CURS DE MIRACOLE-Teoria

Curs de miracole: Cap.11- Dumnezeu sau eul (I)

By 6 October 2014 7 Comments

 porumbei

      Aceste lecții transmit  mesaje semnificative. Nu sunt numai purtătoare de informație, ci străpung bariera neîncrederii noastre prin apeluri direct la nivel de suflet. Orice încercare de schematizare sau de extragere a unor idei principale ar știrbi din frumusețea lor. 

      Fragmentele și frazele sunt extrase din toate lecțiile capitolului și așezate în așa fel încât să formaze un text cât mai ușor de înțeles.

Introducere

 

Fie Dumnezeu este dement, fie eul. Nici Dumnezeu nici eul nu propun un sistem de gândire parțial. Fiecare în parte e logic în sine, dar sunt diametral opuse în toate privințele, așa că e imposibil să le fi loial doar parțial. Amintește-ți, totodată, că rezultatele lor sunt la fel de diferite ca temeliile lor.

Nimic din ce e viu nu este fără Tată, căci viața e creație. De aceea, decizia ta e întotdeauna un răspuns la întrebarea: ” Cine e tatăl meu?” Și îi vei fi credincios tatălui pe care îl alegi.

Piatra unghiulară a creației lui Dumnezeu ești tu, căci sistemul Său de gândire e lumina. Adu-ți aminte razele care stau acolo, nevăzute. Pe măsură ce te apropii de centrul sistemului Său de gândire, lumina devine tot mai clară. Pe măsură ce te apropii de temelia sistemului de gândire al eului, calea devine tot mai întunecată și mai obscură. Dar chiar și mica scânteie din mintea ta e de ajuns să o lumineze. Lumina aceasta, du-o cu tine fără frică și ține-o cu curaj la temelia sistemului de gândire al eului. Fii dispus să îl judeci cu deplină onestitate.

Mesaj:

Frate,  faci parte din Dumnezeu și din mine. Vin la tine de la Tatăl nostru să îți reofer totul. Îți dau lampa și voi merge cu tine. Nu vei face această călătorie singur. Te voi conduce la adevăratul tău Tată, care are nevoie de tine cum am și eu. Nu vrei să răspunzi la chemarea iubirii cu bucurie?

 

1.Darurile paternității.

 

În nevoia de vindecare personală stă începutul revenirii la cunoaștere.

Iluzia singurătății și a separării:

Să fii singur înseamnă să fii separat de infinit, dar cum e cu putință așa ceva când infinitul nu are capăt? Nimeni nu poate fi dincolo de nelimitat, nelimitatul trebuind să fie pretutindeni. În Dumnezeu, al Cărui univers este El Însuși, nu există începuturi și sfârșituri. Te poți exclude oare din univers, sau din Dumnezeu, Care este universul? Eu și Tatăl meu una suntem cu tine, căci faci parte din Noi. Chiar crezi că lui Dumnezeu îi poate lipsi – sau că Își poate pierde  – o parte?

Dacă locul pe care îl ai în Mintea lui Dumnezeu nu poate fi ocupat decât de tine… fără tine ar exista un loc gol în mintea lui Dumnezeu. Extinderea nu poate fi blocată și nu are spații goale. Ea merge într-una oricât de mult ar fi negată. Faptul că îi negi realitatea o poate opri în timp, dar nu în veșnicie. Așteptarea e posibilă numai în timp, dar timpul nu are înțeles.

Universul iubirii.

Legile universului nu permit contrazicere. Ce e valabil pentru Dumnezeu  e valabil pentru tine. Infinitul nu are înțeles fărâ tine, iar tu nu ai înțeles fără Dumnezeu. Dumnezeu și Fiul Lui nu au capăt, căci noi suntem universul. Deoarece nu a voit să fie singur, Și-a creat un Fiu aidoma Lui Însuși. Vezi în creațiile lui pe Fiul Lui… Universul iubirii nu se oprește din cauză că nu îl vezi tu, și nici ochii tăi închiși nu și-au pierdut capacitatea de-a vedea. Privește slava creației Lui, și vei învăța ce a păstrat Dumnezeu pentru tine.

Iubirea nu limitează și ce creează ea nu este limitat. Să dai nelimitat e Voia lui Dumnezeu pentru tine, căci numai asta îți poate aduce bucuria care este a Lui și pe care o dorește împărtășită cu tine. Iubirea ta e la fel de nețărmurită ca a Lui pentru că este a Lui.

E posibil oare ca o parte din Dumnezeu să fie fără de Iubirea Lui… ?(…) Cum poți să dai altfel decât El dacă vrei să cunoști darul ce ți-l face? Dă, atunci, nesfârșit și nelimitat, să înveți ce mult ți-a dat El.

Voia ta și Voia lui Dumnezeu

Dumnezeu voiește să creeze, și voia ta este a Lui. Rezultă atunci, că tu voiești să creezi, din moment ce voia ta rezultă dintr-a Lui. Și, fiind o extensie a Voii Lui, a ta trebuie să fie aceeași. Voia ta însă nu o cunoști. Nimic ciudat în asta când îți dai seama că a nega este totuna cu cu ” a nu cunoaște”.

Proiecția eului face Voia lui Dumnezeu să pară în afara ta, deci nu a ta. În această interpretare, pare posibil ca Voia lui Dumnezeu și a ta să fie în conflict. Și atunci, poate să pară că Dumnezeu îți cere ce nu vrei să dai, privându-te astfel de ce vrei. De așa ceva să fie în stare Dumnezeu, Care vrea doar voia ta? Voia ta e viața Lui, pe care El ți-a dat-o ție. Chiar și în timp nu poți trăi separat de El. Somnul nu e moarte. Ce a creat El poate dormi, dar nu poate muri. Nemurirea este Voia Lui pentru Fiul Lui și voia Fiului pentru el însuși. 

Nu poți fi fericit dacă nu îți faci cu adevărat voia, un lucru pe care nu îl poți schimba pentru că este imuabil. (…) Ți-e frică să cunoști Voia lui Dumnezeu, deoarece crezi că nu e a ta. Credința aceasta e toată boala ta și toată frica ta. Fiecare simptom al bolii și al fricii se naște de aici, căci asta e credința ce te face să vrei să nu cunoști. Crezând-o te ascunzi în întuneric, negând că lumina e în tine. 

Spiritul Sfânt e Vocea pentru Dumnezeu, dar nu uita că Dumnezeu nu a voit să fie singur. El își împărtășește Voia cu tine, nu ți-o impune.  Voia lui Dumnezeu este ca Fiul Lui să fie una, și unit cu El în Unitatea Lui. Iată de ce vindecarea e începutul recunoașterii că voia ta este a Lui.

 

2.Invitația la vindecare

Dacă boala este separare, decizia de-a vindeca și de-a fi vindecat e primul pas. Fiecare atac o îndepărtează cu un pas și fiecare gând tămăduitor o aduce mai aproape. (…) Când ataci o parte din Dumnezeu și din Împărăția Lui, înțelegerea ta nu e perfectă.

Vindecarea devine o lecție de-a dobândi înțelegere și, cu cât o exersezi mai mult, cu atât devii mai bun ca student și ca profesor. Fiecare gând tămăduitor pe care îl accepți – de la fratele tău sau din propria ta minte – te învață că ești Fiul lui Dumnezeu. În fiecare gând dăunător pe care îl deții, oriunde l-ai percepe, stă negarea Paternității lui Dumnezeu și a apartenenței tale la Fiime.

Iar negarea e la fel de totală ca iubirea. Nu poți nega o parte din tine pentru că restul o să pară separat și, de aceea, fără înțeles.

Vindecarea e un indiciu că vrei să întregești. Iar disponibilitatea aceasta îți deschide urechile la Vocea Spiritului Sfânt, al Cărui mesaj e întregimea. (…) Oare ce nu poate să înfăptuiască Fiul lui Dumnezeu cu Paternitatea lui Dumnezeu în El?  Și totuși, invitația trebuie să vină de la tine, căci ai învățat cu siguranță, că oaspetele pe care îl inviți va sălășlui cu tine.

Spiritul Sfânt nu poate vorbi unei gazde neprimitoare, pentru că nu va fi auzit. Vocea lui pălește în companie străină. El are nevoie de ocrotirea ta numai din cauză că grija ta e un indiciu că Îl vrei. Gândește ca El chiar câtuși de puțin, și mica scânteie devine o lumină aprinsă ce îți umple mintea așa îcât El să devină singurul tău Oaspete. De câte ori poftești eul înăuntru, reduci primirea pe care I-o faci Lui. El va rămâne, dar te-ai aliat împotriva Lui. Indiferent ce călătorie alegi să întreprinzi, El va merge cu tine, așteptând. Poți să ai încredere deplină în răbdarea Lui, căci nu poate părăsi o parte a lui Dumnezeu. Dar tu ai nevoie de mult mai mult decât răbdare.  

Tu, care Îl ai pe Dumnezeu, trebuie să fii ca Dumnezeu, căci funcția Lui a devenit a ta odată cu darul Lui. Reinvită această cunoaștere în mintea ta și nu lăsa să intre nimic din ce ar putea să o facă obscură. Oaspetele pe care ți l-a trimis Dumnezeu te va învăța cum să o faci, dacă recunoști mica scânteie și ești dispus să o lași să crească. Dacă vrei să îi oferi doar un locșor, El ți-l va lumina atât de tare, încât îl vei lăsa bucuros să crească. Și, prin creșterea aceasta, vei începe să îți amintești creația.

Vrei să fii ostaticul eului, sau gazda lui Dumnezeu? Vei accepta doar pe cine inviți. Ești liber să determini cine va fi oaspetele tău și cât va rămâne cu tine. (…) Eul nu e nimic, fie că îl inviți să intre, fie că nu îl inviți. Libertatea reală depinde de găzduirea realității, și – dintre ospeții tăi – numai Spiritul Sfânt e real. Află, atunci, Cine sălăsluiește cu tine recunoscând că e deja de față, și nu te mulțumi cu mângâietori imaginari, căci Mângâietorul lui Dumnezeu este în tine.

 

3.Din întuneric la lumină 

Când ești epuizat, amintește-ți că ți-ai făcut rău. Mângâietorul tău te va odihni,  dar tu nu o poți face . Nu știi cum, căci – dacă ai ști – nu te-ai fi putut epuiza. Dacă nu ți-ai face rău singur, nu ai putea suferi  nicicum niciodată. Durerea nu ține de Dumnezeu, căci El nu știe de atac și pacea Lui te împresoară în tăcere. Dumnezeu e foarte silențios, căci nu e niciun conflict în El. Conflictul e rădăcina tuturor relelor, căci  – orb fiind –  nu vede pe cine atacă. Dar îl atacă întotdeauna pe Fiul lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu ești tu.

Fiul lui Dumnezeu are înr-adevăr nevoie de mângâiere, căci nu știe ce face. Împărăția e a lui, și totuși rătăcește fără casă. Acasă în Dumnezeu, se simte singur și fără prieteni printre toți frații săi. 

O, puiule, dacă ai ști ce îți vorbește Dumnezeu, bucuria ta ar fi deplină! Iar ce voiește El s-a întâmplat, căci a fost adevărat întotdeauna. Când va veni lumina și vei spune: ” Voia lui Dumnezeu este a mea”, vei vedea o asemenea frumusețe, încât vei ști că nu vine de la tine. Mica lume pustie  va dispărea în neant, și inima ți se va umple de atâta bucurie, încât vei sări direct în Cer și direct în Prezența lui Dumnezeu. Nu îți pot spune cum va fi, căci inima nu ți-e pregătită. 

Calea nu e grea, dar este diferită. A ta este calea durerii. E într-adevăr o cale grea și foarte solitară. Frica și chinul sunt oaspeții tăi, care merg cu tine și stau cu tine tot drumul. Călătoria în întuneric nu e însă calea Fiului lui Dumnezeu. Pășește în lumină și nu îți vedea întunecații tovarăși de drum, căci nu sunt tovarăși demni de Fiul lui Dumnezeu, care a fost creat din lumină și în lumină. Marea lumină te înconjoară mereu și emană din tine. 

Fiul lui Dumnezeu nu își poate ascunde slava, căci Dumnezeu îl voiește slăvit și i-a dat lumina care strălucește în el. Nu îți vei pierde drumul niciodată căci te conduce Dumnezeu.  Când rătăcești nu faci decât să întreprinzi o călătorie nereală. Întoarce-te spre lumină căci mica scânteie din tine e parte dintr-o lumină atât de mare, încât te poate scoate din tot întunericul pentru totdeauna. Căci Tatăl tău este Creatorul tău și ești ca El.

Copiii luminii nu pot sălășlui în întuneric, căci întunericul nu este în ei. Nu te lăsa înșelat de mângâietorii întunecați… Numai Mângâietorul lui Dumnezeu te poate mângâia. În liniștea templului Său, El așteaptă să îți dea pacea care e a ta. Dar să fii sfânt în prezența lui Dumnezeu, căci nu vei cunoaște altfel că ești acolo. Căci ce nu e ca Dumnezeu nu poate pătrunde în Mintea Lui… Iar mintea ta trebuie să fie la fel de pură ca a Lui, dacă vrei să cunoști ce îți aparține.  Nu poți intra în Prezența lui Dumnezeu avându-i alături pe întunecații tovarăși de drum, dar nu poți intra nici singur. Toți frații tăi trebuie să intre cu tine, căci – până nu îi vei accepta pe ei – nu poți să intri tu. Căci nu poți înțelege întregimea până nu ești întreg, și nicio parte din Fiu nu poate fi exclusă dacă Fiul ține să știe Întregimea Tatălui său.

 

4.Moștenirea Fiului lui Dumnezeu.

Nu uita niciodată că Fiimea e mântuirea ta, căci Fiimea e Sinele tău. Ca și creație dumnezeiască Sinele tău nu are nevoie de mântuire, dar mintea ta are nevoie să învețe ce e mântuirea. Nu ești mântuit de ceva, ci ești mântuit pentru slavă. Slava e moștenirea ta, dată ție de Creatorul tău ca să o poți extinde. Dar, dacă urăști o parte a Sinelui tău, toată înțelegerea ta se pierde… .

Fiecare altar închinat lui Dumnezeu face parte din tine, căci lumina creată de el e una cu El. Chiar vrei să tai un frate de la lumina care e a ta? Nu ai face-o dacă ți-ai da seama că nu poți întuneca decât propria ta minte. Cum îl aduci înapoi pe el așa te vei întoarce tu. Asta e Legea lui Dumnezeu pentru protecția întregimii Fiului Său.

Numai tu te poți văduvi de ceva. Nu te opune acestei înțelegeri, căci e cu adevărat începutul mijirii luminii. Adu-ți aminte, totodată, că negarea acestui simplu fapt ia multe forme, și trebuie să înveți să le recunoști și să li te opui cu fermitate, fără excepție. Etapa aceasta e un pas hotărâtor în redeșteptate. Fazele inițiale ale acestei schimbări totale sunt deseori destul de dureroase, căci – atunci când nu se mai aruncă vina în afară – există o puternică tendință de-a ține vina în interior. E greu la început să îți dai seama că e exact același lucru, căci nu e nicio deosebire între interior și exterior.

Dacă frații  tăi fac parte din tine și îi învinuiești, te învinuiești pe tine. Iată de ce învinuirea trebuie desfăcută și nu văzută altundeva. Aruncă vina asupra ta, și nu te vei putea cunoaște, căci numai eul învinuiește. Învinuirea de sine este, așadar, o formă de identificare cu eul – și tot un mecanism de apărare al eului, exact ca învinuirea altora. Nu poți intra în Prezența lui Dumnezeu dacă Îi ataci Fiul .

 

Cristos.

Cristos e la altarul lui Dumnezeu, așteptând să îi întâmpine Fiul. Dar vino întru totul fără condamnare, căci altfel o să crezi că ușa e zăvorâtă și că nu poți intra. Ușa nu e zăvorâtă și e cu neputință să nu poți intra unde te vrea Dumnezeu. Iubește-te însă cu iubirea lui Cristos, căci așa te iubește Tatăl tău. Poți refuza să intri, dar nu poți zăvorî ușa pe care o ține deschisă Cristos.

La altarul lui Dumnezeu, Cristos Își așteaptă refacerea în tine. Cristos așteaptă să accepți că El nu e altul decât tine, și că Întregimea Lui nu e decât a ta. Căci Cristos e Fiul lui Dumnezeu Care trăiește în Creatorul Lui și strălucește de slava Sa. Cristos este extensia Iubirii și a minunăției lui Dumnezeu, la fel de desăvârșit ca și Creatorul Lui și de împăcat cu El.

Binecuvântat e Fiul lui Dumnezeu, a cărui strălucire e a Tatălui său,  și a cărui slavă voiește să o împărtășească după cum o împărtășește și Tatăl lui cu el.(…) Pace ție, cel ce odihnești în Dumnezeu și în care odihnește întreaga Fiime.

 

5: “Dinamica” eului.

             Pentru că mi s-a părut destul de grea această lecție, cred că este dificil de înțeles  fără să fi parcurs lecțiile anterioare despre eu/ego din acest curs, pe care, pentru propria mea înțelegere, le-am îmbogățit cu citate concludente, din lucrările unor personalități din lumea spiritualității.  Am atașat mai jos primele lecții despre ego din Capitolul 4: Iluziile eului.

https://www.emilena.ro/eul-si-falsa-autonomie-1/

https://www.emilena.ro/eul-si-falsa-autonomie-2/

https://www.emilena.ro/iluziile-eului-3/

https://www.emilena.ro/iluziile-eului-4/

 

Ce altceva e vindecarea decât îndepărtarea a tot ce stă în calea cunoașterii?

“Dinamica” eului va fi lecția noastră o vreme, căci trebuie să îl privim mai întâi pe acesta înainte de-a vedea dincolo de el. Suntem gata să privim mai atent sistemul de gândire al eului, pentru că împreună avem lampa ce îl va spulbera și, din moment ce îți dai seama că nu îl vrei, trebuie să fii gata. Vom desface greșeala aceasta împreună cu mult calm și ne vom îndrepta apoi privirea, dincolo de ea, spre adevăr. Nu te teme , căci ce vei privi (eul) e tocmai sursa fricii, și începi să înveți că frica nu e reală. Înveți că efectele ei pot fi spulberate pur și simplu și, evident, tot ce nu are efecte nu există.

 

Obiectivul eului: propria autonomie.

 

Să începem această lecție de “dinamică a eului” înțelegând că expresia însăși nu înseamnă nimic. “Dinamica” implică puterea de-a face ceva, iar întreaga falsitate a separării stă în credința că eul are puterea de-a face orice. Dar adevărul este foarte simplu:

  • Toată puterea ține de Dumnezeu.
  • Ce nu ține de El nu are puterea să facă nimic.

Frica apare nepotrivită într-un mod mai evident, dacă recunoști obiectivul eului, care e lipsit atât de clar de orice noimă, încât orice efort în direcția lui, e irosit inevitabil pe nimic. Foarte explicit: obiectivul eului e propria lui autonomie. Așa că, de la bun început, scopul lui e separarea, suficiența de sine și independența de orice altă putere decât cea proprie. Iată de ce eul e simbolul separării.

Eul crede că înfăptuirea obiectivului său duce la fericire. Recunoaște numai că obiectivul eului pe care l-ai urmărit cu atâta sârguință, ți-a adus doar frică și îți va fi greu să susții că frica este fericire. Dar Fiul lui Dumnezeu nu e dement și nu poate crede așa un lucru. Căci numai un dement ar alege frica în locul iubirii și numai un dement ar crede că iubirea poate fi obținută prin atac.

Credința în autonomia eului te costă cunoașterea dependenței tale de Dumnezeu, în care stă libertatea ta. Eul vede în toată dependența o amenințare și ți-a sucit până și dorul de Dumnezeu, într-un mijloc de-a se instala pe el.

Eul atacă întotdeauna în folosul separării. Eul e total derutat în privința realitățiii dar nu își pierde din vedere obiectivul. E mult mai vigilent decât tine, pentru că e cât se poate de sigur de scopul său. Tu ești derutat pentru că nu îl recunoști pe al tău.

Tot ce vine din eu e consecința firească a principalei lui credințe, iar modul de-a-i desface rezultatele e pur și simplu acela de a recunoaște că sursa lor nu e firească, nefiind în concordanță cu firea ta adevărată.  Conflictul pe care îl resimți e între dorințele deșarte ale eului și Voia lui Dumnezeu pe care o împărtășești. Să fie oare un conflict real?

 

Dependența de Dumnezeu: condiție a independenței creatoare

Îți revine independența creației, nu a autonomiei. Întreaga ta funcție creatoare stă în deplina ta dependență de Dumnezeu, a Cărui funcție și-o împărtășește cu tine. Fiind dispus să o împărtășească, El a devenit la fel de dependent de tine cum ești și tu de El, căci Automomia Lui o cuprinde pe a ta și este, de aceea, incompletă fără ea.

 

Eul, falsa putere și frica:

Trebuie să recunoști că ultimul lucru de care ar vrea eul să îți dai seama, e faptul că ți-e frică de el. Căci, dacă ți-ar stârni frică, și-ar diminua independența și și-ar slăbi puterea. Singurul mod în care îți reclamă loialitatea e acela de-a pretinde că el îți poate da putere. Cum poate atunci să își continue existența dacă îți dai seama că, acceptându-l, te micești și te lipsești de putere? 

Eul îți poate îngădui – și chiar îți îngăduie – să te consideri încrezut, incredul, “inimă ușoară”, distant, lipsit de profunzime afectivă, dur, indiferent, chiar disperat, dar nu și plin de frică. Cum poate propovădui separarea fără să o susțină prin frică, și l-ai asculta oare dacă ai recunoaște că tocmai asta face? Recunoașterea că tot ce pare să te separe de Dumnezeu e numai frica, este principala amenințare la adresa eului. Conștientizarea acestui lucru îi zdruncină până în temelii visul autonomiei.

Doar învățând ce este frica poți învăța la urma urmei, să distingi posibilul de imposibil și falsul de adevărat.

 

Eul și separarea:

 

Eul analizează; Spiritul Sfânt acceptă. Aprecierea întregimii vine numai din acceptare, căci a analiza înseamnă a descompune sau a fragmenta. Încercarea de-a înțelege totalitatea prin despompunerea ei e clar modul tipic contradictoriu în care eul abordează totul. Eul crede că puterea, înțelegerea și adevărul stau în separare și că pentru a statornici această credință, trebuie să atace. (…) Eul atacă tot ce percepe, descompunând totul în părți mici, decuplate, fără legături care să aibă un înțeles și, de aceea fără niciun înțeles. 

Interpretările date de eu legilor percepției sunt exact opusul celor date de Spiritul Sfânt. Eul se concentrează asupra greșelii și trece cu vederea adevărul. El acordă realitate fiecărei erori pe care o percepe și conchide – în urma unui sofism tipic – că, din cauza erorii, un adevăr consecvent, precis e lipsit de înțeles. Eul trece la următorul pas în sistemul lui de gândire: greșeala e reală și adevărul e greșeală.

Nu subaprecia puterea de atracție pe care o au demonstrațiile eului asupra celor ce vor să asculte. Percepția selectivă își alege atent mărturiile, iar mărturiile ei sunt consecvente. Poate oare eul să predea cu adevărat, când trece cu vederea adevărul? Poate oare să perceapă ce a negat? Mărturiile lui dovedesc într-adevăr că a negat, dar nu și ce-a negat. Eul se uită direct la Tată și nu Îl vede căci I-a negat Fiul. Tu vrei să îți reamintești Tatăl? Acceptă-i Fiul și îți vei reaminti. Nimic nu poate demonstra nevrednicia Fiului Său, căci nimic nu poate dovedi adevărul unei minciuni. Ce vezi din Fiul Lui prin ochii eului e o demonstrație că Fiul Lui nu există, dar – unde este Fiul – trebuie să fie Tatăl. Martorii de partea lui Dumnezeu stau în lumina Lui și văd ce a creat. Tăcerea lor este indiciul că l-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu și, în prezența lui Cristos nu trebuie să demonstreze nimic… Sunt tăcuți pentru că le vorbește Cristos, și cuvintele rostite de ei sunt ale lui.

Fiecare frate pe care îl întâlnești devine martor fie de partea lui Cristos fie de partea eului, în funcție de ce percepi în el. Tot ce percepi e o mărturie la sistemul de gândire pe care îl vrei adevărat. Fiecare frate are puterea să te elibereze, dacă alegi să fii liber. Dacă nu îți vorbește de Cristos, nu i-ai vorbit de Cristos nici tu. Nu îți auzi decât propria voce și, de vorbește prin tine Cristos, Îl vei auzi.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus uneori unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei. 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”

(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole – Text: Cap. 11- Dumnezeu sau eul, pp.174-186 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


 

 

7 Comments

  • Daniela Zaharia says:

    “Nu poți fi fericit dacă nu îți faci cu adevărat voia, un lucru pe care nu îl poți schimba pentru că este imuabil. (…) Ți-e frică să cunoști Voia lui Dumnezeu, deoarece crezi că nu e a ta. Credința aceasta e toată boala ta și toată frica ta. Fiecare simptom al bolii și al fricii se naște de aici, căci asta e credința ce te face să vrei să nu cunoști. Crezând-o te ascunzi în întuneric, negând că lumina e în tine.”
    Într-adevăr, vedem asta adesea chiar în relațiile noastre! Nici n-ar trebui – nu avem nevoie ! – să ne raportăm mereu la …hm!… un concept vag (așa se numește în logică!)…la conceptul de Dumnezeu. Îmi aduc aminte de o intervenție care mi s-a cerut acum câțiva ani. Era vorba despre o tânără care nu se împăca deloc bine cu părinții săi și avea și o soră cu handicap pe care o îngrijea mai mult ea. Părinții erau foarte nemulțumiți de tot ceea ce făcea ea; o țineau din scurt, (avea 17 ani), nu avea voie să iasă cu prietenii decât foarte rar, nu avea nici un ban de buzunar cu toate că muncea foarte mult în gospodărie (făcea menaj, avea grijă de sora ei), era pedepsită adesea, era bătută (ne-am întâlnit cu ea uneori după câte o astfel de experiență și arăta destul de rău…o dată îi curgea sânge din ureche!). Fetița mea mă implora să o luăm la noi… I-am spus că –legal- nu avem nici un drept și nu suntem nici într-o asociație din aceea, nici un for de decizie, nimic! Ce se putea face totuși? Am convenit că voi face cu ea câteva ședințe de consiliere la telefon. I-am pus unele întrebări din care a reieși că (uneori) se opune fățiș să facă anumite treburi tocmai pentru că îi sunt impuse și mai mereu constată că ei n-ar trebui să-i impună nimic pentru că ea chiar vrea să îi ajute și să o ajute și pe sora ei. Nu am intrat în detalii sau explicații legate, de exemplu, de faptul că părinții se simt vinovați că au făcut un copil cu handicap și- clivând asta- o aruncă asupra copilului lor normal! Nu. Ea îmi spunea că nu mai știe ce să facă, se simte foarte blocată…căci ajunge uneori să facă ceea ce dorește să facă ca și cum nu ar dori, (cu forța), că se opune uneori la propria sa dorință de a ajuta! Lucrurile arătau astfel uneori: ea se apuca de curățenie…lucru evident…iar păriții țipau la ea…să faci curat, ai înțeles? I-am sugerat să-și asculte vocea interioară, să nu mai fie atentă la ei ci la propriul suflet! Să nu răspundă la provocări orice s-ar întâmpla. În câteva luni lucrurile s-au schimbat în mod spectaculos: părinții au început să se liniștească. Când ea simțea că vrea să facă menajul, făcea. Când nu, nu! La început a fost scandal, au amenințat-o, au bătut-o, dar ea le-a spus (pe un ton cât a putut de calm) că nu va face decât ceea ce simte și atât… indiferent ce vor face sau spune ei. Încet, încet, s-au potolit…au început să fie mai calmi, mai amabili…cu ea! Au început să-i dea bani de buzunar, să o consulte în anumite probleme,să o respecte chiar…Acum fetița aceea este pe picioarele ei cum se spune, a făcut o facultate, are o afacere proprie, cam asta e! Și continuă să se ghideze după acest principiu.
    Sigur că iubirea e acolo, prezentă tot timpul… Chiar când ne simțim aparent goi și fără sens! Sigur că suntem ai lui Dumnezeu și Voia Lui este în noi toți dar numai Iubirea este Călăuza…nu vom putea ști ce vrem cu adevărat dacă ne ghidăm după fricile noastre care sunt multe și adesea contradictorii …pe când iubirea e una singură…frica o poate deforma, o poate acoperi de tot felul de aparențe, o poate agăța de diverse aspecte concrete și contradictorii…
    Cel mai simplu ar fi să înțelegem că…deși (așa vag cum e conceptul nostru de Dumnezeu) deși nu putem să-l limităm pe Dumnezeu la asta…totuși nu greșim dacă spunem că voia Lui e tot una cu Iubirea! O iubire facilitată (sau pusă în evidență!) de înțelepciune, iertare, fermitate, curaj, smerenie, modestie, speranță și altele… o iubire – liant, unificatoare în mod evident uneori, mai puțin evident alteori, tainic sau modest, dar o iubire care …deși e baza a tot, deși continuă să fie pretutindeni în același…hm!…timp și sub același raport…la o adică…dacă Dumnezeu consideră necesar…așa se separă de tot restul și iese la suprafață ca untdelemnul …ca unică și indivizibilă deși se împarte tuturor! Dacă Dumnezeu s-ar fi considerat auto-suficient nu s-ar mai fi povestit nimic!
    Dar El s-a uitat în El însuși și acolo a găsit Adevărul…și nu s-a temut să-l vadă și să-l respecte!

  • Daniela Zaharia says:

    Citat: Fie Dumnezeu este dement, fie eul. Nici Dumnezeu nici eul nu propun un sistem de gândire parțial. Fiecare în parte e logic în sine, dar sunt diametral opuse în toate privințele, așa că e imposibil să le fi loial doar parțial. Amintește-ți, totodată, că rezultatele lor sunt la fel de diferite ca temeliile lor.
    Dumnezeu ar fi …cel ce are curajul să se contemple și să vadă adevărul! Auto-contemplarea sufletului! Si asta ca dat. Iată de ce numai El poate judeca!
    Se spune că oamenii au pierdut capacitatea de autocontemplare sufletească. Nu mai pot vedea, nu se mai pot uita, nu-si mai pot contempla propriul miez-originar! Astfel că nu mai au Călăuză în manifestările lor. Trupul el însuși fiind manifestare, la moarte…sau uneori chiar înainte de…pentru unii dintre noi…dar…la moarte sigur…cu toții parcurgem drumul …un drum care … poate fi greu pentru că ne-am pierdut acea capacitate de auto-contemplare!
    M-am mai întâlnit în aceste texte cu această exprimare, cu punerea problemei nebuniei ! Dumnezeu este gândire conștientă de sine, este câmp conștient de sine, o….infinitate de posibilități, probabilități, diferențiale –divine, care condensează uneori, care conlucrează și Vorbesc! Sau Tac!
    E drept că …dacă nu ai …vederea de ansamblu…poți încerca ceva și poți suferi …ca un câine! Dar e …uneori și ceva eroism …al condiției umane…în asta! Se creează însă…și sunt literalmente…râuri de cuvinte pe această temă: Dumnezeu versus Eul. Părintele Arsenie spunea…dacă nu mă înșel , că Eul este copilul Diavolului … Diabolon înseamnă dezbinare…iar Dumnezeu este Unire.
    Dumnezeu nu este dement. Nebunia este doar umană.
    (Psihismul se dezvoltă ca o funcție de relație. Copilul, dacă nu s-ar naște și ar continua să subziste intra-uterin, nu ar avea nevoie de psihism! Nevoile i-ar fi împlinite funcție de mamă, confundabile cu ale acesteia…deși încă de acolo unele nevoi pot deveni conflictuale! Odată născut, copilul poate alege să doarmă din cauza faptului că îi este foame și nevoile nu-i mai sunt împlinite tot la fel de spontan…astfel că nevoia are și posibilitatea să devină cerere: ori dormi și mori, ori țipi de foame, de frig, de…singurătete…ceva nou!)
    Dement înseamnă pentru DEX „cu dereglări psihice foarte grave”.
    Se consideră că cele mai grave…traume provin…la om…din copilăria timpurie! Mai nou, s-a dovedit științific că depresia se transmite la urmași, printr-o dereglare a unor gene! Dar aici se folosește cu obstinație cuvântul “dement”. Mă gândesc să psihanalizez asta.
    Copilul primește hrană și adăpost încă din uter. Odată tăiat cordonul ombilical, prima surpriză este prima respirație. Nașterea însăși – când este naturală – este un travaliu destul de dificil și pentru el. Prima respirație, primul țipăt; eventual prima palmă dată de medic sau moașă…ca să țipe, să respire…
    Eul se formează din ceva ca o supă primordială: numele este proprium! Aici apar insule de conștiență de sine, apare identificarea în oglindă la un moment dat. Totul se consolidează, treptat și insulițele se sudează, apare și imaginea de sine, apare ceea ce numim eul; el se va putea sparge ulterior din cauza unor tensiuni psihice foarte mari, grave, si insulițele pot porni să plutească în derivă sau mai rău se vor îndepărta unele de altele astfel că va deveni din ce în ce mai greu să funcționezi, alegând de la unala alta! Eul mai poate suferi subenergizări, ca în depresie, sau mai grav, se poate subenergiza atât de rău încât cade în inconștient! Poate cădea atât de mult încât omul nu mai are nici un fel de apărare în fața forțelor inconștientului care preiau conducerea pentru a reface un anume echilibru. Și asta atât de violent încât eul se poate sparge în bucăți fără să mai poată fi reconstituit pe deplin.
    Dumnezeu…să zicem ..nu se fărâmițează din cauza unor tensiuni…nu se subenergizează…nu cade în inconștiență letargică! Dumnezeu este iubire necondiționată!
    Un eu fragil are insulițele de conștiență constituite cu prilejul sentimentului de vinovăție! Un eu puternic se constituie din insulițe care apar prin relația de iubire cu aparținătorii cu prilejul aprecierii, atitudinii favorabile, iertării, iubirii necondiționate. El rezistă mai bine la frustrări, are credință, speranță, nu are atâta conflictualitate cu lumea. Și, de regulă, nu se sparge în bucăți în încercările vieții; când e șifonat se reface repede pentru că are un acasă. Nu prea vreau să comentez cum a ajuns Părintele Arsenie la concluzia că eul e copilul diavolului.
    În relația copilului sugar cu lumea primul mediu este mama. Multe depind de felul cum este ea altruistă… calitatea altruismului și cantitatea…și dacă este…dacă suportă să fie…hm! mâncată de un bebeluș viguros care își afirmă vitalitatea mușcând…și asta fără să-l aruce cât -colo, sau cum negociază invidia bebelușului că ea este posesoarea sânului bun care dă gratificațiile, și ea îl are și îl poate retrage pentru că este al ei; de felul cum poate – grațios-inconștient să negocieze în conflictul bebelușului cu așa-zisa pierdere a vigilenței produsă de o supra-abundență de hrană care îl face să adoarmă (și sunt unii bebeluși care rămân cu o frică de atunci și când vor fi mari…că belșugul te înmoaie, te face bleg, fără voință…și ajungi să urăști persoanele darnice și să fugi de un destin împlinit! )
    (Luați și beți – acesta este sângele meu care pentru voi se varsă…luați și mâncați acesta este trupul meu care pentru voi se frânge…)
    La început lumea obiectelor este cunoscută – gustată și apoi interiorizată… astfel că apare fireasca manifestare a gustării și apoi aruncării obiectelor pe jos…mereu și mereu…ceea ce arată că obiectul a fost interiorizat și apoi aruncat, ca ne-necesar…apare o detașare de obiectele concrete…
    Nu mai vorbec de conservarea obiectului : bebelușul are impresia că dacă mama iese pe ușă a pierdut-o pentru totdeauna…împreună cu sânul ei gratifiant și cu tandrețea asiguratoare, protectoare…
    Ceva mai târziu apar și premisele dezvoltării caracterului și asta în relația cu olița: un eu înfrânt apare atunci când copilul este forțat să stea cu orele pe oliță; copilul nu mai vrea să dea darul…pe care este forțat să îl dea și fie va fi mai târziu un pasiv-agresiv, fie un înfrânt depresiv , un dependent, sau un încăpățânat constipat…caracterul constipat de mai târziu.
    Altruismul ține de necesitatea refacerii obiectului, reinvestirea obiectului cu apreciere…obiect pentru care faci sacrificii.
    Nu mai vorbesc de diversele evenimente traumatizante pentru care copilul nu are stomac…ca să zic…ca să digere așa ceva! Și pare că nu e afectat…pentru că le…amână…amână digerarea pe mai târziu!

    Dar de ce dement?!
    În DSM –IV – manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, (ed. a patra), pag. 147, demența se caracterizează prin dezvoltarea a numeroase deficite cognitive (incluzând deteriorarea memoriei) …deficite cognitive privind memoria, limbajul, apraxie, agnozie, variate disfuncții executive, disfuncții asociate, dezorientare spațială, ne-realism în planuri, dezinhibare, neglijarea igienei personale, fără reguli de comportament. Pot deveni violenți. Pot fi anxiosi, pot prezenta tulburări afective, pot prezenta idei delirante privind furtul unor bunuri care, de fapt, au fost prost sau dezordonat puse, etc.
    Demența nu se diagnostichează decât peste vârsta de 18 ani. La copii apare cel mai adesea retardul mental…dar nu se asociază de regulă cu deteriorarea mnezică. Debutul în demență survine de regulă mai târziu în viață. Se reține și deteriorarea mnezică. (op. cit. pag. 153)

    Ce este demența? Dementul… a r fi….popular am putea parafraza prin… un uituc…fără minte! din cauza unei condiții medicale generale până la etiologii multiple, care a devenit astfel mai târziu, pe parcurs și nu a fost așa de la început.

    Accentul cade, deci , pe asta. Dumnezeu nu este un uituc fără minte! Numai…sic!…eul este fără minte! Eul, după cum am văzut, se poate forma având drept catalizator, factor favorizant,declanșator al procesului….sentimentul de vinovăție…capăt conștiență de sine simțindu-mă vinovat sau apreciat și iubit necondiționat.
    Atrag atenția pe această cale! Nu avem nevoie de eu slab. Atunci când combatem eul în aceste discursuri spiritualiste o facem de pe poziții ambivalente… Criticăm eul slab slăbindu-l și mai mult. Ești fără minte, slab de minte, uituc, incapabil de veritabila cunoașere. Dezorganizat,decrepit. Vai…mama ta…deși nu ai fost de la început astfel…Tu și părinții tăi sunteți vinovați de așa ceva!
    Fii devotat Părintelui tău adevărat, eule! Numai tu ești vinovat de toate relele, ești fiul diavolului. Meriți să pieri! Ne este mai bine fără tine! Majoritatea discursurilor spiritualiste înfierează eul ca fiind vinovat de toate relele. Ori, un eu slab …
    Nu spun prin asta că un copil răsfățat, căruia I se tolerează absolut orice și nu-I lipsește nimic nu ar putea dezvolta un caracter de-a dreptul antisocial sau criminal desi criminalitatea – s-a dovedit recent- este o deformare cu care te naști…există creierul criminal care nu este empatic, sub nici o formă…și individul poate ajunge un criminal dacă are, în plus, o copilărie nefericită. Există controverse. Dacă un copil este lipsit de iubire și îndopat cu înlocuitori…condiții de trai, jucării (în loc de…iubire și reguli, iubire și sancțiuni (nu pedepse), limitări care dezvoltă,sfaturi și fermitate)… poate dezvolta un eu slab (pe fondul unei moșteniri genetice sau malformații!) În locul unuia altruist și benefic.
    Nu putem combate eul ! Nu putem da vina pe eu pentru toate relele! Nu este sănătos! Nu este bine să ne creștem copiii în această atitudine față de eu. Le formăm un eu axat pe sentimentul de vinovăție, un eu fragil, un psihism fragil, tensiuni interne foarte mari. Care pot duce la psihoză!
    Repet: Un eu fragil are insulițele de conștiență constituite cu prilejul sentimentului de vinovăție! Un eu puternic se constituie din insulițe care apar prin relația de iubire cu aparținătorii cu prilejul aprecierii, atitudinii favorabile, iertării, iubirii necondiționate. El rezistă mai bine la frustrări, are credință, speranță, nu are atâta conflictualitate cu lumea. Și, de regulă, nu se sparge în bucăți în încercările vieții; când e șifonat se reface repede pentru că are un acasă.

    • Te-ai pornit să scrii. N-am avut timp să citesc tot, dar și eu m-am gândit de ce se tot folosește cuvântul dement. Totuși, regulile pentru traducători au fost foarte stricte, și nu s-au permis interpretări proprii. Probabil că de aceea este greu de parcurs și de înțeles acest text. Nu prea este “pe românește”. Dacă mai ai situații din practica ta, pe care care le poți transpune într-un limbaj ușor de înțeles, ar fi potrivite pentru unele mesaje mai greu de pătruns de către omul “obișnuit”.

      Mulțumesc!

      • Daniela Zaharia says:

        Dragă Milena,

        Ca primă meserie am fost traducător. M-am obișnuit să traduc (mai târziu) dintr-un limbaj în altul: din limbajul religiei în cel al psihologiei de exemplu. Încercam să-i fac să înțeleagă (pe duhovnicul meu și pe analistul meu) că psihanaliza și religia nu sunt și nici nu trebuie să fie în conflict.
        Presiunile erau foarte mari: psihanalistul meu (deși e permis să spui aproape orice în analiză și ești întâmpinat cu o atitudine neutru-binevoitoare) aproape mă cenzura spunîndu-mi: “Asta-I libertate? Să fii creștin practicant?!” Preotul duhovnic îmi spunea categoric: “Ori psihanaliză, ori mântuire!” “Și…și, părinte!” În final a rezultat că am fost singura creștin – ortodoxă practicantă care a terminat o analiză personală. (Și la catolici mai erau doi pe atunci!)
        Încercam să-I fac să înțeleagă că ambele metode conduc la autocunoaștere: și psihanaliza și spovedania. Sistemul meu a fost timp de șase ani următorul: aflam ceva despre mine cu ajutorul psihanalizei și apoi mergeam la duhovnic. Am constatat că psihanaliza de grup poate identifica ceea ce preoții numesc blesteme de neam: comportamente,atitudini,dispoziții afective transmise aproape genetic ca predispoziții sau prin învâțare inconștientă. Mai mult,de exemplu, dacă la strămoși se petrece o crimă (care nu s-a descoperit) urmașii suferă de o vinovăție aparent fără obiect. Făcându-se cercetări s-au descoperit multe astfel de situații. (Se numesc fantome de neam în psihanaliză!)
        Efectele mersului la duhovnic și cele ale curei psihanalitice seamănă: nu te poți schimba până nu te cunoști,nu cunoști o serie de conținuturi inconștiente care te fac să acționezi într-un fel anume sau să repeți prin comportametele tale ceva de care nu-ți dai seama. Nici o schimbare nu poate surveni fără să înțelegi. Singurul proces eficient este cel de înțelegere. El aduce schimbarea. Dacă te chinui să manifești un comportament fără să te fi schimbat (de fapt), vei ajunge foarte critic la adresa altora.( Eu mă chinui atâta să nu întârzii și uite leneșul ăsta! Nici nu se sinchisește că a întârziat! )
        Comportamentul de care fugim, trăsătura respectivă pe care o ascundem prin alt comportament (care ne costă efort tocmai pentru că nu ne-am schimbat!), acest comportament pe care îl urâm și vrem să îl ascundem ne enervează cumplit când îl vedem la altul. Dacă nu iertăm la noi atunci nu putem fi toleranți cu ceilalți. Dacă fugim de un comportament acuzându-l… el cade în inconștient și formează ceea ce psihologii numesc umbra. Dacă înțelegem, atunci putem ierta și accepta și ne putem schimba pentru că nu mai fugim!
        Părintele Arsenie (probabil) s-a luptat cu umbra toată viața! O serie de slijbe de dezlegare se bazează pe această luptă dusă cu post de către Preoți curați care au pace sufletească! Mânia sfântă este tocmai această luptă cu propria umbră!
        Așa s-a născut la mine ideea de psihanaliză creștină la care lucrez încă. Conceptualizarea, întemeierea, tehnica, regulile, teoria care ar sta la baza unui astfel de demers terapeutic …toate acestea sunt greu de conturat. Sper să reușesc.

        • Și așa se face probabil că urmărești acest curs. În cazul tău cred că ar trebui să-l parcurgi la prima mână, tocmai pentru că eu încerc să reduc cât pot din conținutul încâlcit și mai ales în care abundă și în care se repetă termenii religioși: Spiritul Sfânt, Dumnezeu, Fiul, Fiimea, izbăvire, mântuire…

    • Dragă Daniela,
      Am citit tot de data aceasta. Am mai citit și cu alte ocazii argumente aduse de psihologi în favoarea eului. Eu, ca un nespecialist, nu cred că – în cursul de față și în afirmațiile părintelui Arsenie – este vorba de același eu fără de care nu putem funcționa corect în această lume, iluzorie, cum este ea, dar în care trebuie să ne redescoperim și să fim fericiți. L-am înțeles mai degrabă ca pe eul separării de toți și de toate, acel eu care vrea să iasă în față, să fie “mai cu moț”, care se luptă pentru supremație. Într-una din lecțiile trecute chiar i se atașau două atribute semnificative: îngâmfarea și aroganța. Îl văd ca pe acel eu care nu înțelege că la nivel subtil suntem cu toții legați, prin energii, prin câmpul cuantic purtător de informații, gânduri, iubire. Îl văd ca pe un eu care își ridică ziduri de apărare pe de o parte dar este și pregătit de atac pe de altă parte față de agresiuni iluzorii provenite din propria lui neînțelegere. În cel mai simplu mod cu putință așa îl înțeleg: ca pe un eu, înfumurat, îngâmfat, arogant, agresiv și centrat numai pe propria persoană în raport cu lumea, care-și urmărește numai interesul propriu, în scopul supraviețuirii dar și al nemuririi, neînțelegând iată, că nu poți întra în veșnicie decât împreună cu semenii tăi, așa cum trăim, așa cum iubim. Nu-l văd ca pe un eu care te depersonalizează și te reduce la … nimic. De aceea mă feresc să-mi mai dau cu părerea și să păstrez cât pot echidistanța față de text, pentru că până la final, probabil toate se vor lămuri.

      În ceea ce privește demența, cred că varianta ta este cea mai la îndemânâ: în sensul de uituc, decuplat de sinele său, de sâmburele său. Și pentru a-i sublinia importanța și aspectul, te pune să alegi : ori Dumnezeu , ori eul. Amândouă nu merg. Nu poți fi căldicel. Cum Dumnezeu nu este cu siguranță dement, este clar că acest “epitet” nu poate fi atașat decât eului. Cuvântul demnt posibil să fi fost folosit doar pentru a hiperboliza acest aspect al eului: de uituc, zăpăcit, fără cap – în sens popular.

      Cam așa văd eu lucrurile.

      Cu drag

      • Daniela Zaharia says:

        Dragă Milena,

        Se spune că, din păcate, aceia despre care se vorbește (aroganții, separații) nu prea ajung la Biserică, nu prea se roagă, nu prea se…canonesc cum spunea și analistul meu, Eugen Papadima. Și că cei mai mulți care fac asta (se roagă, se spovedesc) sunt ființe pro-sociale..iar rugăciunile acelea de penitență sunt pentru aceștia care le fac. (El nu vedea de ce mă canonesc…cum spunea el! Eu vedeam!) De fapt, unii aroganți vin la biserică și se căiesc pentru păcate și se schimbă …după puteri. Alții – nu.

        Îți dau un exemplu de rugăciune (dacă tot s-a transformat dialogul nostru într-o dezbatere!). Este vorba despre Rugăciunea de după a doua catismă din Psaltirea proorocului și împăratului David: “Eu sunt, Doamne, pomul cel neroditor, care nici o roadă de pocăință nu aduc și mă tem de tăiere și de focul cel nestins mă înfricoșez. Pentru aceea mă rog Ție: mai înainte de împrejurarea aceea, întoarce-mă și mă mântuiește!
        Ca valurile mării s-au ridicat asupra mea fărădelegile mele și ca o corabie pe luciul mării mă înviforez de mulțimea greșelilor. Tu, Doamne,îndreptează-mă prin pocăință la limanul cel lin și mă mântuiește! Slavă…” (Este un fragment.)
        După catisma a patra (fragment): “Ci Tu, Doamne al meu, dăruiește-mi lacrimi de pocăință, Cel ce ești singur bun și milostiv, ca întru ele să mă rog Ție, ca să mă curățești mai înainte de sfârșit de tot felul de păcate. Că prin înfricoșătoare și groaznice locuri va să trec, despărțindu-mă de trup, și mulțime de diavoli înfricoșători și fără omenie mă vor întâmpina și nimeni nu va călători împreună cu mine,ca să-mi ajute,sau să mă scoată. Pentru aceasta, cad la Bunătatea Ta, ca să nu fiu dat celor ce-mi fac strâmbătate, nici să se laude asupra mea vrăjmașii mei, Bunule Doamne!…”
        Am văzut multe persoane ștergând icoanele cu batiste ude de lacrimi…
        Sunt două feluri de mistici: cei care fac purgațio – sau purificare, justificare prin penitența în lacrimi – căința – și curățarea sau spovedania!
        Al doilea fel este dezlegarea sufletului de a avea cuvânt cu putere: propovăduirea! Se dă Unșilor, pentru citirea Evangheliilor! Se dă Sfinților,proorocilor (cum a fost Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului.) Adevărul se spune singur! El vine prin Puterea Sfântului Duh, energiile necreate. Aici nu mai putem vorbi despre inflaționare și nu mai putem să ne referim la falsul eu, falsa personalitate, la constructul personal. Aici vorbim despre personalitatea de bază, măsura cu care ne-a măsurat Dumnezeu Însuși când ni l-a dat pe Fiul Său care a coborât printre noi. Aceasta este legătura de sanctitate a Pecetluiților! Felul în care Suntem! Adevărul!
        Grația Divină! Armonia Întregului.
        La plecare, sau unii dintre noi chiar în timpul vieții avem de parcurs Valea Plângerii…locurile înfricoșătoare despre care se vorbește mai sus. Inconștientul personal, familial,colectiv sunt pline de aceste forțe, stihii…suntem despărțiți de propria lumină și de Dumnezeu prin aceste tenebre. Dar tot acolo sunt înfundate multe comori, trăsături pozitive uneori și propria lumină interioară la care nu mai putem ajunge. Capacitatea de iubire …Candela aprinsă!
        În autoanaliza mea am aflat despre o criminalitate ascunsă în tenebre, manifestată foarte devreme, în stadiul de embrion: un Cain mititel, lenticular, care îl ucide,(îl înglobează și consumă) pe Abel, îl anihilează luptând pentru spațiu vital,pentru viață,din instinctul de supraviețuitor. Curând am aflat de ultimele cercetări care scoteau la iveală adevărul că toate sarcinile sunt gemelare și unii copii își ucid frații încă din acest stadiu. (Sunt cercetări care au pornit de la constatarea că unele chisturi găsite în corpul unor persoane erau feți pietrificați!). (Și în păcat m-a născut maica mea…) Dar, dincolo de acest întuneric, dacă sapi mai adînc, dai de lumină, de iubirea din care suntem făcuți. Si capeți Amintirea de Sine și se redeschide posibilitatea autocontemplării. Dar vălurile se repun parțial la loc…a trăi în lume este și despre păcat. Sufletul este în rugăciune permanentă…pare că nu dar este. Problema este că ori nu îl ascultăm, ori nu mai știm de el, nu mai auzim, nu-l mai percepem…Pentru asta suntem Pecetluiți. Pentru asta a venit Iisus, cu moartea pre moarte călcând. La polul opus este instinctul de supraviețuitor!
        La polul opus este și…”Criminalilor, vă ucid pe toți!”
        Am văzut o emisiune despre criminali în care unul dintre ei plângea spunând că nu vrea să fie grațiat pentru că va face același lucru, să ucidă…era un plâns neputincios, sfâșietor…Nu-l voi uita și nu voi uita că mi-a fost milă!
        Lipsa empatiei este o malformație congenitală se pare! Cu un destin nefericit pot ajunge să ucidă!… Sociopații!.. Criminalii de profesie care fac din asta o meserie. (Cei cu sângele rece!) (Ai putea spune că le este prea frică acolo, în întuneric, dar multora nu le este frică pentru că ei se simt de parcă nu ar mai avea ce să piardă.) Toate formele de sadism…etc. Hoții, excrocii…La limită sunt emoțional-instabilii care regretă după…! Apoi toți ceilalți furioșii (Cei cu sângele cald!) …episoadele de furor maniacal, de pierdere a lucidității. Personalitățile cu furia refulată de mult, în copilărie, când nu le-a fost permisă și care izbucnesc când nici nu gândești tu sau chiar ei înșiși și care sunt adesea achitați în justiție (sunt multe cazuri despre care știu!). Unele forme de schizofrenie pot conduce la criminalitate! (Tot prin atașament… pot să iubească pe cineva si să ucidă pentru el sau pot fi sub ascultarea unor voci care le poruncesc să ucidă!) Patologia!( Deprinderile morale se clădesc în primii șapte ani după care nu se mai pot achiziționa… este un fapt cert astăzi.)
        Mai există personalitatea paranoidă, cu debutul la adultul tînăr, axat pe traiectoria succesului, argumentativ, autoreferențial (Eu de ce pot! Eu cum pot!), cu dispreț pentru cei slabi, arogant, cu alergie la critică, secretos, cu o viață privată și sufletească aproape criptică, ascuns,care te lasă la greu! Aș spune că întreaga mea viață până acum am făcut observații sau am interferat cu astfel de oameni. Și știi ce am descoperit? Au o sensibilitate exacerbată șiar suferi foarte mult, dar au apărări puternice; se duc chiar în rana omului, caută aspectele de vulnerabilitate și le răscolesc de teamă…Suferă și pentru o zgaibă foarte mult iar atunci cînd sunt probleme grave tind să fugă pentru că reacția lor este disproporționată…(Sunt unii care leșină dacă văd sânge…dar te disprețuiesc dacă manifești slăbiciune pentru că nu își mai pot permite să sufere cât le-ar veni să sufere; ar fi prea mult!) Suferă de atașament!
        Pe ei nu-i poți face să meargă la terapeut și sunt considerați ….prăjitori de analiști…nu au habar de sufletul lor (care ar fi prea atașat!) însă pot analiza sălbatic pe alții pentru că văd vulnerabilitățile altora. Dar este o infirmitate de care se apără…această capacitate de a suferi disproporționat, de a se umple ca un burete de suferințele altora. (Ai putea spune că și-au cumpărat liniștea sau falsul echilibru, sau că au un eu care este copilul diavolului!?)
        Aceștia sunt periculoșii… Mai sunt și doar chinuiții! Tot cu diferite patologii!
        Vreau să mă refer iar la acele dezlegări! Sunt și aceste cazuri disperate de posedări; am să mă refer doar la două din cele pe care le cunosc personal. Este cazul unei fete R. Am cunoscut-o înainte de a mă înscrie la psihologie. Era studentă la filologie pe atunci. Alergam după accesorii pentru rochia de mireasă și, obosită fiind, m-am așezat într-un local foarte aproape de facultatea cu pricina. Lângă mine s-a așezat această fată care, brusc, a început să-mi povestească acest caz al său. Pe atunci citeam destul de multă psihiatrie și m-am apucat să mă folosesc de lecturile mele. M-a întrerupt și mi-a spus că era sătulă de asta și m-a rugat să-i spun ce simt eu că i-ar face bine. Avea episoade în fiecare an, toamna…printre cele mai grave manifestări -susținea ea- era faptul că ajungea să ceară de la Dumnezeu iertare pentru diavol!
        Am întrebat-o dacă e din București. Mi-a spus că nu. Am întrebat-o dacă îi este greu plecată de acasă. A spus că, pe de o parte, da. Pe de alta-nu. Îi era greu pentru că era atașată de mama și de locurile copilăriei dar îi era mai bine plecată pentru că tatăl ei o certa foarte tare cu privire la caracterul ei urât. Înarmată cu aceste informații am început să caut în mine ce simțeam că i-ar prinde bine! I-am spus că ar fi mai bine pentru ea să se întoarcă, o vreme ,acasă. Acolo să caute un preot bun care să se roage pentru ea,să-i citească rugăciuni.(Pe atunci nu știam prea bine ce sunt dezlegările.) Pe de altă parte…i-am zis să se gîndească ce este mai bine: să ai un caracter mai mercantil și să fii mincinos (cum o certa mereu tatăl ei) sau să ajungi să ceri iertare de la Dumnezeu pentru diavol pentru că nu te împaci cu tata și ești disperată că nu te poți schimba sau nu știi cum…?!
        Zis și făcut. A plecat. Am plecat și eu…A doua zi avea loc nunta mea. Am convenit să mă caute peste un an, toamna.
        În anul următor m-a căutat. Plecase acasă. Contactase un preot local. Arăta schimbată în bine. Era îngrijită, chiar cochetă și venise cu niște afaceri prin București. Ba chiar m-a certat că mă cam neglijam. Nu mai avusese criza. Mi-a spus că s-a gândit la ceea ce i-am spus. Că s-a gândit mult. R. m-a căutat mai mulți ani la rând – toamna- să-mi confirme cu bucurie că nu mai face recăderi. E mai bine mai mercantilă, mai cochetă, mai vicleană…decât să ceară iertare pentru diavol.
        După această întâmplare și altele similare m-am hotărât să mă înscriu la psihologie.
        Celălalt caz a survenit în anii studenției când am fost solicitată de către o cunoștință care avea un prieten de familie care tocmai începuse să vadă diavoli peste tot, chiar în oamenii apropiați. Mi-a spus că tot “le am eu cu biserica” și dacă aș putea s-o îndrum să găsească un preot pentru el. Mi s-a părut că lucrurile s-ar agrava și mai mult. Am convenit să o cheme la mine pe prietena acestui tânăr… Din aproape în aproape a reieșit că …între timp… la o petrecere ..se pare că tânărului îi plăcuse de altcineva…dar el nega asta tot timpul și pe urmă vedea diavoli în prietena lui și în propria mamă…Am sfătuit-o pe prietenă să încerce să renunțe la el…ceea ce pentru ea nu a fost o problemă…Ar fi vrut să fie cu el dar nu așa! I-a spus că nu are nici o problemă dacă el vrea să fie cu altcineva…că îi pare rău dar nu e o nenorocire și că îl înțelege…și omul și-a revenit încet – încet. S-au despărțit.
        Cred și acum că o dezlegare ar fi intensificat fenomenul. Sunt uneori cazuri când omul are o cenzură puternică. Este o conflictualitate puternică între interdicția maternă sau paternă sau a altei persoane semnificative și o dorință care nu e criminală ba poate fi ,pe alocuri,legitimă, nepericuloasă sau poate că nu imorală cu totul…Un liber-arbitru împiedicat. (Sau un supra-ego pedepsitor și lipsit de iubire!)

        Citește cînd poți dacă ai timp. Mulțumesc!
        Daniela Zaharia