Curs de miracole: Cap. 28 – Desfacerea fricii

frica 2 

Nou!

1. Memoria prezentă.

*

“Lumea aceasta s-a sfârșit de mult. Gândurile care au făcut-o nu mai sunt în mintea care le-a gândit și le-a iubit o scurtă vreme.”

*

      Miracolul nu face nimic, ci desface, nu adaugă, ci înlătură. Miracolul înlătură ceva ce nu mai e de mult, dar, pentru că se păstrează încă în memorie, pare că mai are efecte.

     Trecutul nu mai există și pentru că nu mai există, nu mai are nici efecte, căci cauza a dispărut. Numai memoria este cea care ține prezentă cauza.

     Frica vine din vinovăție. Ai fost învățat că ești vinovat și ai păstrat această idee în memorie, dar vinovăția trecută nu mai există și nu mai există nici efectele ei. Memoria este o deprindere care poate fi folosită așa cum dorești. Poate fi pusă în slujba vindecării, sau poate fi folosită să rănească.

    Memoria este de două feluri: memorie trecută și memorie prezentă. Te-ai obișnuit să crezi că memoria conține numai ce a trecut, așa că ți-e greu să crezi că e o deprindere ce-și poate aminti de acum. Nu există nimic care să-ți lege memoria de trecut. Dacă o dorești acolo, atunci acolo este. Spiritul Sfânt folosește memoria prezentă, pentru că Dumnezeu Însuși e în ea. El o întrebuințează ca un mijloc de-a da drumul trecutului. Memoria este neutră, așa cum este și trupul. Ea primește mesajul pe care i-l dai și face ce e de făcut- păstrează. Dă-i mesaje de ură, de nedreptate, de durere și ți le va înapoia intacte.

      În tainițele memoriei se ascunde istoria întregului trecut al trupului, iar la ordinul tău, tot acest trecut este adus la suprafață și retrăit. Cu timpul, acest depozit de informație crește pentru că acumulează tot ceea ce ține de un trecut în care tu crezi. Dar, cum trecutul nu mai există, nu mai există nici cauza care îți provoacă în prezent trăiri și suferințe din trecut, iar dacă nu mai există cauza, n-ar mai trebui să existe nici efectul, căci cauza și efectul sunt laolaltă. Cu toate acestea, tu trăiești efectul deși cauza a dispărut de mult, și tocmai de aceea îți pare că nu mai e nimic de făcut, căci nu mai poți schimba cauza. Cauzele există numai în memoria ta, și sunt numai cauze inventate de tine, valabile în lumea timpului, efemere și fără de efect.

    Există însă o Cauză atât de străveche, încât întrece cu mult cuprinsul memoriei tale. Această Cauză este ținută la adăpost în mintea ta de către Spiritul Sfânt. Este o Cauză veșnic prezentă, perfect neatinsă de timp și de perturbări, iar tu ești Efectul Ei, la fel de neschimbat și de perfect ca ea. Pentru că nu îți mai amintești această Cauză, efectele Ei vor părea noi, dar ea nu a lipsit niciodată din mintea ta, iar tu nu ai încetat niciodată să fii așa cum Ea te-a creat.

      Amintirile tale nu atestă decât frica de Dumnezeu. De aceea, tu care ai căutat să-ți judeci Creatorul, nu poți înțelege că El nu și-a judecat Fiul. Ai nevoie să lași Efectele Cauzei să curgă peste tine și să nu O perturbi. Îți vei aminti de tine și de Creatorul tău, și odată cu tine își vor aminti mai mulți. Acordă-ți timp în lumea timpului și liniște într-o lume agitată, pentru a permite Spiritului Sfânt să-ți readucă în memorie amintirea Tatălui tău:

Miracolul vine liniştit în mintea care se opreşte o clipă şi tace. Din acel moment liniştit şi din mintea pe care a vindecat-o atunci în linişte, el se întinde cu blândeţe la alte minţi, să îşi împărtăşească liniştea. Iar ele se vor uni în nefaptă, nefăcând nimic să îi împiedice extinderea radioasă înapoi în Mintea ce a cauzat existenţa tuturor minţilor.

-

Cel Căruia I s-a dat timpul aduce mulţumiri pentru fiecare clipă liniştită care I se dă. Căci, în clipa aceea, se îngăduie amintirii lui Dumnezeu să îşi ofere toate comorile Fiului lui Dumnezeu, pentru care au şi fost păstrate.(…) Liniştea de o clipă pe care o acceptă Fiul Său dă bun venit atât veşniciei, cât şi Lui, şi Îi lasă să intre unde vor să stea. Căci, în clipa aceea, Fiul lui Dumnezeu nu face nimic care l-ar putea înfricoşa.

-

Cât de rapid apare amintirea lui Dumnezeu în mintea care nu are nicio frică să ţină amintirea la distanţă! Propria ei reamintire a dispărut. Nu există trecut care să îşi ţină imaginea înfricoşătoare în calea trezirii bucuroase la pacea prezentului. Trâmbiţele veşniciei străpung toată liniştea, dar nu o tulbură. Şi ce se aminteşte acum nu e frica, ci mai degrabă Cauza pe care frica a fost făcută să o lase neamintită şi nedesfăcută. Liniştea vorbeşte cu sunete blânde de iubirea pe care Fiul lui Dumnezeu şi-o aminteşte de dinainte de a-şi fi pus propria reamintire între prezent şi trecut, să nu le lase să intre.

-

 Acum, în sfârşit, Fiul lui Dumnezeu e conştient de Cauza prezentă şi de Efectele Ei benigne. Acum înţelege că, neavând efecte, ce a făurit nu are cauză. El nu a făcut nimic. Efectele Ei sunt imuabil de veşnice, mai presus de frică şi complet în afara lumii păcatului.

-

Există oare vreun mod mai bun de-a umple golul infim dintre iluzii şi realitate decât acela de-a lăsa amintirea lui Dumnezeu să curgă peste el, prefăcându-l într-o punte pentru trecerea căreia va fi de ajuns o clipă? Căci Dumnezeu l-a umplut cu El Însuşi. Amintirea Lui nu a trecut, lăsând un Fiu abandonat de-a pururi pe un ţărm de unde poate zări un alt ţărm, la care nu poate ajunge niciodată. Tatăl lui îl voieşte ridicat şi transportat uşor de cealaltă parte. El a construit puntea şi tot El e Cel Ce Îşi va transporta Fiul de partea cealaltă. Să nu te temi că va da greş în ce voieşte. Şi nici că vei fi exclus din Voia care este pentru tine.

 

2. Inversarea efectului și a cauzei

Fără cauză, nu pot exista efecte, şi totuşi, fără efecte, nu există cauză. (…) Cercul creaţiei nu are sfârşit. Începutul şi sfârşitul lui sunt acelaşi lucru. Dar universul creaţiei întregi este cuprins în el, fără început şi fără vreun sfârşit. Fiul dă Paternitate Creatorului său şi datorită faptului că este Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie şi el un tată, care creează după cum a fost creat de Dumnezeu şi el.

-

Paternitatea este creaţie. Iubirea trebuie să fie extinsă. Puritatea nu e îngrădită. Este în firea celor inocenţi să fie de-a pururea neîngrădiţi, fără limite sau bariere. De aceea, puritatea nu ţine de trup. Ea nici nu se poate găsi unde există limite. Trupul poate fi vindecat prin efectele ei, care sunt la fel de nelimitate ca ea. Dar toată vindecarea trebuie să aibă loc ca urmare a recunoaşterii că mintea nu este în trup şi că inocenţa ei nu e nicidecum în el, ci acolo unde e toată vindecarea. Deci unde este vindecarea? În tine.

-

Absolut nimic nu s-a întâmplat; atâta doar că te-ai făcut să adormi şi ai visat un vis în care ai fost străin de tine. Miracolul nu te trezeşte, ci îţi arată, pur şi simplu, cine e cel ce visează. Te învaţă că ai posibilitatea să alegi ce să visezi cât timp mai dormi, în funcţie de scopul visării tale. Îţi doreşti vise de vindecare sau vise de moarte? Dar, dacă tu eşti cel care visează, percepi atâta cel puţin: că tu ai cauzat visul şi că poţi accepta şi un alt vis. Dar, pentru această schimbare de conţinut a visului, trebuie să îţi dai seama că tu eşti cel ce a visat visul care nu îţi place. El nu e decât un efect cauzat de tine.

-

Efectele visului sunt iluzii. Nimeni nu se teme de ele când percepe că le-a inventat chiar el. Frica s-a menţinut pentru că nu ai văzut că ești autorul visului, şi nu o figură din vis, iar trupul e robul figurilor din vis.

-

Trupul se vindecă prin miracole, ele arătând că mintea a făurit boala şi a folosit trupul ca victimă, sau efect, pentru ce a făurit ea. Dar jumătatea unei lecţii nu ţi-o va preda pe toată. Miracolul e inutil dacă înveţi doar că trupul poate să fie vindecat, căci nu asta e lecţia pe care a fost trimis să o predea. Lecţia e că bolnavă a fost mintea ce a crezut că trupul poate fi bolnav; proiectarea în afară a vinovăţiei ei nu a cauzat nimic şi nu a avut efecte.

-

Lumea aceasta e plină de miracole. Ele stau într-o linişte sclipitoare lângă fiecare vis de durere şi suferinţă, de păcat şi vinovăţie. Ele sunt alternativa visului, opţiunea de-a fi, mai degrabă, cel care visează decât să îţi negi rolul activ în născocirea visului. Ele sunt efectele voioase ale retragerii consecinţei bolii la cauza ei. Trupul e eliberat pentru că mintea recunoaşte că „nu mi se face una ca asta, ci eu mi-o fac”. În felul acesta, mintea e liberă să aleagă altceva în schimb. Începând de aici, mântuirea va purcede la schimbarea făgaşului fiecărui pas făcut în jos, spre separare, până se face cale întoarsă revenindu-se asupra fiecărui pas, scara dispare şi toată visarea lumii ajunge să fie desfăcută.

3. Acordul de a te uni.

Nu ne preocupă ceea ce aşteaptă în certitudine deplină dincolo de mântuire. Căci numai ce ai început să îţi laşi primii paşi incerţi să îţi fie îndrumaţi în sus, pe scara pe care separarea te-a condus în jos. Pe moment, numai miracolul ne preocupă. Aici trebuie să începem. Şi, odată ce am început, senină şi simplă se va face calea ce urcă spre trezire şi spre isprăvirea visului.

-

Nicio minte nu este bolnavă până nu e de acord o altă minte că sunt separate. Aşa că e decizia lor comună să fie bolnave.(…) Unirea cu mintea unui frate previne cauza bolii şi efectele percepute. Vindecarea e efectul unor minţi ce se unesc, aşa cum boala decurge din minţi ce se separă.

-

Miracolul nu face nimic tocmai din cauză că minţile sunt unite şi nu se pot separa. Dar, în visare, lucrul acesta a fost inversat şi minţile separate sunt considerate trupuri, care sunt separate şi nu se pot uni. Nu îi îngădui fratelui tău să fie bolnav, căci – dacă este – l-ai abandonat în seama visului său împărtăşindu-l cu el. El nu a văzut cauza bolii unde este, iar tu ai trecut cu vederea golul dintre voi, unde a luat naştere boala.

-

Golul este infim. Dar în el stau seminţele molimei şi ale fiecărei forme de boală, pentru că reprezintă dorinţa de-a ţine dezbinat şi de a nu uni. Căci a fost făcut să te ţină separat, într-un trup pe care îl vezi de parcă ar fi cauza durerii.

-

Cauza durerii este separarea, nu trupul, care nu e decât efectul ei. Dar separarea nu e decât spaţiu gol, neconţinând nimic, nefăcând nimic şi fiind la fel de lipsit de substanţă ca locul gol dintre undele stârnite de un vapor ce trece. Şi pe care îl acoperă la fel de repede valurile ce se unesc şi apa care se repede să umple golul dintre unde. Unde e golul dintre valuri când ele se unesc şi acoperă spaţiul ce a părut să le ţină separate pentru scurtă vreme? Unde sunt motivele de boală când minţile s- au unit să acopere golul infim dintre ele, unde au părut să crească seminţele bolii?

-

Dumnezeu construieşte puntea, dar numai în spaţiul pe care l-a lăsat curat şi neocupat un miracol. El nu Se poate face punte peste seminţele bolii şi ruşinea vinovăţiei.(…) Miracolul le va da la o parte şi Îi va face loc astfel Celui Ce voieşte să vină şi să fie puntea revenirii Fiului Său la El.

-

Socoteşte, atunci, miracolele argintate şi auritele vise de fericire drept singurele comori pe care vrei să le păstrezi în vistieria lumii. Ce altceva e lumea decât un gol infim ce pare să sfâşie veşnicia şi să o împartă în zile, luni şi ani? Şi ce altceva eşti tu, care trăieşti în lume, decât un portret al Fiului lui Dumnezeu făcut tot bucăţi şi ascuns, bucată cu bucată, într-un boţ – separat şi incert – de humă?

-

Nu te teme, copilul meu, ci lasă-ţi lumea să fie blând luminată de miracole. Şi, acolo unde ai văzut că stă golul infim dintre fratele tău şi tine, uneşte-te cu el. În felul acesta, vei vedea acum că boala nu are cauză. Visul vindecării stă în iertare şi îţi arată cu blândeţe că nu ai păcătuit nicicând.

 

4.Unirea cea mare.

Să accepţi Ispăşirea pentru tine însuţi înseamnă să nu susţii visul de boală şi de moarte al cuiva. Înseamnă că nu îi împărtăşeşti dorinţa de-a se separa şi nu îl laşi să îşi îndrepte iluziile împotrivă-i. Dacă nu îl ajuţi, vei simţi durerea odată cu el pentru că asta şi doreşti. Şi devii o figură din visul lui de durere, după cum şi el e într-al tău.

-

Există o modalitate de-a găsi certitudine chiar acum şi aici. Refuză să fii părtaş la vise înfricoşătoare, indiferent ce formă ar lua, căci îţi vei pierde identitatea în ele. Exişti separat de ele, dar nu şi separat de cel care le visează. Aşa separi visătorul de vis şi te uneşti cu unul, dar dai drumul celuilalt. Visul nu e decât iluzie în minte. Şi cu mintea vrei să te uneşti, niciodată cu visul.

-

Gândeşte-te la fratele tău, mai degrabă, ca la o minte în care persistă iluziile, dar ca la o minte care îţi este frate. Nu ţi-l face frate ceea ce visează, şi nu ţi-e frate nici trupul lui, „eroul” visului. Mintea ta şi a lui sunt unite în frăţie. Trupul lui şi visele lui doar par să facă un gol infim, unde ale tale s-au unit cu ale lui.

-

Şi totuşi, între minţile voastre nu există discontinuitate. Spiritul Sfânt e în ambele voastre minţi, şi e Una pentru că nu există gol care să îi separe Unitatea de Ea însăşi. Golul dintre trupurile voastre nu contează, căci ce e unit în El e una pentru totdeauna.

-

Funcţia Spiritului Sfânt este aceea de-a lua portretul sfărâmat al Fiului lui Dumnezeu şi de-a repune fiecare ciob la locul lui. Acest sfânt tablou, vindecat în întregime, El îl arată fiecărui ciob separat care se crede un tablou în sine. El îi oferă fiecăruia Identitatea lui, reprezentată de întregul tablou, şi nu de micul ciob cu care a insistat el că se identifică. Iar, când va vedea acest tablou, se va recunoaşte pe el însuşi. Dacă nu împărtăşeşti visul de rău al fratelui tău, acesta e tabloul pe care îl va pune miracolul în golul infim, lăsat curat de toate seminţele păcatului şi ale bolii.

-

Cât de sfânt e cel mai mic fir de nisip, când recunoşti că face parte din portretul întregit al Fiului lui Dumnezeu! Formele pe care par să le ia aceste cioburi nu înseamnă nimic. Căci întregul e în fiecare dintre ele. Şi fiecare aspect al Fiului lui Dumnezeu este acelaşi cu fiecare altă parte.

-

Seminţele bolii provin din convingerea că bucuria e în separare şi că renunţarea la ea ar fi un sacrificiu.

5. Alternativa la visele de frică.

Dumnezeu este Alternativa la visele de frică. Cine se face părtaş la ele nu poate să Îl împărtăşească pe El. Nu există altă posibilitate. Nimic nu poate să existe dacă nu îl împărtăşeşti.

-

Tocmai împărtăşirea viselor de rău – de ură şi răutate, de amărăciune şi moarte, de păcat şi suferinţă şi durere şi pierdere – le conferă realitate. Neîmpărtăşite, sunt percepute lipsite de înţeles. Frica dispare din ele pentru că nu le-ai susţinut. Unde nu mai este frică, iubirea trebuie să vină, pentru că nu există decât aceste alternative. Unde apare una, cealaltă dispare. Şi cea pe care o împărtăşeşti devine singura pe care o ai. O ai pe cea pe care o accepţi, pentru că e singura pe care ţi-o doreşti.

6. Legămintele secrete.

Ai conceput ca un gol infim între iluzii şi adevăr să fie locul unde ţi se găseşte toată siguranţa şi unde lucrul făurit de tine îţi ascunde bine Sinele. Aici se stabileşte o lume bolnavă, aceasta fiind lumea pe care o percep ochii trupului. Aici sunt sunetele pe care le aude, vocile pe care urechile lui au fost făcute să le audă. Însă sunetele şi imaginile pe care le poate percepe trupul sunt lipsite de înţeles. Căci nu poate să audă, nici să vadă. Nu ştie ce înseamnă să vezi, nici la ce ţi-ar servi să auzi. E la fel de incapabil să perceapă pe cât este să judece, să înţeleagă sau să cunoască. Ochii lui sunt orbi, urechile lui sunt surde. Nu poate să gândească şi, de aceea, nu poate să aibă efecte.

-

Există însă alte sunete şi alte imagini, care pot fi văzute, auzite şi înţelese. Căci ochii şi urechile sunt simţuri fără simţ, care nu fac decât să relateze ce văd şi ce aud. Nu ele văd şi aud, ci tu, care îmbini fiece pic, strop şi grăunte de dovadă fără sens, şi faci un martor la lumea pe care o vrei. Nu lăsa ochii şi urechile trupului să perceapă aceste nenumărate frânturi văzute în golul pe care ţi l-ai închipuit, şi să îl convingă pe cel ce le-a făcut că închipuirile lui au realitate.

-

Să faci răspunzător de văz un lucru ce nu poate să vadă şi să îl învinuieşti pentru sunetele care nu îţi plac, deşi nu poate să audă, e chiar un punct de vedere lipsit de orice noimă. El nu suferă ca urmare a pedepsei pe care i-o aplici, pentru că nu simte. Se poartă în modurile în care vrei să se poarte, dar nu e cel care alege niciodată. Nu se naşte şi nu moare. Nu poate decât să urmeze, fără ţintă, făgaşul pe care a fost pus. Şi, dacă se schimbă făgaşul respectiv, merge la fel de uşor într-altă parte.

-

Trupul reprezintă golul dintre părticica minţii pe care o numeşti a ta şi tot ce rămâne din ce îţi aparţine în realitate. Îl urăşti, dar crezi că e sinele tău şi că, fără el, sinele tău ar fi pierdut. Acesta este legământul secret pe care l-ai făcut cu fiecare frate care vrea să meargă separat. Acesta este jurământul secret pe care îl faci din nou, de fiecare dată când te percepi atacat. Nimeni nu poate suferi dacă nu se vede atacat şi pierzând prin atac. Fiecare angajament făcut faţă de boală rămâne neafirmat şi neauzit în conştient. Dar este o făgăduinţă făcută altcuiva să fii rănit de el şi să îl ataci la rândul tău.

-

Boala e vărsarea mâniei asupra trupului, ca să îl doară. E efectul evident a ce s-a făcut în secret, în consens cu dorinţa secretă a altcuiva de-a fi separat de tine, după cum vrei să fii şi tu separat de el. Dacă nu cădeţi de acord că doriţi acest lucru amândoi, nu va putea avea efecte. Cine spune „Nu există discontinuitate între mintea mea şi a ta” s-a ţinut de făgăduinţa lui Dumnezeu, şi nu de micul său jurământ de-a rămâne de-a pururi credincios morţii. Şi, prin vindecarea lui, se vindecă fratele lui.

-

Aceasta să fie înţelegerea ta cu fiecare: să fii una cu el, şi nu separat. Iar el se va ţine de făgăduinţa pe care ai făcut-o cu el, pentru că este cea pe care I-a făcut-o el lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lui. Dumnezeu Se ţine de făgăduinţele Sale; Fiul Lui se ţine de ale lui. Când l-a creat, Tatăl lui a spus: „Eşti de-a pururea iubit de Mine şi Eu de tine. Fii ca Mine de desăvârşit, căci nu poţi fi separat de Mine niciodată”. Fiul Lui nu îşi aduce aminte că a răspuns: „Aşa voi fi”. Dar Dumnezeu îi aduce aminte de ea de fiecare dată când își lasă mintea să fie vindecată și unificată.

 7. Arca siguranței.

Dumnezeu nu cere nimic, iar Fiul Său, ca El, nu trebuie să ceară nimic.

-

Frumoasa relaţie pe care o ai cu toţi fraţii tăi e o parte din tine pentru că e o parte din Dumnezeu Însuşi.

-

Vindecarea va fi una sau deloc, tocmai în unitatea ei găsindu-se vindecarea. Ce altceva ar putea corecta separarea decât opusul ei? Nu există cale de mijloc în niciun aspect al mântuirii. Fie o accepţi total, fie nu o accepţi. Ce e neseparat trebuie să fie unit. Iar ce e unit nu poate să fie separat.

-

Fie există un gol între fratele tău şi tine, fie sunteţi un tot unitar. Nu există cale de mijloc, nici altă opţiune, nici loialitate de împărţit între cele două. O loialitate împărţită nu e decât o dovadă de necredinţă faţă de amândouă, făcându-te să te învârtejeşti şi să te agăţi incert de orice pai ce pare să îţi promită o oarecare uşurare. Dar cine îşi clădeşte casa pe un fir de pai, şi poate să se bizuie pe ea ca adăpost împotriva vântului? Îţi poţi face din trup o astfel de casă, pentru că îi lipseşte temelia în adevăr. Şi totuşi, datorită acestui lucru, poţi să vezi că nu e casa ta, ci doar un mijloc de-a te ajuta să ajungi la casa în care şade Dumnezeu.

-

Având un asemenea scop, trupul se vindecă. Nu e folosit să stea mărturie pentru visul de separare şi de boală. Nici nu e învinuit fără rost pentru ce nu a făcut. El ajută la vindecarea Fiului lui Dumnezeu şi, în acest scop, nu poate fi bolnav. Nu se va angaja la scopuri ce nu îţi aparţin, iar tu ai ales să nu fie bolnav. Toate miracolele se bazează pe această alegere şi ţi se dau în clipa în care o faci. Nicio formă de boală nu este imună, pentru că alegerea nu poate fi făcută la nivelul formei. Alegerea bolii pare să fie a unei forme, dar ea e una, ca şi opusul ei. Şi eşti bolnav sau sănătos, în consecinţă.

-

Dar nu de unul singur. Lumea aceasta nu e decât visul că poţi fi singur şi că poţi gândi fără să îi afectezi pe cei ce sunt separaţi de tine. Să fii singur trebuie să însemne că eşti separat şi, dacă eşti, nu poţi să nu fii bolnav.

-

Casa ta e clădită pe sănătatea fratelui tău, pe fericirea lui, pe lipsa lui de păcat şi pe tot ce i-a făgăduit Tatăl lui. Nicio făgăduinţă secretă făcută în schimb de tine nu a zguduit Temelia casei lui. Vânturile o vor bate şi ploaia o va lovi, dar fără efect. Lumea va fi măturată, şi totuşi, casa aceasta va sta în picioare de-a pururi, pentru că puterea ei nu stă numai în ea. Ea e o arcă a siguranţei, sprijinindu-se pe făgăduinţa lui Dumnezeu că Fiul Său este de-a pururea în siguranţă în El. Ce gol se poate vârî între siguranţa acestui adăpost şi Sursa ei? De aici, trupul poate fi văzut ca fiind ceea ce este şi ca având o valoare nici mai mică, nici mai mare decât măsura în care poate fi folosit pentru a-i da drumul Fiului lui Dumnezeu la casa lui. Şi, cu scopul acesta sfânt, trupul devine o casă a sfinţeniei o vreme, pentru că împărtăşeşte cu tine Voia Tatălui tău.


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.28: “Desfacerea fricii” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 533-548.


 

Share Button

Curs de miracole: Cap.27- Vindecarea visului.

vindecarea visului 1

1. Tabloul răstignirii.

 

*

” Privește-mă, frate, de mâna ta mor !”

*

      Nedreptatea pe care o simți uneori îndreptată asupra ta e o tendință de a îmbina atacul și inocența. Tu, care te consideri inocent ( și așa și ești de fapt în esența ta), te simți atacat pe nedrept de un frate de-al tău. Și dacă e să fii atacat pe nedrept, precis el se face vinovat de acest lucru. Avem deodată două “victime”: tu care te simți atacat pe nedrept și “atacatorul” tău.

Ţine-o pe calea blândeţii, şi nu te vei teme de niciun rău şi de nicio umbră din noapte. Dar să nu îţi pui simboluri de groază în cale, căci vei împleti o cunună de spini din care nici tu, nici fratele tău nu veţi scăpa. Nu te poţi răstigni numai pe tine însuţi. Şi, dacă eşti nedreptăţit, el trebuie să îndure nedreptatea pe care o vezi tu. Nu te poţi sacrifica numai pe tine însuţi. Căci sacrificiul e total.

-

Vrei să faci din tine semnul că el şi-a pierdut inocenţa şi nu are decât să se uite la tine ca să-şi dea seama că a fost condamnat. Şi ce a fost nedrept faţă de tine se va abate, pe bună dreptate, asupra lui. Răzbunarea nedreaptă pe care o înduri îi aparţine acum lui şi, abătându-se asupra lui, pe tine te sloboade. Să nu doreşti să faci din tine un simbol viu al vinovăţiei lui, căci nu vei scăpa de moartea ce i-ai pregătit-o. Dar în inocenţa lui ţi-o afli pe a ta.

-

De câte ori consimţi să ai parte de durere, lipsuri, nevoi sau nedreptăţi, nu faci decât să îţi acuzi fratele că l-a atacat pe Fiul lui Dumnezeu ( din tine). Îi ţii în faţa ochilor un tablou al răstignirii tale, să vadă că păcatele lui s-au consemnat în Cer, cu sângele şi moartea ta, şi merg în faţa lui, blocându-i intrarea şi osândindu-l la iad. Dar de consemnat s-au consemnat în iad, şi nu în Cer, unde eşti inatacabil şi îi dovedeşti inocenţa. Portretul tău pe care i-l oferi ţi-l arăţi ţie de fapt şi îţi pui în el toată credinţa. Spiritul Sfânt îţi oferă, să îi dai, un portret al tău în care nu există nicio durere şi niciun reproş.

-

Atestă-i inocența și nu vinovăția. Vindecarea ta e alinarea și sănătatea lui căci dovedește că iluziile nu sunt adevărate. Nu voinţa de viaţă, ci dorinţa de moarte e motivaţia acestei lumi. Unicul ei rost este să dovedească realitatea vinovăţiei. Nu există gând, nici fapt, nici sentiment lumesc care să aibă o altă motivaţie decât aceasta.

      Orice durere, de orice fel, înseamnă boală, iar boala nu e decât o “mică” moarte: o formă de răzbunare încă nu totală. Spiritul Sfânt te învață să ierți pentru a vindeca vinovăția. Treci cu vederea atacul și arată-i “atacatorului” adevărul veșnic că nu poți fi rănit. Să nu-i oferi tabloul unui trup răstignit, căci nu ești trup, iar ce ești cu adevărat nu poate fi văzut și nici reprezentat. Un trup care nu este folosit pentru atac/contraatac nu resimte nicio durere, căci trecând cu vederea atacul, cicatricile se vindecă și lacrimile se șterg sub atingerea blândă a iertării și iubirii. Vei șterge astfel vinovăția care vă împovărează pe el și pe tine deopotrivă. Acum el își dă seama că nimic din ce l-a pus nebunia lui să facă  nu s-a făcut și nu a avut efecte de niciun fel. Reproșurile ce i-au împovărat inima vor dispărea, iar înțepătura înveninată și implacabilă a fricii se va vindeca. Proiectează însă vinovăție asupra lui, și păcatul își va face culcuș în sufletele voastre.

      Pentru a înțelege fragmentul de mai jos, amintește-ți că trupul este neutru. El nu are nicio altă importanță decât aceea că este un instrument de învățare pentru minte și un mijloc de comunicare în această lume pentru tine și pentru Spiritul Sfânt. Trupul nu este nici sănătos, nici bolnav; el este ce ai făcut tu din el. Boala este o expresie a minții nevindecate.

Împodobirea trupului caută să arate cât de încântătoare sunt mărturiile vinovăţiei. Grijile faţă de trup demonstrează cât de fragilă şi de vulnerabilă e viaţa ta, cât de uşor se distruge ce iubeşti. Depresia vorbeşte de moarte, iar vanitatea, de o reală preocupare cu absolut orice.

-

Indiferent de forma pe care o ia, boala e cea mai puternică mărturie a futilităţii, care le sprijină pe toate celelalte şi le ajută să zugrăvească tabloul în care păcatul e justificat. Bolnavii sunt îndreptăţiţi să aibă toate dorinţele nefireşti şi toate nevoile ciudate pe care le au. Căci cine ar putea să trăiască o viaţa curmată atât de devreme, fără să aprecieze valoarea bucuriilor trecătoare? Ce plăceri de durată ar putea exista? Cei firavi nu sunt oare îndreptăţiţi să creadă că fiece fărâmă de plăcere furată e o răsplată cuvenită pentru micile lor vieţi? Moartea lor va plăti preţul pentru toate, fie că se bucură de foloasele pe care le au, fie că nu. Sfârşitul vieţii trebuie să vină, indiferent cum s-a petrecut viaţa respectivă. Aşa că desfată-te cu trecătorul şi cu efemerul.

-

Acestea nu sunt păcate, ci mărturii la convingerea ciudată că păcatul şi moartea sunt reale, că inocenţa şi păcatul îşi vor găsi, la fel, sfârşitul în mormânt. Dacă ar fi adevărat, ai avea de ce să te mulţumeşti să cauţi bucurii trecătoare şi să îţi găseşti mici plăceri oriunde poţi. Dar, în acest tablou, trupul nu e perceput neutru şi fără un rost care să îi fie inerent.

-

Tabloul Spiritului Sfânt nu schimbă trupul în ceva ce nu e. Nu face decât să elimine din el toate semnele de acuzare şi de învinuire. Reprezentat fără vreun rost, trupul nu e văzut nici rău, nici bun; nici bolnav, nici sănătos. Nu oferă temeiuri să fie judecat nicicum. Nu are viaţă, dar nu e nici mort. Stă în afara întregii experienţe a iubirii sau a fricii. Căci acum nu este încă martor la nimic, rostul lui fiind deschis şi mintea reeliberată să aleagă la ce serveşte el. Acum nu este condamnat, ci aşteaptă să i se dea un rost, să poată îndeplini funcţia pe care o va primi.

-

Trupul poate deveni un semn al vieţii, o prevestire a izbăvirii şi un suflu de nemurire spre cei ce s-au săturat să tot inspire mirosul fetid al morţii. Lasă-l să aibă vindecarea ca rost al lui. Atunci va trimite mai departe mesajul pe care l-a primit şi, prin sănătatea şi frumuseţea lui, va proclama adevărul şi valoarea pe care le reprezintă. Lasă-l să primească puterea de-a reprezenta o viaţă fără sfârşit, de-a pururi neatacată.

-

Simplul mod de-a lăsa să se înfăptuiască asta este, pur şi simplu, următorul: laşi trupul să nu aibă niciun rost din trecut, când erai sigur că rostul lui era să cultive vinovăţia. Căci ar susţine sus şi tare că portretul tău ciuntit simbolizează pe vecie ceea ce reprezintă. Şi nu lasă niciun spaţiu în care să i se dea o perspectivă diferită, un alt rost. Tu nu îi cunoşti rostul. Nu ai făcut decât să dai iluzii de rost unui lucru pe care l-ai făcut să ascundă de tine funcţia ta. Acest lucru fără rost nu poate ascunde funcţia pe care a dat-o Spiritul Sfânt.

-

Iar, spre fratele tău, mesajul tău să fie:

 *

„Priveşte-mă, frate, de mâna ta trăiesc”.

*

2. Frica de vindecare.

*

Cine se teme de vindecare?

Numai cei pentru care sacrificiul și durerea fratelui lor reprezintă propria lor seninătate.

*

      Vindecarea e înfricoșătoare pentru mulți. Un trup vătămat este un trup care acuză. Este “dovada” faptului că după ce fratele tău te-a rănit, nu merită să-l mai iubești sau să ai încredere în el. Trupul tău vătămat te învață că trebuie să te ferești de el, căci dacă a atacat odată, va mai ataca. Deși iertarea este un act de caritate, nu o merită. Poate fi compătimit, dar nu disculpat.

      Acesta este tabloul lumii în care mereu se caută vinovați, și mereu se decide că cei vinovați trebuie pedepsiți, căci nu merită iertare. Acesta este  tabloul unei lumi nevindecate, în care unii atacă -pentru că se cred îndreptățiți s-o facă – , iar ceilalți se apără – pentru că se cred de asemenea îndreptățiți s-o facă.

   Cei nevindecați nu pot să ierte. Trupurile vătămate, sunt considerate consecințe reale ale unor păcate la fel de reale,  demonstrate prin simplul fapt că rezultatele lor se văd cu ochiul liber. Ce-ar putea fi mai concludent decât atât? La nivel intelectual însă, atunci când ai înțeles mecanismul iertării dar nu-l poți încă pune în practică, ai putea spune:

*

„Fratele meu, m-ai rănit, şi totuşi, fiindcă îţi sunt superior, te scuz că m-ai rănit.”

*

       Rana și scuza nu pot coexista. Acest tip de iertare nu este iertare adevărată și nici confirmarea păcii din tine. Atunci când ai învățat cu adevărat să treci cu vederea atacul, pacea ta nu va fi tulburată de nimic, iar rana nu se va produce, așa că pur și simplu nu ai ce ierta. Nu există vinovăție, nu există păcat. Ești eliberat și tu, și “atacatorul” tău. A fost o simplă greșeală fără niciun efect.

      În ceea ce privește corecția, recunoaște că încerci să îți aloci asupra fraților tăi acest “drept” ce nu-ți aparține. Corecția nu e funcția ta. În această lume singurul tău rol este să înveți să ierți. Aceasta este singura corecție pe care o poți face: să înlocuiești atacul cu iertarea.

      Corecția este numai funcția Spiritului Sfânt.

    În această lume tu nu poți să corectezi, pentru că nu ești întreg. În această lume ai venit prin separare. Mintea ta este scindată: o parte a rămas în Mintea lui Dumnezeu iar cealaltă parte a devenit mintea eului. Toată judecata și corecțiile pe care încerci să le faci aici, le faci din perspectiva eului. Judeci numai cu jumătate de minte, pentru că de cealaltă, care mai este încă în puterea Spiritului Sfânt, nici nu te mai interesează. Cealaltă jumătate a minții tale, care face parte din Mintea lui Dumnezeu, este aceeași cu a fraților tăi. Prin ea se face unirea. Mintea eului îți spune că ești separat și că poți să-ți însușești funcția lui Dumnezeu.

      Pentru mintea ta scindată corecția este un mod de a pedepsi, în altcineva, păcate pe care nici măcar nu ești în stare să le vezi ca fiind și ale tale. Acest altcineva, pe care îl percepi ca fiind separat – căci doar are un trup separat-, devine victima și nu fratele tău. Consideri că se deosebește de tine prin faptul că e mai vinovat și că are nevoie să-l corectezi tu, care ești mai inocent decât el.

      Învață acest simplu fapt: Mintea ta este împărțită în două. Mintea eului și Mintea lui Dumnezeu. Sinele tău este împărțit în două: sinele (eul) și Sinele divin. Toți frații tăi s-au separat din aceeași Sursă și acolo se vor cu toții, redevenind un tot unitar. Nu poți fi întreg până nu-ți reunești cele două părți. Atunci vei redeveni Fiul lui Dumnezeu, întreg, complet, unul cu Dumnezeu, cu toți frații tăi și cu toată Creația. Cât ești încă în această lume, lasă-L pe Spiritul Sfânt să pătrundă în mintea eului tău, pentru a o uni cu Mintea lui Dumnezeu. El reprezintă cealaltă jumătate a ta și legătura ta permanentă cu Sursa.

    Iată de ce atunci când decizi să aplici corecții altora nu-ți dai seama că greșelile lor sunt și ale tale. Mai mult, în virtutea ideii năstrușnice de superioritate, toate greșile celorlați devin în ochii tăi păcate, pe când ale tale nu sunt decât simple erori. Ale lor merită pedepsite, pe când ale tale, pe bună dreptate, pot fi trecute cu vederea. Tot timpul plasezi ținta corecției în afara ta, pentru că te crezi separat. În felul acesta, fratele tău devine cealaltă jumătate a ta pe care o negi.

Corecţia trebuie lăsată în seama Celui Care ştie că iertarea şi corecţia sunt acelaşi lucru. Nu e ceva ce poţi să înţelegi cu jumătate de minte. Lasă, aşadar, corecţia în seama Minţii unite, funcţionând ca tot unitar pentru că nu are un scop împărţit şi nu concepe – ca unică funcţie – decât o singură funcţie.

 

3. Dincolo de toate simbolurile.

      Ai învățat că în lumea aceasta trupul nu este decât un instrument de învățare pentru minte. Nu are funcțiile pe care i le dai tu, iar utilizarea lui corectă nu presupune obținerea de plăceri efemere. Dincolo de obiectivele mărunte și pe termen scurt ale vieții în lume, ai un singur obiectiv pe care nu trebuie să-l scapi din vedere: mântuirea. Trebuie să părăsești lumea iluziilor pentru a pătrunde în lumea reală.

      Ai învățat că nu ești trup. Ești spirit, ești liber, și mereu așa cum te-a creat Dumnezeu. Așa ești tu, cel întreg și puternic. În lumea aceasta însă tu nu percepi decât jumătate din tine și din fratele tău: un trup și sinele lui egotic. Nu știi ce înseamnă puterea, pentru că i-ai dat alte definiții. O asociezi de regulă cu victoria, de orice fel ar fi ea. Cu toate acestea puterea, pentru a fi ea însăși înseamnă neopunere.

      Atunci când nu te zbați și nu te opui vei permite puterii să se înfiripe. Puterea are nevoie de loc liber pentru a putea să se așeze și să se manifeste. Puterea vine de la Dumnezeu și cu Dumnezeu odată.

Un spaţiu gol, neperceput umplut, un interval de timp nefolosit, neperceput drept consumat şi pe de-a-ntregul ocupat, devin o invitaţie silenţioasă făcută adevărului – să intre şi să se simtă ca acasă. Nicio pregătire nu se poate face, să sporească atracţia reală a acestei invitaţii. Căci ce laşi tu vacant, Dumnezeu va ocupa, iar – unde este El – trebuie să fie şi adevărul. Putere neslăbită, fără opus, iată ce e creaţia. Pentru ea nu sunt simboluri. Nimic nu trimite dincolo de adevăr, căci oare poate fi reprezentat mai-mult-ca-totul?

-

Aşa cum nimicul nu poate fi reprezentat într-un tablou, tot aşa nu există simbol pentru totalitate. Realitatea se cunoaşte, în ultima instanţă, fără formă, nereprezentată şi nevăzută.

      În lumea aceasta, iertarea înseamnă putere lipsită de orice limite. Ea este mijlocul prin care Spiritul Sfânt te conduce către adevăr, în lumea reală. Lumea aceasta este o lume a învățăturii, iar iertarea are sens aici, atâta timp cât este necesară învățarea. Atunci când învățarea s-a încheiat, adevărul s-a revelat, iar iertarea și Profesorul care te-a îndrumat pe drumul cunoașterii și-au încheiat misiunea. Ai pătruns acum în lumea în care nicio alegere nu-și mai are rostul, căci adevărul nu are opus. Pentru că învățarea e încheiată și mintea ta este pregătită, Dumnezeu va face ultimul pas. Vei vedea acum acea jumătate pe care nu ai văzu-to, care ți-a rămas necunoscută atâta timp, dar care nu a încetat niciodată să existe – partea nevăzută a creației, de dincolo de simboluri, în care nu ți s-a cerut până acum decât să crezi.

Iertarea dispare, simbolurile pălesc şi nimic din ce au văzut vreodată ochii sau au auzit urechile nu rămâne să fie perceput. A sosit o putere total nelimitată, nu pentru a distruge, ci pentru a primi ce e al său. Posibilitatea de-a-ţi alege funcţia a dispărut de pretutindeni. Alegerea pe care ţi-e frică să nu o pierzi nu ai avut-o niciodată. Şi totuşi, numai ea pare să împiedice puterea nelimitată şi gândurile neîmpărţite, complete şi fericite, fără opus. Nu cunoşti pacea puterii ce nu se opune la nimic. Dar de alt fel nu poate să existe. Primeşte cu căldură puterea mai presus de iertare, mai presus de lumea simbolurilor şi a limitărilor. El vrea pur şi simplu să fie, aşa că El pur şi simplu este.

4. Răspunsul liniștit.

      Toate problemele se rezolvă în liniște. În conflict este imposibilă rezolvarea și  niciun răspuns nu va fi limpede și clar, pentru că în conflict problema e văzută în diferite feluri, în funcție de lumina în care e privită. Dat fiind faptul că tu ești în conflict, nu poți rezolva de unul singur nicio problemă. Singura rezolvare corectă vine de la Spiritul Sfânt, căci El e Vocea pentru Dumnezeu, și numai El are privirea de ansamblu necesară rezolvării problemei pentru beneficiul tuturor celor implicați..

      Primirea răspunsului corect este imposibilă în starea mentală în care te afli. De aceea Dumnezeu ți-a dat o cale pentru a ajunge în starea mentală în care accesul la soluția problemei este posibilă. Soluția există deja, numai accesul la ea este încă limitat din cauza stării de conflict în care te afli. Mijlocul pe care ți l-a dat Dumnezeu pentru accesarea soluției este clipa sfântă. Nu încerca să găsești soluții în afara clipei sfinte, căci numai atunci vei vedea cât de simple și ușor de rezolvat sunt problemele.

      În afara clipei sfinte, în lume, toate întrebările nu sunt nicidecum întrebări la care se dorește cu adevărat răspuns, sau probleme ce se doresc rezolvate. Sunt numai pretexte pentru a-ți face cunoscut  punctul de vedere și a-ți redeclara dreptul la opinie.

      În lume răspunsurile nu fac decât să dea naștere la alte întrebări, lăsând de fiecare dată întrebările fără răspuns și problemele fără rezolvare sau cu o rezolvare aparentă. De aceea, pentru un răspuns corect și o rezolvare definitivă a problemei trebuie să accesezi clipa sfântă.

      Clipa sfântă este intervalul în care mintea este suficient de liniștită pentru a primi un răspuns. Ea trebuie exersată sistematic, presupunând o practică spirituală regulată (vezi culegerea de exerciții și instrucțiunile finale din Manualul pentru profesori. )

      Mai multe despre clipa sfântă aici: Clipa sfântă

5. Exemplul vindecării.

      Să vindeci este un miracol, dar miracolul are nevoie de tine ca să înceapă, pentru ca apoi să se poată extinde fără ajutorul tău.

*

Nu poți să vindeci altfel decât vindecându-te pe tine.

*

      Cine poate oferi ceva ce nu are el însuși? Lasă-te vindecat întâi tu, pentru ca apoi să poți împărtăși această vindecare.

     Spiritul Sfânt îți vorbește ție, dar Vocea Lui se extinde prin tine dacă Îl asculți, și dacă accepți ce îți spune.

      Sănătatea ta e martorul sănătății pe care o poți împărtăși. Singurul mod prin care poți vindeca este să îți dorești cu ardoare să te vindeci tu. Aceasta trebuie să fie unicul tău scop.

      Singura cerință pentru vindecare e lipsa fricii, căci cei cuprinși de frică nu se pot vindeca și nici nu pot vindeca.

      Pare foarte greu, dar iată, se aduc asigurări că pentru vindecare, conflictul nu trebuie să fi dispărut pe veci din mintea ta, căci altfel, nu ai mai fi fost aici, și nu ar mai fi fost nevoie de vindecare. Așa că poți să fii blând cu tine și să accepți că este suficientă chiar și o singură clipă în care să iubești fără atac – clipa sfântă. În această singură clipă mintea a depășit orice conflict și a ajuns la pace. În clipa aceea ești vindecat. Acolo își au originea miracolele.

Vino la clipa sfântă şi fii vindecat, căci nimic din ce primeşti acolo nu laşi în urmă la revenirea ta în lume. Şi, binecuvântat fiind, vei aduce binecuvântare. Viaţa ţi-e dată să o dai lumii muribunde. Şi ochii suferinzi nu vor mai acuza, ci vor sclipi de mulţumiri la adresa ta, care le-ai dat binecuvântare. Strălucirea clipei sfinte îţi va lumina ochii şi le va da puterea să vadă, în schimb, dincolo de toată suferinţa, chipul lui Cristos. Vindecarea înlocuieşte suferinţa.

-

Prin urmare, vindecarea ta e tot ce necesită lumea ca să se vindece. Are nevoie de o singura lecţie perfect învăţată. Şi atunci, când o vei uita, lumea îţi va reaminti cu blândeţe ce ai învăţat- o. Mulţumirile pe care ţi le aduce ţie, cel ce te-ai lăsat vindecat ca ea să poată trăi, nu îşi vor reţine avântul. Ea îşi va chema martorii să îţi arate chipul lui Cristos ţie, cel ce le-ai adus văzul, prin care i-au fost martori.

-

Vindecarea ta se va extinde şi va ajunge la probleme pe care nu le-ai crezut ale tale. Toată vindecarea trebuie să se desfăşoare în mod licit, în concordanţă cu legi corect percepute, dar neîncălcate niciodată. Să nu te temi de felul în care le percepi. Deşi greşeşti, există în tine Unul Care nu greşeşte.

-

Lasă, aşadar, transferul învăţării tale în seama Celui Care chiar înţelege legile, şi Care îţi va garanta că vor rămâne neîncălcate şi nelimitate. Rolul tău e doar acela de-a aplica la tine ce te-a învăţat El, iar El va face restul. Aşa îţi vor dovedi puterea învăţării tale toţi martorii diverşi şi numeroşi pe care îi va găsi. Dintre toţi, fratele tău va fi primul, dar mii stau după el şi, după fiecare dintre ei, mai stau încă o mie. Fiecare poate părea să aibă o problemă diferită de celelalte. Dar toate se rezolvă la un loc. Şi răspunsul lor comun arată că întrebările nu au putut să fie separate.

-

Toţi martorii pe care îi vezi vor fi cu mult mai puţini decât sunt în realitate. Infinitul nu poate fi înţeles prin simpla numărare a părţilor separate care îl alcătuiesc. Dumnezeu îţi mulţumeşte pentru vindecarea ta, căci ştie că e un dar de iubire închinat Fiului Său, şi deci Lui Însuşi.

6. Martorii păcatului

*

” Ești aici, în acest trup și poți să fii rănit.

Poți avea parte și de plăcere, dar numai cu prețul durerii.”

*

      Așa glăsuiesc martorii păcatului: durerea și plăcerea.

   Durerea trupului, ca și plăcerea pe care acesta ți-o oferă, demonstrează că trupul trebuie să fie real. Dar trupul este făcut neutru și nu are niciun scop. Tu îi folosești ochii să vezi, urechile să auzi și îl lași să-ți spună ce simte. Nu știe ce simte. Tot ce-ți spune el, este ce l-ai învățat să spună, prin simbolurile și numele pe care i le-ai dat spre folosință. Crezi că-ți spune adevărul, dar primești un “adevăr” schimbător. Adevărul este unul singur, nu are opus și nu se schimbă, deci ce primești de la trup nu este nicicum adevărul.

    Ce primești de la trup este durere și plăcere, iar ele impun atenție, aceeași atenție pe care ar trebui să I-o acorzi Spiritului Sfânt și Vocii Sale. Durerea și plăcerea sunt efemere, și nu duc nicăieri, motiv pentru care sunt ireale. Real este numai ce primești prin Vocea de la Dumnezeu. Pentru fiecare martor la moartea trupului, El îți trimite un martor la viața ta în Cer.

     Orientează-ți atenția către Spiritul Sfânt, și nu către trup, căci pentru Spiritul Sfânt, străpungerile durerii, plăcerile lumești și chinurile morții sunt un apel la vindecare și un strigăt de ajutor într-o lume a suferinței. Năzuiește către clipa sfântă, căci este clipa vindecării tale, în care vei deveni martor al miracolelor și nu al legilor păcatului.

Nu e nevoie să mai suferi. Dar e nevoie să fii vindecat…

-

Fii vindecat ca să poți vindeca și nu suporta să ți se aplice legile păcatului. Și ți se va dezvălui adevărul – ție, ce ai ales să lași simbolurile iubirii să înlocuiască păcatul.

7. Visătorul visului

      În lumea aceasta ești visătorul unui vis de pedepsire. Te vezi atacat pe nedrept  de ceva ce nu ești tu, de ceva din afara ta, iar pentru acest “altceva” care nu ești tu, nu te consideri responsabil. Ești atacat cu siguranță din exterior căci suferința o simți, și nu poți scăpa, căci sursa suferinței  o crezi  în afară. Aceasta e problema ta: ești atacat de ceva din afara ta și nu poți să scapi.

      Poți scapa. Tot ce trebuie să faci este să vezi problema așa cum este, nu cum ai rânduit-o tu.

   Raționamentul prin care se face, se sprijină și se menține lumea este următorul:

„Din cauza ta fac ce fac. Prezenţa ta îmi justifică mânia, iar tu exişti şi gândeşti separat de mine. Pe când tu ataci, eu nu pot să fiu decât inocent. Şi pricina din care sufăr e atacul tău.”

      Acest raționament pare logic, pentru că lumea chiar pare că te rănește și de aceea nu crezi că este necesar să treci dincolo de ce pare atât de evident pentru a găsi adevărata cauză a suferinței tale.

      Tu te simți condamnat și neputincios în această lume, dar, deși nu  recunosc, toți frații tăi se simt la fel. E o nevoie comună de izbăvire, iar izbăvirea are un plan de desfășurare în care fiecare își are rolul său.

    Rolul pe care îl joci în salvarea lumii de la condamnare este propria ta scăpare.

   Primul atac asupra ta a avut loc atunci când ai decis să te separi de frații tăi.   Este propriul tău atac asupra ta. Nu te atacă altcineva. Nu căuta altă cauză a suferinței, căci nu există.

La un moment dat, nu ţi-ai dat seama de cauza lucrurilor cu care pare să te năpăstuiască lumea, neinvitată şi nerugată. De un lucru ai fost sigur: vinovăţia ta nu s-a numărat printre cauzele multe ce ai perceput că îţi provoacă suferinţă şi durere. Şi în niciun caz nu le-ai cerut tu. Aşa s-au produs iluziile toate. Cel ce le face nu vede că le face el, şi atunci realitatea lor nu de el depinde. Cauza pe care o au e ceva total independent de el, iar ce vede este separat de mintea lui. El nu se poate îndoi de realitatea propriilor vise, căci nu vede rolul pe care îl joacă în făurirea lor şi în silinţa de-a le face să pară reale.

-

Nimeni nu se poate trezi dintr-un vis pe care lumea îl visează pentru el. El devine o parte din visul altcuiva. Nu poate opta să se trezească dintr-un vis nefăurit de el. Aşa că stă neputincios, victima unui vis conceput şi întreţinut de o minte separată. Cât de nepăsătoare trebuie să fie cu el această minte, la fel de neatentă la pacea şi la fericirea lui ca vremea sau ca timpul zilei. Ea nu îl iubeşte, ci îl distribuie, pe placul ei, în orice rol ce îi satisface visul. Atât de mică e valoarea lui, încât e doar o umbră mişcătoare, dansând, săltând de colo-colo, după voia unei intrigi fără sens, concepute în deşarta visare a lumii.

      Aceasta este unica alternativă pe care o poți alege dacă negi că mintea ta e locul unde stă cauza suferinței. Bucură-te că e așa, căci în cazul acesta, ești singurul care poate hotărî destinul tău în timp. Ești singurul care poate alege între viață și moarte, trezire și somn, pace și război, vise și realitate.

      Crezi că ai de optat între un tine infim, cu visul tău secret, și o lume enomă ce visează diferit. Visul lumii și visul tău formează un tot unitar. Visul lumii nu este decât o parte din visul tău. Partea lumii pe care o vezi și care pare atât de reală, face parte din visul lumii ce a pornit din visul tău secret și pe care nici măcar nu îl percepi: visul separării.

      Tu nu te vezi decât pe poziția celui năpăstuit, atacat mereu de lumea din jurul tău. Acesta este partea de suprafață a visului tău despre lume, dar dedesubt mai este o parte a visului la care nici nu te gândești, o parte a visului în care ești văzut și tu de lume  la fel cum vezi tu lumea.

Un frate separat de tine, un duşman străvechi, un ucigaş ce te pândeşte în noapte şi îţi urzeşte moartea, dar ţi-o plănuieşte lungă şi lentă; iată ce visezi. Dar dedesubtul acestui vis mai este unul, în care tu devii ucigaşul, duşmanul secret, devoratorul şi distrugătorul atât al fratelui tău, cât şi al lumii. Aici e cauza suferinţei, spaţiul dintre micile tale vise şi realitatea ta. Mica fisură pe care nici nu o vezi, locul în care s-au născut iluziile şi frica, momentul groazei şi al urii străvechi, clipa dezastrului, toate sunt aici. Aici e cauza irealităţii. Şi tot aici se va şi desface.

-

Tu eşti visătorul lumii viselor.

-

Atât de înspăimântător e visul, atât de real în aparenţă, încât ( Fiul lui Dumnezeu) nu s-ar putea trezi la realitate fără sudoarea groazei şi un urlet de mortală frică, de nu i-ar preceda trezirea un vis mai blând, îngăduind minţii lui mai calme să întâmpine cu bucurie, nu cu teamă, Vocea ce îl îndeamnă drăgăstos să se trezească; un vis mai blând, în care suferinţa lui s-a vindecat şi fratele-i i-a fost prieten. Dumnezeu i-a voit o trezire blândă şi voioasă, şi i-a dat mijloace să se trezească fără frică.

-

Acceptă visul dat de El în locul visului tău. Nu e greu să schimbi un vis odată ce-ai recunoscut visătorul. Găseşte-ţi odihna în Spiritul Sfânt şi lasă visele Lui blânde să le înlocuiască pe cele pe care le-ai visat în groaza şi în frica morţii. El aduce vise de iertare, în care nu ai de ales între cine este ucigaşul şi cine să fie victima. În visele pe care le aduce El nu există nici omor, nici moarte. Visul vinovăţiei ţi se şterge din priviri, deşi ai ochii închişi. Un surâs a venit să îţi lumineze chipul adormit. Somnul ţi-e liniştit acum, căci acestea sunt vise fericite.

-

Visează faptele de bunătate ale fratelui tău, în loc să stărui asupra greşelilor lui în visele tale. Alege să îi visezi consideraţia, în loc să enumeri rănile pe care ţi le-a dat. Iartă-i iluziile şi mulţumeşte-i pentru tot sprijinul pe care ţi l-a dat. Şi nu îi desconsidera numeroasele daruri pentru că nu e perfect în visele tale. El îşi reprezintă Tatăl, pe Care Îl vezi oferindu-ţi atât viaţă, cât şi moarte.

-

Frate, El nu dă decât viaţă. Dar ce vezi tu ca daruri oferite de-al tău frate reprezintă darurile ce visezi că ţi le dă Tatăl tău.

 
 8. “Eroul” visului.
         Cine este “eroul” visului? Trupul. Fără el nu ar exista vis.
     Exită multe vise în care se poveștește despre cum a luat el naștere în această lume din alte trupuri, despre cum a pătruns în lumea din afara trupului din care s-a născut, despre cum trăiește puțin și moare, despre cum ” se unește în țărână cu alte trupuri care mor ca el“. În timpul vieții își caută prieteni și dușmani, iar principala lui preocupare este siguranța și confortul. Caută plăceri și evită durerea și, mai întâi de asta, învață că plăcererile și bucuriile sunt diferite și învață să facă distincție între ele.

Trupul caută să îşi dovedească în multe feluri autonomia şi realitatea. Se acoperă cu lucruri cumpărate cu mici discuri de metal sau fâşii de hârtie pe care lumea le declară reale şi valoroase. Munceşte să le obţină, făcând lucruri fără sens, şi le aruncă pe lucruri fără sens, de care nu are nevoie şi pe care nici nu le vrea. Plăteşte alte trupuri să îl ocrotească şi să agonisească şi mai multe lucruri fără sens, pe care să le poată numi ale sale. Îşi caută trupuri speciale cu care să îşi poată împărtăşi visul. Uneori visează că e cuceritor de trupuri mai slabe decât el. Iar, în unele faze ale visului, e robul unor trupuri care îl rănesc şi îl torturează.

    Acesta este visul lumii. Aventurile trupului de la naștere până la moarte constituie tema eternă a visului, iar eroul nu se va schimba niciodată. În această lume trupul va încerca să te convingă că el este cauza iar tu, neputincios, ești doar efectul său. Nicicum să nu-ți treacă prin cap că tu poți fi cauza și că poți schimba efectul după propria ta dorință.

      Amintește-ți că în lumea reală din care ai venit, trupul nu înseamnă nimic, iar pe pământ trupul este neutru și trebuie utilizat doar ca un instrument de învățare, trezire și vindecare pentru minte. În acest vis nebun, el este efectul, nu cauza. Îl poți controla tu pe el, nu el pe tine.

Hai atunci să vedem începutul visului, căci partea pe care o vezi tu nu e decât a doua parte, a cărei cauză se află în cea dintâi. Niciunul dintre cei ce dorm şi visează în lume nu îşi aduce aminte de propriul lui atac asupra sa. Nimeni nu crede că a existat într-adevăr o vreme în care nu a ştiut nimic de niciun trup şi nu ar fi putut concepe niciodată realitatea acestei lumi. Ar fi văzut numaidecât că ideile acestea sunt o singură iluzie, prea ridicolă să nu fie desfiinţată în hohote de râs. Cât de serioase par acum! Şi nimeni nu îşi poate aduce aminte când au fost întâmpinate cu neîncredere şi hohote de râs.

-

În veşnicie, unde toate una sunt, s-a strecurat o mică idee smintită, de care Fiul lui Dumnezeu nu şi-a amintit să râdă. Prin uitarea lui, gândul a devenit o idee serioasă, capabilă de două lucruri: să fie realizată şi să aibă efecte reale. Împreună le vom desfiinţa pe amândouă în hohote de râs, înţelegând că timpul nu se poate strecura în veşnicie. E o glumă să crezi că timpul poate ajunge să ocolească veşnicia, ceea ce înseamnă că timpul nu există.

-

O eternitate în care timpului i se acordă realitate, o parte din Dumnezeu care se poate ataca de una singură, un frate separat pe post de duşman, o minte într-un trup – toate sunt forme de circularitate al căror sfârşit începe la început, sfârşind la cauză.

-

Nu e uşor să percepi gluma când, peste tot în jurul tău, vezi cu ochii gravele ei consecinţe, dar fără cauza lor trivială. Fără cauză, efectele chiar par serioase şi triste. Şi totuşi, ele nu sunt decât o consecinţă. Iar cauza lor e cea care nu rezultă din nimic şi nu e decât o glumă.

-

Râzând cu bândețe, Siritul Sfânt te roagă să Îi aduci fiece efect îngrozitor, să îi priviţi cauza prostească împreună şi să râzi un pic cu El. Tu judeci nişte efecte, dar El le-a judecat cauza. Şi, prin judecata Lui, efectele sunt înlăturate. Poate vii plin de lacrimi. Dar auzi cum îţi spune: „Fratele meu, Fiu sfânt al lui Dumnezeu, priveşte-ţi visul deşert, în care s-a putut petrece aşa ceva”. Şi vei părăsi clipa sfântă în hohote de râs – ale tale şi ale fratelui tău, laolaltă cu ale Sale.

-

Secretul mântuirii este următorul: tu ţi le faci singur pe toate. Indiferent de forma atacului, acesta este adevărul. Învăţarea acestei singure lecţii atotcuprinzătoare te va elibera de suferinţă, indiferent ce formă ar lua. Spiritul Sfânt va repeta această lecţie de izbăvire până se învaţă, indiferent de forma suferinţei pe care o simţi. Căci acesta este singurul răspuns ce înlătură cauza fiecărei forme de tristeţe şi durere. Şi atunci vei înţelege că miracolele reflectă o afirmaţie foarte simplă: „Eu am făcut asta, şi asta vreau să desfac.”

-

Adu-I, aşadar, toate formele de suferinţă Celui Care ştie că fiecare dintre ele este ca toate celelalte.(…) Toate se desfac uşor, printr-o singură lecţie învăţată cu adevărat. Mântuirea e un secret pe care l-ai ascuns doar de tine. Universul o declară. Dar pe martorii ei nici nu îi bagi în seamă. Căci atestă lucrul pe care nu vrei să îl cunoşti. Şi par să îl ţină secret de tine. Însă nu trebuie decât să înveţi că tu ai ales să nu asculţi şi să nu vezi.

-

Cât de diferit vei percepe lumea când vei recunoaşte acest lucru! Când îi ierţi lumii vinovăţia ta, vei scăpa de ea.

-

Un secret ascuns de nimeni altul decât de tine însuţi te-a ţinut separat de lume şi pe fratele tău separat de tine. Acum nu trebuie decât să înveţi ca sunteţi amândoi inocenţi sau vinovaţi. Acesta e singurul secret pe care îl mai ai de învăţat. Şi nu va fi niciun secret că eşti vindecat.


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.27: “Vindecarea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 511-532.


 

Share Button

Curs de miracole: Cap.26-Tranziția

înger

1. “Sacrificiul” unității.

      În lumea eurilor și a trupurilor, sacrificiul este o idee cheie. Este ideea că cineva trebuie să piardă. Dacă e să câștigi, cineva trebuie să piardă. De aici se nasc toate conflictele, toate compromisurile, toate încercările disperate de a încheia o afacere avantajoasă.

        Ideea de sacrificiu este baza lumii în care trăim, pentru că această lume este o lume construită pe “sacrificiul” unității. Ce poate fi oare mai relevant pentru separare decât trupul? La “adăpostul” trupului, tot ce a fost odată unitar, acum este separat, acum  are “identitate”. Entitățile separate prin trup se pot apropia sau depărta unele de altele atât cât vor, dar nu se pot uni, pentru că unirea nu este posibilă la nivelul trupului, ci la nivelul minții și al spiritului. În această lume trupul înseamnă identitate, și este firesc atunci, ca teama de moarte să fie umbra ce se ține scai de fiecare entitate separată, în această viață întrupată, și chiar dincolo de ea.

     Pentru entitatea separată, moartea trupului înseamnă moartea eului, a propriei identități. Renunțarea la ego – ce se prelungește chiar dincolo de trup și de această lume fizică- este înțeleasă ca fiind moarte definitivă, pentru că reintegrarea în Întreg înseamnă moartea definitivă a eului. Ceea ce  pentru Sinele divin înseamnă  reîntoarcerea la viață și redobândirea puterii nelimitate prin reunirea cu Tot ce există și cu Sursa, pentru ego înseamnă înfrângerea definitivă.

Trupul însuşi e un sacrificiu: o renunţare la putere în numele încercării de-a-ţi rezerva ţie doar un pic. A-ţi vedea un frate într-un alt trup, separat de-al tău, este expresia unei dorinţe de-a vedea o mică parte din el şi de-a sacrifica restul.

-

În jurul fiecărei entităţi s-a ridicat un zid atât de solid în aparenţă, încât ce este înăuntru pare să nu poată ajunge în afară, iar ce e în afară pare să nu poată atinge, nici fuziona cu ce e închis dincolo de zid. Fiecare parte trebuie să o sacrifice pe cealaltă pentru a rămâne ea ceva complet. Căci, dacă s-ar uni, şi-ar pierde identitatea, dar, prin separarea lor, sinele fiecăreia se păstrează.

-

Bucăţica pe care o îngrădeşte trupul devine sinele, prezervat prin sacrificiul restului. Iar restul trebuie să piardă această bucăţică, rămânând incomplet pentru a-şi păstra intactă propria identitate. În această percepţie de sine, pierderea trupului ar fi, într-adevăr, un sacrificiu.

-

Trupul e o pierdere şi poate fi făcut să sacrifice. Cât timp îţi consideri fratele un trup, despărţit de tine şi separat în celula lui, ceri sacrificiu de la el şi de la tine.

-

Poţi pierde din vedere unitatea, dar nu îi poţi sacrifica realitatea.

-

Ascultă, aşadar, cântecul ce ţi-l îngână fratele, şi lasă lumea să pălească, şi ia odihna pe care ţi-o oferă mărturia lui de partea păcii. Dar să nu îl judeci, căci nu vei auzi cântecul propriei tale eliberări, nici nu vei vedea ce i-e dat să dovedească tocmai ca să vezi şi tu şi să te bucuri cu el. Nu fă din sfinţenia lui un sacrificiu închinat credinţei tale în păcat. Odată cu inocenţa lui, ţi-o sacrifici pe a ta, şi mori de fiecare dată când vezi în el un păcat pentru care merită să moară.

-

În fiecare clipă însă poţi să renaşti şi ţi se poate da din nou viaţă. Sfinţenia lui îţi dă viaţă – ţie, care nu poţi să mori, pentru că nepăcătoşenia lui Îi este cunoscută lui Dumnezeu, şi nu poate fi sacrificată de tine, după cum nici lumina din tine nu poate să fie stinsă din cauză că nu o vede el.

-

În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu e întemniţat într-un trup, nici nu e un sacrificiu închinat, în solitudine, păcatului. Iar el, precum este în Cer trebuie să fie de-a pururi şi pretutindeni. E veşnic acelaşi. Renăscut în fiecare clipă, neatins de timp şi ferit de atingerea oricărui sacrificiu de viaţă sau de moarte.

 

2. Multe forme, o singură corecție.

      Se înțelege acum de ce ne amăgim și ne provocăm suferință cu “problemele” pe care ni le-am creat singuri. Din separare și din ideea de sacrificiu, se naște conflictul, iar de aici se ivesc problemele. Atâta timp cât eul conduce, Spiritul Sfânt va fi cu greu lăsat să rezolve toate problemele, multe sau puține, grele sau ușoare. Pentru El nu există grad de dificultate, pentru că toate se rezolvă la fel: prin iertare și prin conștientizarea unității depline – nimic în afară, nimic în interior. De fapt nu există decât o singură problemă, ce îmbracă mai multe forme. Crezi că ai rezolvat o situație conflictuală, dar ea va reveni mereu și mereu sub altă formă, până ce va fi rezolvată odată pentru totdeauna.

      Fiecare situație conflictuală și fiecare problemă ce te face să suferi reprezintă un mod de a te răstigni. De fiecare dată când decizi să rezolvi o problemă pe cont propriu, și n-o dai Spiritului Sfânt spre rezolvare, o faci din ce în ce mai mare și mai greu de vindecat. Nu uita că Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, ți-a oferit mijloacele prin care să vezi inocența fratelui tău și a ta. Nu-i cere lui Dumnezeu să îți pedepsească fratele pentru că tu îl crezi vinovat.

      Gândește-te ce mare îți va fi ușurarea când vei fi dispus să lași Spiritul Sfânt să-ți rezolve toate problemele în modul cel mai simplu cu putință: prin iertare. Amintește-ți că a ierta înseamnă a trece cu vederea, a nu te opri niciun moment asupra a ceea ce tu crezi că este o greșeală din partea fratelui tău. Nu judeca, pentru că vei suferi! Nu ataca, pentru că vei suferi! Nu răspunde la atac, pentru că vei suferi! Amintește-ți că sfințenia vine atunci când orice dorință de a ataca a dispărut.

Ce a părut cândva să fie o problemă specială, o eroare fără remediu sau o suferinţă incurabilă s-a transformat într-o binecuvântare universală. Sacrificiul a dispărut. Şi, în locul lui se poate aminti Iubirea lui Dumnezeu, care va risipi toată amintirea sacrificiului şi a pierderii.

-

Dumnezeu nu va putea fi amintit până dreptatea nu va fi un lucru îndrăgit, în loc să fie un lucru de temut. El nu poate fi nedrept cu nimeni şi nimic, căci ştie că toate câte sunt Îi aparţin şi vor fi mereu, aşa cum le-a creat. Nimic din ce iubeşte El nu poate să nu fie nepăcătos şi inatacabil.

 

3. Zona de frontieră.

 

      Cândva, de mult de tot, ți-ai stabilit ca obiectiv să te separi, să fii  “special”, să ai o identitate diferită de a Tatălui tău. Așa se face că încet, încet, ai uitat cine ești. De aceea scopul tău se schimbă acum. Îți dorești să te întorci Acasă după o lungă rătăcire prin vise și iluzii, să recapeți cunoașterea pe care ai avut-o cândva. A fost un joc pe care ți l-ai asumat – un joc pe care l-ai jucat legat la ochi. Îți dorești acum ca jocul să  ia sfârșit.

Complexitatea nu ţine de Dumnezeu. Cum ar putea să ţină când tot ce ştie El e unul, una? El ştie de o singură creaţie, o singură realitate, un singur adevăr şi un singur Fiu. Nimic nu e în conflict cu unitatea. Cum ar putea, atunci, să existe complexitate în El? Ce este de decis? Căci numai conflictul face posibilă alegerea. Adevărul e simplu: e unul singur, fără opus.(…) Adevărul nu ia decizii, pentru că nu are între ce să se decidă. Ce este tot nu lasă loc pentru altceva. Dar magnitudinea aceasta nu intră în sfera acestui curs. Şi nu e necesar să stăruim asupra unor lucruri ce nu pot fi pricepute imediat.

-

 Există o zonă de frontieră a gândirii care stă între lumea aceasta şi Cer. Nu e un loc, iar momentul când ajungi la ea e separat de timp. Această zonă de frontieră se găseşte imediat cum treci de poarta Cerului. Aici devine pur şi întru totul simplu fiecare gând. Aici se neagă păcatul şi se primeşte, în schimb, tot ce este.

-

 Acesta e sfârşitul călătoriei. Când ne-am mai referit la el până acum am folosit termenul de lume reală. Şi totuşi, există o contradicţie aici, în sensul că termenul presupune o realitate limitată, un adevăr parţial, un segment din univers ce a fost făcut adevărat. Motivul este acela că percepţia nu e atacată de cunoaştere. Ele sunt reunite şi numai una dintre ele continuă dincolo de poarta unde este Unitatea. Mântuirea e o zonă de frontieră în care şi locul şi timpul şi alegerea au încă înţeles, şi totuşi, e limpede că sunt temporare, că nu sunt la locul lor şi că s-a ales deja tot ce este de ales.

-

Ce înseamnă adevărul pentru Fiul lui Dumnezeu trebuie adus la ultima comparaţie pe care o va face vreodată, la ultima evaluare ce va fi posibilă, judecata finală la adresa acestei lumi. E judecata adevărului la adresa iluziei, a cunoaşterii la adresa percepţiei: „Nu are înţeles şi nu există”. Nu e o decizie pe care o iei. Ci simpla enunţare a unui simplu fapt. În lumea reală alegerea e simplificată.

-

În această lume complexă şi ultracomplicată, nu există o bază pe care să alegi. Căci nimeni nu înţelege ce e acelaşi lucru, şi pare să aleagă acolo unde, efectiv, nu are de ales. Lumea reală este sfera alegerii făcută reală, nu în ce priveşte rezultatul, ci în perceperea alternativelor între care ai de ales. Faptul că ai de ales e o iluzie. Dar în ea stă desfacerea fiecărei iluzii, inclusiv a acesteia.

-

Mântuirea se oprește la un pas de Cer, căci numai percepția are nevoie de mântuire.

 

4. Unde nu mai e păcatul.

*

“În lumea aceasta, iertarea e echivalentul dreptății cerești. “

*

      Iertarea este mijlocul de transcendere a acestei lumi, în care ideea de păcat este adânc înrădăcinată în mințile copiilor lui Dumnezeu. Nu ai nevoie de iertare dacă nu crezi în păcat și dacă nu crezi că ai multe păcate ce trebuie iertate.

      Păcatele sunt greșeli ascunse și necorectate. Spiritul Sfânt  are misiunea să-ți corecteze toate greșelile, cu o singură condiție însă: să nu I le ascunzi, căci nu poate corecta ceva de care nu are știință. Mai are misiunea sfântă să te îndrume și să te ajute să alegi corect în fiecare situație de viață, de asemenea cu o singură condiție: să-I ceri ajutorul. Vei găsi aici un beneficiu practic imens: acela că împuternicindu-L pe El să te călăuzească, vei ieși de sub tutela eului, iar în această situație privilegiată vei greși mai puțin sau deloc, iar greșelile, de sunt totuși făcute, nu se schimonosesc în aspectul sumbru al păcatelor. Sub călăuzirea Spiritului Sfânt ești ocrotit, căci învățând să ierți, va veni o vreme când nu vei mai avea nevoie de iertare, căci nu vei mai simți nevoia să judeci și să ataci. Așa vei deveni nepăcătos, iar nepăcătoșii ajung în cele din urmă la percepția corectă – aceea că sunt un tot unitar, nefiind nimic între ei care să-i separe – niciun conflict, nicio judecată, nicio nedreptate închipuită, niciun atac și nicio apărare.

      Așa că lasă să se ducă prin iertare desăvârșită orice rămășiță de păcat care mai stă încă între tine și fratele tău. Aceasta este mica barieră ce împiedică deschidera fericită a porții cerești și accesul la bogăția Cerului. Într-o lume în care alegerile au sens, există o singură alegere sigură și fericită pe care o poți face: renunțarea la ideea de păcat și utilizarea singurului mijloc care te poate conduce drept, pe drumul mântuirii: iertarea. Iartă-te pe tine, și iartă această lume pe care n-o poți schimba decât schimbându-te tu.

5. Micul impediment.

      Toată viața ta înveți, dar învățarea este o sabie cu două tăișuri. Învățarea poate fi un ajutor să ajungi, sau dimpotrivă un impediment să nu ajungi, la poarta Cerului. Învățătura vine de la profesor, așa că ai grijă ce profesor alegi, pentru că te vei îndrepta în direcția în care te conduce profesorul pe care l-ai ales. Drumul este unul singur, dar direcțiile sunt două. Drumul este drumul Cerului, dar una dintre direcții te duce la Cer, dacă te lași călăuzit de Spiritul Sfânt, iar cealaltă te duce spre nicăieri, dacă te lași sub îndrumarea eului. Cu toate acestea drumul nu-l vei rătăci, dar vei rătăci pe drum cât timp vei alege direcția greșită.

      Timpul este marea iluzie a eului. Timpul este marcat de un trecut căruia nu vrei să-i dai drumul deși s-a dus de mult, și de un viitor închipuit.

De pierdut, nimic nu se pierde decât timpul, care – în definitiv – este lipsit de înţeles. Căci nu e decât un mic impediment în calea veşniciei, total lipsit de înţeles pentru adevăratul Profesor al lumii. Dar, din moment ce crezi în el, de ce l-ai irosi îndreptându-te spre nicăieri, când poate fi folosit să atingă cel mai înalt obiectiv pe care îl poate realiza învăţarea? Să nu crezi că e greu să ajungi la poarta Cerului. Nimic nu e greu de făcut dacă se întreprinde cu un scop cert, o hotărâre neclintită şi o încredere voioasă, ţinându-ţi fratele de mână şi pasul în ritm cu cântecul ceresc. Dar este greu să te abaţi din drum, singur şi nefericit, şi să o iei într-o direcţie care nu duce la nimic şi nu are niciun scop.

-

Dumnezeu Şi-a dat Profesorul că să îl înlocuiască pe cel făcut de tine, nu ca să intre în conflict cu acesta! Şi ce înlocuieşte El s-a şi înlocuit. Timpul nu a durat decât o clipă în mintea ta, fără efect asupra veşniciei. Aşa a trecut tot timpul, şi totul e exact aşa cum a fost înainte de-a se fi făcut drumul spre nimic. Minuscula clipită în care s-a făcut prima greşeală, şi toate celelalte din cuprinsul acestei singure greşeli, a conţinut şi Corecţia ei, şi a tuturor celorlalte din cuprinsul ei. Şi, în acea minusculă clipită, timpul a dispărut, căci nu a fost niciodată mai mult de atât. La ce a răspuns Dumnezeu s-a răspuns şi a dispărut.

-

Pe tine, care mai crezi că trăieşti în timp şi nu ştii că el a dispărut, Spiritul Sfânt te călăuzeşte în continuare prin labirintul infinit de mic şi de lipsit de sens pe care îl mai percepi în timp, deşi a dispărut de mult. Crezi că trăieşti în ce a trecut.

-

Iertarea e marea eliberare de timp. E cheia pentru a învăţa că trecutul s-a sfârşit.

-

Vrei să se păstreze oare clipa aceea înfricoşătoare când Cerul a părut să dispară, iar Dumnezeu a devenit un lucru de temut şi un simbol al urii tale? Uită timpul de groază ce a fost corectat şi desfăcut cu atâta vreme în urmă. Poate oare păcatul să ţină piept Voii lui Dumnezeu? Poate oare de tine să depindă să vezi trecutul şi să îl pui în prezent? Nu poţi să mergi înapoi. Şi tot ce arată în direcţia trecutului nu face decât să te trimită într-o misiune a cărei realizare nu poate fi decât ireală. Tatăl tău Atoateiubitor S-a asigurat că asta e dreptatea ce trebuie să îţi revină. Şi te-a păzit de propria ta nedreptate faţă de tine însuţi. Nu te poţi rătăci, căci nu există altă cale decât a Lui şi nu poţi merge altundeva decât la El.

-

Oare Şi-ar lăsa El Fiul să îşi rătăcească drumul pe un făgaş ce nu e decât amintirea îndepărtată a unui timp trecut şi scurs? Cursul acesta te va învăţa doar ce e acum. O clipă cumplită dintr-un trecut îndepărtat, acum perfect corectată, nu are nici importanţă, nici valoare. Lasă ce e mort de-a binelea să fie dat uitării cu linişte şi calm. Învierea a venit să îi ia locul.

-

Fiul pe care l-a creat Dumnezeu este la fel de liber cum l-a creat Dumnezeu. Acum pendulezi între trecut şi prezent. Uneori trecutul pare real, de parcă ar fi prezentul. Auzi voci din trecut, de care apoi te îndoieşti. Eşti ca unul care mai halucinează, dar nu este convins de ce percepe. Aceasta e zona de frontieră dintre lumi, puntea dintre trecut şi prezent. Aici se menţine umbra trecutului, dar se recunoaşte vag şi o lumină prezentă. De îndată ce o vezi, nu poţi să uiţi lumina aceasta niciodată. Ea trebuie să te tragă din trecut în prezent, unde şi eşti de fapt.

-

În fiecare zi, în fiece minut al fiecărei zile şi în fiecare clipă conţinută în fiece minut, nu faci decât să retrăieşti clipa în care timpul groazei a luat locul iubirii. Aşa că mori în fiecare zi ca să trăieşti din nou, până treci peste fisura dintre trecut şi prezent, care nu e nicio fisură. Iată ce e fiecare viaţă: un interval aparent de la naştere la moarte şi din nou la viaţă; o repetare a unei clipe de mult scurse, ce nu poate fi retrăită. Şi tot timpul nu e decât convingerea nebună că ce s-a isprăvit mai e aici şi acum.

-

Iartă trecutul şi dă-i drumul, căci a trecut. Nu mai stai pe tărâmul dintre două lumi. Ai trecut mai departe şi ai ajuns în lumea ce stă la poarta Cerului. Nu există impediment la Voia lui Dumnezeu, nici nevoia de-a repeta o călătorie de mult încheiată.

6. Prietenul desemnat.

În lumea aceasta, tot ce consideri bun şi valoros şi demn de strădanie poate să îţi facă rău şi îţi va face. Nu pentru că ar avea puterea să facă rău, ci doar pentru că ai negat că nu e decât o iluzie şi ai făcut-o reală. Pentru tine, e reală. Nu e doar nimic. Şi, prin perceputa ei realitate, şi-a făcut intrarea întreaga lume a iluziilor bolnave. Aşa ţi-ai dobândit toată credinţa în păcat, în puterea atacului, în daună şi vătămare, în sacrificiu şi moarte.

-

Nu îţi duce mica viaţă în solitudine, având ca singur prieten o iluzie. Nu e o prietenie demnă de Fiul lui Dumnezeu, nici una cu care ar putea să se mulţumească. Dumnezeu însă i-a dat un Prieten mai bun, în Care stă toată puterea din Cer şi de pe pământ. Iluzia pe care o crezi prietenă Îi ascunde harul şi maiestatea de privirea ta, şi Îi fereşte prietenia şi iertarea de îmbrăţişarea ta călduroasă. Fără El, nu ai prieteni. Nu îţi căuta un alt prieten care să Îi ia locul. Alt prieten nu există. (…) Numai El este adevăratul tău Prieten. Îţi aduce daruri ce nu sunt din această lume; şi numai El, Cel Căruia I s-au dat, poate să Se asigure că le primeşti. Le va aşeza pe tronul tău când Îi vei face loc şi tu pe al Lui.

7. Legile vindecării.

Acesta e un curs de miracole. Ca atare, legile vindecării trebuie înţelese înainte de-a se putea realiza scopul acestui curs. Să reexaminăm principiile pe care le-am parcurs şi să le aranjăm într- un mod care rezumă tot ce trebuie să aibă loc ca vindecarea să fie posibilă. Căci, de îndată ce e posibilă, ea trebuie să aibă loc.

  • Boala provine din separare. Când se neagă separarea boala dispare. În relațiile acestei lumi ce crede în păcat și separare, păcatul și boala sunt cauză și efect. Greșeala/păcatul= cauză; Boala=efect.
  • Păcatul nu este greșeală. Greșeala este corectată și trecută cu vederea. În acel moment ea nu mai are realitate. Păcatul rezultă din convingerea că unele greșeli sunt lipsite pe veci de speranța vindecării. Păcatele sunt greșeli  reamintite, ce nu dorești să le treci cu vederea – un motiv de condamnare veșnică la iad. Păcatul nu ține de Dumnezeu și nici de Spiritul Sfânt. Ei nu știu de păcat și nici de răzbunare. Păcatul există în lumea timpului și va exista și condamna la iad atâta timp cât va exista credința în păcat. Unde este păcat, nu există iertare.
  • Iertarea oferă bucurie într-o lume în care s-a crezut că domnește păcatul și vinovăția. 
  • Păcatele sunt convingeri pe care le așezi între fratele tău și tine. Ele vă limitează pe amândoi la un spațiu mic, la un timp, și la un loc. Această separare este simbolizată de trup – un lucru clar separat și distinct.
  • Iertarea este dorința de a te uni cu fratele tău și de a înlătura separarea. Este o “dorință” în concordanță cu Voia lui Dumnezeu. Este ultima “dorință” într-o lume a posibilității de a alege, înainte de a renunța definitiv la alegere, căci în Cer nu poți alege nimic altceva decât ceea ce este, unic și veșnic: adevărul și cunoașterea.
  • Mântuirea înseamnă iertare. Ea nu-ți cere decât disponibilitatea de a alege în sfârșit între Cer și pământ, între Cer și lumea aceasta pe care par să o domine moartea și devastarea.
  • În această lume a iluziilor, bazată pe separare și păcat, în care se judecă, vinovăția cere pedeapsă. În lumea reală nu există judecată, vinovăție și pedeapsă.
  • Lumea aceasta este o lume în care guvernează legile percepției. Percepțiile îți construiesc lumea, așa cum vrei tu să fie. Percepția se poate schimba însă, trecând prin percepție “adevărată” la cunoaștere. Cunoașterea este atributul adevărului.
  • Adevărul este neschimbător și nu are opus. El poate fi doar cunoscut, nu perceput.
  • Legile percepției trebuie inversate pentru că sunt inversul legilor adevărului.
  • Mintea lui Dumnezeu a creat toate câte sunt, Spiritul Său le-a pătruns, Iubirea Sa le-a dat viață. Toată Creația este o Idee a cărei Sursă este Mintea lui Dumnezeu, iar ideile nu-și părăsesc niciodată sursa.
  • Ești o idee a lui Dumnezeu, așa cum sunt toți frații tăi, iar El nu v-a părăsit niciodată. Sunteți așa cum v-a creat Dumnezeu.
  • Nu este arogant să fii așa cum te-a creat Dumnezeu și să-ți folosești toată puterea pe care El ți-a dat-o, dar este arogant să-ți limitezi puterea și să alegi o mică dorință fără sens – dorința de a fi special, individual, separat. Ești una cu toți frații tăi și cu toată Creația lui Dumnezeu. Creația toată îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, iar tu faci parte din ea, așa cum ea face parte din tine. În asta stă puterea și pacea ta, căci este puterea și pacea lui Dumnezeu.
  • În această lume există convingerea fermă că ideile își pot părăsi sursa. Păcatul rezultă din convingerea că atacul poate fi proiectat în afară, în timp ce atacul este în primul rând un atac la propria persoană.
  • În lumea aceasta încerci să-ți dovedești inocența în timp ce cultivi atacul. Este o contradicție. Încerci să-ți dovedești nevinovăția apărându-te. Dar orice apărare presupune atac. A te apăra pentru a-ți dovedi nevinovăția înseamnă a te simți vinovat.
  • Eșecul acestei lumi constă în faptul că te mai simți încă vinovat deși nu înțelegi de ce. Ești convins că ești vinovat încă de “ceva”, și că ți-ai pierdut inocența.
  • Atâta timp cât consideri cauza separată de efect, vindecarea nu poate avea loc. Eliberarea se produce atunci când cauza și efectul se reunesc. Nevindecarea cauzei poate duce la apariția efectului sub forme multiple și diferite, care nu se vor vindeca niciodată. Vindecă cauza, și efectul va fi vindecat!
  • În aceată lume mori și renaști în fiecare clipă, pentru că în fiecare clipă ești cuprins de dorința de a judeca, ataca, răni. De aici toată durerea și suferința. Nu e nevoie de vindecare acolo unde nu există atac. Iertarea e răspunsul la orice fel de atac, iar nepăcătoșenia apare atunci când dispare orice dorință de a  ataca.

Nu există păcat. Şi fiece miracol e posibil în clipa în care Fiul lui Dumnezeu percepe că dorinţele lui şi Voia lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

-

Care e Voia lui Dumnezeu? Voia Lui este ca Fiul Lui să aibă tot. Şi I-a garantat lucrul acesta atunci când l-a creat ca tot. E imposibil să se piardă ceva, dacă ce ai este ce eşti. Acesta e miracolul prin care creaţia a devenit funcţia ta, împărtăşind-o cu Dumnezeu. Ea nu se înţelege separat de El şi, de aceea, nu are înţeles în lumea aceasta. Aici, Fiul lui Dumnezeu nu cere prea mult, ci mult prea puţin. Ar vrea să îşi sacrifice propria identitate cu totul, ca să găsească o mică comoară doar a lui. Şi nu o poate face fără o senzaţie de izolare, de pierdere şi de singurătate. Aceasta e comoara pe care a căutat să o găsească. Şi nu poate decât să îi fie frică de ea. Să fie frica oare o comoară? Poate incertitudinea să fie ceea ce vrei? Sau este o greşeală despre voia ta şi ce eşti de fapt?

-

Stai în pace, unde te vrea Dumnezeu. Şi fii mijlocul prin care fratele tău găseşte pacea în care ţi se împlinesc dorinţele. Laolaltă, să aducem binecuvântare lumii păcatului şi morţii. Căci ce ne poate mântui pe fiecare ne poate mântui pe toţi. Nu există nicio diferenţă între Fiii lui Dumnezeu. Unitatea pe care o neagă specialitatea îi va mântui pe toţi, căci ce e una nu poate avea specialitate. Şi totul aparţine fiecăruia din ei. Nicio dorinţă nu stă între un frate şi ai lui. A lua de la unul înseamnă a-i văduvi pe toţi. Şi totuşi, a binecuvânta şi unul singur înseamnă a-i binecuvânta pe toţi ca tot unitar.

-

Străvechiu-ţi Nume aparţine tuturor, după cum şi al lor îţi aparţine ţie. Invocă numele fratelui tău şi Dumnezeu va răspunde, căci Îl invoci pe El. Ar putea oare să refuze să răspundă, când le-a răspuns deja tuturor celor ce Îl invocă?

8. Imediatețea mântuirii.

     Mântuirea este imediată. Dacă nu o percepi așa, frică îți va fi de ea.

     Singura problemă care ți-a mai rămas e aceea că vezi un interval de timp între momentul când ierți și cel în care vei primi beneficiile iertării.  Acesta reflectă puținul pe care-l mai ții între tine și fratele tău, ca să mai puteți fi un pic separați. Nu ești gata să elimini definitiv separarea. Te mai ții la o anumită distanță de fratele tău, în timp și spațiu, deoarece încă mai crezi că ești exterior fratelui tău. Crezi că e mai sigur să fii precaut și atent la interese percepute ca fiind separate. Te îngrozește încă unirea din prezent. A lăsa pentru viitor acest lucru pare mai sigur, căci ești convins că “binele” nu poate veni decât în urma unui sacrificiu, a unei suferințe, a unei pedepse  pe care o cere mântuirea.
 
    Frica de mântuire are o cauză prezentă, iar această cauză trebuie corectată acum. Această cauză este de regulă credința în păcat, iar despre asta s-a vorbit deja. Corecția nu cere timp, dar acceptarea faptului că s-a efectuat deja poate părea că cere o veșnicie. Ești convins că mântuirea cere sacrificiu și durere, și de aceea crezi că e mai bine, poate, să amâni. 

Ţi s-a spus că tot ce vine de la Dumnezeu aduce numai bine. Şi totuşi, pare să nu fie aşa. E greu să crezi anticipat binele ce vine sub formă de dezastru. De altfel, e o idee ce nici nu are sens.

-

De ce să apară binele sub forma răului? Şi nu e o amăgire dacă apare? Cauza lui este aici, dacă e vorba să apară. Efectele lui de ce nu sunt, atunci, evidente? De ce tocmai în viitor? Iar tu cauţi să te mulţumeşti cu suspinatul, „raţionând” că nu înţelegi acum, dar că vei înţelege într-o bună zi. Când o să îţi fie limpede ce înseamnă. Asta nu e raţiune, căci e nedreaptă şi face aluzii clare la pedeapsă până te ajunge clipa eliberării. Dată o schimbare a scopului spre bine, nu există nicio raţiune pentru un interval în care să se abată un dezastru, ce se va percepe „bun” cândva, dar sub formă de durere acum. Asta ar însemna sacrificarea lui acum, un sacrificiu care nu poate fi plata ce ţi-o cere Spiritul Sfânt pentru ce ţi-a dat fără nicio plată.

-

Iluzia aceasta însă are o cauză care, deşi neadevărată, trebuie să fie deja în mintea ta. Iar iluzia aceasta e doar unul dintre efectele pe care le generează şi una dintre formele sub care i se percepe rezultatul. Acest interval de timp, în care pedeapsa e percepută a fi forma sub care apare „binele”, nu e decât unul dintre aspectele spaţiului mic ce stă între voi, tot neiertat.

-

Nu te mulţumi cu o fericire viitoare. Nu are înţeles şi nu e răsplata ce ţi se cuvine. Căci ai de ce să fii liber acum. Ce rost are libertatea sub forma captivităţii? De ce s-ar deghiza izbăvirea ca moarte? Amânarea nu are sens, iar „raţionamentul” ce susţine că efectele unei cauze prezente trebuie amânate până într-un timp viitor nu e decât negarea faptului că consecinţa şi cauza trebuie să vină laolaltă. Nu căuta să fii izbăvit de timp, ci de spaţiul mic ce mai este între voi. Şi nu lăsa să fie deghizat ca timp şi prezervat astfel – din cauză că i s-a schimbat forma şi nu se mai poate recunoaşte ce e. Scopul Spiritului Sfânt este acum al tău. Să nu fie a ta şi fericirea Lui?

9. Căci au sosit.

     Ei au sosit. Cine sunt Ei? Ei sunt Tatăl și Fiul, împreună, uniți. Fiul lui Dumnezeu este acel copil rătăcitor care s-a întors în sfârșit Acasă, în Cer și totuși aici pe pământ, acum, în această viață. Fiul lui Dumnezeu este copilul mântuit al Tatălui. Este  el  împreună cu toți cei mântuiți asemeni lui.

        Fiecare frate al tău, ca și tine, dincolo de fiul omului este Fiul lui Dumnezeu. Dacă îți închipui cumva că fratele tău pe care îl judeci după propriile tale valori va fi condamnat, află că:

Oricât de mult ţi-ai dori să fie condamnat, Dumnezeu este în el. Şi nu vei şti niciodată că este şi în tine, cât timp Îi ataci casa aleasă şi te lupţi cu gazda Sa. Priveşte-l cu blândeţe. Uită-te cu ochi drăgăstoşi la cel ce Îl poartă în el pe Cristos, ca să îi vezi slava şi să te bucuri că Cerul nu e separat de tine.

-

E oare prea mult să ţi se ceară un pic de încredere în cel ce ţi-L aduce pe Cristos, să ţi se ierte toate păcatele şi să fii lăsat fără să mai nutreşti niciunul? Nu uita că o umbră ţinută între fratele tău şi tine umbreşte chipul lui Cristos şi amintirea lui Dumnezeu. Vrei oare să Îi schimbi pe o ură străveche? Pământul pe care stai e pământ sfânt datorită Celor Care, stând cu tine acolo, l-au binecuvântat cu inocenţa şi cu pacea Lor.

-

Ce e pentru Ei o sută sau o mie sau zeci de mii de ani? Când sosesc Ei, scopul timpului s-a împlinit. Ce nu a fost nicicând trece în nimic când sosesc Ei. Tot ce a reuşit ura să ia se restituie iubirii, iar libertatea luminează fiece făptură şi o ridică la Cer, unde luminile devin tot mai aprinse cu fiece făptură ce se întoarce acasă.

-

Cerul este recunoscător că i se dăruieşte ce i s-a refuzat atâta vreme. Căci Ei au sosit să îi adune pe ai Lor. Ce a fost încuiat se deschide; ce a fost ferit de lumină e abandonat, ca lumina să se răsfrângă asupra lui şi să nu lase nici spaţiu, nici distanţă între lumina Cerului şi lume.

-

Cel mai sfânt dintre toate locurile de pe pământ e locul în care o ură străveche a devenit o iubire prezentă. Şi Ei vin repede la templul viu, unde Li s-a pregătit o casă. Nu există loc mai sfânt în Cer. Şi au venit să locuiască în templul care Li s-a oferit, să fie atât locul Lor de odihnă, cât şi al tău.

-

Îngerii plutesc drăgăstos în jurul tău, să te ferească de toate gândurile întunecate ale păcatului şi să ţină lumina acolo unde a intrat. Urmele paşilor tăi luminează lumea, căci – unde mergi tu – iertarea te însoţeşte bucuroasă.

-

Templul Dumnezeului Cel viu e reconstruit acum, să Îl regăzduiască pe Cel de Care a fost creat. Unde stă El, Fiul Lui stă cu El, niciodată separat. Iar Ei aduc mulţumiri că sunt, în sfârşit, bine- veniţi. Unde a stat o cruce stă acum Cristos Cel înviat, iar cicatricile străvechi sunt vindecate în viziunea Lui.(…) Cu recunoştinţă blândă, Dumnezeu Tatăl şi Fiul revin la ce este şi va fi al Lor în vecii vecilor. Scopul Spiritului Sfânt e împlinit acum. Căci Ei au sosit! Căci au sosit în sfârşit!

10. Isprăvirea nedreptății.

      Cum poți  să îți dai seama de prezența Tatălui și a Fiului în tine? Ce mai rămâne de făcut? 

      Încă mai crezi că sunt momente în care atacul este justificat, și momente în care este nedrept și nepermis. Atunci când îl crezi nedrept, te consideri îndreptățit să ai o reacție de furie. Așa apare contraatacul. De aici se naște confuzia. Nu uita că sfințenia se instalează atunci când orice dorință de atac/contraatac dispare. Orice formă de atac exclude prezența Fiului și a Tatălui. Orice formă de atac este îndreptat asupra ta. 

Fereşte-te de ispita de-a te percepe nedreptăţit. În acest fel de a vedea, cauţi să găseşti o inocenţă care nu este a Lor, ci numai a ta, cu preţul vinovăţiei altcuiva. Poate oare inocenţa să fie cumpărată dând altcuiva vinovăţia ta? Şi oare tocmai inocenţă vrea să obţină atacul tău asupra acestuia? Oare nu răsplată cauţi pentru propriul tău atac asupra Fiului lui Dumnezeu? Nu e mai sigur oare să crezi că eşti nevinovat de acesta şi victimizat în ciuda inocenţei tale? Oricum s-ar juca jocul vinovăţiei, cineva trebuie să piardă. Cineva trebuie să îşi piardă inocenţa ca altcineva să o poată lua de la el, făcând din ea propria lui inocenţă.

Tu crezi că fratele tău este nedrept cu tine pentru că socoteşti că unul dintre voi chiar trebuie să fie pentru a-l face inocent pe celălalt. Şi în acest joc percepi un singur scop pentru întreaga voastră relaţie. Şi pe acesta cauţi să îl adaugi la scopul care i s-a dat. Scopul Spiritului Sfânt este acela de-a lăsa să îţi devină cunoscută Prezenţa sfinţilor tăi Musafiri.

Nu poţi să îţi închipui ce efect are această nedreptate asupra ta, care judeci nedrept şi vezi cum ai şi judecat. Lumea devine tot mai întunecată şi mai ameninţătoare, şi nu poţi percepe – ca să îţi lumineze drumul – nici urmă din toată scânteierea bucuroasă pe care o aduce mântuirea. Aşa că te vezi lipsit de lumină, abandonat în seama întunericului, lăsat pe nedrept fără vreun rost într-o lume zadarnică. Lumea e dreaptă pentru că Spiritul Sfânt a adus nedreptatea la lumina lăuntrică, iar acolo toată nedreptatea a fost rezolvată şi înlocuită cu toată dreptatea şi iubirea. Dacă percepi nedreptate pe undeva, nu trebuie decât să spui:

***

Prin asta neg Prezenţa Tatălui şi a Fiului.
Şi aş prefera să Îi cunosc pe Ei decât să văd nedreptatea, pe care Prezenţa Lor o spulberă.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.26: “Tranziția” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 490-510.

Share Button

Curs de miracole: Cap.25- Dreptatea lui Dumnezeu

 dreptate

 

Introducere.

 

Cristosul din tine nu sălășluiește într-un trup. Și totuși, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu ești într-un trup, și că nu poți fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieții tale. Ce îți dă viață nu poate sălășlui în moarte.

-

Niciunul ditre cei ce Îl poartă pe Cristos în ei nu poate să nu Îl recunoască pretutindeni. Dar nu și în trupuri. Cât se crede într-un trup, Îl poartă fără să își dea seama și nu Îl face manifest, căci fiul omului nu e Cristos Cel înviat.

-

Trupul nu are nevoie de vindecare. Dar mintea ce se crede trup chiar că e bolnavă. Aici Își expune remediul Cristos. Scopul Lui învăluie trupul în lumina Lui, și nimic din ce face sau ce spune trupul nu poate să nu Îl facă manifest pe El.

 

Legătura cu adevărul.

 

      Prin intermediul minții tale devenită una cu Mintea Lui, trupul devine mijlocul de-a îndeplini sarcina pe care ți-a desemnat-o Hristos. Îți amintești poate, că toate mințile, percepute în mod fals ca fiind separate, fac parte din Mintea lui Dumnezeu. De aceea, lucrând prin mintea ta, Hristos Se întâlnește pe Sine în fiecare frate de-al tău cu care ai stabilit o relație sfântă. Iată calea întregirii Sale. De tine depinde ce vrei să fii – un trup sau un instrument al lui Hristos- și vei fi ceea ce alegi să percepi.

Percepţia îţi spune că tu eşti manifest în ce vezi. Vezi trupul, şi vei crede că eşti acolo. Şi fiecare trup pe care îl vezi îţi aminteşte de tine.

-

Percepţia e o alegere a ceea ce vrei să fii; a lumii în care vrei să trăieşti; a stării în care crezi că mintea ta va fi mulţumită şi satisfăcută. Ea alege, pe baza deciziei tale, unde crezi că eşti în siguranţă. Te dezvăluie ţie aşa cum vrei să fii.

      Din capitolul anterior ai aflat că în tine sunt doi fii care par să cutreiere pământul fără să se întâlnească și fără să se regăsească: fiul omului – în trup, și Fiul lui Dumnezeu – în spirit. Tu, cel întreg, ești alcătuit din aceste două părți:

  • o parte care împărtășește Voia Tatălui și în care trăiește Hristos.
  • o parte minusculă dominată de dorința nebună de-a fi separat, diferit și special.

      Spiritul Sfânt este Cel ce leagă de Hristos acea parte din tine ce se crede separată. Prin El te regăsești, căci El unește cele două părți stinghere ale tale.

      Atâta vreme cât te crezi separat, Cerul ți se prezintă separat și el, dar tu – cel complet – ești mijlocul pentru Dumnezeu; nici separat, nici cu o viață aparte de a Lui. Viața Lui se manifestă în tine, care ești Fiul Lui. Prin tine își revarsă iubirea celestă, deplină și strălucitoare, ce “preface în lumină tot întunericul trupului, privind pur și simplu, dincolo de el, înspre lumină”.

      Spiritul Sfânt este Profesorul lui Dumnezeu. El este Vocea Lui și Călăuza ta prin lumea timpului. El acționează de la nivelul Minții Unitare a lui Dumnezeu și-ți unește mintea separată cu Mintea lui Dumnezeu, și pe tine cu Sinele tău sfânt. Lasă-ți așadar mintea în seama Profesorului Sfânt.

Funcţia Spiritului Sfânt e să te înveţe cum să resimţi această unitate, ce trebuie să faci ca să o resimţi şi unde să te duci să faci ce trebuie făcut.

-

Toate acestea ţin cont de timp şi loc ca şi cum ar fi distincte, căci – câtă vreme crezi că o parte din tine e separată – conceptul unei Unităţi contopite într-un tot unitar nu are noimă. E evident că o minte atât de împărţită nu ar putea să devină niciodată Profesorul unei Unităţi ce uneşte în Ea lucrurile toate. De aceea, Ce este în această minte şi Ce reuşeşte să unească lucrurile toate trebuie să fie Profesorul ei. Dar Acesta trebuie să folosească limba pe care o poate înţelege mintea aceasta, în condiţia în care se crede ea. Şi trebuie să folosească toată învăţarea să transfere iluziile la adevăr, luându-ţi toate ideile false despre ce eşti şi îndrumându-te, dincolo de ele, la adevărul care este dincolo de ele. Toate acestea pot fi rezumate, foarte simplu, în felul următor:

*

Ce e totuna nu poate să fie diferit, iar ce e una nu poate să aibă părţi separate.

*

Mântuitorul de întunecime.

Frumos!

Fragmente:

Nu e evident că ce percep ochii trupului te umple de frică? Poate crezi că îţi vei afla speranţa satisfacţiei acolo. Poate îţi închipui că o să găseşti un strop de pace şi de satisfacţie în lume, în felul în care o percepi. Dar trebuie să îţi fie evident că rezultatul nu se schimbă. În ciuda speranţelor şi închipuirilor tale, rezultatul e întotdeauna disperarea. Şi nu sunt excepţii, nici nu vor fi vreodată. Singura valoare pe care o poate deţine trecutul e să înveţi că nu te-a răsplătit nicicând cu ceva ce ai vrea să păstrezi. Căci numai aşa vei fi dispus să renunţi la el şi să îl laşi să dispară pentru totdeauna.

-

Nu e ciudat că mai nutreşti speranţa satisfacţiei din partea lumii pe care o vezi? Ea nu te-a răsplătit – nicicum, nicicând, niciunde – decât cu frică şi vinovăţie! De cât timp ai nevoie să îţi dai seama că şansele unei schimbări în privinţa aceasta nu merită să amâni schimbarea ce ţi-ar aduce un rezultat mai bun? Căci un lucru este sigur: felul în care vezi, şi în care ai văzut de atâta timp, nu îţi dă temeiuri pe care să îţi bazezi speranţa viitoare, şi nimic care să îţi sugereze vreun succes. A-ţi pune speranţele unde nicio speranţă nu există precis te face să disperi. Dar disperarea aceasta tu o alegi, câtă vreme vrei să cauţi speranţa unde nu e niciodată de găsit.

-

Nu e oare la fel de adevărat că ai găsit o picătură de speranţă separat de aceasta: oarecare licărire – inconstantă, ezitantă, dar întrezărită – că speranţa e îndreptăţită pe motive ce nu sunt în lumea aceasta? Şi totuşi, speranţa că pot să fie aici te împiedică în continuare să renunţi la sarcina ingrată şi disperată pe care ţi-ai impus-o. Poate oare să aibă sens menţinerea credinţei fixe că mai ai de ce să urmăreşti ce a eşuat mereu, pe motivul că va izbuti subit şi că îţi va aduce ce nu ţi-a mai adus?

-

Trecutul său a eşuat. Bucură-te că a dispărut din mintea ta şi nu mai întunecă ce e acolo. Nu confunda forma cu conţinutul, căci forma e doar un mijloc pentru conţinut. Iar rama e doar un mijloc de-a ţine tabloul, să poată fi văzut. O ramă ce ascunde tabloul nu are niciun rost.  Fără tablou, rama nu are înţeles. Rostul ei nu e să se pună în evidenţă pe ea, ci tabloul.

-

Oare cine îşi pune pe perete o ramă goală şi stă apoi în faţa ei, cu profundă reverenţă, ca şi cum ar avea de văzut acolo o capodoperă? Şi totuşi, nu faci altceva dacă îţi consideri fratele un trup. Tot ce ai de văzut e capodopera pe care a pus-o Dumnezeu în această ramă. Trupul o ţine o vreme, fără să o umbrească în niciun fel. Dar ce a creat Dumnezeu nu are nevoie de ramă, căci ce a creat El e susţinut şi înrămat de El în Propriu-I cadru. Dumnezeu te invită să Îi vezi capodopera. Oare preferi să vezi, în schimb, rama? Şi să nu vezi tabloul chiar deloc?

-

Spiritul Sfânt e rama pe care a montat-o Dumnezeu în jurul acelei părţi din El pe care ai vrea să o vezi separată.(…) Dumnezeu Şi-a pus capodopera într-o ramă ce va dăinui de-a pururi, când a ta se face praf. Să nu crezi însă că va fi distrus cumva tabloul. Ce creează Dumnezeu e la adăpost de toată stricăciunea, neschimbat şi desăvârşit pe vecie.

-

Acceptă rama lui Dumnezeu în loc de-a ta, şi vei vedea capodopera. Priveşte-i minunăţia, şi vei înţelege Mintea ce a gândit-o, nu în carne şi oase, ci într-o ramă la fel de minunată ca ea.

-

În întuneric, vezi-ţi mântuitorul de întunecime şi înţelege-ţi fratele aşa cum ţi-l arată Mintea Tatălui său. El va ieşi din întuneric când îl priveşti şi nu vei mai vedea întunecimea. Întunericul nu l-a atins nici pe el, nici pe tine care ţi-ai scos fratele în afară ca să îl poţi vedea. Nepăcătoşenia lui nu e decât imaginea alei tale. El este rama în care e montată sfinţenia ta, şi ce i-a dat Dumnezeu lui trebuie să îţi fi dat ţie. Oricât îşi scapă din vedere capodopera interioară văzând doar o ramă de întuneric, singura ta funcţie e tot aceea de-a vedea în el ce el nu vede. Şi, văzând asta, se împărtăşeşte viziunea care Îl vede pe Cristos în loc să vadă moartea.

-

Cum ar putea Domnul Cerului să nu Se bucure dacă Îi apreciezi capodopera?(…) Fratele acesta e darul desăvârşit pe care ţi-l face El. Dumnezeu e plin de bucurie şi de recunoştinţă când îi mulţumeşti desăvârşitului Său Fiu pentru ce este. Şi toată mulţumirea şi bucuria Lui se răsfrâng asupra ta, care vrei să Îi întregeşti bucuria, şi pe El odată cu ea.

-

Iartă-ţi fratele, şi nu te vei putea separa nici de el, nici de Tatăl lui.

-

Tu şi fratele tău sunteţi acelaşi, aşa cum Dumnezeu Însuşi e Unul şi de o Voie neîmpărţită. Şi trebuie să aveţi un singur scop amândoi, din moment ce v-a dat acelaşi scop la amândoi.(…) Să nu vezi în el păcătoşenia pe care o vede el, ci să îi dai cinstirea cuvenită, ca să vă poţi stima pe amândoi. Ţie şi fratelui tău vi s-a dat puterea mântuirii, ca să puteţi împărtăşi ieşirea din întuneric la lumină; ca să puteţi vedea ca tot unitar ce nu a fost nicicând nici separat, nici desprins de toată Iubirea lui Dumnezeu, deopotrivă dată.

 

Percepție și alegere.

 

  • Legea fundamentală a percepției( valabilă în lumea aceasta):

*

Vezi ce crezi că există și crezi că există pentru că vrei să existe.

*

  • Legea fundamentală a lui Dumnezeu ( valabilă în toată Creația) – Legea Iubirii :

*

Iubirea se creează pe ea și nimic în afară de ea.

*

      Atâta vreme cât crezi în vinovăție, lumea pe care o percepi este o lume în care atacul este justificat. Nu căuta vinovați, iar lumea pe care o vei percepe va fi o lume în care atacul nu e justificat. Nu uita să-ți amintești mereu că percepția nu înseamnă cunoaștere. Percepția are la bază alegerea, cunoașterea însă, nu. Cunoașterea ține de Creator.

      Percepția poate fi modificată în funcție de obiectivele pe care ți le stabilești și în funcție de alegerile pe care le faci. Lumea, așa cum e ea acum, alege să judece greșelile în loc să ierte. E o lume “păcătoasă” pentru că e o lume neiertată, iar greșelile sunt păstrate și reamintite. A ierta, înseamnă a trece cu vederea, și orice greșeală poate fi corectată.

Greşeala corectată e sfârşitul greşelii. Aşa  continuă Dumnezeu să Îşi ocrotească Fiul, chiar şi în greşeală.

-

În felul Lui de a percepe lumea, nimic nu se vede care să nu justifice iertarea şi vederea desăvârşitei nepăcătoşenii. Nimic nu se iveşte fără a fi întâmpinat cu o iertare grabnică şi deplină. Nimic nu rămâne o clipă să ascundă nepăcătoşenia ce străluceşte neschimbată, mai presus de încercările jalnice ale specialităţii de-a o alunga din minte, unde trebuie să fie, şi de-a lumina trupul în schimb. Lămpile Cerului nu sunt la dispoziţia minţii să aleagă să le vadă unde vrea ea. Dacă alege să le vadă altundeva decât în casa lor, ca şi cum ar lumina un loc unde ele nu pot nicicând să fie, atunci Făcătorul lumii trebuie să îţi corecteze greşeala, ca să nu rămâi în întuneric, unde nu sunt lămpi.

-

Fiecare de aici a intrat în întuneric, dar nimeni nu a intrat de unul singur. Şi nici nu trebuie să stea mai mult de o clipită. Căci a venit cu Ajutorul Cerului în el, gata să îl scoată din întuneric la lumină în orice clipă. Clipa pe care o alege poate fi oricând, căci ajutorul e acolo, aşteptând doar alegerea lui. Iar, când alege să se folosească de ce i s-a dat, va vedea că fiecare situaţie pe care a considerat-o înainte un mijloc de a-şi justifica mânia se preface într-o întâmplare ce îi justifică iubirea. Va auzi cu claritate că, de fapt, chemările la luptă pe care le-a auzit mai înainte sunt chemări la pace. Va percepe că, acolo unde a dat atac, nu e decât un alt altar unde poate da iertare, cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult mai multă fericire. Şi va reinterpreta toată ispita ca pe o altă şansă de a-şi aduce bucurie.

-

Are fratele nevoie de ajutor sau de condamnare? Scopul tău este să fie mântuit sau osândit? Neuitând că ce reprezintă pentru tine el va face din alegerea aceasta viitorul tău. Căci alegi acum, în clipa în care tot timpul devine un mijloc de-a atinge un obiectiv. Alege deci. Dar recunoaşte că, prin alegerea aceasta, se alege – şi se va justifica – scopul lumii pe care o vezi.

 

Lumina pe care o aduci.

      Mințile care se recunosc unite nu pot judeca, nu pot simți vinovăție și nu pot ataca. Ele caută numai ce le aduce bucurie.

      Legea fundamentală a percepției s-ar putea în acest caz rescrie astfel:

*

Te vei bucura de ce vezi pentru că îl vezi ca să te bucuri.

*

      Iar tu vei deveni purtătorul bucuriei, al luminii și al păcii:

Tu, făcătorul unei lumi care nu este, găseşte-ţi tihna şi odihna într-o altă lume în care sălăşluieşte pacea. Lumea aceasta o aduci cu tine tuturor ochilor obosiţi şi tuturor inimilor istovite care văd păcatul şi bat în ritmul tristului său refren. De la tine le poate veni odihna. Din tine se poate ivi o lume la vederea căreia se vor veseli şi în care inimile lor se bucură. În tine există o viziune care se extinde la toţi şi îi acoperă cu blândeţe şi lumină.

-

Nu ai vrea să o faci de dragul Iubirii lui Dumnezeu? Şi al tău? Căci gândeşte-te ce ar face pentru tine. Gândurile „rele” care te bântuie acum îţi vor părea tot mai răzleţe şi mai îndepărtate. Şi se vor depărta tot mai mult, căci soarele din tine a răsărit ca să le împingă din faţa luminii. Ele vor zăbovi puţin, foarte puţin, în forme sucite şi prea îndepărtate să le mai poţi recunoaşte, şi vor dispărea pentru totdeauna. Şi vei sta în lumina soarelui, în linişte, în inocenţă şi fără niciun strop de frică. Iar din tine se va extinde odihna pe care ai găsit-o, ca pacea ta să nu poată slăbi niciodată şi să nu te poată lăsa fără adăpost. Cei ce le oferă pace tuturor au găsit în Cer o casă pe care lumea nu o poate distruge. Căci e destul de mare să cuprindă lumea în pacea ei.

-

În tine e tot Cerul. În tine se dă viaţă fiecărei frunze care cade. În tine va cânta din nou fiecare pasăre care a cântat vreodată. Şi fiecare floare care a înflorit vreodată şi-a păstrat parfumul şi frumuseţea pentru tine.

-

Iată ce poţi să duci lumii întregi, şi tuturor gândurilor ce au intrat în ea şi au fost greşite un moment.

 

Starea de nepăcătoșenie.

  • Starea de nepăcătoșenie este starea în care pur și simplu toată dorința de-a ataca a dispărut.

      Atacul și păcatul sunt legate. Atacul îți face un dușman din Hristos și, odată cu El din Dumnezeu. Cum Sinele tău e una cu Sinele lui Dumnezeu, e lesne de înțeles că orice atac îndreptat în exterior este un atac asupra ta, iar cel care e rănit ești în primul rând tu. Ți-ai făcut din propriul tău Sine un dușman.

Funcția specială.

  • Atunci când mai  apare dorința de atac în timp ce ești pe drumul inocenței, te mai poți considera încă vinovat. Iartă-te pe tine însuți! Nu te condamna pentru propriile-ți greșeli mai mult decât l-ai osândi pe altul. Privește-te pe tine cu iubire și blândețe.
  • Cei “speciali” sunt singuri în lumea aceasta. Ei nu văd c-ar avea o funcție de îndeplinit în lume, un loc în care să fie nevoie de ei, un scop pe care îl pot atinge perfect numai ei. Spiritul Sfânt dă fiecăruia în parte o funcție specială în planul mântuirii, pe care o poate ocupa numai el; un rol numai pentru el. Așa vede El “specialitatea”, căci dacă nu-ți îndeplinești rolul, planul nu poate fi dus la bun sfârșit. Rolul desemnat pentru tine este acela de-a te întregi într-o lume în care domină separarea, într-o lume în care legile lui Dumnezeu nu sunt respectate întocmai. Întregirea se realizează numai prin frații tăi.

Prin acest act de credinţă specială faţă de cineva considerat diferit de el însuşi, învaţă că darul i s-a dat lui însuşi, aşa că ei trebuie să fie unul singur. Iertarea e singura funcţie cu înţeles în timp. Iertarea este pentru toţi. Dar, când se lasă asupra tuturor, este deplină. Atuncea timpul nu mai este. Dar, cât mai eşti în timp, mai sunt multe de făcut. Şi fiecare trebuie să facă partea care i s-a alocat, pentru că de partea lui depinde întregul plan.

-

Mântuirea nu e decât ceva ce îţi aminteşte că lumea aceasta nu e casa ta. Legile ei nu îţi sunt impuse, valorile ei nu sunt ale tale. Şi nimic din ce crezi că vezi în ea nu există în realitate. Faptul acesta se vede şi se înţelege când îşi aduce fiecare aportul la desfacerea ei, după cum şi l-a adus la facerea ei. Specialitatea pe care a ales-o să îşi facă rău Dumnezeu a desemnat-o mijlocul mântuirii lui chiar din clipa în care a ales- o. Păcatul lui special a fost prefăcut în harul lui special. Ura lui specială a devenit iubirea lui specială.

-

Numai în întuneric specialitatea ta pare să fie un atac. În lumină, vezi în ea funcţia specială pe care o ai în planul de a-l mântui pe Fiul lui Dumnezeu de tot atacul şi de a-l lăsa să înţeleagă că e în siguranţă, după cum a fost întotdeauna şi după cum va rămâne atât în timp, cât şi în veşnicie.

Piatra mântuirii.

      Spiritul Sfânt poate transforma în binecuvântare orice sentință pe care ai pronunțat-o asupra ta, orice crezi tu că este păcat, căci păcatul, dacă ar exista, ar fi imuabil, iar prețul păcatului e moartea. Așa cum am învățat, păcatul este o greșeală nerecunoscută și neadusă la lumină pentru a fi corectată de Spiritul Sfânt. Așa se transformă greșelile în păcat. Dacă păcatul ar fi real, ar însemna că Dumnezeu nu ar avea nicio putere, căci păcatul se ridică împotriva Lui.

      Temelia Creației lui Dumnezeu – veșnică și nepieritoare – este Iubirea. Lumea aceasta face parte din Creație, și este o părticică din Cer atunci când nu se consideră separată de Creatorul ei. Felul în care funcționează ea nu este Voia Lui Dumnezeu. Temelia acestei lumi, sistemul ei de gândire și valori, nu Dumnezeu le-a creat.

    Păcatul dorește să facă din această lume, o lume la adăpost de Iubire, separată de Creatorul ei. O lume a cărei temelie să fie “la fel de sigură cum e Iubirea, la fel de demnă de încredere cum este Cerul, la fel de tare cum este Însuși Dumnezeu”; un bastion al eului, în care trupul și “specialitatea” lui se află la loc de cinste.

      În afară de Voia lui Dumnezeu nimic nu este etern, iar lucrurile pe care El nu le-a voit, se pot schimba, deci lumea aceasta se poate schimba. Niciun Gând al lui Dumnezeu nu are sens în cadrul acestei lumi, și nimic din ce crede lumea ca fiind adevărat nu are înțeles în Mintea Lui. Dar mintea ta face parte din Mintea lui Dumnezeu, că vrei, că nu vrei. Tu ești parte din Dumnezeu și din Creația Sa, că vrei, că nu vrei. Lumea aceasta este o lume nebună, după cum bine vezi. Așa că orice justificare a vreunei valori pe care o susține lumea, înseamnă o negare a sănătății mintale a Tatălui tău și a ta, căci Unul sunteți.

      Lumea aceasta este schimbătoare, plină de contradicții și lipsită de înțeles pentru că se bazează pe păcat. Numai adevărul poate crea ceva neschimbător. Numai Spiritul Sfânt are puterea să schimbe temelia acestei lumi, să o așeze pe o bază și pe o percepție sănătoasă, care să-l ducă pe Fiul lui Dumnezeu la bucurie și sănătate mintală.

      Iubirea este baza unei lumi sănătoase, și tot ce nu e iubire înseamnă păcat. Dimpotrivă, în ochii păcătosului o lume a iubirii este o lume nebună, lipsită de înțeles. Fiecare își definește astfel propriul adevăr. Aceasta este prima lege a haosului. ( Vezi cap. 23 – despre legile haosului).

      Spiritul Sfânt ți-a dat o misiune pe care o ai de îndeplinit în mântuirea lumii, în așezarea ei pe noile baze ale iubirii. Ea se potrivește nevoilor tale particulare, timpului și locului în care crezi că te găsești. Ducându-ți la îndeplinire această funcție te poți elibera de spațiu, de timp și de toate limitările pe care crezi că le ai. Aceste credințe ale tale sunt semnul clar că nu ești vindecat, și că mintea ta nu poate alege în cunoștință de cauză. Alegerile tale nu sunt libere și nu se pot face cu rațiune și în lumina bunului simț. Pentru că nu ești încă “sănătos la minte” este nevoie de o alegere specială. Este nevoie ca Cineva care te cunoaște bine pe tine – așa cum te-a creat Dumnezeu- , și care are încredere în tine că vei reuși să ieși la lumină, să te călăuzească și să-ți corecteze deciziile ce sunt împotriva “luminării” tale.

Ar fi o nebunie să li se încredinţeze mântuirea celor demenţi. Deoarece Dumnezeu nu e nebun, El a numit pe Cineva ca El de sănătos la minte, să înalţe o lume mai sănătoasă în ochii tuturor celor ce au ales demenţa ca propria lor mântuire. Şi Acestuia I-e dat să aleagă forma cea mai potrivită pentru fiecare; una ce nu va ataca lumea pe care o vede fiecare, ci va intra în ea, în linişte, să îi arate că e nebun. Acesta nu face decât să îi indice o alternativă, un alt mod de a privi ce a văzut până atunci şi ce recunoaşte a fi lumea în care trăieşte şi pe care a crezut, până atunci, că a înţeles-o.

-

Pe ce se poate conta, dacă nu pe Iubirea lui Dumnezeu? Şi unde sălăşluieşte sănătatea mintală, dacă nu în El? (…) E Voia lui Dumnezeu să ţi-o aminteşti şi să ieşi astfel din cea mai profundă jale la deplină bucurie. Acceptă funcţia ce ţi s-a desemnat în planul lui Dumnezeu de-a arăta Fiului Său că iadul şi Cerul nu sunt acelaşi lucru, ci lucruri diferite. Şi că în Cer Ei sunt cu toţii acelaşi lucru, fără diferenţele ce ar fi făcut un iad din Cer şi un cer din iad, dacă ar fi fost posibilă o asemenea demenţă.

-

Mântuirea este renaşterea ideii că nimeni nu poate pierde ca să câştige cineva. Şi trebuie să câştige toată lumea, dacă e să câştige cineva. Aici se redă sănătatea mintală.(…) Asta e piatra pe care stă mântuirea, poziţia prielnică din care Spiritul Sfânt dă direcţie şi înţeles planului în care funcţia ta specială are un rol. Căci aici funcţia ta specială se întregeşte, pentru că împărtăşeşte funcţia întregului.

-

Ţine minte că toată ispita nu e decât convingerea smintită că ţelurile voastre ( al tău și al Tatălui) nu pot fi reconciliate. Moartea cere viaţă, dar viaţa nu se menţine cu orice preţ. Nimeni nu poate suferi ca să se împlinească Voia lui Dumnezeu. Mântuirea este Voia Lui din cauză că o împărtăşeşti. Nu doar pentru tine, ci pentru Sinele Care e Fiul lui Dumnezeu.

Dreptatea restituită iubirii.
Nou!
      Nu poți fi complet deschis încă, pentru că dacă ai fi, n-ai mai avea nevoie de mântuire și nici de Spiritul Sfânt. Mântuiții nu au nevoie de mântuire, iar tu nu ești încă mântuit, așa că nu te învinovăți; ești încă certat cu tine însuți. De aceea, tot ce ți se cere este să ai puțină credință, pentru că înțelepciunea poate fi găsită și într-o asemenea stare mentală.
    Nemântuit fiind, ce poți să știi tu despre dreptatea Cerului? Nimeni din această lume nu poate să știe nimic, pentru că în lume, fiecare are dreptatea și adevărul său. Acestea cer judecată lumească și pedeapsă, dacă sunt încălcate legile lumești, considerate a fi adevărate. În lume, dreptatea și răzbunarea sunt una și aceeași, căci orice păcat reclamă o victimă.
    În lumea adevărului veșnic, dreptatea nu cere sacrificiu, nimeni nu este judecat, căci Dumnezeu este total imparțial cu toți.
 
*
“Să fii drept, înseamnă să fii imparțial, nu răzbunător.”
*
      În această lume, în care păcatul are înțeles și necesită judecată și pedeapsă, este extrem de greu de înțeles și acceptat dreptatea Spiritului Sfânt. Se crede că în Cer, “păcatul” este pedepsit după aceleași legi făcute de oameni, și care funcționează pe pământ. Întrupați fiind, Fiii lui Dumnezeu nu înțeleg că Spiritul Sfânt este Cel Care-i cunoaște așa cum i-a creat Dumnezeu. Funcția Lui este să-i elibereze și să le dea toată cinstirea pe care o merită, dar pe care și-au refuzat-o, pentru că nu-și pot înțelege inocența.
      În lumea timpului și a păcatului există convingerea că iubirea și dreptatea nu au nimic în comun. De aceea “spiritul” dreptății scuză răzbunarea și pedeapsa, iar acolo unde se cere dreptate, iubirea “stă firavă de o parte, cu mâini neputincioase, lipsită de dreptate și vitalitate, și fără puterea de-a mântui”.
      Atâta timp cât crezi că toate acestea sunt adevărate, ce poate cere Iubirea de la tine? Într-o lume în care în numele dreptății se comit cele mai mari nedreptăți, cum își poate face auzit Iubirea glasul plăpând al iertării, și cum poți tu crede că în Cer lucrurile stau alfel?

Celor ce mai cred că păcatul are înţeles le e extrem de greu să înţeleagă dreptatea Spiritului Sfânt. Precis cred că El le împărtăşeşte confuzia şi că nu poate evita răzbunarea pe care trebuie să o reclame modul în care concep ei dreptatea. Aşa că se tem de Spiritul Sfânt şi percep în El „mânia” lui Dumnezeu. Şi nu pot avea încredere că nu îi va ucide cu fulgere smulse din „focurile” Cerului chiar de Mâna mânioasă a lui Dumnezeu. Ei chiar cred că Cerul e iadul şi chiar se tem de iubire. Şi îi cuprinde o suspiciune adâncă şi fiorul rece al fricii când li se spune că nu au păcătuit nicicând. Lumea lor depinde de stabilitatea păcatului. Şi percep „ameninţarea” din partea a ceea ce Dumnezeu ştie a fi dreptate ca pe ceva mai distructiv pentru ei şi lumea lor decât răzbunarea, pe care o înţeleg şi o iubesc.

-

Aşa ajung să creadă că pierderea păcatului e un blestem. Şi fug de Spiritul Sfânt de parcă ar fi un mesager din iad, trimis de sus, cu perfidie şi cu viclenie, să le aplice răzbunarea lui Dumnezeu, deghizat în izbăvitor şi prieten. Ce altceva ar putea El să fie pentru ei decât un diavol, îmbrăcat în mantia unui înger, să îi inducă în eroare? Şi ce altă portiţă de scăpare are pentru ei decât o intrare în iad care pare să aducă a poarta Cerului?

-

Poţi fi un martor desăvârşit al puterii iubirii şi dreptăţii, dacă înţelegi că e imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să merite răzbunare. Nu e nevoie să percepi, în fiecare împrejurare, adevărul acestui lucru. Şi nu e nevoie nici să te bizui pe experienţa ta în lume, care nu e decât umbrele tuturor lucrurilor ce se întâmplă de fapt înăuntrul tău. Înţelegerea de care ai nevoie nu vine de la tine, ci de la un Sine mai mare, atât de mare şi de sfânt încât nu Se poate îndoi de inocenţa Sa. Funcţia ta specială e o chemare adresată Lui, să îţi surâdă ţie, a cărui nepăcătoşenie o împărtăşeşte. Înţelegerea Lui va fi a ta. Şi aşa se va îndeplini funcţia specială a Spiritului Sfânt.

-

Fără nepărtinire, nu există dreptate. Cum poate specialitatea să fie dreaptă? Să nu judeci pentru că nu poţi, nu pentru că eşti şi tu un păcătos nenorocit. Cum pot specialii să înţeleagă cu adevărat că dreptatea e aceeaşi pentru fiecare? Să iei de la unul pentru a-i da altuia trebuie să fie o nedreptate faţă de amândoi, din moment ce sunt egali în percepţia Spiritului Sfânt. Tatăl lor le-a dat la amândoi aceeaşi moştenire.

-

Ai dreptul la tot universul; la pace desăvârşită, la izbăvire deplină de toate efectele păcatului şi la viaţă veşnică, voioasă şi deplină în toate privinţele, după cum i-a stabilit-o Dumnezeu Fiului Său preasfânt. E singura dreptate pe care o cunoaşte Cerul şi tot ce aduce pe pământ Spiritul Sfânt.(…) Lumea induce în eroare, dar nu poate înlocui dreptatea lui Dumnezeu cu o versiune de-a ei. Căci numai iubirea este dreaptă.

-

Lasă iubirea să decidă, şi nu te teme niciodată că tu, în lipsa ta de justeţe, te vei lipsi de ce ţi-a acordat dreptatea lui Dumnezeu.

 

Dreptatea Cerului.

Să ne amintim!

  • Ești dispus să fii eliberat de toate efectele păcatului?
  • Dacă răspunzi “da” înseamnă că vei renunța la toate valorile acestei lumi în favoarea păcii Cerului. Recunoaște că adevărul trebuie să ți se reveleze, pentru că nu știi ce e.

      Fragmentele de mai jos readuc în actualitate învățătura conform căreia, pe drumul mântuirii, toate convingerile și credințele noastre trebuie abandonate. Situațiile de viață pe care le întâmpinăm pot fi abordate în două moduri: fie împuternicim Spiritul Sfânt să ne călăuzească și să ne ofere soluția pentru rezolvarea definitivă a problemei în beneficiul tuturor celor implicați, fie ne împuternicim eul să rezolve problema în “beneficiul” personal.

      În prima situație drumul ne este eliberat, și toți vor avea de câștigat, pe când în cea de-a doua se adună din ce în ce mai multe obstacole, pentru că nu există decât o rezolvare aparentă, în care cineva a “câștigat”, cu siguranță în defavoarea altuia, iar problema se adâncește și se complică, fiind departe de a fi rezolvată.

Orice răspuns la o problemă rezolvată de Spiritul Sfânt va fi întotdeauna unul prin care nu pierde nimeni. Fiece greşeală e o percepţie în care unul, cel puţin, e văzut în mod nedrept. Vederea inocenței face pedeapsa imposibilă și dreptatea, sigură.

-

Lumea rezolvă problemele altfel. Ea vede soluţia ca pe o stare în care s-a hotărât cine va câştiga şi cine va pierde; cât va lua unul şi cât va putea să mai apere păgubaşul. Problema însă rămâne tot nerezolvată, căci numai dreptatea poate stabili o stare în care nu există păgubaş; nimeni nu e lăsat nedreptăţit şi văduvit, cu temei – astfel – de răzbunare. Rezolvarea problemelor nu poate fi răzbunarea, care în cel mai bun caz poate să adauge o altă problemă la cea dintâi.

-

Principiul că dreptatea înseamnă că nimenea nu poate pierde e crucial pentru acest curs. Căci miracolele depind de dreptate. Nu cum se vede prin ochii acestei lumi, ci cum o cunoaşte Dumnezeu şi cum se reflectă cunoaşterea în vederea pe care o dă Spiritul Sfânt.

-

Nimeni nu merită să piardă. Vindecarea trebuie să fie pentru fiecare, căci nimeni nu merită atac de niciun fel. Un miracol e dreptate. Nu e un dar special făcut unora, dar refuzat altora ca mai nevrednici, mai condamnaţi, şi excluşi astfel din vindecare. Unde e dreptatea mântuirii, dacă unele greşeli sunt de neiertat şi cer răzbunare în loc de vindecare şi de revenirea păcii?

-

Toţi sunt la fel de îndreptăţiţi să Îi primească darul de vindecare, izbăvire şi pace. A-I da o problemă Spiritului Sfânt să ţi-o rezolve înseamnă că o vrei rezolvată. A ţine de ea să o rezolvi tu fără ajutorul Lui înseamnă a decide că trebuie să rămână nerezolvată, nesoluţionată, şi cu o trainică putere de nedreptate şi atac. Nimeni nu poate fi nedrept cu tine, de nu ai decis tu mai întâi să fii nedrept. Şi atunci probleme trebuie să apară să îţi blocheze drumul, şi pacea să fie spulberată de vânturile urii.

-

Dacă nu crezi că toţi fraţii tăi au acelaşi drept la miracole ca tine, nu îţi vei revendica dreptul la ele, pentru că ai fost nedrept faţă de unul cu aceleaşi drepturi. Caută să refuzi, şi te vei simţi refuzat. Caută să văduveşti, şi vei fi văduvit. Numai iertarea oferă miracole. Iar iertarea trebuie să fie dreaptă cu toţi.

-

Micile probleme pe care le păstrezi şi le ascunzi devin păcatele tale secrete. Adună praf şi cresc, până acoperă tot ce percepi şi nu mai eşti drept cu nimeni. Nu crezi că ai niciun drept. Iar amărăciunea, îndreptăţită la răzbunare şi lipsită de îndurare, te condamnă şi te declară nevrednic de iertare. Cei neiertaţi nu au ce îndurare să îi acorde altuia. Iată de ce singura ta răspundere trebuie să fie aceea de-a lua iertare pentru tine însuţi.

-

Miracolul pe care îl primeşti îl dai. Fiecare în parte devine o ilustrare a legii pe care stă mântuirea: dacă e să se vindece cineva, trebuie să li se facă dreptate tuturor; a da şi a primi sunt acelaşi lucru.

*

Ce e al lui Dumnezeu îi aparține fiecăruia și este ce i se cuvine.

*


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.25: “Dreptatea lui Dumnezeu” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 468-489.

Share Button

Curs de miracole: Cap. 24-Obiectivul specialității

om și înger

Introducere.

 

Nu uita că motivația acestui curs e atingerea și menținerea stării de pace. Odată aflată în această stare mintea e liniștită și atinge condiția în care își aduce aminte de Dumnezeu.

-

Ca să înveți cursul acesta, trebuie să fii dispus să îți pui sub semnul întrebării toate valorile.

-

Nu poți ține ascunsă și obscură nicio convingere, fără ca ea să îți compromită învățarea. Nu există convingeri neutre. O decizie e rezultatul convingerilor tale.

 

Specialitatea ca substitut al iubirii. 

 

      Iubirea înseamnă creație. Prin iubire se extinde Creația, iar rolul tău, în calitate de co-creator al lui Dumnezeu este să extinzi Creația. Nu poți pune în practică această însușire atâta vreme cât te simți separat de El, și nu-ți recunoști paternitatea. Tu nu ești ce-a făcut eul tău din tine, ești așa cum te-a făcut Dumnezeu, și acest lucru trebuie să ți-l amintești.

      În lumea eurilor, a timpului și a trupurilor s-au luat decizii fără înțeles, ce au devenit convingeri cărora li se dă acum puterea  de-a dirija toate deciziile ulterioare. De-a lungul vieții iei fel de fel de decizii, dar nu uita că și cea mai neînsemnată decizie prin care alegi atacul în locul iubirii te provoacă la luptă și la o violență mai incisivă decât îți închipui tu. Toate aceste decizii – războinici ascunși – îți distrug pacea. Toate deciziile tale de atac, indiferent de importanța pe care le-o acorzi, vin dintr-o singură convingere, adânc înrădăcinată în sistemul tău de convingeri : aceea că ești special. Oare ești special cu adevărat? Oare nu este aceasta o expresie mascată a eului ce te dorește separat de Sursa ta, de semenii tăi și de întreaga Creație?

Numai cei speciali ar putea avea duşmani, căci ei sunt diferiţi, şi nu acelaşi lucru. Iar diferenţa de orice fel impune ordine ale realităţii şi o nevoie ineluctabilă de-a judeca.

-

Ce a creat Dumnezeu nu poate fi atacat, căci nu există nimic în univers care să nu îşi semene. Dar ce e diferit impune judecată, iar aceasta trebuie să vină de la cineva „mai bun”, cineva incapabil să fie aidoma lucrului pe care îl condamnă, fiind „superior” acestuia, nepăcătos comparativ cu el. În acest fel, specialitatea devine simultan un mijloc şi un scop. Căci ea nu numai că desparte, dar serveşte deopotrivă ca temei pe baza căruia atacul împotriva celor care par „inferiori” celui special e „just” şi „firesc”.

-

Specialitatea e marea dictatoare a deciziilor greşite. Iată marea iluzie de sine – a ta şi a fratelui tău. Şi iată ce face trupul drag şi demn de-a fi păstrat. (…) Cel „mai prejos” decât tine trebuie atacat, ca specialitatea ta să poată trăi de pe urma înfrângerii sale.

-

Ai putea să îţi urăşti fratele dacă ai fi ca el? L-ai mai putea ataca dacă ţi-ai da seama că, împreună, călătoriţi spre acelaşi ţel? Nu l-ai ajuta să îl atingă în orice fel ai mai putea, dacă ai percepe că reuşita lui e reuşita ta?

-

Fratele tău e prietenul tău pentru că Tatăl lui l-a creat ca tine. Nu există nicio diferenţă. I-ai fost dat fratelui tău ca iubirea să îi poată fi acordată, nu blocată. Ce ţii şi nu dai o să pierzi. 

-

Oare ţi-ai putea ataca fratele dacă ai alege să nu vezi între voi niciun fel de specialitate? Uită-te cu sinceritate la ce te face să îţi primeşti fratele cu o căldură numai parţială sau la ce te face să socoţi că ţi-ar fi mai bine separat. Nu e oare convingerea că relaţia voastră îţi limitează specialitatea? Şi nu e acesta „duşmanul” care vă face pe amândoi iluzii unul pentru altul?

-

De aici provine fiece izbucnire de răutate, fiece acces de ură şi fiece dorinţă de-a vă separa.

-

Te opui acestui curs pentru că te învaţă că tu şi fratele tău sunteţi la fel. Nu aveţi scop care să nu fie acelaşi, nici pe care Tatăl vostru să nu îl împărtăşească cu voi. Căci relaţia voastră a fost purificată de obiective speciale. Vrei acum să zădărniceşti obiectivul sfinţeniei pe care i l-a dat Cerul? Ce perspectivă pot să aibă cei speciali, care nu se schimbă la fiece lovitură aparentă pe care şi-o aplică, la fiece afront pe care şi-l aduce, la fiece judecată închipuită pe care şi-o administrează?

-

Cei ce sunt speciali trebuie să apere iluziile de adevăr. Căci ce e specialitatea, dacă nu un mod de-a ataca Voia lui Dumnezeu? Nicicând nu va putea să fie pace între diferiţi. Fratele tău e prietenul tău pentru că sunteţi acelaşi.

Trădarea de care dă dovadă specialitatea.

      Iubirea nu face comparații. Comparația este specifică eului, iar cel ce se consideră special compară tot timpul, făcând din ceilalți unități de măsură a cât de special este el. Uită că toate aceste “unități de măsură” ar putea fi mântuitorii lui  dacă nu le-ar scoate în evidență toate lipsurile pe care le percepe. În comparație cu ceilalți, cel ce se crede special se vede “mare și tare, curat și cinstit, pur și nepătat”, și cu cât își sporește calitățile, cu atât devine de fapt mai mic, în raport cu cei pe care-i judecă.

       Atunci când compari și judeci pentru a demonstra cât de special ești, o faci cu prețul păcii și nu poți câștiga decât durere.

      Cei ce se consideră speciali sunt mulți, și nu iubesc Unitatea, pentru că din perspectiva unității, granițele s-ar destrăma iar “specialitatea” ar muri. Cu toate acestea Dumnezeu este Unitate, și dacă  accepți paternitatea Sa, renunți la specialitate în favoarea unității.

      Dacă tu crezi că ești special, cum poți să știi adevărul? Adevărul este unul singur; el nu are opus și nu este fragmentat dar, “pentru fiecare ființă specială în parte, adevărul e un mesaj diferit, cu înțeles diferit.” Chiar vrei să te consideri special cu prețul adevărului? În aceste condiții este de înțeles de ce nu poți accepta viziunea lui Hristos  ca propria ta viziune. Viziunea lui  Hristos înseamnă să vezi lumea prin ochii lui Hristos, iar Hristos n-a văzut pe nimeni special, ci pe toți ca pe unul singur. Nu uita că fratele tău este mântuitorul tău.

Tu, care ţi-ai înlănţuit mântuitorul de specialitatea ta şi i-ai cedat ei locul lui, ţine minte următorul lucru: el nu şi-a pierdut puterea de-a-ţi ierta toate păcatele pe care crezi că le-ai pus între el şi funcţia mântuirii, ce i s-a dat pentru tine. Şi nu îi vei schimba funcţia, după cum nu poţi schimba nici adevărul din el şi din tine. Fii sigur însă că adevărul e exact acelaşi în amândoi. El nu emite mesaje diferite şi are un singur înţeles. Şi e un înţeles pe care tu şi fratele tău îl puteţi înţelege, unul care vă aduce eliberare la amândoi. Iată-ţi fratele, cu cheia Cerului în mâna pe care ţi-o întinde. Nu lăsa visul specialităţii să rămână între voi. Ce e una e unit într-adevăr.

-

Iată-l pe cel ce te mântuieşte de specialitate. Are nevoie să îl accepţi ca parte a ta, aşa cum ai şi tu nevoie să te accepte el ca parte a lui. Semănaţi cu Dumnezeu cum Îşi seamănă şi El Lui Însuşi. El nu e special, căci nu ţine pentru El nicio părticică din ce e El, fără să i-o dea Fiului Său. Şi tocmai de asta te temi, căci – dacă El nu e special – a voit, atunci, ca Fiul Lui să fie ca El şi fratele tău este ca tine.

-

Ești al fratelui tău. Iubirea lui Dumnezeu i te-a dat lui şi pe el ţie, pentru că El S-a dat pe El. Ce e totuna cu Dumnezeu e una cu El. Moartea specialităţii nu e moartea ta, ci trezirea ta la viaţă veşnică. Nu faci decât să ieşi dintr-o iluzie de sine la acceptarea ta de sine aşa cum te-a creat Dumnezeu.

-

Ai străbătut o mare parte din drumul adevărului şi ai ajuns departe, prea departe să şovăi acum. Încă un pas, şi toate urmele fricii de Dumnezeu se vor mistui în iubire.

Iertarea specialității.

       Prin această iluzie care face din tine o ființă  “specială” te vezi îndreptățit să judeci greșelile altora și să crezi că unele dintre ele pot fi iertate, pe când altele sunt “de neiertat”.  Uiți că orice greșeală neiertată devine păcat – un păcat care se ridică împotriva ta, nu împotriva celui pe care nu crezi de cuviință că merită iertat, și nici împotriva lui Dumnezeu.

      Tu vrei să protejezi ceea ce pare a fi drept în fața de Dumnezeu fără să vezi că prin neiertare tocmai tu încalci legile iertării și iubirii, singurele instrumente ale mântuirii, căci nu prin condamnare te mântuiești.

       Nu uita că tu cel adevărat nu ești totuna  cu eul tău; că Sinele tău nu e totuna cu sinele tău.  Sinele tău  este cuprins în Sinele lui Dumnezeu.

Nu tu eşti atât de vulnerabil şi de expus la atac, încât e de ajuns o vorbă, o mică şoaptă care nu îţi place, o împrejurare care nu îţi convine sau o întâmplare pe care nu ai prevăzut-o să îţi întoarcă pe dos lumea şi să ţi-o azvârle în haos. Adevărul nu este fragil, iluziile îl lasă total nemişcat şi netulburat. Dar specialitatea nu e adevărul din tine. Ea poate să îşi piardă echilibrul din orice. Ce nu se sprijină pe nimic nu poate fi stabil niciodată.

-

Fără temelie, nimic nu are trăinicie. Să Îşi fi lăsat Dumnezeu Fiul într-o asemenea stare, în care siguranţa nu are înţeles? Nu, Fiul Lui e în siguranţă, sprijinindu-se pe El. Specialitatea ta e cea pe care o atacă tot ce mişcă şi respiră, se strecoară, se târăşte sau, pur şi simplu, vieţuieşte. Nimic nu e la adăpost de atacul ei, şi ea nu e la adăpost de nimica. Va fi neiertătoare în veci, căci asta este: un jurământ secret că ceea ce îţi doreşte Dumnezeu nu va fi să fie niciodată şi că te vei împotrivi de-a pururi Voii Sale.

-

Dumnezeu îţi cere iertare. Nu vrea să se ridice separarea, ca o voie străină, între ce îţi voieşte El şi ce voieşti tu.

-

Iartă-L pe marele Creator al universului, Sursa vieţii, iubirii şi sfinţeniei, Tatăl perfect al unui Fiu perfect, pentru iluziile specialităţii tale pe care ţi le faci. Iată iadul pe care l-ai ales să îţi servească drept casă. Nu El ţi-a ales-o. Nu Îl ruga să intre în ea. Iubirii şi mântuirii li s-a blocat accesul. Dar, dacă vrei să îţi eliberezi fratele din adâncurile iadului, Îl vei ierta pe Cel a Cărui Voie e să te odihneşti de-a pururi în braţele păcii, în deplină siguranţă, fără să îţi strice odihna înverşunarea şi răutatea vreunui singur gând al specialităţii. Iartă-I Celui Sfânt specialitatea pe care nu ţi-a putut-o da şi pe care ţi-ai făcut-o singur.

-

Specialii dorm cu toţii, înconjuraţi de o lume a frumuseţii pe care nu o văd. Libertatea, pacea şi bucuria stau acolo, lângă catafalcul în care dorm, şi îi strigă să iasă şi să se trezească din visul lor de moarte. Ei însă nu aud nimic. Sunt pierduţi în visele specialităţii.

-

Robii specialităţii vor fi însă liberi. Aceasta e Voia lui Dumnezeu şi a Fiului Său. S-ar condamna oare Dumnezeu la iad şi la osândă veşnică? Vrei oare să i se facă asta mântuitorului tău? Dumnezeu te cheamă prin el să te alături Voii Sale de-a vă mântui de iad pe amândoi. Priveşte semnul cuielor pe mâinile ce ţi le întinde, cerându-ţi să îl ierţi. Dumnezeu te roagă să te înduri de Fiul Lui şi de El Însuşi. Nu Îi refuza. Ei nu îţi cer decât să se facă voia ta. Îţi caută iubirea ca să te poţi iubi. Nu îţi iubi specialitatea în loc să Îi iubeşti pe Ei. Semnul cuielor e şi pe mâinile tale. Iartă-ţi Tatăl că nu a fost Voia Lui să fii răstignit.

Specialitate versus nepăcătoșenie.
      Faptul că te consideri special denotă o lipsă de încredere în toți cu excepția ta, iar din asta pornesc atacul și apărarea. Primul simbol al specialității este trupul, căci el este unic, separat de celelalte trupuri, și prin el pari a ataca. Cu toate acestea, trupul este doar un mijloc de învățare pentru minte, iar el, de unul singur este neutru, nu poate face nici rău nici bine, nu este nici sănătos, nici bolnav. Trupul este ce face mintea din el.
*
Vezi în el un mijloc de a vindeca și este vindecat.
Vezi în el un mijloc de-a răni și e rănit.
*
      Orice atac pornește ca un gând în minte, iar tu crezi că totul este o “afacere personală”. Poți crede asta atâta vreme cât ești convins, că în același mod în care trupurile sunt separate, și mințile sunt separate. Dar mințile nu sunt separate, ele comunică, și orice gând de atac rănește mintea în ansamblul ei, așa cum orice gând de iubire sau iertare contribuie la vindecarea minții în ansamblul ei. Iată ce sunt miracolele: schimbarea obiectivului de la a răni, la a vindeca. Așa se obține mântuirea și așa mântuiești.
      A te considera special este un vis fără sens, bazat pe credința în păcat, pentru că dacă vezi în frații tăi greșeli, îi judeci, îi compari, îi “măsori”, ai toate șansele să lași greșeli neiertate, iar greșelile neiertate devin păcate.

Nu apăra visul acesta fără sens, în care Dumnezeu e văduvit de ce iubeşte, iar tu rămâi nemântuit. Un singur lucru este cert în această lume schimbătoare, în realitate fără niciun înţeles: când pacea nu te însoţeşte întru totul şi suferi din pricina vreunei dureri de orice fel, ai văzut în propriu-ţi frate vreun păcat şi te-ai bucurat de ce ai crezut că vezi. Datorită păcatului acesta, propria-ţi specialitate a părut în siguranţă. Şi aşa, ai cruţat ce ţi-ai numit tu mântuitor şi l-ai răstignit pe cel ce ţi l-a dat Dumnezeu în schimb. Aşa că eşti legat cu el, căci una sunteţi, iar specialitatea e atât „duşmanul” lui, cât şi al tău.

Cristosul din tine.

Cristosul din tine stă foarte liniştit căci ştie că e una cu El şi cu Tatăl Său. Ştie unde te duci şi te conduce acolo cu blândeţe şi binecuvântare tot drumul. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu înlocuieşte toată frica pe care ai crezut că ai văzut-o în tine.  El S-a uitat la tine, dar a recunoscut că nu eşti întreg. Aşa că ţi-a căutat întregirea în fiecare făptură pe care o vede şi o iubeşte El. Şi o mai caută încă, ca să îţi poată oferi fiecare Iubirea lui Dumnezeu.

-

El este  liniştit, căci ştie că iubirea e acum în tine, ţinută bine în tine de aceeaşi mână ce ţine într-a ta mâna fratelui tău. Mâna lui Cristos îi ţine în El pe toţi fraţii Lui. El dă viziune ochilor lor nevăzători şi le cântă despre Cer, ca urechile lor să nu mai audă sunetul luptei şi al morţii.

-

De unde ar putea să îţi vină pacea, de nu îţi vine din iertare? Cristosul din tine Se uită doar la adevăr şi nu vede nicio condamnare care ar putea avea nevoie de iertare. El e în pace pentru că nu vede păcat. Identifică-te cu El, şi ce nu vei avea din tot ce are El? El ţi-e ochii, urechile, mâinile şi picioarele. Cât de duios e tot ce vede şi tot ce aude El! Cât de frumoasă este mâna Lui ce o ţine pe-a fratelui Său, şi cu câtă iubire merge alături de el, arătându-i ce se poate vedea şi auzi, şi unde nu va vedea nimic şi nu e de auzit niciun sunet.

-

Lasă-l însă îndrumat de specialitatea ta, şi-o vei urma şi tu. Şi-o veţi lua amândoi pe un drum primejdios, prin pădurea întunecată a orbilor, neluminată decât de micile sclipiri labile pe care licuricii păcatului le aprind o clipă şi le sting apoi, hotărât fiecare să îl ducă pe celălalt la o prăpastie fără nume şi să îl azvârle în hăul ei.

-

Tu, care vrei să te mulţumeşti cu specialitatea şi să cauţi mântuire într-un război cu iubirea, ia aminte: sfântul Domn al Cerului S-a coborât la tine să îţi ofere propria-ţi întregire. Ce e al Său e al tău pentru că, în întregimea ta, stă a Sa. El e Una cu tine şi această Unitate e nesfârşită, veşnică şi la îndemâna ta, pentru că mâinile tale sunt ale Lui. El e în tine, dar merge alăturea de tine şi înaintea ta, deschizând drumul pe care trebuie să îl străbată pentru a Se găsi întreg.

Mântuirea de toată frica.

Observație:

       Poate ar trebui reamintit faptul că atunci când, în acest curs, se face referire la tine și la fratele tău ca Fiu/Fii ai lui Dumnezeu, se face referire la Sinele tău dumnezeiesc, pur, inocent și sfânt, în relație directă cu Creatorul și parte a Sa. Când se face referire la tine ca fiu al lui Dumnezeu, se face referire la tine, cel care te crezi separat de Creator, de frații tăi și de întreaga Creație. Atunci este vorba despre tine cel dominat de “eu”, cel care acceptă, iubește și respectă sistemul de valori al lumii trupurilor, timpului și spațiului.

      Cel care este Fiul lui Dumnezeu acceptă paternitatea lui Dumnezeu, știe că nu este trup, ci spirit, că este liber și veșnic așa cum l-a creat Dumnezeu; este cel care știe că viața nu are sfârșit și că obiectivul său în lumea timpului este să se vindece și să vindece, să se mântuiască pentru a putea mântui.

      Cel care se crede fiul lui Dumnezeu, este doar fiul omului. Este acela care se identifică cu trupul său, îl slăvește și își stabilește obiective după obiective, toate mărunte și efemere, aleargând veșnic după iluzia fericirii cu frica în sân: frica de moarte și de necunoscut – sfârșitul existenței.

***

      Așadar, nu uita să îți vezi fratele așa cum l-a creat Dumnezeu- sfânt, așa cum ești și tu. Fratele tău e mântuitorul tău și în el stă vindecarea ta de frică. Cât timp îți vezi fratele așa cum l-a creat Dumnezeu, poți fi sigur că-l poți vedea în el pe Dumnezeu, căci El nu și-a părăsit nicicând propria creație. Fără tine și fără fratele tău, “ar exista o lipsă în Dumnezeu, un Cer incomplet, un Fiu fără Tată.”

      Ca Fiu al lui Dumnezeu, tot universul și toată creația Tatălui îți aparține, căci Totul e în tine așa cum tu ești părticică din Tot. Nimic din ce se crede separat de Creație și Creator nu poate fi viu, așa cum tot ce aparține Creației este veșnic nemuritor.

     Dumnezeu te-a conceput înainte de începutul lumii din iubire, iar Voia Lui este ca tu să vezi această dragoste în tine și s-o împărtășești, pentru că numai prin iubire se extinde Creația, iar rolul tău – co-creator cu Dumnezeu- este s-o extinzi.

      Nu uita că vindecarea (spirituală) – a ta și a fraților tăi – este singurul folos al acestei lumi, pentru că aici poate avea loc vindecarea, așa după cum tot aici putem continua să trăim în boală și urmăriți de moarte.

Până nu consideri vindecarea Fiului tot ce doreşti să se înfăptuiască prin intermediul lumii, al timpului şi al tuturor aparenţelor, nu Îl vei cunoaşte nici pe Tatăl şi nu te vei cunoaşte nici pe tine. Căci vei folosi lumea în scopuri care nu sunt scopul ei, şi nu vei scăpa de legile ei, legile violenţei şi ale morţii.

-

Priveşte-ţi fratele şi vezi în el întreaga inversare a legilor ce par să domnească asupra acestei lumi. În libertatea lui vezi-o pe a ta, căci asta şi este. Fiece păcat pe care îl vezi în el vă ţine în iad pe amândoi. Dar deplina lui nepăcătoşenie vă dezleagă pe amândoi. Nepăcătoșenia lui e ceea ce pot să vadă ochii văzători. Frumusețea lui e ce văd ei în toate.

-

Alege, aşadar, ce vrei să vezi în el ̶ trupul ori sfinţenia şi ce alegi va fi ce vei vedea. Dar vei alege în situaţii fără şir şi de-a lungul unui interval de timp ce pare nesfârşit, până vei decide în favoarea adevărului. Căci veşnicia nu se redobândeşte prin încă o negare a Cristosului din el. Şi, unde ţi-e mântuirea, dacă el nu e decât un trup? Unde ţi-e pacea, dacă nu în sfinţenia lui? Şi, unde e Dumnezeu Însuşi, dacă nu în acea parte a Lui pe care a pus-o pentru totdeauna în sfinţenia fratelui tău, să vezi adevărul despre tine, expus în sfârşit într-un mod pe care l-ai recunoscut şi înţeles?

-

Sfinţenia fratelui tău ţi-e taină şi binecuvântare. Greşelile lui nu îl pot lipsi de binecuvântarea lui Dumnezeu, şi nici pe tine, care îl vezi cu adevărat. Erorile lui pot provoca întârziere, de care ţi-e dat să îl eliberezi, ca să încheiaţi amândoi o călătorie care nu a început nicicând şi nu necesită încheiere. (…)El e oglinda ta, în care vezi judecata pe care ai emis-o la adresa voastră. Cristosul din tine vede sfinţenia lui. Specialitatea ta vede trupul lui, şi pe el nu îl vede.

-

Zădărnicia funcţiei neîndeplinite te va bântui cât timp îţi rămâne fratele adormit, până nu săvârşeşti ce ţi s-a dat să faci şi nu îl trezeşti din trecut. (…) Şi veţi vedea amândoi slava lui Dumnezeu în Fiul Său, pe care l- aţi confundat cu carnea şi l-aţi legat de legi ce nu au nicio putere asupra lui.

-

Specialitatea e funcţia ce ţi-ai dat-o tu. Te reprezintă pe tine singur-singurel, ca făptură creată şi întreţinută de tine însuţi, neavând nevoie de nimic şi nelegată de nimic din afara trupului. În ochii ei, eşti un univers separat, cu toată puterea de-a se păstra întreg în sinea lui, cu toate intrările zăvorâte nimic să nu pătrundă şi toate obloanele închise nici strop de lumină să nu intre. Veşnic atacat şi veşnic furios, mereu îndreptăţit să te înfurii, ai urmărit acest obiectiv cu o vigilenţă ce nu ai crezut că o să cedeze niciodată şi un efort ce nu ai crezut că o să înceteze niciodată. Şi toată această hotărâre îndârjită a urmărit un singur lucru: să faci din specialitate un adevăr.

-

Tot ce ţi se cere acum este să urmăreşti un alt obiectiv, cu mult mai puţină vigilenţă, un pic de timp şi un pic de efort; un obiectiv susţinut de puterea lui Dumnezeu şi înzestrat cu promisiunea reuşitei. Dar, dintre cele două, acesta ţi se pare a fi mai dificil. „Sacrificiul” sinelui îl înţelegi şi nu consideri că te costă prea mult. Dar un strop de disponibilitate, un semn de încuviinţare în direcţia lui Dumnezeu, un salut adresat Cristosului din tine ţi se par o povară obositoare şi anostă, prea greu de dus. Dar, ca să te consacri adevărului, aşa cum l-a stabilit Dumnezeu, nu ţi se cere niciun sacrificiu, nu ţi se solicită nicio sforţare, şi toată puterea Cerului şi forţa adevărului însuşi ţi se dau să îţi furnizeze mijloacele şi să îţi garanteze atingerea obiectivului.

Punctul de întâlnire.

      Pentru cei legați de lumea aceasta, ideea că sunt speciali constituie marele lor adevăr. Pentru fiecare, dorința proprie e lege. Nu este precupețit niciun efort, și niciun preț nu este prea mare pentru a scăpa “specialitatea’ de cel mai mic și mai mărunt atac, de cea mai mică îndoială sau sugestie că ea, “specialitatea” ar fi falsă.

      Cum ar supraviețui eul fără fie special? Cum să fii una cu cel mai mic și mai slab dintre muritori, când tu ești special, mai bun, mai frumos, mai deștept… Asta este ce-a făcut eul tău din tine; acesta este fiul tău cel care nu-și mai recunoaște întreaga putere dumnezeiască cu care a fost investit: o “odraslă a pământului” asupra căreia îți reverși întreaga dragoste, o “parodie a creației dumnezeiești”. Tu cel etern, te-ai desfăcut în două. Tu ești acum doi, unul mic, pământean, care domină, și unul dumnezeiesc. Pe tine cel dumnezeiasc te-ai uitat însă, amintirea lui Dumnezeu a pierit, și odată cu ea realitatea ta și a fraților tăi.

Nu căuta să îţi faci un adevăr din specialitate, căci, dacă ar fi adevărul, chiar ai fi pierdut. Fii, mai degrabă, recunoscător că ţi-e dat să vezi sfinţenia fratelui tău pentru că ea este adevărul. Şi ce e adevărat în el trebuie să fie la fel de adevărat în tine.

-

Întreabă-te următorul lucru: poţi tu să protejezi mintea? Trupul, da, puţin, şi nu de timp, ci temporar. Şi, oricât de mult ai crede că salvezi, răneşti de fapt. Pentru ce l-ai salva? Căci în această opţiune îi stau, deopotrivă, binele şi răul. Salvează-l pentru paradă, ca momeală să mai prindă un peşte, să îţi adăpostească specialitatea mai stilat sau să îţi încadreze ura într-o ramă de drăgălăşenie, şi îl condamni la distrugere şi moarte. Iar, dacă vezi scopul acesta într-al fratelui tău, aşa o să îl condamni pe al tău. Încadrează-ţi fratele, mai degrabă, într-o ramă de sfinţenie, ca adevărul să se poată răsfrânge asupra lui şi să te ferească de distrugere pe tine.

-

Testul pentru tot ce este pe pământ e, pur şi simplu, următorul: „La ce serveşte?” Răspunsul face din fiecare lucru ceea ce este pentru tine. De la sine, nu are înţeles, dar poţi să îi dai realitate, potrivit scopului în slujba căruia te pui.

-

Cursul acesta nu încearcă să predea ce nu se poate învăţa cu uşurinţă. Materia pe care o parcurge nu te depăşeşte, atâta doar că ce e al tău îţi va parveni atuncea când eşti gata.

-

Priveşte-te, şi vei vedea un trup. Priveşte trupul acesta într-o altă lumină, şi o să arate altfel, iar, fără lumină, pare să dispară. Dar eşti încredinţat că există pentru că îl mai poţi pipăi cu mâinile şi poţi să auzi cum se mişcă. Iată chipul celui care vrei să fii. E tocmai mijlocul prin care dorinţa ta devine realitate. El îţi dă ochii cu care îl priveşti, mâinile cu care îl pipăi şi urechile cu care asculţi sunetele pe care le scoate. El îţi demonstrează propria lui realitate.

-

Aşa devine trupul o teorie a fiinţei tale, fără să aducă dovezi din afara sa şi fără să întrevadă vreo portiţă de scăpare. Văzut prin proprii lui ochi, cursul pe care îl urmează este sigur. Creşte şi se ofileşte, înfloreşte şi moare. Şi nu te poţi concepe separat de el. (…) Iată cum e parodiată creaţia lui Dumnezeu.

-

Așa s-au făcut doi fii, care par să cutreiere pământul acesta, fără punct de întâlnire şi fără să se regăsească. Diferenţa dintre ei nu constă în felul cum arată, nici în direcţia în care se îndreaptă şi nici măcar în faptele ce le săvârşesc. Ci în scopul lor diferit. Fiul lui Dumnezeu reţine Voia Tatălui său. Fiul omului percepe o voie străină şi doreşte ca ea să se facă. Prin urmare, percepţia lui se pune în slujba dorinţei sale, dându-i aparenţe de adevăr. Şi totuşi, percepţia poate fi pusă în slujba altui scop. Nu e legată de specialitate decât prin alegerea ta. Şi ţi-e dat să alegi altfel şi să foloseşti percepţia într-alt scop ( al vindecării și mântuirii).


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.

Share Button