Curs de miracole: Ex.163-Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.

nu există moarte

      “Nu există moarte” – o idee care devine din ce în ce mai credibilă și pentru cei mai sceptici dintre noi. Dar de la o idee mai mult sau mai puțin acceptată până la conștientizarea directă și deplină a vieții de dincolo de trup este cale lungă. Căci a fi conștient de Viață, a fi sigur că – dincolo de lumea văzută și dincolo de trup – nu ești doar o biată entitate cuprinsă de somnul inconștient al uitării, înseamnă a te trezi și a învia, iar învierea are loc aici și acum. Ce folos că ești viu în veșnicie, dacă nu ești conștient de viața ta, căci moartea nu pare a fi decât un lung somn în deplină inconștiență de Sine, fie că ești încă în trup, fie că nu.

      În dialogurile purtate cu Gwedoline Jarczyk, Raimon Panikkar – unul dintre cei mai mari teologi creștini ai secolului XX, născut dintr-o mamă catolică și un tată hindus – oferă răspunsuri teologice la câteva întrebări legate de moarte și înviere. El explică de ce Viața nu este sinonimă cu viața biologică, de ce învierea nu are, deci, nicio legătură cu învierea trupului, fiind o înviere a conștienței de sine cât încă ești în trup. Sugerează discret că învierea nu înseamnă nici trecerea din corpul fizic în celelalte corpuri subtile ale ființei ( astral, energetic, mental, etc.) Experimentarea  posibilităților și libertăților pe care ni le oferă acestea nu au legătură cu trezirea la Viață, cu dizolvarea în Oceanul Divin în scopul reîntregirii și regăsirii Sinelui întreg, unic, nedivizat.

  • În ce fel înțelegeți învierea?     

      Învierea poate începe după moarte, dar nu învierea trupului fiindcă acest trup nu va mai fi.

      Dacă învierea creștină nu este ceva care are loc “hic et nunc”, aici și acum, ea nu este învierea trupului. Această înviere nu trebuie împinsă într-un după. Viața veșnică nu vine după timp. Viața veșnică nu are durată, nu este temporală și  nu ține de economia timpului. Adesea ne înșelăm asupra acestui punct, atât în filozofie cât și în mistică. Timpul este văzut ca un fel de autostradă care ne-ar conduce în cer; este culmea simplificării. Să ne gândim că eternitatea este un timp care nu încetează niciodată este chiar lipsit de sens. Să confundăm “bios” cu “zoe”, altfel spus “biologicul” cu “viața” profundă, care este cea pe care ne-o făgăduiește Cristos, reprezintă o eroare exegetică de prim ordin, care ar deforma lectura Evangheliilor. Isus nu făgăduiește niciodată “bios”-ul veșnic, ci făgăduiește viața, “zoe”, veșnică; or, ea este de un alt ordin decât această “viață” individualistă de care poate da socoteală o “biografie”: “zoe” este viața, este viața noastră în măsura în care ea depășește orice individualism, orice grijă a destinului individualist. (…)

   Un teolog german, Fridolin Stier, un om înțelept și umil, și-a consacrat viața traducerii Noului Testament. La el am găsit cea mai bună interpretare a ceea ce numim de obicei “viața veșnică”. El vorbește într-adevăr, de “viață nesfârșită”… . Or, această viață infinită nu vine după viața finită; ea este dimensiunea de profunzime chiar a acestei vieți. Este motivul pentru care dacă nu îmi trăiesc “acum” învierea, nu o voi trăi niciodată. Este posibil să avem acolo o altă viață; este o problemă cosmologică; dar viața veșnică nu este continuarea vieții temporale.

      O frază a lui Simeon Noul Teolog spune acest lucru pe scurt: cei care nu trăiesc viața veșnică aici și acum trebuie să fie convinși că nu o vor trăi niciodată. Viața veșnică nu este un viitor (în sensul temporal), ea este aici și acum sau nu este. Veșnicia nu este decât cealaltă față a temporalității. Așadar cel care nu trăiește veșnicia în clipa prezentă, nu se va bucura niciodată de viața veșnică. Sfântul Ioan pune aceasta chiar în gura lui Isus: “Eu am venit pentru ca oamenii să aibă viața și să o aibă din belșug.”(In 10,10) Aceasta este învierea: ea se joacă în chiar această clipă. Învierea trupului nu este viața corpurilor care nu vor mai fi corpuri, care vor trece prin ziduri și se vor bucura de o mulțime de alte posibilități! Trebuie să descoprerim Viața în viață. Bineînțeles, acest “hic et nunc” despre care vorbesc ține de o “tempiternitate” perceptibilă cu cel de-al treilea ochi, în armonie cu ceilalți doi ochi.

  • Ce înseamnă, așadar, trecerea prin moarte? Se mai poate vorbi de un “după moarte”?

       Am găsit un exemplu care are șansa să-i convingă pe unii; este vorba de o metaforă pe care am descoperit-o deopotrivă în lecturile persane, indiene, creștine, evreiești; aceea a picăturii de apă. Noi suntem picături de apă. Ce se întâmplă cu picătura de apă când eu mor? Picătura dispare. Cade în pelagos-ul infinit al mării. Dumneavoastră veți dispărea? Dar ce sunteți în realitate, picătura de apă sau apa picăturii? În timpul vieții noastre muritoare trebuie să ne realizăm ca apă și nu numai ca picătură.

      Picătura este locul luptelor mele, al căderilor și al victoriilor mele – a tot ceea ce îmi provoacă bucurie și suferință într-un mod imediat. Dar dacă mă realizez în manieră autentică, dacă mă aflu în ascultarea realității care sunt eu în profunzime, sunt apă. Ce se întâmplă cu apa când picătura încetează să mai fie?  Nimic. Ea nu încetează să fie ceea ce este. Picătura cade în mare, dar apa nu dispare odată cu acest fapt. Sigur, nu pot să o mai diferențiez de ceea ce este în exterior; dar, trăită în interior, dacă pot spune, această apă nu încetează să fie apă – apa “mea”, apa care sunt eu. Această apă este unică. Nicio primejdie să mă dizolv. Aici este misterul personalității care nu trebuie confundată cu individualitatea.

  • Mai există un loc pentru frica de a muri?

      Personal, pot spune că nu îmi este frică să mor. Câtuși de puțin. Într-adevăr, dacă încep să mă realizez cu adevărat, să mă descopăr ca apă, ca ființă divină adică, dacă, în termeni creștini, mă știu fiu al lui Dumnezeu – fiindcă, așa cum o spune Cristos, toți suntem – atunci ce se petrece? Nimic. Dimpotrivă. Dacă dispare ceea ce mă face să sufăr acum – limitele mele, realitatea superficială a picăturii care sunt – apa este acolo și rămâne. Învierea nu va fi altceva decât să ne descoperim apă, fiind totuși picături. La această oră, suntem totuși picături; nu spun, așadar că sunt deja brahman. Nu, sunt o picătură, dar o picătură de apă; și ceea ce contează în mine este apa. Această apă, ca picătură, este, desigur, diferită de a dumneavoastră, dar nu în măsura în care este apă. Nu suntem două ape distincte, ci există o singură apă, identică cu ea însăși, identică apei care, ca apă, este numai apă – divină. O natură divină în persoane umane. Iată misterul lui Cristos – și al Treimii.

(Raimon Panikkar: “Între Dumnezeu și cosmos – o viziune non-dualistă a realității”; Ed. Herald, București, 2006.)

 ***

Curs de miracole: “Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.”

 

Moartea e un gând care ia multe forme, adesea nerecunoscute. Ea poate să apară ca tristeţe, frică, nelinişte sau îndoială; ca lipsă de credinţă şi de încredere; preocupare pentru trupuri, invidie şi toate formele în care dorinţa de-a fi cum nu eşti poate veni să te tenteze. Toate aceste gânduri sunt doar reflecţii ale venerării morții ca mântuitoare şi eliberatoare.

-

Întrupare a fricii, gazda păcatului, dumnezeu al celor vinovaţi şi stăpânul tuturor iluziilor şi amăgirilor, gândul morţii pare într-adevar puternic. Căci pare să ţină toate făpturile în mâna ei uscată; toate speranţele şi dorinţele în încleştarea ei funestă; toate obiectivele percepute doar în ochii ei nevăzători. Firavii, neputincioşi şi boInavi se închină în faţa imaginii ei, socotind că doar ea este reală, inevitabilă, demnă de încrederea lor. Căci numai ea va veni cu siguranţa. Cu excepţia morţii, totul e considerat nesigur, prea repede pierdut oricât de greu ar fi de obţinut, incert ca rezultat, capabil să inşele speranţele pe care le-a trezit cândva şi să lase în urmă gustul prafului şi al cenuşii, în locul aspiraţiilor şi al viselor. Numai pe moarte se poate conta. Căci va veni cu paşi siguri când îi vine timpul să sosească. Şi nu va pregeta nicicând să ia ostatică viaţa toată.

-

Chiar vrei să te închini unor astfel de idoli? Aici, puterea şi tăria lui Dumnezeu sunt percepute într-un idol făcut din pulbere şi praf. Aici, opusul lui Dumnezeu e proclamat stăpânul creaţiei întregi mai puternic decât Voia de viaţă a lui Dumnezeu, nesfârşirea iubirii şi constanţa desăvârşită şi imuabilă a Cerului. Aici, Voia Tatălui şi a Fiului e definitiv înfrântă, şi pusă la loc de odihnă sub piatra funerară pe care a aşezat-o moartea pe trupul sfântului Fiu al lui Dumnezeu. Nesfânt în înfrângere, el a devenit ce l-a vrut moartea. Epitaful lui, pe care l-a scris moartea însăşi, nu îi dă nume, căci s-a făcut ţărână, pulbere şi praf. Nu spune decât atât: “Aici zace un martor că Dumnezeu e mort”. Și scrie asta de repetate ori, în timp ce adoratorii ei consimt şi, îngenunchind cu fruntea la pământ, şoptesc cu teamă că aşa este.

-

E imposibil să te închini sub orice formă morţii şi să alegi totuşi câteva pe care să nu le cultivi şi pe care să încerci chiar să le eviţi, în timp ce mai crezi în celelalte. Căci moartea e totală. Ori mor toate lucrurile, ori trăiesc toate şi nu pot muri. Nu e posibil niciun compromis. Căci aici vedem din nou o poziţie evidentă, pe care trebuie să o acceptăm dacă vrem să fim sănătoşi la minte: ce contrazice un gând chiar întru totul nu poate fi adevărat decât dacă opusul lui se dovedeşte a fi fals.

-

Ideea morţii lui Dumnezeu e atât de absurdă, încât şi demenţilor le vine greu să o creadă. Căci presupune că Dumnezeu a fost odată viu şi a pierit cumva; ucis, pesemne, de cei ce nu au vrut ca El să supraviețuiască. Voia lor, superioară ca putere, a putut să o înfrângă pe a Lui, aşa că viaţa veşnică a cedat în faţa morţii. Şi, odată cu Tatăl, a murit şi Fiul.

-

Celor ce venerează moartea probabil că le este frică. Şi totuşi, pot gînduri ca acestea să fie înfricoşătoare? Dacă ar vedea că nu cred decât aşa ceva, ar fi eliberați pe loc. Şi asta le vei arăta azi. Nu există moarte, şi renunţăm la ea acum în fiecare formă, spre mântuirea lor şi a noastră, totodată. Dumnezeu nu a făcut moartea. Aşa că orice fomă ia trebuie să fie o iluzie. Iată poziţia pe care o luăm astăzi. Şi , ne e dat să privim dincolo de moarte şi să vedem viaţa.

***

Tatăl nostru, binecuvântează-ne astăzi ochii. Suntem mesagerii Tăi şi vrem să vedem slăvita reflecţie a Iubirii Tale care străluceşte în toate. Noi numai în Tine viețuim şi ne mişcăm. Nu suntem separaţi de veşnica Ta viaţă. Nu există moarte, căci moartea nu e Voia Ta. Şi rămânem unde ne-ai pus Tu, în viaţa pe care o împărtăşim cu Tine şi cu toate făpturile, să fim ca Tine şi parte din Tine de-a pururi. Îţi acceptăm Gândurile ca ale noastre, iar voia noastră e veşnic una cu a Ta. Amin.

***

Moartea nu există – ce au descoperit oamenii de știință moderni cu privire la moarte.

Share Button

Curs de miracole: Ex. 162 – Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu.

lumină 1

      “Parintele Galeriu, cand comenta pericopa evanghelica, era un univers. Nu stiu ce nu atingea parintele cand comenta. Eu, ascultandu-l cu foarte mare receptivitate, tot ce mi-a spus a intrat in mine. Spre exemplu, spunea ca pana si in ultimul criminal, chipul lui Dumnezeu nu se sterge. Eu nu faceam deosebirea la vremea aceea intre “chip” si “asemanare”. Un criminal si-a pierdut asemanarea – ca si noi – dar chipul este indestructibil.

      Lucrul acesta m-a pus pe ganduri: sa vezi in fiecare om chipul lui Dumnezeu – cum vine asta? Ultimul pagan, ultimul satanist, ultima vrajitoare are chipul lui Dumnezeu, si trebuie sa te raportezi la ei ca la chipul lui Dumnezeu! Inseamna ca nu trebuie sa urasti omul. De aceea trebuie sa-l iubesti pe dusmanul tau – pentru ca si el e chipul lui Dumnezeu – si sa urasti numai pacatul care-l tine legat. Si, de fapt, nu el iti este dusman, ci stim cine iti este dusmanul de obste, care lucreaza prin neatentia noastra si ne face rau…

      Daca te gandesti atunci cand te intalnesti cu un om ca nu-ti place, ca nu e in duh cu tine, tu ce faci in clipa aceea? Nu te simti bine si fugi!… Nu asa, ci trebuie sa tai cu sabia mintii intre neasemanarea lui si chipul lui Dumnezeu din el – ca acolo este Dumnezeu prezent, numai ca omul, prin libera lui voie, face faptele vrajmasului. Raportandu-te la chip, nimicesti in acela neasemanarea. Si aceasta neasemanare a lui cu el insusi este, de fapt, o forma de schizofrenie.”

-

Părintele Iona de la Oașa – fost prof. Ion Pătrulescu – într-un interviu acordat pentru “Familia ortodoxă”. Interviul complet este disponibil aici

Mai jos, un alt interviu amplu și interesant cu Părintele Iona realizat de Alex Dima pentru ProTv – “România te iubesc”

 

***

- Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu -

Ţinut cu fermitate în minte, gândul acesta – de unul singur – ar mântui lumea. Îl vom repeta din când în când, de câte ori trecem la un alt nivel de învăţare. Va însemna mult mai mult pentru tine pe măsură ce avansezi. Cuvintele acestea sunt sacre, căci sunt cuvintele date de Dumnezeu ca răspuns la lumea pe care ai făcut-o. Prin ele ea dispare, şi toate lucrurile văzute în norii ei ceţoşi şi în iluziile ei vaporoase dispar la rostirea acestor cuvinte. Căci ele vin de la Dumnezeu.

-

Iată Cuvântul prin care Fiul a devenit fericirea Tatălui său, Iubirea Lui şi întregirea Lui. Iată creaţia proclamată şi cinstită aşa cum este. Nu există vis pe care să nu îl spulbere cuvintele acestea; nici gând al păcatului şi nici iluzie cuprinse în vis care să nu pălească în faţa puterniciei lor. Ele sunt trâmbiţa trezirii care răsună de jur împrejurul lumii. Morţii se trezesc ca răspuns la chemarea ei. Iar viii care aud acest răsunet nu vor mai vedea moarte niciodată.

-

Sfânt e într-adevăr cel care îşi însuşeşte aceste cuvinte, trezindu-se cu ele în minte, amintindu-şi-le în cursul zilei şi ducându-le cu el noaptea, când adoarme. Visele îi sunt fericite, odihna ocrotită, siguranţa certă şi trupul vindecat, pentru că doarme şi se trezeşte mereu cu adevărul dinainte. EI va mântui lumea, pentru că dă lumii ce primeşte de fiecare dată când exersează cuvintele adevărului.

-

Astăzi exersăm foarte simplu. Căci cuvintele pe care le folosim sunt puternice şi nu au nevoie de alte gânduri mai presus de ele să schimbe mintea celui ce le foloseşte. Şi atât de total ajunge să se schimbe, încât devine acum vistieria în care Dumnezeu Îşi depune toate darurile şi toată Iubirea, pentru a fi distribuite lumii întregi, sporite prin împărţirea ei; rămasă tot întreagă pentru că puterea ei de împărtăşire este nelimitată. Aşa înveţi să gândeşti cu Dumnezeu. Viziunea lui Cristos ţi-a restituit vederea salvându- ţi mintea.

-

Astăzi te cinstim pe tine. Ai dreptul la sfinţenia desăvârşită pe care o accepţi acum. Prin această acceptare, mântuirea se aduce fiecăruia, căci cine ar preţui păcatul când o sfinţenie ca aceasta a bine-cuvântat lumea? Cine ar putea să dispere când bucuria desăvârşită e a ta, la îndemâna tuturor ca remediu pentru mâhnire şi nefericire, pentru orice senzaţie de pierdere, şi pentru scăparea deplină de păcat şi de vinovăţie?

-

Şi cine nu ar vrea să îţi fie frate acum, ţie, izbăvitorul şi mântuitorul său? Cine ar putea să nu te poftească în inima sa cu o invitaţie plină de iubire, dornic să se unească cu cel care i se aseamănă în sfinţenie? Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Aceste cuvinte împrăştie noaptea, şi întunericul nu mai e. Lumina a venit astăzi să binecuvânteze lumea. Căci l-ai recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi, în recunoaşterea aceasta, este şi a lumii.

-

Text preluat din: Curs de miracole-Culegere de exerciții pentru studenți; Ed. Centrum, Polonia 2007, pp.294,295.

Traducere Simona Făgărășanu

*****

Share Button

Curs de miracole: Ultimul capitol – “Viziunea finală”

 carte

      Am scris mult pe parcursul acestui an închinat lui Dumnezeu și mie însămi. Vine o vreme în viața oricărui om când are nevoie de lămuriri, are nevoie ca dincolo de experiența personală și învățătura dobândită prin durere și bucurie să înțeleagă “De ce ?” De ce se întâmplă tot ce se întâmplă, cine sunt, de unde vin, unde mă duc? Aceste întrebări care te urmăresc de când ai început să devii conșient de tine, merită un răspuns, și fiecare îl primește în felul său. Acest curs poate fi un răspuns complet, dar cu certitudine nu singurul, și nu cel mai ușor de abordat. Pentru mine căutarea a fost lungă, dar pare că a început să ofere răspunsuri, căci această experiență numită “Curs de miracole” a fost într-adevăr deosebită.

      Am ajuns acum la ultimul capitol. A fost multă învățătură, a fost greu, a fost abstract, poate am înțeles ceva dar n-am înțeles tot, sau poate am înțeles mai mult decât cred. 

      Învățătura a fost prezentată treptat în cele 600 de pagini alocate “Textului”, s-au învățat cu puținelul lucruri noi și s-au tot repetat cele deja învățate. Ultimul capitol. Ce-ar putea fi nou aici? O ultimă idee? Foarte posibil. O ultimă învățătură? Nicicum. Învățătura abia acum începe, nu prin cuvinte, ci prin trăire. Căci cârja pusă deoparte ar trebui să scoată la iveală întreaga capacitate de a merge singur, în deplină siguranță și deplină conștiență de Sine.

      Dacă la început am simțit nevoia să-mi aduc argumente de ordin cât de cât științific pentru tot ce am citit aici, treptat acest imbold s-a atenuat, căci cine ar mai fi în această lume dacă ar deține cheia cunoașerii, ce știință și-ar mai avea rostul în prezența revelată și recunoscută a Adevărului etern și imuabil? Pe măsură ce eul este conștientizat și “educat”, nevoia de argument dispare, și nu mai ai nevoie de nimic, decât să fii, și atât. Poți aștepta o mie de vieți până ca știința să-ți confirme neconfirmabilul, dar tu pierzi exact esența și rostul vieții: să trăiești acum și aici, în această viață, în acord cu tine și cu Universul văzut și nevăzut, cu tine și cu toți cei care fac parte din această viață a ta. Așa că nevoia de căutare dispare, iar viața devine pur și simplu un minunat mod de a fi.

      Simt ușurare, bucurie, dar și  puțină tristețe, căci au fost diminețile și serile mele cu acest curs în față, și privesc cu drag cartea “muncită” și creioanele tocite și reascuțite, obosite, dar încă vii după cazna subliniatului înverșunat a celor 1200 de pagini câte are în total acest curs ( “Text” + “Culegere de exerciții pentru studenți” +” Manual pentru profesori”).

    Mai jos am să redau ultimele idei și fragmente ce mi s-au părut mai importante în acest capitol, și fie ca toate rezumatele și selecțiile realizate în acest an  să aducă alinare și încredere oricărei minți scormonitoare care se va pierde în căutări lungi pe Internet în căutarea răspunsului perfect la cele mai grele întrebări existențiale. Și poate va fi un îndemn să facă propriile “cercetări”, să citească el cu ochii lui, să pătrundă el cu mintea lui, să înțeleagă tot ce e de înțeles și să trăiască tot ce e de trăit în această viață. Căci ultimul pas îl face Dumnezeu, și fiecare merge pe lungul drum al Ispășirii cât de mult dorește, cât de mult poate și cât de mult este pregătită mintea lui s-o facă în acest moment al existenței sale. 

***

1. Simplitatea mântuirii.

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot.

        Această idee a fost reluată de multe ori pe parcursul învățării, iar înțelegerea ei are la bază explicațiile cu privire la dualitatea omului: Om= “eu” + Sine divin; Om = “eu” + Fiul lui Dumnezeu.

          Eul te poartă, te amăgește, dar este și responsabil de învățătura ta în lumea timpului. Eul te “ajută” să greșești, să judeci, să iubești, să suferi, să ataci, să faci tot ce-i trece prin cap în această lume a formei schimbătoare și pieritoare. Tu ești înger și demon, iar prin “eu” experimentezi adesea “demonul” din tine într-o lume a iluziilor. Atunci când înveți să-l controlezi și-i folosești capacitatea de a învăța în scopul avansării accelerate pe drumul mântuirii, te apropii din ce în ce mai mult de Fiul lui Dumnezeu din tine, cel pur și veșnic nevinovat. De aceea, orice s-ar întâmpla în lumea timpului nu s-a petrecut nicicând în veșnicie, acolo unde Sinele tău se găsește la adăpost și în siguranță, în Cerul lui Dumnezeu. Acolo nu există timp, căci veșnicia nu are început și nici sfârșit. Acolo nu există vinovăție și nici judecată, căci Dumnezeu nu-și judecă Fiul. Dar ca să ajungi acolo, la esența ta, unde e casa sufletului tău,  ai nevoie să-l redescoperi pe Fiul lui Dumnezeu din tine, și să renunți definitiv la eul tău separat.

         Viața ta pe acest pământ este, a fost și va fi o perpetuă lecție despre legile acestei lumi, doar dacă, la un moment dat, nu hotărăști că această învățătură nu-ți mai este necesară, și hotărăști să accesezi cunoașterea pe care o ai deja și care  așteaptă să fie scoasă la lumină din întunericul eului tău.

Cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe. Nimeni nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume. Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident.

-

Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!

-

 Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu.

-

Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta.

-

Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?

-

Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei:

*

       1:Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.

*

  2:Lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume. Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea.

-

Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa.  Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire. ( Amintește-ți din primele capitole ale cursului că orice formă de atac este un strigăt după iubire, așa că atunci când percepi un atac, gândește-te că acolo este de fapt o nevoie de iubire.)

-

Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.

-

Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el. Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

 

2. A merge cu Cristos.

În lumea aceasta vrei să joci deopotrivă două roluri, unul în care ești condus, și celălalt în care ești conducător:

 

 

Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.

-

Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui.

-

Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru. Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine!

-

Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru:

*

Răspunsul pe care i-l dau fratelui meu este ce cer eu însumi.
Şi ce învăţ referitor la el e ce învăţ referitor la mine însumi.

*

Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum.

-

Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.

-

Iartă-i fratelui tău toate aparențele! Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.

3. Autoacuzații

Numai autoacuzații condamnă. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac „just”.

-

Eşti tu un păcat? Răspunzi „da” de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga?

-

Păcatele sunt în trupuri. Crezi poate că trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă te crezi păcat, încui mintea în trup, iar trupul acţionează în locul ei.

-

Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândește și nu are puterea să învețe, să ierte, și nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aşa că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.

-

 Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.

-

Să ne bucurăm că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

 

      Când te pregătești să faci o astfel de alegere, cu astfel de urmări ca rezultat, trebuie să înveți la perfecție cum se face. Iar felul în care trebuie procedat “trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacție la toată ispita și la toate situațiile care se ivesc”. Iată de ce acest ultim capitol nu este un sfârșit, ci un început. Căci munca cu mintea ta de-abia acum începe.

4. Adevărata alternativă.

      Crezi că lumea îți poate oferi consolare la toate problemele tale. Cum să-i ceri așa ceva când rostul ei este tocmai să le păstreze, căci lumea este un loc unde ai de ales numai între iluzii. Nu căuta să scapi aici de probleme, căci toate drumurile lumii duc la dezamăgire. Uneori alegi un drum pe care călătorești voios un timp, iar alteori drumul poate fi presărat cu spini încă de la început. Toate drumurile, însă, duc spre acel sfârșit implacabil pe care tu îl numești moarte. Ai încercat toate variantele și ai bătut și-o să mai bați, poate, toate drumurile lumii, și sunt multe, foarte multe, o infinitate de variante și combinații care te pot ține prizonier aici o veșnicie. Și totuși, crezi cu încăpățânare că există un drum care te va scăpa de moarte. Au fost mulți care au căutat drumul perfect, dar când au văzut că nu există și-au pierdut speranța.

Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine.

-

Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.

-

Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative. Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine. Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.

-

Nu există drum care să te îndepărteze de Dumnezeu. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce?

-

Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze.

 

 

5. Conceptul de sine versus Sinele.

NOU!

      Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. 

Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine.

Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate”, l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.

      Conceptul de sine este un idol pe care l-ai construit, care este adaptat acestei lumi,  și care îl înlocuiește pe Fiul lui Dumnezeu din tine, ce reprezintă de fapt unicul tău Sine.

      Conceptul de sine “lucrează” toată viața asupra acelei fețe pe care o ai și pe care ai adus-o cu tine când ai venit în această lume: fața inocenței. Este acea față care râde, farmecă, iubește, își caută tovarăși, oferă mângâiere. Aici însă, fața inocenței suferă prima modificare esențială: ea crede că e bună într-o lume rea. Devine astfel un aspect de bază al conceptului de sine:

Lumea e haină și nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.

-

Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare. Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea.

-

Sub faţa inocenţei stă o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt”.

-

Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui.  Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli.

-

Conceptele se învață. Nu sunt firești. Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se” în gândirea ei.

-

Toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.

-

De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău (și lumea)  din tine. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare?

-

Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu” care şi-a adus-o?

-

Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe.

-

Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. 

-

 Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.

-

Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:

*

Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.

*

Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

6. Recunoașterea spiritului.

 *

Fie vezi trupul, fie recunoști spiritul.

*

Nu există compromis între aceste două variante. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privință determină tot ce vezi, ce socotești real și iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.

-

Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf?

-

Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva.(…) Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?

-

Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: „Facă-se voia ta”. Şi ţi se face în consecinţă.

-

Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?

-

Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

7. Viziunea mântuitorului.

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi”; cei „buni” sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune” ca să i se ierte cele „rele”. Şi nu se încrede în „binele” din nimeni, crezând că „răul” trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul” în tine.

-

Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele” ţi s-au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze.

-

În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică” a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri.

-

Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună.

-

Tot ce cere acest salt (de la “rău” la “bun”) e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel.

-

Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.

-

Priveşte rolul pe care îl ai în univers!Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.

-

Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup.

-

Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. (…) Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot.

-

Vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.

-

Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul.

-

Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase – de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.

 

8. Mai alege odată.

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

*

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

*

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.

-

 Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine.

-

Încercările vieții nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: „Frate, mai alege o dată”. Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere.(…) Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.

-

Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată. (…) Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El.

-

Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab:

*

Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu. Fiul Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiul Lui.

*

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare.

-

Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.

-

Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.

-

Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.

-

Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi. Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.

-

Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.

-

Şi acum spunem „Amin”. Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole;Text – Cap.31: “Viziunea finală” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 584-605.

Share Button

Curs de miracole: Cap.30 – Noul început

 

copac

Introducere

      Programa cursului se concentrează acum asupra noului început. Obiectivul e clar, dar ai acum nevoie de metode concrete pentru a-l atinge. Viteza cu care poate fi atins depinde de un singur lucru: să fii dispus să exersezi fiecare pas. Fiecare dintre ei te va ajuta câte puţin, de fiecare dată când încerci să îl faci. Şi toţi paşii, la un loc, te vor conduce de la vise de judecată la vise de iertare, şi te vor scoate din durere şi frică. Ei nu sunt o noutate pentru tine, dar îţi sunt deocamdată mai mult nişte idei decât nişte reguli de gândire. Aşa că trebuie să îi exersăm un pic, până devin regulile după care trăieşti. Căutăm acum să facem din ele nişte deprinderi, ca să le ai la dispoziţie în caz de nevoie.

 

1. Reguli pentru luarea deciziilor.

Această primă lecție a capitolului este redată integral mai jos, respectând în mare măsură forma originală.

 

1.    Deciziile sunt continue. Nu ştii întotdeauna când le iei. Dar, exersând puţin cu cele pe care le recunoşti, începe să se formeze o dispoziţie care te va ajuta şi în privinţa celorlalte. Nu e înţelept să te laşi preocupat de fiecare pas pe care îl faci. Dispoziţia potrivită, adoptată conştient de fiecare dată când te trezeşti, te va ajuta să înaintezi bine. Iar, dacă simţi o împotrivire viguroasă şi un interes slăbuţ, precis că nu eşti gata. Nu te lupta cu tine. Gândeşte-te, în schimb, ce fel de zi îţi doreşti şi spune-ţi că există un mod în care ziua de azi se va derula chiar aşa. Apoi încearcă din nou să ai ziua pe care o vrei.

2.       (1) Punctul de plecare este următorul:

*

Astăzi nu voi lua decizii de unul singur.

*

Înseamnă că optezi să nu fii cel care judecă ce trebuie să faci. Dar trebuie să însemne, deopotrivă, că nu vei judeca situaţiile în care ţi se va cere să reacţionezi. Căci, dacă le judeci, ai stabilit după ce reguli să reacţionezi la ele. Şi atunci un alt răspuns nu poate să producă decât confuzie, incertitudine şi frică.

3.       Iată cea mai mare problemă pe care o ai acum. Mereu iei decizii, şi numai după aceea te decizi să întrebi ce să faci. Iar ce auzi poate să nu rezolve problema aşa cum ai văzut-o mai întâi. Aşa ajungi să te temi, căci ce auzi contrazice ce percepi, aşa că te simţi atacat. Şi te înfurii, prin urmare. Există reguli după care aşa ceva nu se va întâmpla. Dar are loc la început, cât înveţi cum să auzi.

4.      (2) Pe tot parcursul zilei, de câte ori îţi aduci aminte şi ai la dispoziţie un moment liniştit de reflecţie, repetă-ţi ce fel de zi îţi doreşti: ce vrei să simţi, ce vrei să ţi se întâmple şi prin ce vrei să treci, şi spune-ti:

*

Dacă nu iau decizii de unul singur, mi se va da tocmai ziua aceasta.

*

Aceste două metode, exersate bine, te vor ajuta să te laşi îndrumat fără frică, pentru că nu va apărea mai întâi nicio împotrivire care să devină mai apoi o problemă în sine.

5.       Vor mai fi însă ocazii în care ai judecat deja. În aceste cazuri, răspunsul va provoca un atac, dacă nu îţi îndrepţi rapid mintea să dorească un răspuns viabil. Poţi să fii sigur că s-a întâmplat aşa dacă nu te simţi dispus să stai şi să ceri să ţi se răspundă. Înseamnă că ai decis de unul singur şi nu poţi să vezi întrebarea. Acum ai nevoie de un întăritor rapid înainte de-a întreba din nou.

6.       (3) Aminteşte-ţi încă o dată ziua pe care o vrei şi recunoaşte că s-a petrecut ceva care nu face parte din ea. Iar apoi dă-ţi seama că ai pus o întrebare de unul singur şi că ai stabilit un răspuns în termenii tăi. Apoi spune-ţi:

*

Nu am nicio întrebare. Am uitat ce să decid.

*

Aşa anulezi termenii pe care i-ai stabilit şi laşi răspunsul să îţi arate care trebuie să fi fost întrebarea.

7.      Încearcă să aplici această regulă fără întârziere, în ciuda împotrivirii tale. Căci te-ai şi înfuriat. Iar frica ta că ţi se va răspunde altfel de cum sună întrebarea în versiunea ta se va încinge, până crezi că ziua pe care o vrei e una în care primeşti răspunsul tău la întrebarea ta. Şi nu îl vei primi, căci ţi-ar ruina ziua, lipsindu-te tocmai de ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Lucrul acesta poate fi foarte greu de sesizat, odată ce ai decis de unul singur ce reguli îţi prevestesc o zi fericită. Dar şi decizia aceasta poate fi desfăcută, prin metode simple pe care le poţi accepta.

8.      (4) Dacă eşti chiar atât de refractar să primeşti, încât nici măcar nu te poţi rupe de întrebarea ta, poţi începe să te răzgândeşti în felul următor:

*

Cel puţin pot să decid că nu îmi place cum mă simt acum.

*

Atât măcar ţi-e evident şi îţi netezeşte calea pentru următorul pas uşor.
9.       (5) Odată ce ai decis că nu îţi place cum te simţi, ce poate fi mai uşor de adăugat decât:

*

Şi sper, de aceea, că nu am avut dreptate.

*

Aceasta acţionează împotriva senzaţiei de împotrivire şi îţi aminteşte că ajutorul nu e ceva ce ţi se impune cu de-a sila, ci ceva ce vrei şi de care ai nevoie, pentru că nu îţi place cum te simţi. Această mică întredeschidere va fi de ajuns să te lase să înaintezi cu acei câţiva paşi suplimentari de care ai nevoie pentru a te lăsa ajutat.

10.       Ai ajuns acum la un punct de cotitură, căci ţi-ai dat seama că vei avea de câştigat dacă ce ai decis tu nu va fi să fie. Până nu ajungi la acest punct, vei crede că, pentru a fi fericit, trebuie să ai dreptate. Dar ai acum măcar atâta judecată să vezi că ar fi mai bine pentru tine de nu ai avea dreptate.

11.       (6) Acest mic grăunte de înţelepciune va fi suficient să te ducă mai departe. Nu eşti constrâns, ci doar speri să capeţi un lucru pe care îl vrei. Şi poţi să spui cu toată sinceritatea:

*

Vreau un alt mod de-a vedea ce văd acum.

*

Acum te-ai răzgândit în privinţa zilei şi ţi-ai amintit ce vrei de fapt. Scopul ei nu a mai fost umbrit de convingerea dementă că o vrei pentru a avea dreptate când nu ai. Aşa ajungi să conştientizezi că eşti gata să întrebi, căci nu poţi fi în conflict când ceri ce vrei şi vezi că nu ceri altceva.

12.       (7) Acest ultim pas nu e decât admiterea faptului că nu te împotriveşti să fii ajutat. E afirmaţia unei minţi deschise, încă nesigure, dar dispuse să i se arate:

*

Poate că există un alt mod de-a vedea ce văd acum. Ce pot să pierd dacă întreb?

*

Acum poţi să pui o întrebare care are sens, aşa că şi răspunsul va avea sens. Şi nu i te vei împotrivi, căci vezi că tu eşti cel pe care îl va ajuta.

***

13.       Precis ţi-e clar că ţi-e mai lesne să ai o zi fericită dacă nu laşi nefericirea să pătrundă. Dar pentru asta trebuie să exersezi regulile care te vor feri de ravagiile fricii. Odată dobândit acest antrenament, jalnicul vis de judecată se va desface pentru totdeauna. Dar, între timp, ai nevoie să exersezi regulile desfacerii lui. Să reexaminăm, aşadar prima dintre deciziile prezentate aici.

14.      Am spus că poţi începe o zi fericită cu hotărârea de-a nu lua decizii de unul singur. Pare o adevărată decizie în sine. Şi totuşi, nu poţi lua decizii de unul singur. În realitate, singura întrebare este cu ce alegi să le iei. Asta e tot. Aşa că prima regulă nu este o constrângere, ci simpla enunţare a unui simplu fapt. Nu vei lua decizii de unul singur indiferent ce decizi. Căci sunt luate cu idoli sau cu Dumnezeu. Şi ceri ajutor de la anticrist sau de la Cristos, iar cel pe care îl alegi se va uni cu tine şi îţi va spune ce să faci.

15.       Ziua ta nu e la întâmplare. E stabilită de cel cu care alegi să o trăieşti şi de felul în care îţi percepe fericirea prietenul a cărui povaţă ai căutat-o. Tu ceri întotdeauna sfaturi înainte de-a putea decide ceva. Înţelege acest lucru, şi vei putea să vezi că nu poate fi vorba aici nici de constrângeri, nici de motive să te împotriveşti că poţi fi liber. Nu ai cum să te eliberezi de ce trebuie să se întâmple. Iar, dacă crezi că ai cum, precis nu ai dreptate.

16.       Şi regula a doua nu e decât un fapt. Căci tu şi sfătuitorul tău trebuie să cădeţi de acord în legătură cu ce vreţi înainte de-a putea să se producă. Tocmai acest acord permite să se întâmple toate. Nimic nu se poate produce fără o oarecare formă de întrunire, fie că e un vis de judecată, fie Vocea pentru Dumnezeu. Deciziile produc rezultate pentru că nu sunt luate izolat. Sunt luate de tine şi de sfătuitorul tău, pentru tine şi lume, totodată. Ziua pe care o vrei o oferi lumii, căci va fi ce ai cerut şi va întări regula sfătuitorului tău în lume. A cui împărăţie e lumea ta de azi? Ce fel de zi vei decide să ai?

17.       Nu e nevoie decât de doi care să vrea să aibă parte azi de fericire, să i se promită lumii întregi. Nu e nevoie decât de doi care să înţeleagă că nu pot decide singuri, să li se garanteze că bucuria pe care au cerut-o va fi pe deplin împărtăşită. Căci au înţeles legea fundamentală care face decizia puternică şi îi dă toate efectele pe care le va avea vreodată. Nu e nevoie decât de doi. Aceştia doi sunt uniţi înainte de-a putea exista o decizie. Acesta să fie singurul rapel pe care îl ţii minte, şi vei avea ziua pe care o vrei şi pe care, având-o tu însuţi, o vei da lumii. Prin decizia de-a avea parte de o zi fericită, ţi-ai ridicat judecata pronunţată asupra lumii. Şi, după cum ai primit, trebuie să şi dai.

***          

          Au mai fost lecții, pe parcursul acestui curs, despre situații de viață, despre posibilitatea pe care o ai de a-L împuternici pe Spiritul Sfânt să decidă pentru tine, despre faptul că, însușite și exersate, învățăturile te vor conduce la dobândirea capacității de a lua decizii corecte în orice împrejurare.

        Ruptă din context, această idee poate ofensa – și chiar a făcut-o – eurile acelora care n-au înțeles că în fiecare dintre noi există Spiritul nostru Sfânt- al nostru și al tuturor -, că atunci când ne repezim să luăm decizii, de cele mai multe ori le luăm greșit, căci nu ascultăm “vocea” interioară, a celui care suntem noi de fapt, dincolo de lume și de timp, Fiul lui Dumnezeu – așa cum este El numit în curs. Acest Fiu suntem noi, dar El este în aceeași măsură tot Universul văzut și nevăzut. Acest Fiu suntem noi, părticică din acel Tot care ne cuprinde și care este cuprins în același timp în noi.

      Atunci când hotărâm să consultăm  Spiritul Sfânt asupra deciziei corecte, decidem să accesăm Mintea Universală, Mintea lui Dumnezeu, să ne accesăm Sinele. Răspunsul primit va fi cel care ne va conduce la decizii corecte, benefice atât pentru noi cât și pentru toți cei implicați în situația de viață respectivă. Rămâne desigur de exersat, pentru a învăța să ascultăm și să primim răspunsul solicitat. În caz contrar, deciziile vor fi luate sub imperiul eului, și nu vom ține cont decât de interesul așa-zis personal, căci interesul personal ar trebui să ne conducă în mod natural la cea mai înaltă evoluție spirituală. Este firesc atunci ca deciziile proaste pe care le-am luat să ducă la dezamăgire și durere.

      Modalitatea concretă de a “evalua” o decizie este de a monitoriza starea de bine, de liniște, de pace, de fericire. Dacă te simți așa, ai luat decizia corectă, dacă nu, sigur ai decis de capul (eului) tău, în defavoarea ta și acelor din jurul tău.

         Lecția ce urmează clarifică problema libertății de voință, căci dacă totuși n-ai înțeles rostul consultării Spiritului Sfânt în luarea deciziilor, te-ai putea simți lezat în ce privește dreptul tău la liberul arbitru. Liberul arbitru îți dă posibilitatea să alegi:  te repezi să decizi de capul tău și decizi ce vrei sub impulsul momentului, sau decizi după o clipă de răgaz, în care întrebi și aștepți un răspuns înțelept pentru o decizie corectă.

 

2. Libertatea voinței

Nu înţelegi că a te împotrivi Spiritului Sfânt înseamnă a te lupta cu tine? El îţi spune doar voia ta; El vorbeşte pentru tine. În Divinitatea Lui e doar a ta. Şi tot ce cunoaşte El e doar cunoaşterea ta, păstrată pentru tine ca să poţi face voia ta prin El. Dumnezeu cere să faci voia ta. El Se uneşte cu tine. Nu Şi-a înălţat singur Împărăţia. Şi Cerul însuşi nu reprezintă decât voia ta, unde tot ce s-a creat e pentru tine. (…) Dumnezeu nu ţi-e duşman. Şi nu îţi cere decât să te audă că Îi spui „Prieten”.

-

Cât de minunat este să îţi faci voia! Căci tocmai asta e libertatea. Nu există altceva care să se cheme vreodată cu numele libertăţii. Dacă nu îţi faci voia, nu eşti liber. Şi-ar lăsa Dumnezeu Fiul fără ce şi-a ales? Dumnezeu S-a asigurat că nu îţi vei pierde niciodată voia, când ţi-a dat Răspunsul Lui perfect. Ascultă-L acum, să ţi se aducă aminte de Iubirea Lui şi să îţi înveţi voia. Dumnezeu nu vrea ca Fiul Lui să devină prizonierul unor lucruri pe care nu şi le doreşte. El îţi voieşte libertatea cot la cot cu tine. Iar a I te împotrivi înseamnă a face o alegere împotriva ta şi a alege să fii încătuşat.(…) Voia ta e neîncătușată: nu e voia ta să fie încătușată.

-

Ce motiv ai să te înfurii într-o lume care îţi aşteaptă, pur şi simplu, binecuvântarea ca să fie liberă? Dacă ai fi prizonier, Dumnezeu Însuşi nu ar putea să fie liber. Căci ce i se face celui pe care Dumnezeu îl iubeşte într-atât, I se face lui Dumnezeu Însuşi. Să nu crezi că voieşte să te încătuşeze tocmai Cel Ce te-a făcut cocreator al universului odată cu El.

3. Dincolo de toți idolii.

Idolii sunt cât se poate de concreţi. Dar voia ta este universală, fiind nelimitată.(…) Idolii sunt limite. Sunt convingerea că există forme care vor aduce fericire şi că, prin limitare, se dobândeşte totul. E ca şi cum ai spune: „Nu am nevoie de tot. Vreau lucrul acesta mic, care va fi ca totul pentru mine.” Şi nu va izbuti să te satisfacă, pentru că voia ta este să ai parte de tot. Decide în favoarea idolilor, şi ceri să fii în pierdere. Decide în favoarea adevărului, şi ai parte de tot.

-

Nu formă cauţi. Ce formă poate substitui Iubirea lui Dumnezeu Tatăl?(…) Nu vrei un idol. Nu e voia ta să ai aşa ceva. Nu îţi va acorda darul pe care îl cauţi. Când decizi ce formă trebuie să ia lucrul pe care îl vrei, pierzi înţelegerea rostului pe care îl are.

-

În spatele căutării fiecărui idol stă dorul de a fi complet. Întregimea nu are formă pentru că e nelimitată. Să cauţi un om special sau un lucru special ca să ţi-l alipeşti spre a te întregi nu poate să însemne decât că eşti convins că îţi lipseşte o anumită formă. Şi că, prin găsirea ei, vei atinge întregirea într-o formă care îţi place.

-

Dumnezeu nu ştie de formă.  Iar voia ta nu se poate mulţumi cu forme goale, făcute doar pentru a umple un gol ce nu există. Nu asta vrei. Creaţia nu dă puterea de a-l complini pe Fiul lui Dumnezeu niciunei persoane separate şi niciunui lucru separat. La ce idol se poate recurge pentru a-i da Fiului lui Dumnezeu ce are deja?

-

Complinirea e funcţia Fiului lui Dumnezeu. El nu e nevoit să o caute. Dincolo de toţi idolii stă sfânta lui voie de-a fi doar ce este. Căci a fi mai mult decât întreg nu are noimă. Dacă s-ar petrece vreo schimbare în el, dacă s-ar putea reduce la vreo formă şi limita la ce nu e în el, nu ar fi cum l-a creat Dumnezeu. De ce idol poate avea nevoie pentru a fi el însuşi?

-

Gândurile par să vină şi să treacă. Dar asta nu înseamnă decât că uneori eşti conştient de ele, iar alteori, nu. Un gând neamintit renaşte pentru tine când îl reconştientizezi. Dar nu a murit când l-ai uitat. A existat mereu, dar nu ai fost conştient de el. Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu rămâne total neschimbat de faptul că l-ai uitat. Va fi mereu exact cum a fost înainte de clipa în care l-ai uitat şi va fi exact acelaşi când ţi-l vei aminti. 

-

 Gândurile lui Dumnezeu sunt cu mult mai presus de orice schimbare şi strălucesc de-a pururi. Nu aşteaptă să se nască. Ci să fie bine-venite şi amintite. Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu e ca o stea, neschimbat pe un firmament veşnic. E pusă atât de sus în Cer, încât cei din afara Cerului nu ştiu că există. Dar ea va străluci – neclintită, albă şi minunată – prin toată veşnicia. Nu a fost moment în care să nu fi existat, nici clipă în care lumina ei să fi fost mai pală sau mai puţin perfectă.

-

Puritatea ei desăvârşită nu depinde de vederea sau nevederea ei de pe pământ. Firmamentul o îmbrăţişează şi o ţine cu blândeţe în locul ei perfect, care e la fel de departe de pământ ca pământul de Cer. Nu distanţa şi timpul ţin steaua invizibilă de pe pământ. Dar cei ce îşi caută idoli nu pot să ştie că steaua există.

-

Dincolo de toţi idolii e Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu. Complet neafectat de tumultul şi groaza lumii, de visele naşterii şi morţii care se visează aici, de miriadele de forme pe care le poate lua frica; total netulburat, Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu rămâne exact cum a fost mereu. Înconjurat de o linişte atât de deplină, încât niciun sunet de luptă nu se apropie nici de departe, el rămâne să se odihnească în certitudine şi pace deplină. Aici se ţine ocrotită singura ta realitate, complet inconştientă de toată lumea care venerează idoli şi nu ştie de Dumnezeu.

-

Mintea Fiului ceresc este în Cer, căci acolo s-au unit Mintea Tatălui şi a Fiului într-o creaţie ce nu poate avea sfârşit. Nu ai două realităţi, ci numai una. Şi nu poţi fi conştient decât de una. Realitatea ta e fie un idol, fie Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu. Să nu uiţi, atunci, că idolii trebuie să ţină ascuns ce eşti, nu de Mintea lui Dumnezeu, ci de a ta. Steaua străluceşte în continuare; firmamentul nu s-a schimbat nicicând. Dar tu, Fiul sfânt al lui Dumnezeu Însuşi, eşti inconştient de realitatea ta.

 

4. Adevărul din spatele iluziilor.

 

Te lupţi întotdeauna cu nişte iluzii. Căci adevărul din spatele lor e atât de minunat şi de liniştit în blândeţea lui drăgăstoasă, încât – dacă ai fi conştient de el – ai uita total de defensivitate şi te-ai repezi în îmbrăţişarea lui. Adevărul nu poate fi atacat niciodată.(…)Nu ataci decât idei false, niciodată cele adevărate. Toţi idolii sunt idei false pe care le-ai făcut să umpli golul care crezi că s-a ivit între tine şi ce e adevărat.

-

Dumnezeii obositori şi nesatisfăcători pe care i-ai făcut sunt jucării pentru copii, gonflate. Copilul se sperie când, dintr-o cutie închisă, sare un omuleţ de lemn sau când un ursuleţ de pluş, silenţios şi moale, începe să piuie de îndată ce îl ia în mână. Regulile pe care le-a făcut pentru cutii şi ursuleţi i-au înşelat aşteptările şi l-au făcut să îşi piardă „controlul” asupra lucrurilor ce îl înconjoară.

-

Realitatea respectă legile lui Dumnezeu, nu regulile stabilite de tine. Legile Lui sunt cele care îţi garantează siguranţa.Toate iluziile pe care le crezi despre tine nu respectă nicio lege. Ele par să dănţuie un timp, potrivit regulilor stabilite de tine. Dar cad apoi şi nu se mai pot ridica. Nu sunt decât nişte jucării, copile, aşa că nu plânge după ele. Dănţuitul lor nu ţi-a adus bucurie niciodată. Ele nu trebuie nici îndrăgite, nici atacate, ci privite pur şi simplu ca nişte jucării de copii fără niciun înţeles propriu. Vezi unul singur în ele, şi le vei vedea pe toate. Nu vedea niciunul, şi nu te vor atinge.

-

Aparenţele înşeală pentru că sunt aparenţe, şi nu realitate. Nu stărui asupra lor sub nicio formă. Să nu ataci ce ai făurit, căci atacul are puterea să facă iluziile reale.  Uită-te calm la jucăriile tale şi înţelege că sunt idoli ce dănţuie potrivit unor dorinţe deşarte. Nu te închina lor, căci nu există. Dar şi acest aspect e dat uitării în atac.  Idolii tăi nu te ameninţă deloc. Singura ta greşeală e faptul că îi consideră reali. Puterea unor iluzii oare ce poate să înfăptuiască?

-

Aparenţele nu pot să înşele decât mintea care se vrea înşelată. Şi poţi face o simplă alegere care te va aşeza de-a pururi cu mult deasupra înşelăciunii. (…) Vei înţelege că s-au înfăptuit rapid nişte schimbări grozave, când vei decide un lucru foarte simplu: că nu vrei ce crezi că îţi dau idolii. Căci, în felul acesta, Fiul lui Dumnezeu declară că s-a eliberat de idoli. Aşa că este liber.

-

Mântuirea chiar că e un paradox! Ea nu îţi cere decât să ierţi toate lucrurile pe care nu le-a săvârşit nimeni, să treci cu vederea ce nu există şi să nu consideri irealul o realitate. Nu ţi se cere decât să laşi să se facă voia ta, să nu mai cauţi ce nu vrei. şi să nu mai încerci să înlocuieşti Voia lui Dumnezeu cu puterea dorinţelor deşarte.( Căci voia ta este una cu Voia lui Dumnezeu.)  Nu ţi se cere mai mult de atât. Chiar şi în iluzii, nu îţi cere decât să faci iertarea substitutul fricii. Iată singura regulă pentru a avea parte de vise fericite.

 

5. Singurul scop.

 

Lumea reală e starea mentală în care se vede că iertarea e singurul scop al lumii. Frica nu e obiectivul ei, căci debarasarea de vinovăţie devine ţinta ei. (…) În schimb, există dorinţa de-a înţelege toate lucrurile create aşa cum sunt de fapt. Şi se mai recunoaşte că toate lucrurile trebuie mai întâi iertate, şi apoi înţelese căci înțelegerea se pierde prin atac. Există în lumea aceasta o nerozie a goanei după vinovăție, iar vinovăția e singura cauză a oricărei forme de durere.

-

Prin iertare, lumea devine un tărâm al speranţei, pentru că singurul ei scop este acela de-a fi un loc în care se poate împlini speranţa fericirii. Şi nimeni nu stă în afara acestei speranţe, pentru că lumea s-a unit în convingerea că scopul lumii e unul pe care trebuie să îl împărtăşească toţi, dacă vor ca speranţa să fie mai mult decât un simplu vis.

-

Cerul nu e încă tocmai amintit, căci scopul iertării se menţine. Dar toţi sunt siguri că vor trece de iertare şi că rămâne fiecare doar până ce se va desăvârşi în el (iertarea). (…) Există în el o speranţă a fericirii atât de sigură şi de constantă, încât de-abia mai poate sta un pic să aştepte, cu picioarele atingând încă pământul.

-

Pasul final e al lui Dumnezeu, căci numai Dumnezeu a putut să creeze un Fiu perfect şi să Îşi împartă cu el Paternitatea. Nimeni din afara Cerului nu ştie cum este posibil, căci înţelegerea acestui lucru e Cerul însuşi. Chiar şi lumea reală are un scop mai prejos de creaţie şi veşnicie. Dar frica a dispărut, căci scopul ei este iertarea, nu idolatria. Şi Fiul Cerului e astfel pregătit să fie el, şi să îşi aducă aminte că Fiul lui Dumnezeu ştie tot ce înţelege Tatăl lui şi că înţelege totul la perfecţie cu El. Și ce a cunoscut în momentul creației, Fiul lui Dumnezeu trebuie să cunoască din nou.

-

Lumea reală e o stare în care mintea a învăţat cât de uşor pleacă idolii când mai sunt percepuţi, dar nu mai sunt doriţi. Cât de bucuroasă se poate lepăda de ei mintea când a înţeles că idolii nu sunt nimic şi nicăieri, şi că nu au niciun scop! Căci numai atunci poate vedea că vinovăţia şi păcatul nu au nici scop, nici înţeles.

-

Când fraţii se unesc în vederea unui singur scop în lumea fricii, ei stau deja la marginea lumii reale. Poate că mai privesc înapoi şi cred că văd un idol pe care îl vor. Dar făgaşul lor se îndreaptă cu siguranţă dinspre idoli spre realitate.(…) Vor privi faţa lui Cristos înainte de a-şi reaminti Tatăl. Căci El trebuie să rămână neamintit până Îi ajunge Fiul, dincolo de iertare, la Iubirea lui Dumnezeu. Dar mai întâi se acceptă Iubirea lui Cristos. Şi apoi va veni cunoaşterea că Ei sunt una.

-

În mâna ta e tot ce îţi trebuie să te îndepărtezi de frică, cu deplină încredere şi pentru totdeauna, să mergi drept înainte şi să ajungi rapid la poarta Cerului însuşi. Căci Cel pe Care Îl ţii de mână nu a aşteptat decât să I te alături. Iar, acum că ai venit, oare crezi că va întârzia să îţi arate calea pe care trebuie să meargă cu tine? Binecuvântarea Lui se opreşte asupra ta cu aceeaşi certitudine cu care are şi El asupra Lui Iubirea Tatălui.

Să nu te mai uiţi înapoi, căci ce îţi stă înainte e tot ce ai vrut să ai în inimă vreodată. Renunţă la lume! Dar nu ca sacrificiu. Nu ai vrut-o niciodată. Ce fericire căutată aici nu ţi-a adus durere? Ce moment de tihnă nu te-a costat o sumă îngrozitoare în arginţii suferinţei? Bucuria nu costă. E dreptul tău sacru, iar ce se plăteşte nu e fericire. Nu lăsa experienţele tale de aici să te amăgească retrospectiv. Nu au fost lipsite de un cost amar şi de consecinţe triste.

 Să nu priveşti înapoi decât onest. Iar, când te ispiteşte un idol, gândeşte-te la lucrul următor:

*

Nu a existat clipă în care să fi primit de la un idol altceva decât „darul” vinovăţiei.

Nu a existat unul care să nu fi fost procurat cu preţul durerii, un preţ neplătit niciodată numai de tine.

*

Fii deci milostiv cu fratele tău.

 

6. Justificarea iertării

Nu ţi se cere să ierţi acolo unde s-ar cuveni şi s-ar justifica să ataci. Căci ar însemna să ierţi un păcat trecând cu vederea ce s-a petrecut de fapt. Nu asta înseamnă să ierţi. Căci presupune că, reacţionând într-un mod nejustificat, iertarea pe care o oferi va deveni răspunsul la atacul săvârşit. Aşa că, acordându-se unde nu se cuvine, iertarea e o reacţie necorespunzătoare.

 Aceste afirmații pot părea că pun sub semnul întrebării tot ce s-a spus în acest curs, până acum, despre iertare. Cum mai devine iertarea în acest caz instrument de mântuire, dacă nu ți se cere să ierți acolo unde crezi că ești îndreptățit să ataci? Nu a folosit Isus iertarea în locul atacului pentru toate nedreptățile care i s-au făcut în această lume? Și totuși, în această lume, aceste lucruri se întâmplă: La atac, de orice fel ar fi el, se răspunde de regulă cu atac, nu cu iertare. În lumea aceasta cel vinovat este judecat și pedepsit. Dar există oare vinovați?

Lucrurile se cer lămurite. Explicațiile din fragmentul de mai jos pot fi ușor înțelese dacă ai învățat că în fiecare om trăiesc două entități:

  • O entitate efemeră, născută după separare – eul – care este asociată trupului “stricăcios” și muritor, o entitate ireală, care experimentează tot ce poate experimenta în lumea timpului. Sub influența eului, omul dual alege să rămână călător prin vise și iluzii până decide să se trezească la ce este el cu adevărat și să se întoarcă Acasă, eliberat și reîntregit.
  • Sinele divin. În spatele fiecărui “eu”, bine ascuns, bine camuflat dar bine păstrat, trăiește Fiul lui Dumnezeu cel veșnic, pur, inocent, real și nealterabil. Fiul lui Dumnezeu din fiecare om, nu a greșit și nu va greși nicicând, indiferent de greșelile pe care le face eul său din lumea timpului. Fiul lui Dumnezu din fiecare om este o micuță piesă din unicul puzzle al lui Dumnezeu, pe care Acesta o așteaptă cu drag și fără judecată să-și reia locul în tabloul Creației.

Când mintea ta va învăța să suprapună lumea reală peste această lume, nu vei vedea în jur decât pe Fiii lui Dumnezeu cei fără de păcat. Eurile ce le umbresc sfintele fețe se dizolvă sub puterea iertării, căci ierți un păcat ce nu are nicio realitate în Cer, ci numai pe pământ. Dar tu  nu ești trup, ești spirit, ești liber și ești așa cum te-a creat Dumnezeu;   la fel ca toți frații tăi. Atunci când vei simți că vrei să te întorci Acasă, vei învăța adevărata iertare.

 

Mânia nu se justifică niciodată. Atacul nu are temelie.

-

Iertarea se justifică întotdeauna. Ea are o temelie sigură. Nu ierţi ce e de neiertat, nici nu treci cu vederea un atac real care cere pedeapsă. Mântuirea nu constă în a-ţi cere să ai reacţii nefireşti ce nu corespund la ce e real. În schimb, îţi cere să reacţionezi corespunzător la ce e ireal. Dacă iertarea nu s-ar justifica, ţi s-ar cere să îţi sacrifici drepturile când replici la atac cu iertare. Dar nu ţi se cere decât să vezi iertarea ca reacţia firească la durerea ce stă pe o eroare şi cere astfel ajutor. Iertarea e singura reacţie sănătoasă. Ea împiedică sacrificarea drepturilor tale.

Înţelegerea aceasta e singura schimbare care lasă să se ivească lumea reală, să ia locul viselor de groază. Vei atinge lumea reală când vei percepe că baza iertării e cât se poate de reală şi de justificată. Cât timp o consideri un dar neîntemeiat, ea trebuie să susţină vinovăţia pe care vrei să o „ierţi”. Iertarea nejustificată e un atac. Şi e tot ce poate da vreodată lumea. Ea iartă „păcătoşii” uneori, dar rămâne conştientă că au păcătuit. Aşa că nu merită iertarea pe care le-o dă ea.

-

Aceasta e falsa iertare pe care o foloseşte lumea să ţină vie senzaţia de păcat. Şi, recunoscând că Dumnezeu e drept, pare imposibil ca iertarea Lui să poată fi reală. Aşa că frica de Dumnezeu e rezultatul sigur al iertării considerate nemeritate.

-

Iertarea pe care o recunoşti ca meritată va vindeca. Ea dă miracolului puterea de-a trece iluziile cu vederea. Aşa înveţi că trebuie să fii iertat şi tu. Nu pot exista aparenţe care să nu poată fi trecute cu vederea.

-

Miracolul poate să vindece toate formele de boală, sau nu poate să vindece deloc. (…) Pe Fiul lui Dumnezeu trebuie să îl ierţi în întregime. Căci altfel îţi vei păstra o imagine de sine care nu e întreagă, şi te vei teme în continuare să te uiţi înăuntru şi să îţi găseşti acolo debarasarea de fiecare idol. Mântuirea se bazează pe credinţa că nu pot să existe unele forme de vinovăţie pe care să nu le poţi ierta.

-

Nu există forme de rău pe care să nu le poată înfrânge Voia lui Dumnezeu.(…) Priveşte-ţi fratele cu această speranţă în tine, şi vei înţelege că nu e posibil să facă o greşeală care să schimbe adevărul din el.

 

7. Noua interpretare.

*

” Să fi lăsat Dumnezeu înțelesul lumii la interpretarea ta?”

*

       Viața ta e ca o piesă de teatru la care tot tu te străduiești să compui de unul singur un scenariu în veșnică schimbare. Scenariul nu va fi gata nicicând, căci obiectivele, întâmplările și situațiile de viață se chimbă mereu și te iau prin surprindere, așa încât nu poți anticipa și nu poți înțelege nimic. Niciun rol nu poate fi dus până la capăt în piesa ta de teatru căci nu ai privirea de ansamblu a întregii acțiuni. Ești zăpăcit de atâtea obiective și de haosul veșnic în care se zbat eroii tăi. Nu știi pe cine să întrebi și cu cine să te unești pentu a scrie un scenariu viabil.

      Există în lumea aceasta un Spirit care are privirea de ansamblu, și are un singur obiectiv pentru toți: obiectivul mântuirii. Toate obiectivele mărunte și schimbătoare ale actorilor ce-și joacă rolul fără să înțeleagă nimic, sunt nesemnificative și de neluat în considerație pentru Cel care știe exact ce, cum și când trebuie făcut. În scenariul Său toate sunt la locul lor, iar tu poți alege să I te alături, sau să mergi în continuare pe drumul tău.

Adaugi un element la scenariul pe care îl scrii pentru fiecare minut al zilei, şi tot ce se întâmplă acum înseamnă altceva. Scoţi un alt element, şi fiecare înţeles se modifică în consecinţă.

-

Ce altceva reflectă scenariile tale decât planurile tale pentru ce ar trebui să fie ziua respectivă? Şi aşa judeci dezastrul şi succesul, progresul şi regresul, câştigul şi pierderea. Toate aceste judecăţi se fac potrivit rolurilor atribuite de scenariu. Faptul că nu au înţeles în sine e demonstrat de uşurinţa cu care se schimbă aceste etichete odată cu venirea altor judecăţi, bazate pe alte aspecte ale experienţei respective. Şi atunci, privind înapoi, crezi că vezi un alt înţeles în cele petrecute mai înainte. Ce altceva ai făcut de fapt decât să arăţi că nu au avut niciun înţeles?

-

Spiritul Sfânt consideră că lumea are un singur scop, stabilit imuabil. Şi nicio situaţie nu îi poate afecta obiectivul, ci trebuie să fie în acord cu el. Numai un scop constant poate conferi întâmplărilor un înţeles stabil. Dar trebuie să le acorde un singur înţeles la toate. Un scop comun e singurul mijloc prin care se poate stabiliza percepţia, şi se poate da o singură interpretare lumii şi tuturor experienţelor de aici. Scopul unic pune capăt tuturor ideilor de sacrificiu, care trebuie să presupună un scop diferit pentru cel ce câştigă şi cel ce pierde.

-

Toate sacrificiile duc la pierderea capacităţii tale de-a vedea legături între întâmplări. Şi atunci, văzute separat, nu au niciun înţeles. Căci nu există nicio lumină cu ajutorul căreia să poată fi văzute şi înţelese. Ele nu au scop. Şi rostul pe care îl au nu poate fi văzut.

-

Nu interpreta din solitudine, căci ce vezi nu înseamnă nimic. Ce reprezintă va fluctua, şi vei crede că lumea e un loc incert, în care eşti în pericol şi incertitudine la tot pasul. Numai interpretărilor tale le lipseşte stabilitatea, căci nu sunt aliniate cu ce eşti de fapt. Starea aceasta pare atât de periculoasă, încât trebuie să îţi stârnească frică. Nu continua în felul acesta, fratele meu. Avem un singur Interpret. Şi prin întrebuinţarea pe care o dă El simbolurilor suntem uniţi, ca să însemne acelaşi lucru pentru noi toţi. Limba noastră comună ne permite să le vorbim tuturor fraţilor noştri şi să înţelegem odată cu ei că ni s-a dat iertare tuturor şi că putem, de aceea, să comunicăm din nou.

 

8. Realitatea neschimbătoare.

 

Această lecție are la bază două afirmații:

  • Aparențele înșală. Ce este aparent nu are stabilitate; tot ce vezi cu ochii trupului este aparent și se schimbă, căci pentru ochi realitatea este redusă la formă, iar forma este veșnic schimbătoare. Așadar această lume nu este reală.
  • Realitatea în adevăratul sens al cuvântului este neschimbătoare și corespunde Adevărului etern și fără de opus. Realitatea există numai dincolo de formă.

Miracolul atestă mântuirea de aparenţe arătând că se pot schimba. Fratele tău are în el o imuabilitate mai presus de aparenţă şi de înşelăciune, deopotrivă. Aceasta e umbrită de modul schimbător în care îl vezi şi pe care îl iei drept realitatea lui. Visul fericit despre el ia forma aparenţei sănătăţii lui desăvârşite, a libertăţii lui desăvârşite de toate formele de lipsă, şi a siguranţei lui de toate genurile de dezastru. Miracolul este dovada faptului că nu e legat de pierdere sau suferinţă sub nicio formă, pentru că aceasta se poate schimba atât de uşor.

-

Ce altceva este ispita decât dorinţa de-a face iluziile reale? Ea nu pare a fi dorinţa de-a nu exista nicio realitate. Dar este o afirmaţie că unele forme de idoli au o puternică atracţie care îi face mai irezistibili decât cei ce nu vrei să aibă realitate. Ispita, aşadar, nu e mai mult de atât: o rugăciune ca miracolul să nu se atingă de unele vise, ci să le ţină irealitatea obscură şi să le dea realitate în schimb. Iar Cerul nu răspunde la această rugăciune, şi nici ţie nu ţi se poate da un miracol să vindeci aparenţele care nu îţi plac. Tu ai pus limite.

-

Miracolele nu fac decât să îţi arate că ce ai pus între realitate şi conştienţa ta e ireal şi nu constituie o piedică. Nu există miracol pe care să nu îl poţi avea când doreşti vindecare. Dar nu există miracol care să ţi se poată da dacă nu o vrei. (…) Când Fiul cade în ispită, el neagă realitatea. Şi devine robul voluntar al lucrului pe care l-a ales în schimb.

-

Din cauză că realitatea e neschimbătoare, există deja un miracol care să vindece toate lucrurile schimbătoare şi să ţi le ofere să le vezi într-o formă fericită, lipsită de frică. Ţi se va da, ca să îţi vezi fratele astfel. Dar nu cât timp vrei să fie altfel în unele privinţe. Căci ar însemna că nu vrei să fie vindecat şi întreg. Cristosul din el este perfect. Asta vrei să vezi? Să nu existe, atunci, vise despre el pe care preferi să le vezi în schimb. Şi vei vedea Cristosul din el pentru că L-ai lăsat să vină la tine. Iar, când ţi Se va arăta, vei fi sigur că eşti ca El, căci El e ce e neschimbător în fratele tău şi în tine.

-

Să nu te simţi vinovat şi înspăimântat când te ispiteşte un vis despre ce este el. Dar să nu îi dai puterea să înlocuiască ce e neschimbător în el în felul în care îl vezi. Nu e aparenţă falsă care să nu se stingă, dacă ceri un miracol în schimb. Nu e durere de care să nu scape, dacă îl vrei doar ce e el. De ce te-ai teme să vezi Cristosul din el? În ce vezi, te vezi pe tine însuţi. Prin vindecarea lui, scapi de vinovăţie, căci felul în care îţi apare el e felul în care îţi apari ţie însuţi.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate și “reasamblate” ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.30: “Noul început” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 566-583.


 

 

Share Button

Curs de miracole: Cap.29 – Trezirea

trezirea

 

 

1. Umplerea golului.

      Nu există timp, loc sau stare din care să lipsească Dumnezeu. Nu există gol, cât de mic, în toată Unitatea și Iubirea Lui, căci un mic gol ar însemna ca acolo să existe altceva decât Iubire. Cu toate acestea mai percepi încă un gol între tine și frații tăi, un gol în care crezi că poate exista altceva decât Dumnezeu, altceva decât Iubire.

      În acel gol pui toate simbolurile eului: ideea că ești special și unic, ideea de individualitate, atacul, contraatacul, frica, un strop de ură poate, vinovăție, credința că ai dreptul să judeci, frică și …un strop de iubire omenească. Toate acestea sunt menite să umple golul pe care l-ai făcut între tine și frații tăi, un gol care nu vezi că este plin de Dumnezeu și de Iubirea Lui. Asta înseamnă frica de Dumnezeu: dorința de a păstra acel gol pe care să-l poți  umple cu ce dorește eul tău, căci dacă ai lăsa doar Iubirea lui Dumnezeu acolo, ar însemna să renunți la toată “specialitatea” ta și să-L lași pe Dumnezeu  să curgă în tine și prin tine, să fii unul cu El și cu toată Creația Sa, iar voia ta să fie aceeași cu Voia Lui, opacă la  voia eului tău. Ți-a frică de Dumnezeu, pentru că nu vrei încă să renunți la “darul” individualității. Renuțarea la separare în favoarea reintegrării în Tot, îți dă fiori de teamă.

Frica de Dumnezeu! Cel mai mare obstacol peste care trebuie să se reverse pacea nu a dispărut încă. Celelalte au trecut, dar acesta rămâne să îţi mai pună piedici în cale şi să îţi facă drumul spre lumină să pară întunecat şi înfricoşător, primejdios şi sumbru. Luaseşi hotărârea că fratele tău ţi-e duşman. Poate ţi-e uneori prieten, dacă interesele voastre separate v-au făcut posibilă prietenia pentru scurt timp.(…) O prietenie prudentă, cu orizont limitat şi atent restrânsă cantitativ, a devenit pactul pe care îl încheiaseşi cu el. Aşa aţi avut parte amândoi de o antantă cu rezerve, în care aţi căzut de acord să păstraţi intactă o clauză de separare.

-

Golul dintre fratele tău şi tine nu este spaţiul dintre două trupuri separate. Şi doar pare să despartă minţile voastre separate. E simbolul unei făgăduinţe de-a vă întâlni când preferaţi şi de-a vă separa până alegeţi să vă întâlniţi din nou. Şi atunci trupurile voastre par să intre în contact, şi să reprezinte astfel un loc de întâlnire şi de întrunire. Dar fiecare vă puteţi vedea de drum. Veţi cădea de acord să vă întâlniţi din când în când, cu condiţia că aveţi „dreptul” să vă separaţi şi să staţi despărţiţi în intervale de separare, care vă protejează de „sacrificiul” iubirii. Trupul te mântuieşte, căci scapă de sacrificiul total şi îţi dă timp să îţi reclădeşti sinele separat, pe care chiar îl crezi diminuat când îţi întâlneşti fratele.

-

Trupul nu ţi-ar putea separa mintea de a fratelui tău decât dacă ai vrea să fie cauza separării şi a distanţei văzute între fratele tău şi tine. Aşa îi atribui o putere pe care nu o are. Iată în ce constă puterea pe care o are asupra ta. Căci crezi acum că determină când îţi vei întâlni fratele şi că îţi limitează capacitatea de-a intra în comuniune cu mintea fratelui tău. Îţi spune acum unde să mergi şi cum să mergi acolo, ce poţi să întreprinzi şi ce nu poţi să faci. Îţi dictează ce poate sănătatea lui să tolereze, şi ce îl va obosi şi îmbolnăvi. Iar slăbiciunile lui „inerente” stabilesc limitele la ce vei face, şi îţi ţin scopul limitat şi slab.

-

Trupul se va adapta la asta, dacă aşa vrei tu. Nu va îngădui decât limitate dedări la „iubire”, cu intervale de ură între ele. Şi va dispune când să „iubeşti” şi când să te retragi în sânul fricii, pentru mai multă siguranţă. Va fi bolnav pentru că nu ştii ce înseamnă să iubeşti. Aşa că precis vei folosi greşit toate împrejurările şi pe toţi cei pe care îi întâlneşti, şi vei vedea în ei un scop care nu este al tău.

-

Nu iubirea cere sacrificiu. Ci frica pretinde sacrificiul iubirii, căci frica nu poate sta în prezenţa iubirii.(…) Iubirea pare perfidă, pentru că pare să vină şi să plece la voia întâmplării, neoferindu-ţi stabilitate. Tu nu vezi cât de limitată şi de slabă este loialitatea ta, şi cât de des i-ai cerut iubirii să plece şi să te lase în „pace”, singur şi liniştit.

-

Cei ce învaţă că mântuitorul lor (fratele lor) nu mai e duşmanul lor suferă un şoc. Când învaţă că trupul nu este real, li se stârneşte o oarecare circumspecţie. Şi apar nuanţe de frică aparentă în jurul mesajului voios: „Dumnezeu este Iubire”.

-

Dar tot ce se întâmplă când dispare golul e pace veşnică. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Fără frica de Dumnezeu, ce te-ar mai face să Îl abandonezi?(…)Ai lăsa trupul să spună „nu” la chemarea Cerului, dacă nu te-ai teme că, prin găsirea lui Dumnezeu, ţi-ai găsi pierderea de sine? Şi totuşi, e posibil oare să îţi pierzi sinele găsindu-te?

2. Sosirea oaspetelui.

 

      Oaspetele pe care L-ai chemat este Spiritul Sfânt. Pe El L-ai împuternicit să te călăuzească, El este Profesorul pe care L-ai ales să te învețe lecția mântuirii, El este Vocea pentru Dumnezeu ce s-a făcut auzită prin acest curs. Învățătura ta e pe sfârșite, dar încă mai ai rețineri, și încă nu te-ai eliberat complet. Cu toate acestea, pentru că L-ai chemat, El a venit, deși tu nu înțelegi încă.

De ce nu ai percepe învăţătura că eşti liber ca pe o eliberare de suferinţă? (…) Până nu îţi dai seama că nu renunţi la nimic, până nu înţelegi că nu pierzi nimic, vei avea unele regrete în ce priveşte calea pe care ai ales-o. Şi nu vei vedea multele câştiguri pe care ţi le-a oferit alegerea făcută. Dar, deşi nu le vezi, ele există.

-

Ai acceptat cauza vindecării, aşa că te-ai vindecat precis. Şi, vindecându-te, precis ţi-ai însuşit acum şi puterea de a vindeca.Uită-te acum înăuntru, şi nu vei vedea niciun motiv să regreţi, ci numai prilejuri să te bucuri şi să nutreşti speranţa păcii. Zadarnică ţi-a fost încercarea de-a-ţi găsi speranţa păcii pe un câmp de luptă.

-

De ce nu te bucuri? Eşti liber de durere şi boală, de suferinţă şi pierdere, şi de toate efectele urii şi ale atacului. Durerea nu mai e prietena ta, vinovăţia nu mai este dumnezeul tău, şi ar trebui să primeşti cu bucurie efectele iubirii.

-

Oaspetele tău chiar a sosit. L-ai chemat şi a venit. Nu L-ai auzit intrând, căci nu L-ai primit cu bucurie deplină. Şi totuşi darurile Lui au venit odată cu El. Ţi le-a aşternut la picioare, iar acum te roagă să te uiţi la ele şi să le consideri ale tale. Are nevoie de ajutorul tău să le dea tuturor celor ce merg despărţiţi, crezând că sunt separaţi şi singuri.

-

Nu îţi poţi vedea Oaspetele, dar poţi să vezi darurile pe care le-a adus. Iar, când le vei privi, vei crede că acolo trebuie să fie şi Prezenţa Lui. Căci ce poţi să faci acum nu s-a putut face fără iubirea şi harul Prezenţei Lui.

       

         Despre trup și falsa iluzie că tu ești trupul tău; despre falsa putere pe care ai atribuit-o trupului în defavoarea Sinelui tău – Fiul lui Dumnezeu- și a lui Dumnezeu Însuși:

Iată ce făgăduieşte Dumnezeu Cel viu: că Fiul Lui are viaţă şi că fiecare făptură e parte din el, şi că nimic altceva nu are viaţă. Lucrul căruia i-ai dat tu „viaţă” nu e viu, şi nu simbolizează decât dorinţa ta de-a fi viu separat de viaţă, viu în moarte, cu moartea percepută ca viaţă, iar vieţuirea, ca moarte. Aici, confuziile se ţin una după alta, căci lumea aceasta s-a bazat şi se bazează pe confuzie, şi pe nimic altceva. Baza ei nu se schimbă, deşi pare să fie într-o continuă schimbare. Iar starea aceasta ce e, dacă nu tocmai ce înseamnă a fi confuz? Pentru cei ce sunt confuzi, stabilitatea e lipsită de înţeles, iar transformarea şi schimbarea devin legea pe care îşi fondează vieţile.

-

În nemurire nu există schimbare, iar Cerul nu ştie de aşa ceva. Dar aici, pe pământ, trupul poate părea să se schimbe cu timpul, cu boala sau cu sănătatea, şi cu întâmplările ce par să îl modifice. Dar asta nu înseamnă decât că mintea rămâne neschimbată în privinţa scopului pe care crede că îl are trupul. Boala este pretenţia ca trupul să fie un lucru ce nu e. Nonexistenţa lui e garanţia că nu se poate îmbolnăvi. În pretenţia ta ce îi cere să fie mai mult de atât stă ideea de boală.

-

Trupul de la care ceri să fie un dumnezeu va fi atacat pentru că nu i s-a recunoscut nonexistenţa. Aşa că pare să fie un lucru cu putere în sine. Ca lucru, poate fi considerat şi perceput ceva ce simte şi acţionează; ceva ce te ţine prizonier în propria-i strânsoare. El poate să nu reuşească să fie ce i-ai cerut să fie. Şi îl vei urî pentru micimea lui, fără să bagi de seamă că nereuşita lui nu constă în faptul că nu e mai mult decât ar trebui să fie, ci numai în nereuşita ta de a-i percepe nonexistenţa. Însă nonexistenţa lui e mântuirea ta, de care vrei să fugi.

3.Martorii lui Dumnezeu.

       Fiecare frate îți este mântuitor, așa cum tu ești mântuitor pentru fiecare din ei. Ne mântuim unii prin alții. În fiecare există chipul lui Hristos, dincolo de chipul trupului. Ești mântuit atunci când vezi în fiecare frate al tău chipul lui Hristos, indiferent de ce alege mintea lui nevindecată să facă: să judece, să atace, să urască… Vezi-ți frații ca netrup, așa cum i-a creat Dumnezeu, nu cum s-au făcut ei prin atașamentul față de trupul lor. Vezi-i una cu tine, “fără zidul construit de lume  să despartă toate făpturile ce nu știu că trăiesc”.

         În lumea aceasta trăiești un vis, din care nu te poți trezi singur, dar din care te poți lăsa trezit. Alegerea de a te lăsa trezit deja ai făcut-o. Acum vei putea trece cu vederea visele fratelui tău încă adormit, căci a ierta înseamnă a trece cu vederea și în iertare stă mântuirea.

Vei vedea că Dumnezeu însuși e unde este trupul său ( al fratelui tău). În faţa acestei lumini, trupul trebuie să dispară, ca umbrele cele grele în faţa luminii. Întunericul nu poate alege să rămână. Venirea luminii înseamnă că a dispărut. Şi atunci, îţi vei vedea fratele în slavă şi vei înţelege ce anume umple golul de atâta vreme perceput a vă ţine despărţiţi.

-

Fă loc iubirii, pe care nu ai creat-o tu, dar pe care o poţi extinde. Pe pământ, asta înseamnă să îţi ierţi fratele, ca întunericul să se poată ridica din mintea ta. Când va veni la el lumina prin iertarea ta, el nu îşi va uita mântuitorul, lăsându-l nemântuit. Căci tocmai pe faţa ta a văzut lumina pe care vrea să şi-o ţină alături, în timp ce înaintează prin întuneric spre veşnica lumină.

*

Și în fericita lui mântuire ești mântuit tu.

*

4. Rolurile din vise

      Baza miracolului constă în faptul că ai înțeles că în această lume trăiești un vis și că eliberarea ta nu este condiționată de vis, ci numai de trezire. Opțiunea ta nu este dacă să păstrezi un vis sau altul, ci dacă vrei să te trezești complet din vis. Visele care îți plac te trag înapoi la fel de mult ca și cele care nu-ți plac, pentru că în fiecare vis frica este disimulată într-o formă plăcută. Frica este materialul din care sunt făcute toate visele.

      La baza visului stă frica de-a te trezi și de-a te uni cu Dumnezeu. Este, așa cum s-a mai spus, frica de a-ți pierde individualitatea, frica în fața morții eului.

      Depresia și atacul sunt tema fiecărui vis. Plăcerea și bucuria care îmbracă uneori visul nu sunt decât iluzii și maschează superficial masivul sâmbure de frică din interior.

Când te înfurii, nu e oare din cauză că cineva nu a reuşit să îndeplinească funcţia pe care i-ai alocat-o? Şi nu devine acesta „motivul” pentru care atacul tău este justificat? Visele ce crezi că îţi plac sunt cele în care funcţiile pe care le-ai dat au fost îndeplinite, iar nevoile pe care ţi le atribui sunt satisfăcute.

-

Fiecare vis în parte reprezintă o funcţie pe care ai atribuit-o tu, un obiectiv pe care trebuie să îl reprezinte – şi să îl atingă pentru tine – o întâmplare, un trup, un lucru. Dacă reuşeşte, crezi că îţi place visul respectiv. În caz că nu reuşeşte, crezi că visul este trist.

-

Cât de fericite ţi-ar deveni visele dacă nu ai fi cel ce dă rolul „potrivit” fiecărei figuri pe care o conţine visul. (…) Sâmburele viselor pe care le dă Spiritul Sfânt nu îl constituie niciodată frica. O nălucă din vis ce te atacă devine un frate care îţi dă o şansă să ajuţi, dacă asta devine funcţia visului. Şi visele de tristeţe sunt astfel preschimbate în bucurie.

-

Ce rost are fratele tău? Nu ştii, căci ţi-e obscură propria ta funcţie. Să nu îi atribui un rol ce îţi închipui că ţi-ar aduce fericire ţie. Şi să nu încerci să îl răneşti când nu reuşeşte să preia rolul pe care i l-ai desemnat, în ce visezi că trebuia să fie viaţa ta.

5. Locașul imuabil.

Există un loc în tine în care toată lumea aceasta a fost dată uitării şi în care nu mai lâncezeşte amintirea păcatului şi a iluziei. Există un loc în tine în care timpul nu mai este şi în care se aud ecourile veşniciei. Există un loc de odihnă atât de liniştit, încât niciun sunet – cu excepţia unui imn de slavă Cerului – nu se ridică să îmbucure Dumnezeu Tatăl şi Fiul. Unde sălăşluiesc Amândoi, sunt amintiţi Amândoi. Şi, unde sunt Ei, e Cer şi pace.

-

Să nu crezi că Le poţi schimba locaşul. Căci Identitatea ta stă în Ei şi, unde sunt Ei, trebuie să fii întotdeauna. Imuabilitatea Cerului este în tine, atât de adânc în tine, încât toate câte sunt în lumea aceasta nu pot decât să treacă neobservate şi nevăzute. Infinitatea neclintită a păcii fără de sfârşit te prinde blând în gingaşa ei îmbrăţişare, atât de puternică, de liniştită şi de senină în atotputernicia Creatorului ei, încât nimic nu poate tulbura sacrul Fiu al lui Dumnezeu de dinăuntru.

-

Iată rolul pe care ţi-l dă Spiritul Sfânt, ţie, ce stai şi stai după Fiul lui Dumnezeu, şi vrei să îl vezi cum se trezeşte şi se bucură. El e o parte din tine şi tu din el, pentru că este Fiul Tatălui său, şi nu are rostul pe care îl vezi tu în el. Nu ţi se cere decât să accepţi imuabilul şi veşnicul ce stau în el, căci acolo este Identitatea ta. Pacea din tine nu poate să nu se găsească în el. Şi fiecare gând de iubire pe care i-l oferi nu face decât să te apropie de trezirea ta la pace veşnică şi la bucurie fără de sfârşit.

-

Dacă ai cunoaşte slăvitul obiectiv de dincolo de iertare, nu te-ai mai agăţa de niciun gând, oricât de puţin ar părea să fi fost atins de rău. (…) Dacă Dumnezeu îl consideră demn de El( pe Fiul lui Dumnezeu din tine și din fratele tău), chiar vrei să îl ataci cu mâinile urii? Cine ar putea să se atingă de Cer cu mâinile pline de sânge, şi să spere că va găsi pacea Cerului? Fratele tău e convins că ţine de mână moartea. Să nu îl crezi. Învaţă, mai degrabă, cât de binecuvântat eşti tu, care îl poţi elibera, oferindu-i pur şi simplu mâna ta.

-

Ţi se dă un vis în care el e mântuitorul tău, şi nu duşmanul tău în ură. Ţi se dă un vis în care i-ai iertat toate visele de moarte; un vis de speranţă pe care îl împărtăşeşti cu el, în loc să visaţi, separat, rele vise de ură.

-

Să nu căutăm veşnicul în lumea aceasta. Visele de iertare sunt mijloace de retragere din visarea unei lumi exterioare ţie. Şi duc, în final, dincolo de toate visele, la pacea vieţii eterne.

6. Iertarea și sfârșitul timpului.

Cât eşti de dispus să îţi ierţi fratele? Cât de mult vrei pace în loc de nesfârşite chinuri, suferinţe şi dureri? Iertarea este pacea ta, căci în ea îşi află sfârşitul separarea şi visul primejdiei şi al distrugerii, al păcatului şi al morţii, al nebuniei şi al omorului, al necazului şi al pierderii. Acesta este „sacrificiul” pe care îl cere mântuirea şi în locul căruia oferă, cu bucurie, pace.

-

Nu te jura să mori, sfinte Fiu al lui Dumnezeu! Căci faci un târg de care nu poţi să te ţii. Fiul Vieţii nu poate fi ucis. Este nemuritor ca Tatăl lui. (…) Toate câte par veşnice vor avea un sfârşit. Stelele o să dispară, şi noaptea şi ziua nu vor mai fi. Toate lucrurile ce vin şi trec, mareele, anotimpurile şi vieţile oamenilor; toate lucrurile ce se schimbă cu timpul, şi înfloresc şi pălesc – nu vor reveni. Veşnicul nu se află unde a pus timpul capăt. Fiul lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată prin ce au făcut oamenii din el. Timpul nu i-a hotărât destinul. Iertarea nu îl va schimba. Dar timpul stă şi stă după iertare, ca lucrurile timpului să dispară, pentru că nu servesc la nimic.

-

Nu te-ai născut să mori. Nu te poţi schimba, pentru că funcţia ta a fost fixată de Dumnezeu. Toate celelalte obiective s-au stabilit în timp şi se schimbă ca să se păstreze timpul – toate, cu o singură excepţie. Iertarea nu urmăreşte să păstreze timpul, ci să îi pună capăt, când nu mai e util. Când nu mai are niciun scop, dispare.

-

Lumea aceasta te va lega de mâini şi de picioare, şi îţi va ucide trupul numai dacă crezi că a fost făcută să îl răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Căci, deşi a fost un vis al morţii, nu e nevoie să o laşi să însemne asta pentru tine. Lasă să se schimbe acest lucru, şi toate câte sunt în lume vor trebui să se schimbe şi ele.

-

Cât de frumoasă e lumea al cărei scop este iertarea Fiului lui Dumnezeu! Cât de lipsită e de frică, cât de plină de fericire şi binecuvântare! Ce bucurie să rămâi un pic într-un loc atât de fericit! Şi nu poţi să uiţi, într-o astfel de lume, că mai este doar un pic până vine, încetişor, eternitatea – să ia locul timpului.

 

7. Nu căuta în afara ta.

 

Nu căuta în afara ta. Căci nu vei reuşi, şi vei plânge de fiecare dată când cade câte un idol. Cerul nu poate fi găsit unde nu e. Niciun idol la care te închini când te cheamă Dumnezeu nu va răspunde în locul Lui. Nu căuta în afara ta. Bucură-te că ţi se spune unde stă fericirea şi nu mai căuta altundeva. Nu vei reuşi.

-

Fiecare dintre cei ce vin aici mai trebuie să nutrească speranţa că există ceva în afara lui care îi va aduce pace şi fericire. Dacă totul e în el, aşa ceva nu poate fi posibil. Prin venirea lui, îşi neagă propriul adevăr de sine şi caută să se întregească ca și cum el s-ar fi desprins din tot, o parte. Iată scopul pe care îl acordă trupului: să îi caute ce îi lipsește și să îi dea ceea ce l-ar întregi. Așa că umblă fără țintă căutând ceva ce nu poate să găsească.

-

Iluzia în care persistă îl va îmboldi să îşi caute o mie de idoli şi fiecare dintre ei îi va înşela aşteptările, toţi, cu o singură excepţie.

-

De câte ori încerci să atingi un obiectiv în care rolul de beneficiar principal revine trupului, încerci să îţi prilejuieşti moartea. Căci crezi că poți avea parte de lipsuri, iar lipsa este moarte. Nu căuta în afara ta. Căutarea presupune că nu ești întreg pe dinăuntru…

-

Toţi idolii acestei lumi au fost făcuţi să te oprească de la cunoaşterea adevărului lăuntric şi să îţi menţină loialitatea faţă de visul că trebuie să găseşti ce este în afara ta ca să fii fericit şi întreg. E zadarnic să te închini la idoli în speranţa păcii. Dumnezeu Se află înăuntru, iar întregimea ta stă în El. Niciun idol nu Îi ia locul. Nu apela la idoli. Nu căuta în afara ta.

-

Pentru a deschide un drum al speranţei şi al eliberării în ce a părut a fi un cerc nesfârşit al disperării, nu trebuie să faci altceva decât să decizi că nu ştii care este scopul lumii. Tu îi dai obiective pe care nu le are şi decizi, aşadar, la ce foloseşte. Tu încerci să vezi în ea un tărâm al idolilor aflat în afara ta. Tu îți alegi visele, căci ele reprezintă ce dorești.

-

Dar unde să fie visele dacă nu într-o minte adormită?(…) Scuteşte-te de timp, fratele meu; învaţă la ce serveşte timpul. Şi grăbeşte sfârşitul idolilor, într-o lume întristată şi îmbolnăvită de vederea idolilor în ea. Mintea ta preasfântă e un altar închinat lui Dumnezeu, iar unde e El nu poate sta niciun idol. Frica de Dumnezeu nu e decât frica pierderii idolilor.

-

Un idol nu poate lua locul lui Dumnezeu. Lasă-L să îţi aducă aminte de Iubirea Lui faţă de tine şi nu căuta să Îi înăbuşeşti Vocea cu cântări de profundă disperare, psalmodiate idolilor tăi. Să nu îţi cauţi speranţa în afara Tatălui tău. Căci speranţa fericirii nu este disperarea.

 
8. Anticristul
Nou!

Ce e un idol? Crezi că ştii? Căci idolii nu sunt recunoscuţi ca atare. Aceasta e singura putere pe care o au. Un idol e o imagine a fratelui tău pe care vrei să o preţuieşti mai mult decât ce este el. Indiferent dacă e vorba de un trup sau de un lucru, un loc, o situaţie sau o împrejurare, un obiect posedat sau dorit, sau un drept cerut sau dobândit, este acelaşi lucru. Să nu te amăgească forma lor. Idolii nu sunt decât nişte substitute pentru realitatea ta. Într-un fel, crezi că îţi vor întregi micul sine, ca siguranţă într-o lume percepută periculoasă. Ei au puterea să îţi completeze lipsurile şi să adauge valoarea pe care nu o ai.

-

Un idol e o impresie falsă sau o convingere falsă; o formă de anticrist ce constituie un gol între Cristos şi ce vezi tu. Un idol e o dorinţă, prefăcută într-un lucru tangibil, înzestrat cu formă şi perceput astfel real şi în afara minţii. El este însă tot un gând şi nu poate părăsi mintea care este sursa lui. Toate formele de anticrist se opun lui Cristos. Această lume de idoli este un văl tras peste faţa lui Cristos, căci scopul ei e să îţi separe fratele de tine.

-

Ce e un idol? Nimic! El trebuie crezut înainte de-a părea să prindă viaţă şi trebuie investit cu putere ca să fie un lucru de temut. Viaţa şi puterea lui sunt darul celui care crede în el.

-

Idolul se stabileşte crezând în el, iar, când nu mai crezi în el, idolul „moare”. Iată ce este anticristul: ideea ciudată că există o putere mai presus de atotputernicie, un loc dincolo de infinit, un timp ce transcende veşnicia. Aici, lumea idolilor s-a stabilit prin ideea că puterea, locul şi timpul acesta primesc formă şi modelează lumea în care imposibilul s-a petrecut. Aici, nemuritorii vin să moară; atotcuprinzătorii, să sufere pierderi; veşnicii, să devină robi ai timpului. Aici se schimbă ce e de neschimbat; pacea lui Dumnezeu, de-a pururi dată tuturor făpturilor, cedează în faţa haosului. Iar Fiul lui Dumnezeu, desăvârşit, nepăcătos şi iubitor ca Tatăl lui, ajunge să urască pentru o vreme, să sufere şi să moară în final.

-

Unde e un idol? Niciunde! Poate oare să existe un gol în ce e infinit, un loc în care timpul să poată întrerupe veşnicia? O pată de întuneric unde totul e lumină, o nişă sumbră desprinsă de ce e nesfârşit, nu are unde să fie. Un idol nu încape unde a pus Dumnezeu totul pentru totdeauna şi unde nu a lăsat loc decât pentru Voia Lui. Un idol trebuie să nu fie nimic şi niciunde, în timp ce Dumnezeu este totul şi pretutindeni.

-

Atunci, ce scop are un idol? La ce serveşte? Iată singura întrebare cu mai multe răspunsuri, fiecare în funcţie de cel căruia i s-a pus întrebarea. Lumea crede în idoli.(…) Fiecare adorator de idoli nutreşte speranţa că zeităţile lui speciale îi vor da mai mult decât au alţii. Trebuie să îi dea mai mult. Nu contează din ce anume îi dau mai mult: mai multă frumuseţe, mai multă inteligenţă, mai multă bogăţie, sau chiar mai multă durere şi chin.(…) Un idol e un mijloc de-a obţine mai mult. Iar asta contrazice Voia lui Dumnezeu.

-

Dumnezeu nu are mai mulţi Fii, ci numai Unul. Cine poate să aibă mai mult şi cui i se poate da mai puţin? În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu ar face decât să râdă dacă idolii i-ar putea tulbura pacea. Pentru el vorbeşte Spiritul Sfânt şi îţi spune că idolii nu au aici niciun scop. Căci nu vei putea să ai niciodată mai mult decât Cerul. Dacă Cerul e în tine, de ce ţi-ai căuta idoli care să împuţineze Cerul, ca să îţi dea mai mult decât v-a acordat Dumnezeu fratelui tău şi ţie, cei una cu El? Dumnezeu ţi-a dat tot ce există. Şi, ca să Se asigure că nu îl poţi pierde, a dat acelaşi lucru fiecărei făpturi. Aşa că fiecare făptură e o parte din tine, ca şi din El. Niciun idol nu te poate face să fii mai mult decât Dumnezeu.

 

9. Visul de iertare.

 

Ce i s-a întâmplat preasfântului Fiu dumnezeiesc de poate să îşi îngăduie să cadă mai jos decât pietrele de pe pământ şi să aştepte să îl ridice nişte idoli?

-

Un vis de judecată a pătruns în mintea pe care a creat-o Dumnezeu perfectă ca El Însuşi. Şi, în acel vis, Cerul s-a preschimbat în iad, şi Dumnezeu, în duşmanul Fiului Său. Cum ar putea să se trezească din vis Fiul lui Dumnezeu? E un vis de judecată. Aşa că trebuie să nu judece, şi se va trezi. Căci visul va părea să dureze cât timp face el parte din vis. Să nu judeci, căci cel ce judecă va avea nevoie de idoli care să îl ferească de propria lui judecată. Să nu judeci, căci o să faci din tine o parte a viselor de rău, în care idolii sunt „adevărata” ta identitate.

-

Judecata e o nedreptate la adresa Fiului lui Dumnezeu, şi este drept ca oricine îl judecă să nu scape de pedeapsa pe care şi-a dat-o singur în visul pe care şi l-a făurit. Dumnezeu ştie de dreptate, nu de pedeapsă. Dar, în visul de judecată, tu ataci şi eşti condamnat.

-

În felul în care vezi tu visul, idolii trebuie să facă parte din el, ca să te mântuiască de ce crezi că ai făcut şi-ai dres ca să devii un păcătos şi să stingi lumina din tine. Copil micuţ, lumina nu s-a stins. Tu doar visezi, iar idolii sunt jucăriile cu care visezi că te joci. În afară de copii, cine mai are nevoie de jucării? Copiii se prefac că sunt stăpânii lumii şi dau jucăriilor puterea de-a se mişca, de-a vorbi, gândi, simţi şi comunica în locul lor. Dar tot ce par să facă jucăriile e în mintea celor ce se joacă cu ele. Coşmarele sunt vise copilăreşti, jucăriile s-au ridicat împotriva copilului care a crezut că le-a făcut reale.

-

Vine o vreme când copilăria trebuie depăşită şi lăsată în urmă pentru totdeauna. Nu căuta să reţii jucăriile copilăriei. Visul de judecată e un joc de copii, în care copilul devine tatăl cel puternic, dar cu mica înţelepciune a unui copil. Ce îl răneşte e distrus; ce îl ajută e binecuvântat. Atâta doar că judecă totul ca un copil, care nu ştie ce îl răneşte şi ce îl va vindeca. Şi par să se întâmple lucruri rele, şi se teme de tot haosul unei lumi pe care o crede guvernată de legile făcute de el. Dar lumea reală rămâne neafectată de lumea pe care o crede el reală. Şi nici legile ei nu s-au schimbat din cauză că nu le înţelege el.

-

Şi lumea reală este tot numai un vis. Atâta doar că s-au schimbat figurile. Nimeni nu e folosit pentru ceva ce nu e, căci s-au lepădat toate lucrurile copilăreşti. Şi ce a fost cândva un vis de judecată s-a preschimbat acum într-un vis în care totul e bucurie, pentru că acesta e scopul pe care îl are. Numai vise de iertare pot să intre aici, căci timpul este pe sfârşite. Iar formele ce intră în vis sunt percepute acum ca fraţi, nu întru judecată, ci iubire.

-

Şi, în aceste vise, se aude o melodie pe care şi-o aminteşte fiecare, deşi nu a mai auzit-o de dinainte de începerea timpului. Iertarea, odată deplină, aduce eternitatea atât de aproape, încât se poate auzi cântecul Cerului, nu cu urechile, ci cu sfinţenia care nu a părăsit niciodată altarul care îşi are mereu locul în adâncul Fiului lui Dumnezeu. Când reaude acest cântec, ştie că nu a fost moment în care să nu îl fi auzit. Şi unde este timpul, când s-au lepădat visele de judecată?

-

De câte ori te simţi cuprins de orice formă de frică – şi eşti cuprins de frică dacă nu ai sentimentul unei mulţumiri profunde, certitudinea că eşti ajutat, încredinţarea calmă că Cerul merge cu tine -, precis ţi-ai făcut un idol.

-

Visele de iertare îţi amintesc că trăieşti în siguranţă şi că nu te-ai atacat. Aşa că spaimele tale copilăreşti se risipesc şi visele devin un semn că ai întreprins un nou început, şi nu o altă încercare de-a venera idoli şi de-a păstra atacul. Visele de iertare sunt blânde cu toţi cei ce figurează în vis. Aşa că îi aduc visătorului eliberarea deplină de visele fricii. El nu se teme de propria lui judecată, căci nu a judecat pe nimeni.

 


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.29: “Trezirea” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 549-565.

Share Button