărului. Când ai ieșit dintr-o situație împăcat înseamnă că decizia a fost corectă chiar dacă drumul a fost greu, iar decizia a fost corectă în măsura în care ai știut să asculți Călăuza din inima ta. Această Călăuză ți-a cerut să-i dai Lui micuțul tău eu, pentru a-ți putea regăsi Sinele. Când micuțul tău eu nu se va mai amesteca în viața ta, vei învăța să-ți vezi semenii așa cum i-a creat Dumnezeu – dincolo de trup pentru că nu sunt trupuri –  eliberându-i de toate pretențiile pe care eul tău le are de la ei. Numai așa își poate face loc vindecarea – vindecarea minții scindate, separate de Mintea Celui care te-a creat pe tine și pe toți frații tăi. Amintește-ți că trupul nu se poate îmbolnăvi așa cum nu se poate vindeca singur. Trupul e neutru. El este exact ce vrea mintea ta să facă din el și expresie a scopului în care l-a folosit. Este un mijloc de învățare atâta timp cât călătorești prin lumea timpului.

       Așadar în fiecare situație de viață nu-ți mai vedea frații ca fiind trupuri. Lasă-L pe Spiritul Sfânt  pe care l-ai chemat în inima ta, prin credință, să te îndrume către deciziile corecte, căci El vindecă prin tine. El iubește la fel pe toți Fiii lui Dumnezeu și El e cel care te va ajuta să alungi ideea de separare din viața ta. Căci totul este Unitate, tu și fratele tău sunteți uniți pe veci în Dumnezeu, iar trupurile sunt numai linii fine de demarcație care dau eului iluzia puterii într-o lume a iluziilor.

      Uită de eul tău micuț ce-ți stăpânește viața. Uită de necredință și alungă îndoielile, pentru că ele limitează și atacă, distrug și separă, interpun iluzii între tine, frații tăi  și Creator. Necredința se consacră iluziilor.

     Lasă credința să intre în viața ta, pentru că elimină limitele și întregește, unește și vindecă, înlătură toate obstacolele dintre Fiii lui Dumnezeu și Tatăl lor. Credința se consacră total adevărului.

     Prin necredință te consacri total iluziilor acestor lumi. Prin credință te consacri adevărului. Adevărul este absența iluziei, iar iluzia este absența adevărului. Nu le poți alege pe amândouă. Dacă le vrei pe amândouă nu le vei avea niciodată. Pentru iluzie ai nevoie de trup ca mijloc de căutare a realității prin atac. Pentru adevăr ai nevoie de o minte vindecată ca mijloc de căutare a realității prin iertare. Cum poți ierta dacă alegi să ataci? Cum poți iubi dacă alegi să judeci? Nu mai încerca în zadar să-ți vindeci trupul, căci trebuie să-ți vindeci mai întâi mintea!

Iată ce e vindecarea. Trupul e vindecat pentru că ai venit fără el și te-ai contopit cu Mintea în care stă toată vindecarea.

-

Să ai credință înseamnă să vindeci. E indiciul că ai acceptat Ispășirea pentru tine și vrei, prin urmare să o împărtășești. Prin credință, oferi darul eliberării de trecut, pe care l-ai primit. Nu folosi nimic din ce a făcut fratele tău odinoară, să îl condamni acum. Alegi de bunăvoie să îi omiți greșelile, privind dincolo de toate barierele dintre tine și el.

-

Credința e opusul fricii, o parte din iubire, așa cum și frica e o parte din atac. Credința vă recunoaște, grațios,  pe fiecare ca Fiu al iubitorului vostru Tată. Iubirea Lui e ceea ce vă unește, pe tine și pe fratele tău. Tu vezi Cristosul din el, și e vindecat pentru că vezi ce face credința de-a pururi justificată în fiecare.

-

Necredința îl vede pe Fiul lui Dumnezeu și îl judecă nedemn de iertare. Credința îl vede numai acum, pentru că nu se uită la trecut să îl judece, ci nu vede în El decât ce vede în tine. Ea nu vede prin ochii trupului. Ea e mesagera noii percepții.

-

Credința aduce pace, invitând Adevărul să intre și să înfrumusețeze ce s-a pregătit deja pentru frumusețe. Adevărul urmează credința și pacea. Credința e tot un obiectiv al învățării, de care nu mai e nevoie când lecția s-a învățat. Dar adevărul va rămâne pentru totdeauna.

-

Consacră-te, atunci, eternului și învață cum să nu îl perturbi și cum să nu faci din el un rob al timpului. Căci ce crezi că îi faci eternului îți faci ție. Poți înrobi un trup, dar o idee e liberă și nu poate fi întemnițată, nici limitată în vreun fel decât de mintea care a gândit-o. Căci rămâne legată de sursa ei, care îi este temnicer sau eliberator, în funcție de scopul pe care și-l alege singură.

Iar tu nu ești altceva, decât o idee a lui Dumnezeu.

2;3: Păcat versus greșeală; irealitatea păcatului.

“PĂCÁT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc(sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit.”

GREȘEÁLĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.”

Sursa: dexonline.ro

           Din definițiile curente, se deduce că greșeala și păcatul sunt pe undeva sinonime, pentru că iată, dincolo de păcatul strămoșesc, cel care “a alungat neamul omenesc din paradis”, păcat mai înseamnă la modul general și greșeală, vină, faptă vinovată, și de cele mai multe ori, în viața de zi cu zi, când atribuim un păcat cuiva îi atribuim de fapt o vină, o greșeală. 

            Iată însă ce spune cursul despre acest lucru:

E esențial să nu se confunde greșeala cu păcatul, pentru că tocmai această distincție face posibilă mântuirea. Căci greșeala poate fi corectată și răul îndreptat. Dar păcatul, dacă ar fi posibil, ar fi ireversibil. Păcatul cere pedeapsă după cum și greșeala cere corecție, și e clar că e o nebunie să crezi că pedeapsa e corecție.

-

Păcatul nu e o greșeală, căci implică o aroganță ce lipsește ideii de greșeală. Să păcătuiești ar însemna să încalci realitatea și să reușești. El presupune că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, reușind astfel să își piardă inocența și să se prefacă în ceva ce Dumnezeu nu a creat. Creația e considerată astfel neeternă, iar Voia lui Dumnezeu expusă la împotriviri și înfrângeri. Păcatul e marea iluzie a eului. Căci prin el, Dumnezeu Însuși e transformat și prefăcut în ceva incomplet.

-

Fiul lui Dumnezeu se poate înșela; se poate amăgi; poate chiar să își îndrepte puterea minții împotriva lui însuși. Dar nu poate păcătui. Nu poate face nimic care să îi schimbe cumva realitatea și să îl facă vinovat. Asta ar vrea păcatul să facă, fiindcă ăsta e scopul lui. Căci plata păcatului e moartea, dar cum pot muri nemuritorii?

-

O dogmă de bază în dementa religie a eului e aceea că păcatul nu e greșeală, ci adevăr, și că inocența e cea care ar fi amăgitoare. Puritatea e văzută ca aroganță, iar acceptarea păcătoșeniei de sine e percepută ca sfințenie. Și această doctrină înlocuiește realitatea Fiului lui Dumnezeu după cum l-a creat Tatăl său, și după cum l-a voit pe vecie. Să fie asta o dovadă de smerenie? Sau este mai degrabă, o încercare de-a smulge credința din adevăr și de-a o ține separată?

-

Eul consideră inadmisibil de-a reinterpreta păcatul ca greșeală. E cel mai “sfânt” concept din sistemul eului. Se poate spune, pe drept cuvânt, că eul și-a construit lumea de păcat. Numai într-o astfel de lume  ar putea să fie totul cu susul în jos. Căci păcatul a transformat creația dintr-o idee dumnezeiască într-un ideal dorit de eu: o lume condusă de el, alcătuită din trupuri lipsite de minte, supuse stricăciunii și descompunerii totale. Dacă este o greșeală, adevărul o poate desface cu ușurință. Orice greșeală poate fi corectată, dacă e lăsat să o judece adevărul. Dar, dacă greșelii i se dă statutul de adevăr, la ce mai poate fi adusă? “Sfințenia” păcatului se menține tocmai prin acest procedeu ciudat. 

-

Nu există piatră în tot bastionul de luptă al eului care să fie mai aprig apărată decât ideea că păcatul e real – o idee ce exprimă firesc în ce s-a prefăcut Fiul lui Dumnezeu și ce este. Căci asta e realitatea eului; ăsta e “adevărul” din care scăparea va fi mereu cu neputință. 

-

Oare nu ai prefera să fie totul o greșeală, care să se poată corecta total și din care să poți scăpa atât de ușor, încât întreaga ei corecție să fie ca o ieșire la soare dintr-o ceață? Căci nu e altceva. Poate ești tentat să fii de acord cu eul că e mult mai bine să fii păcătos decât să te înșeli. Gândește-te bine însă înainte de-ați îngădui să faci această alegere. Nu o aborda ușor căci alegi între iad și Cer.

***

Spiritul Sfânt nu poate pedepsi păcatul. Greșelile le recunoaște și le va corecta pe toate după cum L-a însărcinat Dumnezeu. Dar de păcat nu știe. Greșelile cer corecție și atât. Fiecare greșeală trebuie să ceară iubire. Ce e păcatul atunci? Ce ar putea să fie decât o greșeală pe care vrei să o ții ascunsă, un strigăt de ajutor pe care vrei să îl ții neauzit, și deci fără răspuns? 

       Observație: În una din lecțiile capitolelor trecute s-a exprimat clar faptul că orice greșeală poate fi iertată și corectată, cu o singură condiție: să fie expusă, să fie scoasă la vedere, să nu fie ascunsă, să fie eliberată și dată Spiritului Sfânt pentru a fi corectată și transformată. Este o alegere personală, pentru că fără dorința ta de a te corecta, Spiritul Sfânt nu poate face nimic. Tot ce este scos la lumină poate fi iertat și corectat. Tot ce este ascuns, ascuns rămâne, făcând să înflorească vinovăția, și iată, să transforme greșeala în păcat. Tot atacul, ura, învinuirea, judecarea, sunt de fapt strigăte după iubire, iar singura iubire care vindecă este iubirea dumnezeiască. Deschide-te deci către Tatăl tău, și lasă-ți greșelile în seama Spiritului Său Sfânt, căci de la El îți va veni pacea. Păstrază-te separat, ține-ți bine ascunse greșelile și le vei transforma în păcat.

În timp, Spiritul Sfânt vede clar că Fiul lui Dumnezeu poate face greșeli. Și tu vezi asta. Dar nu recunoști diferența dintre timp și veșnicie pe care o recunoaște El. Iar, când se termină corecția, timpul e veșnicie.  Spiritul Sfânt te poate învăța cum să vezi timpul altfel și cum să privești dincolo de el, dar nu cât timp crezi în păcat. În greșeală da, căci pe ea mintea o poate corecta. 

-

Când ești tentant să crezi că păcatul e real, amintește-ți un lucru: dacă păcatul e real, Dumnezeuși tu nu sunteți. Dacă creația e extindere, Creatorul precis S-a extins, și e imposibil ca o parte din El să fie total diferită de restul. Dacă păcatul e real, Dumnezeu precis Se războiește cu El însuși. Precis S-a scindat și oscilează între bine și rău; parțial normal și parțial anormal. Căci a creat precis ce vrea să Îl distrugă și ce are puterea s-o facă. Oare nu e mai ușor să crezi că te-ai înșelat decât să crezi asta?

-

Cât timp crezi că realitatea ta sau a fratelui tău e delimitată de un trup, vei crede în păcat. Căci credința că trupurile limitează mintea duce la o percepție a lumii în care dovada separării pare a fi peste tot. Iar Dumnezeu și creația Sa par dezbinați și înfrânți. Căci păcatul ar dovedi că lucrul pe care Dumnezeu l-a creat sfânt nu poate triumfa asupra lui. Păcatul ar fi considerat mai tare decât Dumnezeu, ceva înaintea căruia Dumnezeu Însuși trebuie să Se plece, oferindu-Și creația cuceritorului ei. Să fie oare asta smerenie sau nebunie?

-

Dacă păcatul e real, trebuie să rămână de-a pururi nevindecabil. Căci ar exista atunci o putere mai presus de a lui Dumnezeu, capabilă să facă o altă voie care poate să îi atace Voia și să o înfrângă.

-

Și totuși, cauți cu surâsul Cerului pe buze și cu binecuvântarea Cerului în priviri. Nu vei mai vedea mult păcatul. Căci, în noua percepție, mintea îl corectează când pare a fi văzut, și devine invizibil. Greșelile se recunosc rapid și se predau rapid corecției, să fie vindecate, nu ascunse. Vei fi vindecat de păcat și de toate ravagiile lui în clipa în care nu îi mai dai putere asupra fratelui tău. Și eliberându-l bucuros de credința în păcat, îl vei ajuta să își depășească greșelile.

-∞-


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***
Observație:

Rezumatele realizate, ideile sau selecțiile de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.

Fragmentele citate:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole-Cap.19: “Dobândirea păcii” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.358-365.


Share Button

Curs de miracole: Cap.18(IV) – Nu trebuie să fac nimic

5D

      Dacă te afli cumva ca și mine în situația de a parcurge “Curs de miracole” te lași uneori pradă mai mult studiului decât trării, și asta nu pentru că nu ți-ai dori experiența – căci de aceea te străduiești să studiezi, pentru a ajunge la ea – ci pentru că textul este greu, cuvintele sunt grele, necesită un efort mental susținut pentru a învăța și pentru a înțelege.

      Fragmentele de mai jos, vorbe spuse în felul său unic de către Osho, au darul să te scoată puțin din mental și să te aducă în inimă. Dacă vrei un plus de înțelegere, dar și de trăire a subcapitolelor 4 și 6 de astăzi, nu ezita să parcurgi întreg textul pe sursa de pe care l-am preluat. Ai grijă apoi, fă o pauză, trage aer în piept și revino în minte pentru că mai ai încă de învățat. Vei înțelege mai bine ce este clipa sfântă și cât, sau dacă mai ai ceva de făcut pentru a o trăi.

osho

Acum înțeleg de ce nu se întâmpla nimic. Însăși efortul era bariera, însăși scara era piedica, însăși impulsul de a căuta era obstacolul. Nu înseamnă că poți să ajungi la realizare fără a căuta. Căutarea este necesară, dar apoi vine un moment în care căutarea trebuie lăsată deoparte. Barca este necesară pentru a trece râul, dar apoi vine un moment în care trebuie să ieși din barcă și să uiți totul de ea și s-o lași în urmă. Efortul este necesar, fără efort nimic nu este posibil. Și de asemenea, doar cu efort, nimic nu este posibil.

Chiar înaintea zilei de 21 martie 1953, cu șapte zile înainte, am încetat să mai lucrez asupra mea. Vine un moment în care vezi toată inutilitatea efortului. Ai făcut tot ce poți și nu se întâmplă nimic. Ai făcut tot ce este omenește posibil. Atunci, ce altceva mai poți să faci? În neputință totală, renunți la orice căutare. Și în ziua în care căutarea a încetat, în ziua în care nu mai căutam ceva, în ziua în care nu așteptam ca ceva să se întâmple, a început să se întâmple. O nouă energie a apărut – de nicăieri.

Țineți minte, din acea zi nu am mai fost niciodată cu adevărat în corp; doar un fir delicat mă unește cu corpul. Și sunt surprins în permanență că cumva întregul mă vrea aici, pentru că nu mai sunt aici din propria mea putere, nu mai sunt aici din voința mea. Trebuie să fie voința întregului să mă țină aici, să mă lase să mai zăbovesc puțin pe acest mal. Poate că întregul vrea să împărtășească ceva cu voi, prin mine.

Din acea zi, lumea este ireală. O altă lume s-a dezvăluit. Când spun că lumea este ireală nu vreau să spun că acești copaci sunt ireali. Acești copaci sunt absolut reali – dar modul în care vedeți voi acești copaci este ireal. Acești copaci nu sunt ireali în sine – ei există în Dumnezeu, ei există în realitatea absolută – dar așa cum îi vedeți voi, de fapt nu îi vedeți nicidoată; voi vedeți altceva, un miraj.

Vă creați propria voastră lume de vis în jurul vostru și până când nu vă treziți, veți continua să visați. Lumea este ireală pentru că lumea pe care o cunoașteți voi este lumea viselor voastre. Când visele încetează și întâlnești pur și simplu lumea care este acolo, aceasta este lumea reală. Nu sunt două lucruri, Dumnezeu și lumea. Dumnezeu ete lumea, dacă ai ochi, ochi limpezi, fără nici un fel de vise, fără nici un fel de praf al viselor, fără nici un fel de ceață de somn; dacă ai ochi limpezi, claritate, sensibilitate, există doar Dumnezeu.

Dumnezeu este ceva universal. Odată ce ieși din visele tale private, este acolo. A fost mereu acolo. Odată ce ochii tăi sunt limpezi, o iluminare bruscă – brusc ești inundat de frumusețe, măreție și grație. Acesta este țelul, acesta este destinul. Dă-mi voie să repet. Fără efort nu vei ajunge niciodată, fără efort nimeni nu a ajuns vreodată. Vei avea nevoie de un mare efort, și doar atunci vine un moment când efortul devine inutil. Dar devine inutil doar când ai ajuns la însăși vârful lui, niciodată înainte. Când ai ajuns la însăși punctul culminant al efortului tău – tot ce puteai face, ai făcut – atunci brusc nu mai este nevoie să faci nimic. Renunți la efort.

Osho, despre ziua iluminării sale-fragmente

Articol preluat de aici  (http://oshojoy.ro/osho-despre-ziua-iluminarii-sale)

nu trebuie să fac nimic

4. Mica disponibilitate.

 

      Să revenim acum la clipa sfântă. Te întrebi, poate, cum ai putea ajunge la ea. Îți închipui  că cine știe ce eforturi și tehnici trebuie să aplici. Cursul ne învață că nu e așa. Clipa sfântă e rezultatul voinței tale. Va veni atunci când vei manifesta dorință și disponibilitate. Nu poți face mai mult de atât. Nu uita că Spiritul Sfânt e Călăuza ta în acest demers. Lasă-l pe El să-ți arate drumul. A încerca să faci ceva cu de la tine putere înseamnă a-ți amesteca eul, și tocmai am învățat că eul este acea micuță parte din tine de care are nevoie El pentru a te conduce către mântuire. Lasă-i Lui eul tău. Nu încerca să-I dai ce nu-ți cere, căci la puținul de care e nevoie din partea ta, El adăugă măreția și puterea .

Clipa sfântă e rezultatul hotărârii tale de-a fi sfânt. Ea e răspunsul. Dorinţa şi disponibilitatea de-a o lăsa să vină îi precede venirea. Îţi pregăteşti mintea pentru ea numai în măsura în care recunoşti că o vrei mai presus de toate.

-

Nu te încrede în bunele tale intenţii. Ele nu sunt de ajuns. Încrede-te însă implicit în disponibilitatea ta. Concentrează-te doar asupra ei şi nu te îngrijora că e înconjurată de umbre. De aceea ai venit. Dacă ai putea să vii fără ele, nu ai avea nevoie de clipa sfântă. Vino la ea nearogant, presupunând că trebuie să atingi starea pe care o aduce venirea ei. Miracolul clipei sfinte stă în disponibilitatea ta de-a o lăsa să fie ce e. Şi în disponibilitatea pe care o ai faţă de asta stă şi acceptarea ta de către tine, aşa cum ai fost menit să fii.

-

Dificultatea pe care o ai cu clipa sfântă provine din convingerea ta fixă că nu o meriţi.

-

Clipa sfântă nu provine numai din mica ta disponibilitate. Ea rezultă întotdeauna din puţina ta disponibilitate, combinată cu puterea nelimitată a Voii lui Dumnezeu. Ai greşit când ai crezut că trebuie să te pregăteşti pentru El. E imposibil să faci pregătiri arogante pentru sfinţenie, şi să nu crezi că tu stabileşti condiţiile păcii. Dumnezeu le-a stabilit. (…) Nu tu l-ai făcut pe student, şi nici nu îl poţi face să fie altfel. Vrei mai întâi să faci tu însuţi un miracol, pentru ca apoi să te aştepţi să ţi se facă unul?

-

Tu doar pui întrebarea. Răspunsul e dat. Nu căuta să răspunzi, ci doar să primeşti răspunsul aşa cum e dat. Când te pregăteşti pentru clipa sfântă, nu încerca să te faci sfânt ca să fii gata să o primeşti. Ar însemna să îţi confunzi rolul cu al lui Dumnezeu. Ispăşirea nu poate ajunge la cei ce cred că trebuie mai întâi să ispăşească, ci numai la cei ce nu îi oferă decât simpla disponibilitate de a-i face loc. Purificarea ţine doar de Dumnezeu şi îţi este, de aceea, destinată ţie. Decât să cauţi să te pregăteşti pentru El, încearcă mai degrabă să gândeşti în felul următor:

****

  • Eu, care sunt gazda lui Dumnezeu, Îl merit.
  • Cel Ce Şi-a stabilit sălaşul în mine l-a creat aşa cum îl vrea.
  • Nu e nevoie să îl pregătesc pentru El, ci doar să nu Îi perturb planul de a-mi reda propria conştienţă că sunt veşnic pregătit.
  • Nu e nevoie să adaug nimic la planul Lui.
  • Dar, pentru a-l primi, trebuie să fiu dispus să nu îl înlocuiesc cu al meu.

****

 Atât. Adaugă altceva, şi nu vei face decât să iei înapoi puţinul care ţi se cere. (…) Pregătirea pentru clipa sfântă Îi aparţine Celui Ce o dă. Cedează-te Celui a Cărui funcţie este să elibereze. Nu îţi aroga funcţia Lui. Dă-I doar ce îţi cere, să înveţi ce mic e rolul tău şi ce mare e al Său.

-

Iată ce face din clipa sfântă un lucru atât de uşor şi de firesc. Tu faci din ea un lucru dificil, pentru că insişti că trebuie să faci mai mult. Îţi vine greu să accepţi ideea că trebuie să dai atât de puţin ca să primeşti atât de mult. (…) Mai eşti convins că înţelegerea ta are de adus o contribuţie puternică la adevăr şi că îl face ceea ce este. Dar am subliniat că nu trebuie să înţelegi nimic. Mântuirea e uşoară tocmai pentru că nu îţi cere nimic din ce nu poţi da chiar acum.

 

***

7. Nu trebuie să fac nimic.

 

       Există vreo decizie pe care o iei și nu implică într-un fel sau altul comfortul, protecția sau plăcerea corpului? Trupul este pentru tine scop, și nu mijloc de mântuire. Crezi încă mult prea mult în puterea lui. Te confunzi cu trupul tău tot timpul cât ești treaz. Numai în somn se pare că nu mai ești conștient de el.

      Niciodată nu ți-ai uitat cu desăvârșire trupul. Dacă ai putea face asta în mod conștient măcar o clipă, ai putea trăi clipa sfântă. Ți-ai vedea trupul apoi altfel. N-ar trebui să-l rănești, să-l îmbolăvești, să treacă prin dureri, n-ar mai fi necesare experiențele din moarte clinică pentru a trăi iluminarea.

      Îți amintești? În lecțiile trecute se spunea că fiecare merge pe drumul Ispășirii cât poate de mult. Miracolele de iubire, iertare, ne-judecare, sunt cele care pot scurta până la anulare drumul rămas de parcurs până la Ispășire. Relația sfântă este parte a drumului spre iluminare. O relație sfântă este orice relație din viața ta bazată pe iertare , nejudecare, iubire. În cadrul acestor relații tu ai un singur rol: acela de a face fericit. Aceste relații sunt sub ocrotirea și îndrumarea Spiritului Sfânt.

      Unii trăiesc clipa sfântă spontan, alții “se întorc din morți” iluminați și povestesc experiențele pe care le-au trăit, iar alții pur și simplu învață s-o atingă.

E imposibil să accepţi clipa sfântă fără rezerve dacă nu eşti dispus, măcar o clipă, să nu vezi nici trecut, nici viitor. Nu te poţi pregăti pentru ea fără să o plasezi în viitor. Eliberarea ţi se dă în clipa în care o doreşti. Mulţi şi-au petrecut o viaţă întreagă în pregătiri şi au ajuns să atingă clipele lor de succes. Cursul acesta nu încearcă să te înveţe mai mult decât au învăţat aceştia în timp, ci urmăreşte să economisească timp. Poate că încerci să urmezi un drum foarte lung până la obiectivul acceptat. E extrem de dificil să atingi Ispăşirea luptându-te cu păcatul. Se depun enorme eforturi în încercarea de-a sanctifica ceva dispreţuit şi mult urât. Şi nu e nevoie nici de o viaţă petrecută contemplând, nici de perioade lungi de meditaţie în vederea unei detaşări de trup. În final, toate încercările de acest fel vor fi încununate de succes datorită scopului lor. Dar mijloacele sunt anoste şi iau mult timp, căci toate aşteaptă să le aducă viitorul eliberarea dintr-o stare de nevrednicie şi inadecvare prezentă.

-

 Calea ta va fi diferită, nu ca scop, ci ca mijloace. O relaţie sfântă e un mijloc de-a economisi timp. O singură clipă petrecută împreună cu fratele tău vă redă la amândoi universul. Eşti pregătit. Nu trebuie decât să ţii minte că nu trebuie să faci nimic. Ţi-ar fi de mult mai mare folos să te concentrezi asupra acestui lucru decât să te gândeşti ce-ar trebui să faci. Când vine pacea, în sfârşit, la cei ce luptă cu ispita şi se chinuiesc să nu cadă în păcat; când vine lumina, în sfârşit, în mintea dedată să contemple; sau când ţinta e atinsă de orişicine, în sfârşit, ea vine întotdeauna cu o singură şi veselă descoperire: „Nu trebuie să fac nimic”.

-

Iată eliberarea ultimă pe care o va găsi fiecare într-o bună zi, în felul lui, la timpul lui. Nu îţi trebuie acest timp. Ţi s-a economisit timp fiindcă tu şi fratele tău sunteţi împreună. Iată mijlocul special pe care îl foloseşte cursul să îţi economisească timp. Nu te vei folosi de curs dacă ţii să uzezi de mijloace care le-au servit altora foarte bine, neglijând ce s-a făcut pentru tine. Economiseşte timp pentru mine cu această singură pregătire şi antrenează-te să nu faci altceva. „Nu trebuie să fac nimic” e un mod de-a-ţi declara loialitatea cu adevărat neîmpărţită. Crezi această declaraţie şi o singură clipă, şi vei realiza mai mult decât îi este dat unui secol de contemplaţie sau de luptă cu ispita.

-

A face ceva implică trupul. Şi, dacă recunoşti că nu trebuie să faci nimic, vei retrage valoarea trupului din mintea ta. Aici se găseşte uşa – deschisă şi rapidă – prin care te strecori pe lângă secole de eforturi şi reuşeşti să evadezi din timp. (…) Celui ce nu trebuie să facă nimic nu îi trebuie timp. Să nu faci nimic înseamnă să te odihneşti şi să faci un loc în sinea ta, în care activitatea trupului nu mai cere atenţie. În locul acesta, Spiritul Sfânt vine şi rămâne să stea. El va rămâne când vei uita şi când activităţile trupului vor reveni să îţi ocupe mintea conştientă.

-

Va exista însă întotdeauna acest loc de odihnă la care poţi să revii. Şi vei fi mai conştient de acest centru liniştit al furtunii decât de toată activitatea ei dezlănţuită. Acest centru liniştit, în care nu faci nimic, va rămâne cu tine, oferindu-ţi odihnă în toiul fiecărei activităţi febrile pe care vei fi trimis să o desfăşori. Căci, din acest centru, vei fi îndrumat cum să foloseşti trupul într-un mod nepăcătos.

-∞-


 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***
Observație:

Rezumatele realizate, ideile sau selecțiile de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.

Fragmentele citate:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.342-344; 349-351.


 
 
Share Button

Curs de miracole18(III) – Micuța grădină: despre trup și dincolo de el.

unitate 

 

6. Dincolo de trup

 

   Îți vezi semenii ca pe niște trupuri. Atunci când îi judeci, îi ataci, când proiectezi vinovăția asupra lor, ai în vedere trupurile separate, crezând că ei sunt trupurile lor. Trupul nu poate face nimic cu de la sine putere. Trupul e doar un instrument de învățare pentru minte, iar mintea ta nu e separată de mintea fratelui tău. Mințile sunt unite dar tu nu te identifici cu ele. Trupurile sunt însă cu adevărat separate.

Nu există nimic în afara ta. Iată ce trebuie să înveţi până la urmă, căci e realizarea faptului că ţi se redă Împărăţia Cerului.

-

Cerul nu e nici loc, nici stare. Este doar conştienţa Unităţii desăvârşite şi cunoaşterea faptului că nu există altceva: nimic în afara acestei Unităţi şi nimic altceva înăuntru.

-

Ce altceva ar putea să dea Dumnezeu decât cunoaşterea de Sine? Ce altceva mai e de dat? Credinţa că poţi să dai şi să primeşti altceva, ceva din afara ta, te-a costat conştienţa Cerului şi a Identităţii tale.

-

Minţile sunt unite; trupurile, ba. Separarea pare posibilă numai atribuind minţii proprietăţile trupului. Şi atunci mintea pare fragmentată, izolată şi singură. Vinovăţia ei, care o ţine separată, e proiectată asupra trupului, care suferă şi moare din cauză că e atacat pentru a ţine separarea în minte şi a nu o lăsa să îşi cunoască Identitatea.

-

Te vezi închis într-o închisoare separată, îndepărtat şi inaccesibil, fără cale de ieşire şi fără cale de acces până la tine. Urăşti această închisoare pe care ai făcut-o şi vrei să o distrugi. Dar nu vrei să evadezi din ea, lăsând-o nevătămată, fără vinovăţia ta asupra ei.

-

Dar numai aşa poţi evada. Casa răzbunării nu e casa ta; locul pe care l-ai rezervat să îţi adăpostească ura nu e o închisoare, ci o iluzie de sine. Trupul e o limită impusă comunicării universale care e o veşnică proprietate a minţii. Comunicarea însă e lăuntrică. Mintea ajunge la ea însăşi. Nu e făcută din diferite părţi, care ajung unele la altele. Nu iese afară. În ea, nu are limite şi, în afara ei, nimic nu există. Ea cuprinde totul. Pe tine te cuprinde în totalitate: tu în ea şi ea în tine. Altceva nu există, niciunde şi nicicând.

-

Trupul este în afara ta şi numai pare să te înconjoare, separându-te de alţii, ţinându-te pe tine izolat de ei şi pe ei de tine. Trupul nu există. Nu există barieră între Dumnezeu şi Fiul Său, şi Fiul Său nu poate să se separe de El decât în iluzii. Asta nu e realitatea lui, deşi el crede că este. (…)Nu poţi pune o barieră în jurul tău, pentru că Dumnezeu nu a pus bariere între El şi tine.

-

 Poţi să îţi întinzi mâna şi să atingi Cerul.  Eşti înconjurat numai de Dumnezeu. Ce limite ţi s-ar putea impune ţie, cel înglobat de El?

-

Fiecare a trecut, la un moment dat, prin aşa-zisa senzaţie că e transportat dincolo de el însuşi. Acest sentiment de eliberare depăşeşte cu mult visul libertăţii. E o senzaţie că ai scăpat efectiv de limitări. Dacă stai să analizezi ce implică de fapt această „transportare”, îţi dai seama că e o subită neconştientizare a trupului şi o unire a ta cu un altceva prin care mintea ta se lărgeşte să îl cuprindă. Acesta devine parte din tine, când te uneşti cu el. Şi amândoi deveniţi întregi, căci nicicare dintre voi nu e perceput ca separat. Ce se întâmplă de fapt e că ai renunţat la iluzia unei conştientizări limitate şi ai scăpat de frica unirii. Iubirea care o înlocuieşte numaidecât se extinde la lucrul care te-a eliberat şi se uneşte cu acesta. Şi, pe toată durata acestei uniri, nu eşti nesigur de Identitatea ta şi nu vrei să O limitezi. Ai ajuns din frică în pace, pur şi simplu acceptând realitatea şi nepunându-i nicio întrebare. Ai acceptat-o pe ea în locul trupului şi te-ai lăsat să fii una cu ceva de dincolo de el, pur şi simplu nelăsându-ţi mintea să fie limitată de el.

-

Unirea aceasta se poate produce indiferent de distanţa fizică ce pare să existe între tine şi lucrul cu care te uneşti; de respectivele voastre poziţii în spaţiu; şi de diferenţele de mărime şi calitate aparentă dintre voi. Timpul nu e relevant; unirea se poate produce cu ceva trecut, prezent sau anticipat. Acest „ceva” poate fi orice şi oriunde: un sunet, o imagine, un gând, o amintire, chiar şi o idee generală, fără trimitere la ceva anume. Dar, în fiecare caz, te uneşti cu el fără rezerve fiindcă îl iubeşti şi vrei să fii cu el. Şi, de aceea, te grăbeşti să îl întâmpini, lăsându-ţi limitele să se topească, suspendând toate „legile” la care se supune trupul tău şi înlăturându-le încetişor.

-

Nu e pic de violenţă în această evadare. Trupul nu e atacat, ci doar perceput cum trebuie. El nu te limitează, pur şi simplu din cauză că nu vrei să o facă. Nu eşti „ridicat afară” din el, ci nu te poate conţine. Şi mergi unde vrei să fii, câştigând – şi nu pierzând – o senzaţie de Sine. În aceste clipe de eliberare de restricţiile fizice, percepi o bună parte din ce se întâmplă în clipa sfântă: barierele timpului şi spaţiului se ridică, pacea şi bucuria se resimt subit, şi, mai presus de toate, nu mai eşti conştient de trup şi nu îţi mai pui problema dacă toate acestea sunt sau nu sunt cu putinţă.

-

Sunt cu putinţă pentru că le vrei. Expansiunea subită a conştienţei care are loc odată cu dorinţa ta de-a avea aşa ceva este atracţia irezistibilă pe care o deţine clipa sfântă. Ea te cheamă să fii tu însuţi, în sigura ei îmbrăţişare. Acolo, legile limitării sunt anulate pentru tine, să te primească la deschidere mentală şi la libertate. Vino la acest loc de refugiu, în care poţi să fii tu însuţi în pace. Nu prin distrugere, nu printr-o evadare, ci printr-o simplă şi liniştită contopire. Căci pacea ţi se va alătura şi ea, pur şi simplu pentru că ai fost dispus să te desprinzi de limitele pe care i le-ai impus iubirii şi să i te alături unde este şi unde te-a condus, ca răspuns la blânda ei chemare să îţi afli pacea.

 

8. Micuța grădină

*

” Oare poți tu, care te vezi într-un trup să te cunoști ca idee?”

*

      Trupul e o limită impusă iubirii, iar iubirea este Dumnezeu, și tu o fărâmă din ea. Trupul e o limită impusă nelimitatului, iar nelimitatul este Dumnezeu, și tu o fărâmă din el. I-ai asociat un trup până și lui Dumnezeu, i-ai dat și Lui o formă pentru a putea “comunica” cu El în formă, doar pentru că nu te poți percepe pe tine ca fiind fără formă. Nu poți să-ți amintești cunoașterea pe care o ai, folosind doar simțurile trupului. Nu vei vedea nicicând grandoarea în care plutești.

Trupul e o mică împrejmuire care îngrădeşte o mică parte dintr-o idee strălucită şi completă. El trasează un cerc, infinit de mic, în jurul unui segment infim din Cer, desprins din întreg, declarând că în el e împărăţia ta, unde Dumnezeu nu poate să intre.

-

În această împărăţie domneşte eul, crud de tot. Pentru a apăra acest mic fir de praf, te pune să te lupţi cu universul. Acest fragment al minţii tale e o părticică atât de infimă a ei, încât – dacă ai putea să apreciezi întregul – ai vedea numaidecât că e cât o rază infimă pe lângă soare sau cât o minusculă undă pe lângă ocean. În aroganţa ei uluitoare, această rază infimă a hotărât că este soare; această undă aproape imperceptibilă se declară ocean. Gândeşte-te cât de singur şi înspăimântat e acest gând minuscul, această iluzie infimă ce se izolează împotriva universului. Pentru raza de soare, soarele devine „duşmanul” ce vrea să o devoreze, iar oceanul înspăimântă mica undă şi vrea să o înghită.

-

Soarele şi oceanul însă nici măcar nu îşi dau seama de toată această activitate bizară şi lipsită de sens. Ei merg, pur şi simplu, mai departe, inconştienţi că un mic segment din cadrul lor se teme de ei şi îi urăşte. Chiar şi acest segment nu s-a pierdut de ei, căci nu ar putea supravieţui de unul singur. Şi ce crede el că este nu îi schimbă în niciun fel dependenţa totală de cei din care îşi derivă existenţa. Întreaga lui existenţă rămâne în ei. Fără soare, raza ar dispărea; fără ocean, unda este de neconceput.

-

Iată în ce situaţie bizară par să fie cei aflaţi într-o lume populată de trupuri. Fiecare trup pare să adăpostească o minte separată, un gând deconectat, trăind singur şi neconectat la Gândul care l-a creat.

-

Ca soarele şi ca oceanul, Sinele tău merge mai departe, nebăgând de seamă că această părticică se consideră nimeni altul decât tine. (…) Acest mic aspect nu e diferit de întreg, fiind continuu cu acesta şi una cu el. Nu duce o viaţă separată, pentru că viaţa lui este unitatea în care fiinţa lui a fost creată.

-

Nu accepta că ai fi acest mic aspect îngrădit. Raza nu sclipeşte decât în lumina soarelui, iar unda nu dansează decât sprijinită de ocean. Chiar vrei să rămâi în mica ta împărăţie, un rege jalnic, un conducător amărât peste tot ce cuprinde cu privirea, care nu are nimic de văzut şi care, totuşi, ar muri să apere nimicul? Acest mic sine nu e împărăţia ta.

-

Iubirea nu cunoaşte trupuri şi ajunge la tot ce-a fost creat după asemănarea ei. Lipsa ei totală de limite este semnificaţia ei.

-

Gândul lui Dumnezeu îţi învăluie mica împărăţie, aşteptând la bariera pe care ai construit-o, să intre şi să se reverse asupra pământului arid. Uite cum ţâşneşte viaţa pretutindeni! Pustiul se preface într-o grădină, verde, adâncă şi liniştită, oferindu-le odihnă celor ce s-au rătăcit şi pribegesc prin praf. Oferă-le un loc de refugiu, pregătit pentru ei de iubire unde a fost cândva un pustiu. Şi toţi cei pe care îi primeşti acolo îţi vor aduce iubire din Cer. Ei intră unul câte unul în acest loc sfânt, dar nicicare nu va pleca cum a venit, de unul singur. Iubirea pe care au adus-o cu ei va rămâne cu ei, după cum va rămâne şi cu tine. Şi, sub influenţa ei binefăcătoare, micuţa ta grădină se va întinde şi va ajunge la fiecare însetat de apă vie, devenit prea ostenit să meargă mai departe de unul singur.

-

Clipa sfântă e invitaţia pe care o adresezi iubirii să intre în împărăţia ta pustie şi fără bucurie, şi să o transforme într-o grădină paşnică şi primitoare. Răspunsul iubirii e inevitabil. Ea va veni fiindcă ai venit fără trup şi nu ai ridicat bariere care să îi împiedice venirea bucuroasă.

Ai ajuns la capătul unei călătorii străvechi şi încă nu realizezi că s-a sfârşit. Eşti încă epuizat şi obosit, şi praful pustiului pare încă să îţi întunece privirea şi să te ţină nevăzător. Dar Cel Căruia I-ai dat bun venit a ajuns la tine şi vrea să îţi dea şi El bun venit. A aşteptat mult să ţi-l dea. Primeşte-l acum de la El, căci vrea să Îl cunoşti. Doar un mic zid de praf mai stă între fratele tău şi tine. Suflaţi uşurel, în râsete de bucurie, şi o să cadă. Şi păşiţi în grădina pe care iubirea v-a pregătit-o la amândoi.

***

unitate 1


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***

Observație:

Aceste rezumate sau selecții de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.
Fragmentele citate:***Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.346-349;351-354.


Share Button

Curs de miracole 18(II) – Cele două lumi

mirror_planet-1920x1200

Cap.18: Trecerea visului – continuare 

9. Cele două lumi.

***

Prima parte a capitolului aici : http://www.emilena.ro/cm18i-trecerea-visului/ și  exerciții interconectate: aici

***

       Eul este părticica aceea din tine ce pare desprinsă și separată de Sinele tău. Eul crede că e Fiul lui Dumnezeu, întreg și atotputernic. Se crede conducător unic al ceea ce crede el că ești tu: trupul tău și mintea ta “pământeană” desprinsă din Mintea lui Dumnezeu. Aceasta este “împărăția pe care o terorizează, înnebunind-o și împingând-o la supunere și robie”. Aceasta este împărăția pe care crede că a furat-o din Cer dar pe care o va înapoia Cerului, pentru că îi aparține de drept. Cerul nu te-a pierdut nicicând pe tine, cel întreg, dar tu ai pierdut Cerul din vedere, robit fiind de eul tău. Spiritul Sfânt tocmai de părticica aceasta din tine are nevoie pentru a aduce întunericul la lumină și vinovăția la sfințenie. Trăiești în două lumi dar tu nu știi. Aici însă nu este casa ta. Pentru a merge Acasă trebuie să înveți să treci în lumea adevărului. Nu poți singur, dar nici nu trebuie să faci nimic altceva decât să-ți afirmi dorința fermă și să-ți lași eul călăuzit de Spiritul Sfânt. El e Călăuza ta. El te va purta cu grijă dincolo de bariera dintre cele două lumi.

       Este această ultimă lecție a capitolului o prefață a lecțiilor pe care le-am sărit. Ordinea nu pare a fi atât de importantă și tocmai de aceea le voi rezuma separat. Caracterul lor ceva mai practic, informațiile oarecum diferite și oarecum ezoterice, pot fi un motiv suficient pentru a le trata în mod individual. Frumusețea mesajului și a textului nu prea îmbie la analiză ci mai degrabă la trăire, așa că fragmentele de text ce vor fi reproduse merită pe deplin a fi savurate în liniște.

       Această ultimă lecție ne deslușește călătoria ce urmează s-o întreprindem fiecare. Momentul în care se va întâmpla acest lucru va fi momentul în care mintea noastră va fi pregătită pentru această călătorie. Așa cum a fost repetat în nenumărate rânduri până acum, Spiritul Sfânt așteaptă cu răbdare chemarea ta, și-l vei chema … cândva, pentru mântuire.

     Cum realizează Spiritul Sfânt această înălțare din întuneric la lumină? Simplu: se bazează pe ce este de fapt această mică împărăție a eului pe care o aperi cu atâta ardoare: “nisipuri aride, neînsuflețire și întuneric” presărate ici-colo cu crâmpeie de iubire și lumină, ce se văd doar cu ochii trupului. Din această lume-ți vin mesajele, o lume făcută de tine și de frații tăi, ce pare reală, o oglindire a minților nevindecate.

Tot ce îţi transmit aceste mesaje e complet exterior. Nu există mesaje care să vorbească despre ce se află dedesubt, căci nu trupul e cel ce poate vorbi despre aceste lucruri. Ochii lui nu le percep; simţurile lui rămân total inconştiente de ele; limba lui nu le poate transmite mesajele. Dar Dumnezeu te poate duce acolo, dacă eşti dispus să urmezi Spiritul Sfânt printr-o groază aparentă, având încredere că nu te va abandona şi nu te va lăsa.(…) Eşti foarte tentat să Îl abandonezi la cercul exterior al fricii, dar El te va conduce cu bine prin frică şi dincolo de ea.

-

Cercul fricii se află chiar sub nivelul pe care îl vede trupul şi pare să fie întreaga temelie pe care se bazează lumea. Aici sunt toate iluziile, toate gândurile sucite, toate atacurile demente, furia, răzbunarea şi trădarea care au fost făcute să ţină în loc vinovăţia, ca lumea să se poată ridica din ea şi să o ţină ascunsă. Umbra ei se ridică la suprafaţă…Trupul nu o poate vedea, căci trupul s-a ridicat din ea pentru protejarea ei, care depinde de continua ei nevedere. Ochii trupului nu o vor vedea niciodată. Dar vor vedea ce le dictează ea.

-

Această barieră în aparenţă grea, acest plafon artificial ce arată ca de stâncă e aidoma unui morman de nori întunecaţi şi joşi, ce par să formeze un zid solid în faţa soarelui. Înfăţişarea lui impenetrabilă e o iluzie totală. Căci cedează molcom piscurilor ce se înalţă deasupra lui şi nu are nicio putere să îi oprească pe cei ce vor să urce deasupra lui, să vadă soarele. Nu e destul de tare să oprească căderea unui nasture, şi nici să ţină o pană. Nimic nu poate sta pe suprafaţa lui, căci nu e decât iluzia unui fundament. Încearcă să îl atingi, şi dispare; caută să îl prinzi, şi nu îţi rămâne nimic în mână.

-

Dar, în acest morman de nori, e uşor să vezi cum se ridică o lume întreagă. Un lanţ muntos solid, un lac, un oraş, toate se nasc în imaginaţia ta, şi din nori revin la tine mesagerii percepţiei tale, asigurându-te că este chiar aşa. Figurile ies în relief şi se perindă de colo-colo, altele par reale, iar formele apar şi trec de la frumos la grotesc. Şi trec dintr-una într-alta, atât cât vrei să te joci, aidoma copiilor, de-a născocitul. Dar, oricât de mult te-ai juca şi cât de multă imaginaţie ai pune în joaca ta, nu o confunzi cu lumea de dedesubt, nici nu urmăreşti să faci din ea o realitate.

-

Tot aşa ar trebui să fie şi cu norii întunecaţi ai vinovăţiei, care nu sunt mai impenetrabili şi mai substanţiali. Nu te vei învineţi dacă te loveşti de ei în treacăt. Lasă-ţi Călăuza să te înveţe cât de insubstanţiali sunt trecându-te dincolo de ei, căci sub ei se găseşte o lume a luminii asupra căreia ei nu îşi aruncă umbra.

-

Această lume a luminii, acest cerc de strălucire e lumea reală, în care vinovăţia se întâlneşte cu iertarea. Aici, lumea exterioară e văzută în nou chip, fără umbra vinovăţiei asupra ei. Aici eşti iertat, căci aici i-ai iertat pe toţi. Aici e noua percepţie, în care totul e luminos şi străluceşte de inocenţă, spălat în apele iertării şi curăţat de fiecare gând rău pe care l-ai pus vreodată asupra lui. Aici nu există atac la adresa Fiului lui Dumnezeu şi eşti bine-venit. Aici e inocenţa ta, aşteptând să te înveşmânteze şi să te ocrotească, şi să te pregătească pentru pasul final al călătoriei interioare. Aici se leapădă straiele întunecate şi grele ale vinovăţiei şi se înlocuiesc blând cu puritatea şi iubirea.

-

Dar nici iertarea nu e sfârşitul. Iertarea înfrumuseţează, dar nu creează. Ea e sursa vindecării; mesagerul iubirii, dar nu şi Sursa ei. Eşti condus aici, ca Dumnezeu Însuşi să poată face pasul final nestingherit, căci aici nimic nu perturbă iubirea, lăsând-o să fie ea însăşi. Un pas dincolo de acest loc sfânt al iertării, un pas şi mai departe spre interior, dar unul pe care nu îl poţi face tu, te transportă la ceva cu totul diferit. Aici e Sursa luminii; nimic perceput, iertat sau transformat. Ci numai cunoscut.

-

Cursul acesta va duce la cunoaştere, dar cunoaşterea însăşi depăşeşte scopul programei noastre. Şi nu e nevoie să încercăm să vorbim despre ce trebuie să rămână de-a pururi mai presus de cuvinte. Trebuie să ţinem minte doar că cine reuşeşte să ajungă la lumea reală, dincolo de care învăţarea nu poate ajunge, va trece de ea, dar într-un mod diferit. Unde se sfârşeşte învăţarea începe Dumnezeu, căci învăţarea se sfârşeşte înaintea Celui Care e complet unde începe El şi unde nu există sfârşit. Nu e locul nostru să stăruim asupra celor ce nu pot fi atinse. E prea mult de învăţat. Pregătirea pentru cunoaştere trebuie atinsă încă.

-

Iubirea nu se învaţă. Înţelesul ei stă chiar în ea. Iar învăţarea se va sfârşi când vei recunoaşte tot ce nu e ea. Iată ce o perturbă; iată ce trebuie desfăcut. Iubirea nu se învaţă, pentru că nu a existat timp în care să nu o fi cunoscut. Învăţarea e inutilă în Prezenţa Creatorului tău, adeverirea ta de către El şi a Lui de către tine depăşind atât de mult învăţătura, încât tot ce ai învăţat e lipsit de înţeles şi e înlocuit pentru totdeauna de cunoaşterea iubirii şi de singurul ei înţeles.

Iertarea înlătură numai ce e neadevărat, ridicând umbrele din lume şi ducând-o, sigură şi certă în blândeţea ei, la lumea strălucită a percepţiei noi şi curate. Acolo ţi-e scopul acum. Şi acolo te aşteaptă pacea.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat realizat de mine, motiv pentru care este supus inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs. Fragmentele citate sunt selectate și așezate într-o ordine care mie mi s-a părut potrivită pentru înțelegerea mesajului transmis.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.354-357.


Share Button

CM18(I) – Trecerea visului.

 visul pascalău

Emil Pașcalău: “Apostolul” și “Visul” – din trilogia “Apostolul – Catedrala- Visul”

(colecție personală)

Cap.18.Trecerea visului

      Acest capitol din Curs de miracole este format din nouă subcapitole pe care am ales să le rezum într-un mod diferit.

      Toate lecțiile din Curs de miracole se succed într-o ordine firească dacă parcurgi întreg textul, dar în cadrul unui capitol temele trec de la o lecție la alta, se întrepătrund, informațiile se repetă, așa încât sunt situații în care poți parcurge liniștit lecțiile în ce ordine vrei tu, fără să pierzi nimic și fără să încurci nimic. Este cazul acestui capitol din care am ales să rezum sub forma unor idei concentrate și a câtorva citate lecțiile 1,2,3,5, să trec apoi la ultima lecție-9, pentru a aduce în prim plan obiectivul final, și să grupez după aceea lecțiile 4,6 și 7,8 pentru a putea reda mai mult din textul original, dat fiind specificul și frumusețea informației. Este vorba de lecții cu un pronunțat caracter “practic”, lecții care te scot puțin din ceea ce noi numim lumea reală, care anticipează și care te îmbie spre accesarea directă a acelei lumi nealterate din interiorul nostru. Ce trebuie sau mai bine zis ce nu trebuie să facem pentru a accesa clipa sfântă aflăm din lecțiile 4 și 6, iar despre trup și ce este dincolo de el aflăm din lecțiile 7 și 8.

      Deoarece tema relațiilor speciale din viața noastră este încă prezentă și în acest capitol,  explicațiile oferite în capitolele 15,16,17 sunt foarte utile pentru înțelegerea completă a lecțiilor curente, și pot fi accesate aici:

http://www.emilena.ro/curs-de-miracole-cap-15-clipa-sfanta/

http://www.emilena.ro/curs-de-miracolecap-16-iertarea-iluziilor/

http://www.emilena.ro/curs-de-miracole-cap-17-iertarea-si-relatia-sfanta/

***

1. Realitatea substitut

 

   Lumea în care trăim, pare atât de reală pentru simțurile trupului nostru încât ne este imposibil să acceptăm  că este o realitate substitut. Ne-am construit pe baza trupului, cu mințile noastre fragmentate, o lume iluzorie care trăiește în frică, pentru că a uitat Iubirea, o lume în care ne ascundem de adevărata și măreața realitate căreia îi aparținem de drept. Mintea noastră face parte din Mintea lui Dumnezeu; Sinele nostru face parte din Sinele lui Dumnezeu; Noi suntem iubire din Iubirea lui Dumnezeu. Din ea ne-am născut, și o purtăm cu grijă, inconștientă încă, în adâncul nostru. Există în noi, bine camuflat și bine mascat, adevărul. Există în noi sub milioane de ani de ignoranță, bine ascunsă, cunoașterea. Lumina divină mai pâlpâie încă și va pâlpâi mereu până ce Marile Raze vor fi eliberate deodată, în timp ce fiul lui Dumnezeu se trezește. Există un singur Sine și o singură Minte, și fiecare dintre noi în parte, dar și toți la un loc, formăm această Minte și acest Sine. Suntem cu toții Unul, noi și toată Creația lui Dumnezeu. În clipa sfântă am putea cunoaște acest lucru, dar clipa sfântă trebuie dorită cu ardoare. Apoi, celelalte clipe muritoare din lumea timpului ar putea să rămână simple amăgiri ale eului ce se dorește în van, etern și inalterabil.

      Tu, care crezi că Dumnezeu e frică, ai făcut o singură substituire. Aceasta a luat multe forme, pentru că a fost substituirea adevărului cu iluzia; a întregimii cu fragmentarea. Aceasta a devenit atât de fărâmiţată în urma atâtor împărţiri şi subîmpărţiri, încât e acum aproape imposibil să percepi că a fost cândva un tot unitar şi că mai este încă ce a fost. Această singură greşeală, care a adus adevărul la iluzie, infinitul la timp şi viaţa la moarte, a fost singura pe care ai făcut-o vreodată. De ea depinde toată lumea ta. Tot ce vezi o reflectă şi fiecare relaţie specială pe care ai făcut-o vreodată face parte din ea.

-

      Poate că te surprinde să auzi  cât de diferită e realitatea de ceea ce vezi tu. Nu îţi dai seama de magnitudinea acelei singure greşeli. A fost atât de incredibilă şi de vastă, încât din ea a trebuit să apară o lume de o irealitate totală. (…) Aspectele ei fragmentate sunt destul de înfricoşătoare când începi să le examinezi. Dar nimic din ce ai văzut nu poate să îţi arate enormitatea greşelii originare, care a părut să te arunce afară din Cer, să sfărâme cunoaşterea în bucăţi nonsensice de percepţii dezbinate şi să te forţeze să faci noi substituiri.

-

      Lumea a apărut ca să o ascundă, devenind ecranul tras între tine şi adevăr . (…) Chiar crezi că e ciudat că, din această proiecţie a greşelii, a apărut o lume în care totul e anapoda şi cu susul în jos? A fost inevitabil. Căci adevărul adus la aşa ceva nu poate decât să rămână liniştit înăuntru şi să nu ia parte la toată proiecţia nebunească prin care s-a făcut această lume. Nu o numi păcat, ci nebunie, căci aşa a fost şi tot aşa a şi rămas. Nu investi în ea vinovăţie, căci vinovăţia presupune că s-a înfăptuit în realitate. Şi, mai presus de toate, nu te teme de ea.

-

      Când pari să vezi cum vine să te înspăimânte o formă sucită a greşelii originare, spune doar atât: „Dumnezeu nu e frică, ci Iubire”, şi o să dispară. Adevărul te va mântui. El nu te-a părăsit, să intre în lumea nebună şi să se lepede astfel de tine. Înăuntru e sănătate mintală; demenţa e în afara ta. Tu crezi că este tocmai invers: că adevărul e în afară, în timp ce greşeala şi vinovăţia sunt înăuntru. Micile tale substituiri fără sens, atinse de demenţă şi uşor învolburate într-o dementă cursă, ca nişte pene ce dansează ca nebunele în vânt, nu au substanţă. Se amestecă, se îmbină şi se separă în configuraţii schimbătoare şi fără înţeles, pe care nu e nevoie să le judeci. Nu are sens să le judeci individual. Niciuna dintre ele nu are importanţă. Iată tot ce au în comun. Dă-le la toate drumul, lasă-le să danseze în vânt, să salte şi să pirueteze până dispar şi se fac nevăzute, departe, în afara ta. Şi îndreaptă-te spre sublimul calm interior, în care, – într-o sfântă nemişcare – sălăşluieşte Dumnezeu Cel viu, pe Care nu L-ai părăsit niciodată şi Care nu te-a părăsit nicicând. 

 ***

2. Baza visului.

     

      Vis în vis. Viața aici este un vis, iar în acest vis al vieții, visezi în fiecare noapte, așa cum îți dictează mintea ta așa cum e ea acum. Și te bucuri uneori dimineața că n-a fost decât un coșmar. Cum visele nopții se destramă odată cu lumina zilei, așa visul vieții pe pământ se destramă odată cu trezirea la adevăr. Atunci vei redescoperii lumea reală din care ai venit și în care te vei întoarce cândva… mântuit.

         În visul vieții, relația specială, are un rol special, iar atunci când aceasta va deveni ea însăși un vis fericit, sfințenia ta e pe-aproape.

Visele îţi arată că ai puterea să faci o lume aşa cum vrei să fie şi că, fiindcă o vrei, o vezi. Şi, cât timp o vezi, nu te îndoieşti de realitatea ei. Dar e clar că e o lume în mintea ta, care pare să fie în afară. Tu nu reacţionezi la ea ca şi cum ai fi cel ce a făcut-o, nici nu îţi dai seama că sentimentele pe care le produce visul trebuie să vină de la tine.

-

Figurile din vis şi ce fac ele par să facă visul. Nu îţi dai seama că tu le faci să acţioneze pentru tine, căci – dacă ţi-ai da seama – vinovăţia nu le-ar aparţine lor, iar iluzia satisfacţiei ar dispărea. În vise, aceste aspecte nu sunt obscure. Pari să te trezeşti şi visul dispare. Dar ce nu recunoşti este că lucrul ce a pricinuit visul nu a dispărut cu el. Dorinţa ta de-a face o altă lume, nereală, rămâne cu tine. Şi lumea la care pari să te trezeşti e doar o altă formă a aceleiaşi lumi pe care o vezi în vise. Tot timpul ţi-l petreci visând. Visele tale din timpul somnului şi cele pe care le ai când eşti treaz au forme diferite, atâta tot. Conţinutul lor e acelaşi. Ele sunt protestul tău la adresa realităţii, precum şi ideea ta fixă şi dementă că o poţi schimba.

-

Spiritul Sfânt, practic şi înţelept ca întotdeauna, îţi acceptă visele şi le foloseşte ca mijloace de-a te trezi. Tu le-ai fi folosit ca să iţi continui somnul. Am spus mai înainte că prima schimbare, înainte de dispariţia viselor, va fi preschimbarea viselor de frică în vise fericite. Iată ce face Spiritul Sfânt în relaţia specială. Nu o distruge, nici nu Se repede să ţi-o ia. Dar o foloseşte altfel, ca ajutor pentru a-Şi face real scopul în ochii tăi. Relaţia specială va rămâne, nu ca sursă de durere şi vinovăţie, ci ca sursă de bucurie şi libertate. Şi nu va fi doar pentru tine, căci tocmai de aici i-a decurs nefericirea. Aşa cum nesfinţenia ei a ţinut-o un lucru separat, sfinţenia ei va deveni un dar oferit tuturor.

-

Ea va fi un vis fericit, un vis pe care îl vei împărtăşi cu toţi cei ce îţi ajung la vedere. Prin ea, binecuvântarea pe care i-a dat-o Spiritul Sfânt se va extinde.

 

***

3. Lumină în vis

 

  • Ți-ai propus ca obiectiv să afli Adevărul, și ai lăsat Lumina lui Dumnezeu să se coboare asupra ta, acceptându-L pe El. Dorința ta nestrămutată e singura garantă a faptului că vei fi mântuit. Setea ta de sfințenie e singura care te conduce către lumină, pentru că vei ieși din întuneric la lumină negreșit, prin Voia lui Dumnezeu devenită una cu voia ta. Nu trebuie decât să-ți dorești cu adevărat.
  • Când lumina lui Dumnezeu din tine, prin voia Lui și a ta, va alunga întunericul, fratele tău sa va alătura ție pe calea adevărului. Relația ta va deveni sfântă. Vă veți lumina drumul anul altuia și veți deveni apoi “purtători ai mântuirii” printre cei din jurul vostru.
  • Uneori frica va da târcoale, dar nu uita că pe drumul pe care ai pornit nu ești singur. Ai acceptat în adâncul tău pe Dumnezeu, iar Hristos te ține de mână, prin puterea Spiritului Sfânt. Tot Cerul te susține și te însoțește în vechea ta călătorie pe cale a se termina, căci lungul drum spre Casă e aproape parcurs.
  • Nu-ți fie frică de judecată, căci la capătul drumului se află Iubirea lui Dumnezeu, iar de iubire nu-ți poate fi frică. Ți-e frică poate de ce ai făcut tu din iubire în lungul tău drum, dar nu uita Cine te însoțește pe acest drum. Încrede-te în El. Lasă-I Lui fricile tale pentru a fi vindecate și mergi cu încredere spre Cer, căci se unește cu tine pe măsură ce înaintezi spre el.

 ***

5. Visul fericit

 

  • Când ai atins mântuirea, ai  învățat să faci diferența dintre adevăr și iluzie. Iertarea, iubirea, clipa sfântă, relația sfântă, învățătura Spiritului Sfânt – toate despre care am învățat până acum – sunt mijloacele Ispășirii, mijloace de transformare a viselor de frică în vise fericite din care te trezești, ușor, la cunoaștere.
  • Să nu crezi că dacă nu te-ai purificat nu ai dreptul la clipa sfântă. “Dumnezeu nu îi cheamă pe cei pregatiti, ci mai degraba, îi pregatește pe cei “chemați”, iar cei chemați suntem noi toți. Așa că nu aștepta să înlături toată ura și toată frica din mintea ta. Asta e funcția clipei sfinte. Îndrăznește s-o abordezi. Nu încerca  să-ți nesocotești greșelile și vinovăția. Cere sprijinul Spiritului Sfânt pentru că asta e funcția Lui. Singurul tău rol este să-i acorzi puțină disponibilitate.“Cu El vei clădi o scară înfiptă în piatra solidă a credinței ridicându-se până la Cer. Și nu o vei folosi să te urci la Cer de unul singur.”
  • Prin mântuirea ta, va fi posibilă mântuirea celor care fac parte într-un fel sau altul din viața ta – oameni pe care-i cunoști sau oameni de care nici n-ai auzit, dar care beneficiază cumva de influnța ta eliberatoare. Tu nu poți plănui nimic, și nici nu ai puterea să pregătești o astfel de acțiune. Uneori nici măcar nu-ți poți distinge progresul de regres. Îți apreciezi ca succese unele dintre cele mai adânci regrese și-ți nesocotești progresele veritabile considerându-le eșecuri. Lasă-l pe Dumnezeu să te îndrume! Tu acceptă doar scopul – Ispășirea – pentru că mijloacele îți sunt date. Spune-ți de fiecare dată  ” Facă-se Voia Ta” și nu ” Vreau să fie așa…” 
  • Relațiile pe care le ai cu frații tăi le consideri relații speciale, deși am învățat că în contextul acceptării unității ele nu au niciun rost, pentru că dacă înveți să iubești așa cum iubește Dumnezeu, nu poți oferi iubire în mod diferențiat. Iubirea e de un singur fel: așa cum pornește de la Dumnezeu. Cu toate acestea, încredințându-ți relațiile speciale Spiritului Sfânt, le vei trensforma din vise de frică în vise fericite. Relațiile tale vor fi sfințite, iar altarele ridicate  în fiecare relație în scopul sacrificării sinelor celor doi parteneri vor fi dărâmate.

Când simți că sfințenia relației tale e amenințată, oprește-te numaidecât și oferă-i Spiritului Sfânt disponibilitatea de-a-L lăsa, în ciuda fricii, să înlocuiască această clipă cu clipa sfântă…. Nu uita că relația ta e unitate; și de aceea ce amenință pacea unuia trebuie să constituie o amenințare egală pentru celălalt. (…) Acum ți-e imposibil – atât ție, cât și fratelui tău – să simți frica de unul singur sau să încerci să te confrunți cu ea de unul singur. Să nu crezi niciodată că e un lucru necesar sau chiar posibil. Dar,  pe cât e el de imposibil, pe atât e de imposibilă venirea clipei sfinte doar la unul dintre voi, fără să îi parvină și celuilalt. Și va veni la amândoi la cererea unuia dintre voi, oricare.

-

Oricare dintre voi e mai sănătos la minte în momentul în care se percepe amenințarea ar trebui să țină minte cât de îndatorat îi este celuilalt și câtă recunoștință i se cuvine acestuia, și să spună:

  • Doresc să am această clipă sfântă, ca să o pot împărtăși cu fratele meu pe care îl iubesc.
  • Nu e posibil să o am fără el, și nici el să o aibă fără mine.
  • Dar e cât se poate de posibil să o împărtășim acuma amândoi.
  • Aleg, așadar, această clipă să fie cea pe care I-o ofer Spiritului Sfânt, ca binecuvântarea Lui să poată coborî asupra noastră și să ne țină în pace pe amândoi.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat realizat de mine, motiv pentru care este supus inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs. Fragmentele citate sunt selectate și așezate într-o ordine care mie mi s-a părut potrivită pentru înțelegerea mesajului transmis.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.335-338, 338-340, 344-346.


Share Button

Băuturica de “dis de dimineață”: Grapefruit, cocos și… lavandă.

 

lavandă 1

Nu mai plânge, Mi-Tzu-Ko,

Că-n grădină nu mai plouă

Și-n odaia mea cea mică,

Cu parfum de levănțică,

Nu te mai mira de ce —

În rochița ta cea nouă —

Pari a fi raza de soare

Ce-mi dădu buzna-n odaie,

Dornică de-o sărutare

După ploaie!

( Ion Minulescu –  Rânduri pentru Mi-Tzu-Ko)

***

      E iarnă. E vremea fructelor care vin de departe cu iz de soare și aromă de golfuri liniștite. Portocale, lămâi, grapefruit, pomelo… nuci de cocos,  plesnesc de amintirea zilelor scăldate în briza dimineților înviorătoare. Rupte din raiul inocenței, nemângâiate de vântul ce poartă încă parfumul florilor de portocal din livada surată, așteaptă cu speranță să-și desăvârșească menirea pe acest pământ al iubirii veșnice; căci iubire e în mânuța de copil ce se odihnește pe coaja netedă, și-n suflet de mămică ce-și închipuie așa, într-o doară, – cu gândul la sucul dezmierdător și dătător de viață – o poveste cu grapefruit, cocos și … lavandă. 

 

cocotierul-1

“Îmi amintesc mirosul de bine, hainele mele, perna mea; totul mirosea ca tine…a nucă de cocos.” (Anonim)

 

 ***

grapefruit

 

 

Grapefruit, grapefruit…

   Acest fruct a apărut pe pământ cu doar două secole şi jumătate în urmă, ca urmare a unei frumoase poveşti de dragoste între celebrul portocal şi mai puţin cunos­cutul pomelo. Idila s-a desfăşurat în luxuriantele insule Barbados, unde au fost plantate ambele specii, care astfel s-au întâlnit pentru prima oară. A fost – se pare – dragoste la prima vedere, iar din încrucişarea celor doi arbori a rezultat o specie nouă de pom fruc­tifer, nu prea înalt, cu fructe mari, de o culoare variind de la galben aprins la portocaliu-roşiatic. Multă vreme bota­niştii nici nu şi-au dat seama că a apă­rut o nouă specie de pom fructifer, grepfruitul fiind confundat cu o va­rietate de pomelo. Abia prin 1856, un savant a descoperit că, de fapt, grep­fruitul este o nouă specie şi a numit-o ştiinţific Citrus paradisi, adică citri­cele Paradisului. În ciuda numelui, oamenii nu s-au grăbit să guste din acest fruct, gustul său neobiş­nuit, amărui-acrişor-dulce-astringent, fiind contra­riant. Celebritatea a căpă­tat-o abia la începutul ani­lor ’80, când în Statele Uni­te făcea furori o cură de slăbire cu acest fruct. Deja în acei ani, America se confrunta cu o primă epidemie de obezitate, iar grepfruitul a fost arma uti­lizată cu atât de mult succes contra acestui flagel, încât în New York-ul anului 1983 s-a consumat mai mult grepfruit decât roşii, ardei sau castraveţi. Pe urmă, el a fost adoptat de industria alimentară, dar uitat de medici, pentru ca în ultimul deceniu citricele Paradi­su­lui să suscite din nou interes ştiinţific, de data aceasta mult mai puternic şi mai de durată.

-

O farmacie într-un fruct

   Ei bine, grepfruitul nu este o imensă colecţie de minerale şi de vitamine, aşa cum poate ne-am aştepta. De fapt, el este constituit în proporţie de aproximativ 90% din apă, la care se adaugă doar un pic de potasiu şi vreo patru vitamine. E adevărat, totuşi, că un grep­fruit de 200 de grame asigură necesarul de vitamina C pentru o zi întreagă (la o persoană sănătoasă şi ne-expusă la poluare) şi un sfert din necesarul de vitamina A. În rest, mai conţine doar mici cantităţi din vita­minele B1 şi B5 şi cantităţi infime din alte vitamine din complexul B, vitamina E etc. Şi atunci, de ce creează grepfruitul atâta vâlvă? Pentru că are în com­poziţia sa nişte substanţe prea puţin cunoscute, dar care fac adevărate minuni în organism: zeaxantina, de exemplu, ţine departe bolile oculare şi car­diace, în timp ce naringenina blochează dez­voltarea cancerului, iar spermidina ne men­ţine tinereţea ţesuturilor şi ne măreşte spe­ranţa de viaţă. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, grepfruitul blochează cu încăpăţânare şi efi­cienţă acţiunea a vreo 30 de medicamente chimice, motiv pentru care i-a exasperat pe conducătorii marilor companii farmaceutice, care l-au botezat “încurcă lume”. Aceştia ignoră însă faptul că acest “încurcă lume” poate fi foarte util după tratamentele cu medicamente, fiind un fantastic mijloc de detoxifiere a organismului.

Fragment din “Formula As” nr.1147/2014 – detalii aici .

♥♥♥

 Și acum, cu drag, pentru dimineți fericite,

nectar de iarnă cu grapefruit, cocos, polen și lavandă  

nectar cu cocos și lavandă

Din cinci fructe medii de grapefruit (suc și pulpă),
patru linguri cu polen crud de trandafir sălbatic,
două linguri făină de cocos crudă,
două lingurițe ulei de cocos extravirgin și
1-2 lingurițe cu flori de lavandă uscată, rezultă 1-1,2 l nectar acrișor și parfumat.

     -

      Am contopit în această băuturică, răcoarea nedulce a fructului de grapefruit, fibrele deloc neglijabile cantitativ(40%), proteinele și aroma inconfundabilă din făina de cocos, completată cu succes de uleiul de cocos parfumat și protector pentru inimă. Am adăugat polen crud de trandafir sălbatic – îngerul păzitor al colonului – bogat în lactofermenți, proteine  și enzime, și am rotunjit aroma cu parfumul suav al florilor de lavandă care se combină în mod delicat și surprinzător cu nuca de cocos. Le-am mixat pe toate într-un blender de mare putere iar rezultatul obținut  este inedit ca gust și potrivit pentru a-ți răsfăța trupul până pe la prânz cu o porție zdravănă de sănătate. 


Detalii și observații:

      Atunci când stoarcem suc din portocale, grapefruit sau oricare alt fruct, nu uităm că vom  concentra o cantitate mare de zahăr într-o cantitate relativ mică de suc. De aceea avem grijă să echilibrăm cât putem de bine băutura astfel încât să nu avem de suferit din pricina acestui neajuns, chiar dacă rezultatul este uneori fabulos la gust. De fapt nici nu e prea greu de verificat dacă nectarul preparat are sau nu, o cantitate mare de zahăr, pentru că dacă uneori gustul păcălește, starea de moleșeală și de somnolență care apare după o băutură ce conține o cantitate mare de zahăr nu poate păcăli. Ținem de asemenea seama ca fructele folosite să nu fie agresive pentru stomac, chiar dacă sunt foarte plăcute la gust. Fructul de grapefruit este tolerat bine de stomac spre deosebire de sucul de portocale  sau de măr de exemplu. 

    Dat fiind că băutura rezultată se constituie într-un mic dejun consistent nu numai prin conținut, dar și prin cantitate, avem grijă să n-o consumăm în grabă pentru a nu introduce brusc în “circuit” o cantitate mare de glucide. Fie ne rezervăm ceva timp acasă pentru a ne bucura de ea în liniște, fie o punem într-un termos și o luăm cu noi la birou unde o bem încet într-un interval de timp rezonabil. Nu putem uita că, de regulă, o astfel de băutură realizată pentru două persoane conține în medie 2/2,5 fructe pentru fiecare .

    Noi folosim acest tip de băuturi dimineața de aproape doi ani. Trupurile nostre s-au obișnuit și se simt foarte bine cu ele. Nu avem probleme de sănătate care să ne îngrădească sau să ne limiteze consumul vreunui aliment, ci dimpotrivă, atunci când nu avem posibilitatea să le pregătim, suferim. De aceea, în cazul în care vă hotărâți să încercați această variantă pentru micul dejun, este indicat să folosiți cantități mici la început pe care să le ajustați treptat nevoilor personale. Este obligatoriu să țineți cont și de problemele de sănătate pe care le aveți ( diabet, gastrite, ulcere, etc.) și mai ales de medicamentele pe care le administrați dat fiind faptul că fructul de grapefruit poate interacționa cu unele dintre acestea, cum ar fi de exemplu  anticoncepționalele.

      Aceste băuturi fac parte din experiența noastră personală, o experiență pe care simțim uneori nevoia s-o împărtășim, în speranța că dacă nouă ne este folositoare ar putea fi și altcuiva.

     Cel mai bun indicator pentru felul în care combinăm alimentele este propriul nostru organism, cu condiția să fim îngăduitori, și să ne acordăm timp să-l ascultăm. Combinațiile prezentate sunt realizate cu ce am avut la îndemână la un moment dat în casă, așa că imaginația este cea care a determinat în cea mai mare măsură rezultatul obținut.

Fie să avem parte de băuturi pline de savoare și sănătate, perfect adaptate pentru sufletul și trupul fiecăruia dintre noi!


 

Share Button

E 158-159. Să vezi lumea prin ochii lui Hristos

prin ochii lui Hristos

Acest om primește pe păcătoși.

(fragment din E.G. White : Parabolele Domnului Hristos)

      Pe când “vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului Hristos, Fariseii și-au exprimat dezaprobarea lor. “Omul acesta primește pe păcătoși”, spuneau ei, …”și mănâncă cu ei.”

      Rabinii au fost dezamăgiți de persoana Domnului Hristos. De ce oare, El, care pretindea că are un caracter așa de înalt, de nobil, nu Se alătura lor și nu urma felul lor de a învăța? De ce oare se purta El așa de modest lucrând printre toate clasele? Dacă El ar fi un adevărat profet, spuneau ei, atunci El ar fi în armonie cu ei, și s-ar comporta față de vameși și păcătoși cu indiferența pe care aceștia o meritau. Ceea ce îi mânia pe acești păzitori ai societății era faptul că El, cu care ei se aflau mereu în discuții contradictorii, dar a cărui curăție a vieții le impunea totuși teama, și-i condamna, Se întâlnea cu o vădită simpatie cu cei socotiți ca fiind drojdia societății. Ei nu erau de acord cu metodele Lui. Ei se socoteau ca fiind educați, nobili și, din punct de vedere religios, foarte evlavioși; dar exemplul Domnului Hristos le da pe față egoismul lor.

      De asemenea, ceea ce îi mai mânia era și faptul că cei care nu dădeau pe față decât dispreț față de rabini și care nu erau văzuți niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos, și ascultau cu atenție extaziată cuvintele Lui.

      Ei nu știau că explicația se afla chiar în cuvintele pe care ei le-au rostit ca o acuzație batjocoritoare:

” Acest om primește pe păcătoși.”

 

      Am rezumat astăzi, pentru două zile, două exerciții din “Curs de miracole” care trec pur și simplu din unul în celălalt întărind răspunsul la două întrebări pe care le-am putea purta în minte din prima zi și încă de la prima pagină citită a cursului. 

      Ce putem primi studiind acest curs?

    Putem primi viziunea lui Hristos care aduce pacea în sufletele noastre, împăcarea cu noi și cu lumea, și putința de a lua decizii corecte în situații diferite și dificile.

     Ce putem împărtăși semenilor noștri parcurgând acest curs?

  Putem împărtăși viziunea lui Hristos aducătoare de iertare, iubire, acceptare, și în final, calea cunoașterii de sine. Ca și Hristos, îl putem “primi” pe “păcătosul” din noi și pe cei ce-i vedem ca fiind în afara noastră. 

***

158. Astăzi învăț să dau cum primesc

 

      Există o cunoaștere pe care am primit-o și de care am uitat. Este o cunoaștere care s-a dat deopotrivă fiecarei făpturi, fiecărui om, căci fără ea nu se poate trăi. Cunoașterea există, conștiența ei nu.

      Cunoști că ești o minte, care face parte din Mintea lui Dumnezeu. Cunoști că Sinele tău, cel de dincolo de ego, este exact așa cum l-a creat Dumnezeu din iubire: nepăcătos. Nu ți-ai părăsit Sursa niciodată, pentru că ești un Gând al lui Dumnezeu, o Idee a Lui. “Recunoașterea” acestei cunoașteri nu se poate învăța pentru că implică trăire. Ea nu poate fi împărtășită în mod direct. Viziunea însă da. Revelația Unității Tatălui cu Fiul, a Creatorului cu Creația, a fiecărei făpturi cu Sursa sa, va veni pentru fiecare când mintea-i este pregătită. Scenariul este însă scris.

    Am învățat că timpul doar pare să înainteze într-o direcție; că a păși în veșnicie înseamnă a trăi în prezent. Trecutul nu există, el fiind o sumă de clipe prezente, iar viitorul este o iluzie. Din perspectiva veșniciei suntem într-o călătorie deja încheiată, dar care pentru noi, în lumea timpului, pare să aibă un viitor necunoscut. În momentul revelației, trăirea pune capăt îndoielii, iar călătoria este privită din punctul în care s-a încheiat, revăzând mental întregul drum parcurs.

    Trăirea nu este însă obiectivul acestui curs, pentru că ea nu poate fi nici predată, nici învățată, dar poate fi învățat drumul până acolo, pentru că ultimul pas îl face Dumnezeu Însuși. Putem învăța să obținem viziunea lui Hristos, și apoi, pe aceasta, o putem împărtăși. Acesta este darul pe care-l primim prin Spiritul Sfânt și darul pe care tebuie să-l dăm mai departe, pentru că “dar din dar se face Rai”. Aceasta este misiunea noastră pe pământ: să ne vindecăm și apoi să vindecăm;  iar în  Cer, misiunea noastră ca făpturi mântuite este să creăm alături de Tatăl nostru.

      Să învățăm să vedem lumea prin ochii lui Cristos:

Viziunea lui Cristos are o singură lege. Ea nu priveşte un trup şi îl confundă cu Fiul creat de Dumnezeu. Ci vede o lumină dincolo de trup, o idee dincolo de ce poate fi atins, o puritate nepătată de greşeli, de jalnice erori, de gândurile înfricoşătoare ale vinovăţiei din visele păcatului. Nu vede separare. Şi îi priveşte pe toţi, împrejurare, întâmplare şi eveniment, fără cea mai mică slăbire a luminii pe care o vede.

-

Ea poate fi predată, şi trebuie predată de toţi cei ce vor să o dobândească. Îţi cere doar să recunoşti că lumea nu poate să îţi dea nimic cât de cât comparabil ca valoare.(…) Iată ce dai azi: să nu vezi pe nimeni ca trup.

-

Aşa sunt iertate păcatele lui, căci viziunea lui Cristos are puterea să le treacă pe toate cu vederea. În iertarea Lui ele pier. Nevăzute de Unu, dispar pur şi simplu, pentru că vine să le ia locul o viziune a sfinţeniei de dincolo de ele. Nu contează ce formă au luat, nici cât de enorme au părut să fie, nici pe cine au părut să lezeze. Nu mai sunt. Şi toate efectele pe care au părut să le aibă s-au dus odată cu ele, desfăcute şi de nefăcut.

-

Lecţia asta nu e greu de învăţat dacă ţii minte că în fratele tău nu te vezi decât pe tine. Dacă el se pierde în păcat, te pierzi precis şi tu; dacă vezi în el lumină, păcatele ţi le-ai iertat. Fiecare frate întâlnit azi îţi oferă încă un prilej să laşi viziunea lui Cristos să se răsfrângă asupra ta şi să îţi ofere pacea lui Dumnezeu.

-

Nu contează când vine revelaţia, căci nu e ceva ce ţine de timp. Şi totuşi, timpul mai are un dar de dat…vederea prin ochii lui Cristos.

159. Dau miracolele pe care le-am primit

      În lumea timpului,  poți să oferi așadar un dar prețios: viziunea lui Hristos. Dar cum poți dărui ceva ce nu ai? Nimic din ce nu ai nu poți dărui. Poți dărui vindecare dacă tu nu ești vindecat? Poți ierta dacă tu nu crezi în iertare și nu te poți ierta mai întâi pe tine? Poți oferi iubire dacă tu nu recunoști iubirea din tine și iubirea ce ți se oferă? Acestea sunt miracole pe care le poți dărui dacă îți deschizi mai întâi mintea să le primești, căci ți s-au dat.

      Viziunea lui Hristos e un miracol. Din ea se nasc toate celelalte miracole.

  Viziunea lui Hristos reflectă renașterea în fiecare, a iubirii veșnice, dumnezeiești, care este ținută în umbră.

      În viziunea lui Hristos își durează rădăcina iertarea:

Viziunea lui Cristos este pământul sfânt în care crinii iertării își înfig rădăcinile. Acesta e căminul lor. De aici pot fi readuși în lume, dar nu pot crește niciodată în solul ei nehrănitor și neadânc. Au nevoie de lumina, căldura și grija binefăcătoare pe care le-o asigură milostivirea lui Cristos. Au nevoie de iubirea cu care îi privește El. Și devin mesagerii Lui, care dau cum au primit.(…) Crinii lui nu își părăsesc căminul când sunt readuși în lume. Rădăcinile lor rămân. Nu își părăsesc sursa, ci îi poartă binefacerile cu ei, transformând lumea într-o grădină asemănătoare celei din care au venit și în care se reîntorc cu și mai multă mireasmă.

      Viziunea lui Hristos este darul Spiritului Sfânt la care poți apela pentru toate lucrurile ce pot contribui la fericirea ta:

Pe toate le poți primi pur și simplu cerându-le. Aici ușa nu e încuiată niciodată, și nimănui nu i se refuză nici cea mai mică rugăminte, nici cea mai urgentă nevoie. Nu există boli nevindecate, nici lipsuri nesuplinite, nici nevoi nesatisfăcute în această trezorerie de aur a lui Cristos.

      Viziunea lui Hristos unește Cerul cu pământul.

Lucrurile ce par foarte solide aici, acolo sunt doar niște umbre; străvezii, abia întrevăzute, uneori uitate și mereu neputincioase să întunece lumina care strălucește dincolo de ele. Lumea își amintește aici ce s-a pierdut la facerea ei. Căci aici e reparată, reînnoită, dar într-o altă lumină.

      Prin viziunea lui Hristos imaginea sumbră a lumii se confundă cu imaginea Cerului, pentru că Hristos nu vede păcat în nimeni, fiind cu toții uniți într-un tot unitar, făpturi cu Sine inocente, sfinte, așa cum le-a creat Tatăl lor.

Cristos a visat visul unei lumi iertate. E darul Lui, prin care se poate face o tranziție domoală de la moarte la viață, de la disperare la speranță. Să visăm cu El o clipă. Visul Lui ne trezește la adevăr.

 

***


Observație:

Acesta este un rezumat al exercițiilor realizat de mine, motiv pentru care se pot strecura interpretări personale ale textului.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente citate din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.285-288 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Share Button

Rondele cu fulgi de ovăz, cocos și nuci

rondele 2

   E vremea să așezăm în sipetul cu amintiri deliciile tradiționale ale sărbătorilor și să revenim la hrana dătătoare de viață mai mult decât dătătoare de plăcere, fără a trece însă în austeritate și fără a simți ca o povară perioada de refacere a trupului după răsfățul culinar din perioada sărbătorilor Crăciunului.

   Ca de obicei, cu ce am în casă, încropesc la repezeală ceva hrănitor care să completeze sucurile de dimineață sau să îndulcească după-amiezile petrecute la birou, când foamea dă târcoale, iar pofta de ceva dulce e mai aprigă ca oricând. 

   Îmi sunt recunoascătoare că înainte de sărbători am făcut aprovizionarea cu ingrediente sănătoase, anticipând momentul în care am să permit frigiderului să-și tragă și el sufletul după primăvara crăciunească de anul trecut, în care a muncit din greu.

   Așa s-au născut astăzi aceste rondele foarte consistente, în stil raw vegan, inspirate de batoanele cu fulgi de ovăz “sănătoase” pe care le-am cumpărat la un moment dat de la un magazin naturist.

***

Ingrediente:

  • fulgi de ovăz – 250 g;
  • nuci – cam tot atât;
  • făină crudă de cocos – două linguri;
  • fulgi de cocos – două/trei linguri;
  • ulei de cocos extravirgin – 2 linguri (topit la temperatură mică, fără să se încălzească decât până la temperatura corpului) ;
  • miere brută, nefiltrată – 2 linguri;
  • un praf de sare;

      Fulgii de ovăz și nucile le-am măcinat mare în blender. Am amestecat apoi într-un castron toate ingredientele. Compoziția a fost foarte sfărâmicioasă, asemănătoare aluatului de tartă. Ingredientele de mai sus au fost suficiente însă pentru a permite compoziției să rămână compactă după modelare. Mierea împreună cu uleiul din nuci și din cocos sunt singurii lianți ai acestui aluat. Nu trebuie pusă apă. Mai degrabă se ajustează cantitatea de făină sau de fulgi de cocos, pentru a permite compoziției să rămână legată.

   Am folosit pentru modelare inele culinare cu diamerul de aprox. 6 cm. Compoziția am așezat-o cu grijă în inele, am presat-o bine cu degetele, am scos inelele, și am pus apoi rondelele la rece. Uleiul de cocos s-a întărit, iar rondele au devenit mai ferme. Au rezultat 10 rondele cu grosimea de aproximativ un centimetru. Sunt foarte sățioase, așa că o singură bucată este suficientă pentru o gustare.

      Mă găndesc ca data viitoare să înlocuiesc nucile cu migdale și câțiva sâmburi de caise.

***

      De ce am ales făina de cocos pentru a o adăuga în compoziție: pentru că are o catitate foarte mică de carbohidrați (17,8%), o cantitate mare de proteine ( 20%) și o cantitate și mai mare de fibre ( 40% !!!). Valorile diferă puțin de la produs la produs dar nu în limite mari.  Este un ingredient cu o aromă excelentă, pe care nu ezit să-l folosesc ori de câte ori am ocazia, în băuturi, sau în deserturi crude. Este foarte spornică și datorită cantității mari de fibre absoarbe o mare cantitate de lichid. 

făină de cocos

♥♥♥

Cu drag !

Share Button

CM: Ex.157- Vreau să intru acum în prezența lui Hristos

Pr_ Arsenie Boca Invierea

Pr. Arsenie Boca : “Învierea”

„E un stil nou, o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet”

(Nichifor Crainic către Părintele Arsenie)

Mai multe despre pictura Părintelui Arsenie Boca aici.

***

   Ziua de azi e o zi de linişte şi de încredere. E o zi deosebită în calendarul zilelor tale. E o zi pe care Cerul a pus-o deoparte să o lumineze şi să reverse o lumină veşnică asupra ei, o zi în care se aud ecourile veşniciei. Ziua de azi e o zi sfântă, căci vesteşte o trăire nouă, un alt fel de-a simţi şi de a conştientiza. (…) Acesta e un alt punct de răscruce în programa noastră. Ne duce la uşa unde învăţarea se sfârşeşte şi întrezărim ce e dincolo de cele mai înalte culmi pe care le poate atinge.

   Astăzi îţi va fi dat să simţi un pic de Cer, deşi vei reveni pe cărările învăţării. Dar ai străbătut destul de mult din drum să poţi modifica timpul într-atât cât să te ridici deasupra legilor lui şi să intri un picuţ în veşnicie. Vei învăţa să o faci din ce în ce mai bine, pe măsură ce fiecare lecţie, fidel exersată, te aduce mai repede la locul acesta sfânt şi te lasă, timp de o clipită, la Sinele tău.

-

   Nu ai nevoie decât de ideea de azi pentru a-ţi lumina mintea şi a o lăsa să stea într-o aşteptare senină şi o bucurie liniştită, în care laşi rapid lumea în urmă. (…) Căci trăirea ta de azi îţi va transforma mintea într-o asemenea măsură, încât devine piatra de încercare pentru sfintele Gânduri dumnezeieşti.

-

   Astăzi trupul tău va fi sfinţit, singurul lui rost fiind acum acela de-a aduce viziunea trăirii tale de azi să lumineze lumea. O trăire ca aceasta nu putem să dăm direct. Dar ne lasă în ochi o viziune pe care le-o putem oferi tuturor, ca să ajungă fiecare mai curând la aceeaşi trăire în care uită lumea liniştit şi îşi aminteşte Cerul o bucată de vreme.

-

Pe măsură ce trăirea aceasta se intensifică şi toate obiectivele cu excepţia acestuia, îşi pierd din valoare, lumea la care te vei reîntoarce devine un pic mai aproape de sfârşitul timpului, un pic mai asemănătoare Cerului în uzanţele ei, un pic mai aproape de izbăvirea ei. Iar tu, care îi aduci lumină, vei ajunge să vezi lumina mai sigur, viziunea, mai distinct. Va sosi o vreme în care nu te vei întoarce în aceeaşi formă în care apari acum, căci nu vei mai avea nevoie de ea. Dar acum are un scop şi va servi acestui scop foarte bine.

-

Astăzi o pornim pe un făgaş nevisat. (…) Vom intra acum în Prezenţa lui Cristos, senin inconştienţi de toate, cu excepţia radioasei Sale feţe şi a desăvârşitei Sale Iubiri. Viziunea feţei Sale îţi va rămâne, dar va veni o clipă ce transcende toată viziunea, chiar şi pe aceasta, cea mai sfântă. Pe aceasta nu o vei preda nicicând, căci nu ai obţinut-o prin învăţare. Dar viziunea e o dovadă grăitoare că îţi aminteşti ce ai cunoscut în clipa respectivă şi ce vei cunoaşte din nou negreşit.

***

Curs de miracole- Ex.157: Vreau să intru acum în Prezenta Lui. ( fragmente)

Share Button