CURS DE MIRACOLE

Curs de miracole: Cap. 24-Obiectivul specialității

By 3 March 2015 No Comments

om și înger

Introducere.

 

Nu uita că motivația acestui curs e atingerea și menținerea stării de pace. Odată aflată în această stare mintea e liniștită și atinge condiția în care își aduce aminte de Dumnezeu.

Ca să înveți cursul acesta, trebuie să fii dispus să îți pui sub semnul întrebării toate valorile.

Nu poți ține ascunsă și obscură nicio convingere, fără ca ea să îți compromită învățarea. Nu există convingeri neutre. O decizie e rezultatul convingerilor tale.

 

Specialitatea ca substitut al iubirii. 

 

      Iubirea înseamnă creație. Prin iubire se extinde Creația, iar rolul tău, în calitate de co-creator al lui Dumnezeu este să extinzi Creația. Nu poți pune în practică această însușire atâta vreme cât te simți separat de El, și nu-ți recunoști paternitatea. Tu nu ești ce-a făcut eul tău din tine, ești așa cum te-a făcut Dumnezeu, și acest lucru trebuie să ți-l amintești.

      În lumea eurilor, a timpului și a trupurilor s-au luat decizii fără înțeles, ce au devenit convingeri cărora li se dă acum puterea  de-a dirija toate deciziile ulterioare. De-a lungul vieții iei fel de fel de decizii, dar nu uita că și cea mai neînsemnată decizie prin care alegi atacul în locul iubirii te provoacă la luptă și la o violență mai incisivă decât îți închipui tu. Toate aceste decizii – războinici ascunși – îți distrug pacea. Toate deciziile tale de atac, indiferent de importanța pe care le-o acorzi, vin dintr-o singură convingere, adânc înrădăcinată în sistemul tău de convingeri : aceea că ești special. Oare ești special cu adevărat? Oare nu este aceasta o expresie mascată a eului ce te dorește separat de Sursa ta, de semenii tăi și de întreaga Creație?

Numai cei speciali ar putea avea duşmani, căci ei sunt diferiţi, şi nu acelaşi lucru. Iar diferenţa de orice fel impune ordine ale realităţii şi o nevoie ineluctabilă de-a judeca.

Ce a creat Dumnezeu nu poate fi atacat, căci nu există nimic în univers care să nu îşi semene. Dar ce e diferit impune judecată, iar aceasta trebuie să vină de la cineva „mai bun”, cineva incapabil să fie aidoma lucrului pe care îl condamnă, fiind „superior” acestuia, nepăcătos comparativ cu el. În acest fel, specialitatea devine simultan un mijloc şi un scop. Căci ea nu numai că desparte, dar serveşte deopotrivă ca temei pe baza căruia atacul împotriva celor care par „inferiori” celui special e „just” şi „firesc”.

Specialitatea e marea dictatoare a deciziilor greşite. Iată marea iluzie de sine – a ta şi a fratelui tău. Şi iată ce face trupul drag şi demn de-a fi păstrat. (…) Cel „mai prejos” decât tine trebuie atacat, ca specialitatea ta să poată trăi de pe urma înfrângerii sale.

Ai putea să îţi urăşti fratele dacă ai fi ca el? L-ai mai putea ataca dacă ţi-ai da seama că, împreună, călătoriţi spre acelaşi ţel? Nu l-ai ajuta să îl atingă în orice fel ai mai putea, dacă ai percepe că reuşita lui e reuşita ta?

Fratele tău e prietenul tău pentru că Tatăl lui l-a creat ca tine. Nu există nicio diferenţă. I-ai fost dat fratelui tău ca iubirea să îi poată fi acordată, nu blocată. Ce ţii şi nu dai o să pierzi. 

Oare ţi-ai putea ataca fratele dacă ai alege să nu vezi între voi niciun fel de specialitate? Uită-te cu sinceritate la ce te face să îţi primeşti fratele cu o căldură numai parţială sau la ce te face să socoţi că ţi-ar fi mai bine separat. Nu e oare convingerea că relaţia voastră îţi limitează specialitatea? Şi nu e acesta „duşmanul” care vă face pe amândoi iluzii unul pentru altul?

De aici provine fiece izbucnire de răutate, fiece acces de ură şi fiece dorinţă de-a vă separa.

Te opui acestui curs pentru că te învaţă că tu şi fratele tău sunteţi la fel. Nu aveţi scop care să nu fie acelaşi, nici pe care Tatăl vostru să nu îl împărtăşească cu voi. Căci relaţia voastră a fost purificată de obiective speciale. Vrei acum să zădărniceşti obiectivul sfinţeniei pe care i l-a dat Cerul? Ce perspectivă pot să aibă cei speciali, care nu se schimbă la fiece lovitură aparentă pe care şi-o aplică, la fiece afront pe care şi-l aduce, la fiece judecată închipuită pe care şi-o administrează?

Cei ce sunt speciali trebuie să apere iluziile de adevăr. Căci ce e specialitatea, dacă nu un mod de-a ataca Voia lui Dumnezeu? Nicicând nu va putea să fie pace între diferiţi. Fratele tău e prietenul tău pentru că sunteţi acelaşi.

Trădarea de care dă dovadă specialitatea.

      Iubirea nu face comparații. Comparația este specifică eului, iar cel ce se consideră special compară tot timpul, făcând din ceilalți unități de măsură a cât de special este el. Uită că toate aceste “unități de măsură” ar putea fi mântuitorii lui  dacă nu le-ar scoate în evidență toate lipsurile pe care le percepe. În comparație cu ceilalți, cel ce se crede special se vede “mare și tare, curat și cinstit, pur și nepătat”, și cu cât își sporește calitățile, cu atât devine de fapt mai mic, în raport cu cei pe care-i judecă.

       Atunci când compari și judeci pentru a demonstra cât de special ești, o faci cu prețul păcii și nu poți câștiga decât durere.

      Cei ce se consideră speciali sunt mulți, și nu iubesc Unitatea, pentru că din perspectiva unității, granițele s-ar destrăma iar “specialitatea” ar muri. Cu toate acestea Dumnezeu este Unitate, și dacă  accepți paternitatea Sa, renunți la specialitate în favoarea unității.

      Dacă tu crezi că ești special, cum poți să știi adevărul? Adevărul este unul singur; el nu are opus și nu este fragmentat dar, “pentru fiecare ființă specială în parte, adevărul e un mesaj diferit, cu înțeles diferit.” Chiar vrei să te consideri special cu prețul adevărului? În aceste condiții este de înțeles de ce nu poți accepta viziunea lui Hristos  ca propria ta viziune. Viziunea lui  Hristos înseamnă să vezi lumea prin ochii lui Hristos, iar Hristos n-a văzut pe nimeni special, ci pe toți ca pe unul singur. Nu uita că fratele tău este mântuitorul tău.

Tu, care ţi-ai înlănţuit mântuitorul de specialitatea ta şi i-ai cedat ei locul lui, ţine minte următorul lucru: el nu şi-a pierdut puterea de-a-ţi ierta toate păcatele pe care crezi că le-ai pus între el şi funcţia mântuirii, ce i s-a dat pentru tine. Şi nu îi vei schimba funcţia, după cum nu poţi schimba nici adevărul din el şi din tine. Fii sigur însă că adevărul e exact acelaşi în amândoi. El nu emite mesaje diferite şi are un singur înţeles. Şi e un înţeles pe care tu şi fratele tău îl puteţi înţelege, unul care vă aduce eliberare la amândoi. Iată-ţi fratele, cu cheia Cerului în mâna pe care ţi-o întinde. Nu lăsa visul specialităţii să rămână între voi. Ce e una e unit într-adevăr.

Iată-l pe cel ce te mântuieşte de specialitate. Are nevoie să îl accepţi ca parte a ta, aşa cum ai şi tu nevoie să te accepte el ca parte a lui. Semănaţi cu Dumnezeu cum Îşi seamănă şi El Lui Însuşi. El nu e special, căci nu ţine pentru El nicio părticică din ce e El, fără să i-o dea Fiului Său. Şi tocmai de asta te temi, căci – dacă El nu e special – a voit, atunci, ca Fiul Lui să fie ca El şi fratele tău este ca tine.

Ești al fratelui tău. Iubirea lui Dumnezeu i te-a dat lui şi pe el ţie, pentru că El S-a dat pe El. Ce e totuna cu Dumnezeu e una cu El. Moartea specialităţii nu e moartea ta, ci trezirea ta la viaţă veşnică. Nu faci decât să ieşi dintr-o iluzie de sine la acceptarea ta de sine aşa cum te-a creat Dumnezeu.

Ai străbătut o mare parte din drumul adevărului şi ai ajuns departe, prea departe să şovăi acum. Încă un pas, şi toate urmele fricii de Dumnezeu se vor mistui în iubire.

Iertarea specialității.

       Prin această iluzie care face din tine o ființă  “specială” te vezi îndreptățit să judeci greșelile altora și să crezi că unele dintre ele pot fi iertate, pe când altele sunt “de neiertat”.  Uiți că orice greșeală neiertată devine păcat – un păcat care se ridică împotriva ta, nu împotriva celui pe care nu crezi de cuviință că merită iertat, și nici împotriva lui Dumnezeu.

      Tu vrei să protejezi ceea ce pare a fi drept în fața de Dumnezeu fără să vezi că prin neiertare tocmai tu încalci legile iertării și iubirii, singurele instrumente ale mântuirii, căci nu prin condamnare te mântuiești.

       Nu uita că tu cel adevărat nu ești totuna  cu eul tău; că Sinele tău nu e totuna cu sinele tău.  Sinele tău  este cuprins în Sinele lui Dumnezeu.

Nu tu eşti atât de vulnerabil şi de expus la atac, încât e de ajuns o vorbă, o mică şoaptă care nu îţi place, o împrejurare care nu îţi convine sau o întâmplare pe care nu ai prevăzut-o să îţi întoarcă pe dos lumea şi să ţi-o azvârle în haos. Adevărul nu este fragil, iluziile îl lasă total nemişcat şi netulburat. Dar specialitatea nu e adevărul din tine. Ea poate să îşi piardă echilibrul din orice. Ce nu se sprijină pe nimic nu poate fi stabil niciodată.

Fără temelie, nimic nu are trăinicie. Să Îşi fi lăsat Dumnezeu Fiul într-o asemenea stare, în care siguranţa nu are înţeles? Nu, Fiul Lui e în siguranţă, sprijinindu-se pe El. Specialitatea ta e cea pe care o atacă tot ce mişcă şi respiră, se strecoară, se târăşte sau, pur şi simplu, vieţuieşte. Nimic nu e la adăpost de atacul ei, şi ea nu e la adăpost de nimica. Va fi neiertătoare în veci, căci asta este: un jurământ secret că ceea ce îţi doreşte Dumnezeu nu va fi să fie niciodată şi că te vei împotrivi de-a pururi Voii Sale.

Dumnezeu îţi cere iertare. Nu vrea să se ridice separarea, ca o voie străină, între ce îţi voieşte El şi ce voieşti tu.

Iartă-L pe marele Creator al universului, Sursa vieţii, iubirii şi sfinţeniei, Tatăl perfect al unui Fiu perfect, pentru iluziile specialităţii tale pe care ţi le faci. Iată iadul pe care l-ai ales să îţi servească drept casă. Nu El ţi-a ales-o. Nu Îl ruga să intre în ea. Iubirii şi mântuirii li s-a blocat accesul. Dar, dacă vrei să îţi eliberezi fratele din adâncurile iadului, Îl vei ierta pe Cel a Cărui Voie e să te odihneşti de-a pururi în braţele păcii, în deplină siguranţă, fără să îţi strice odihna înverşunarea şi răutatea vreunui singur gând al specialităţii. Iartă-I Celui Sfânt specialitatea pe care nu ţi-a putut-o da şi pe care ţi-ai făcut-o singur.

Specialii dorm cu toţii, înconjuraţi de o lume a frumuseţii pe care nu o văd. Libertatea, pacea şi bucuria stau acolo, lângă catafalcul în care dorm, şi îi strigă să iasă şi să se trezească din visul lor de moarte. Ei însă nu aud nimic. Sunt pierduţi în visele specialităţii.

Robii specialităţii vor fi însă liberi. Aceasta e Voia lui Dumnezeu şi a Fiului Său. S-ar condamna oare Dumnezeu la iad şi la osândă veşnică? Vrei oare să i se facă asta mântuitorului tău? Dumnezeu te cheamă prin el să te alături Voii Sale de-a vă mântui de iad pe amândoi. Priveşte semnul cuielor pe mâinile ce ţi le întinde, cerându-ţi să îl ierţi. Dumnezeu te roagă să te înduri de Fiul Lui şi de El Însuşi. Nu Îi refuza. Ei nu îţi cer decât să se facă voia ta. Îţi caută iubirea ca să te poţi iubi. Nu îţi iubi specialitatea în loc să Îi iubeşti pe Ei. Semnul cuielor e şi pe mâinile tale. Iartă-ţi Tatăl că nu a fost Voia Lui să fii răstignit.

Specialitate versus nepăcătoșenie.
      Faptul că te consideri special denotă o lipsă de încredere în toți cu excepția ta, iar din asta pornesc atacul și apărarea. Primul simbol al specialității este trupul, căci el este unic, separat de celelalte trupuri, și prin el pari a ataca. Cu toate acestea, trupul este doar un mijloc de învățare pentru minte, iar el, de unul singur este neutru, nu poate face nici rău nici bine, nu este nici sănătos, nici bolnav. Trupul este ce face mintea din el.
*
Vezi în el un mijloc de a vindeca și este vindecat.
Vezi în el un mijloc de-a răni și e rănit.
*
      Orice atac pornește ca un gând în minte, iar tu crezi că totul este o “afacere personală”. Poți crede asta atâta vreme cât ești convins, că în același mod în care trupurile sunt separate, și mințile sunt separate. Dar mințile nu sunt separate, ele comunică, și orice gând de atac rănește mintea în ansamblul ei, așa cum orice gând de iubire sau iertare contribuie la vindecarea minții în ansamblul ei. Iată ce sunt miracolele: schimbarea obiectivului de la a răni, la a vindeca. Așa se obține mântuirea și așa mântuiești.
      A te considera special este un vis fără sens, bazat pe credința în păcat, pentru că dacă vezi în frații tăi greșeli, îi judeci, îi compari, îi “măsori”, ai toate șansele să lași greșeli neiertate, iar greșelile neiertate devin păcate.

Nu apăra visul acesta fără sens, în care Dumnezeu e văduvit de ce iubeşte, iar tu rămâi nemântuit. Un singur lucru este cert în această lume schimbătoare, în realitate fără niciun înţeles: când pacea nu te însoţeşte întru totul şi suferi din pricina vreunei dureri de orice fel, ai văzut în propriu-ţi frate vreun păcat şi te-ai bucurat de ce ai crezut că vezi. Datorită păcatului acesta, propria-ţi specialitate a părut în siguranţă. Şi aşa, ai cruţat ce ţi-ai numit tu mântuitor şi l-ai răstignit pe cel ce ţi l-a dat Dumnezeu în schimb. Aşa că eşti legat cu el, căci una sunteţi, iar specialitatea e atât „duşmanul” lui, cât şi al tău.

Cristosul din tine.

Cristosul din tine stă foarte liniştit căci ştie că e una cu El şi cu Tatăl Său. Ştie unde te duci şi te conduce acolo cu blândeţe şi binecuvântare tot drumul. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu înlocuieşte toată frica pe care ai crezut că ai văzut-o în tine.  El S-a uitat la tine, dar a recunoscut că nu eşti întreg. Aşa că ţi-a căutat întregirea în fiecare făptură pe care o vede şi o iubeşte El. Şi o mai caută încă, ca să îţi poată oferi fiecare Iubirea lui Dumnezeu.

El este  liniştit, căci ştie că iubirea e acum în tine, ţinută bine în tine de aceeaşi mână ce ţine într-a ta mâna fratelui tău. Mâna lui Cristos îi ţine în El pe toţi fraţii Lui. El dă viziune ochilor lor nevăzători şi le cântă despre Cer, ca urechile lor să nu mai audă sunetul luptei şi al morţii.

De unde ar putea să îţi vină pacea, de nu îţi vine din iertare? Cristosul din tine Se uită doar la adevăr şi nu vede nicio condamnare care ar putea avea nevoie de iertare. El e în pace pentru că nu vede păcat. Identifică-te cu El, şi ce nu vei avea din tot ce are El? El ţi-e ochii, urechile, mâinile şi picioarele. Cât de duios e tot ce vede şi tot ce aude El! Cât de frumoasă este mâna Lui ce o ţine pe-a fratelui Său, şi cu câtă iubire merge alături de el, arătându-i ce se poate vedea şi auzi, şi unde nu va vedea nimic şi nu e de auzit niciun sunet.

Lasă-l însă îndrumat de specialitatea ta, şi-o vei urma şi tu. Şi-o veţi lua amândoi pe un drum primejdios, prin pădurea întunecată a orbilor, neluminată decât de micile sclipiri labile pe care licuricii păcatului le aprind o clipă şi le sting apoi, hotărât fiecare să îl ducă pe celălalt la o prăpastie fără nume şi să îl azvârle în hăul ei.

Tu, care vrei să te mulţumeşti cu specialitatea şi să cauţi mântuire într-un război cu iubirea, ia aminte: sfântul Domn al Cerului S-a coborât la tine să îţi ofere propria-ţi întregire. Ce e al Său e al tău pentru că, în întregimea ta, stă a Sa. El e Una cu tine şi această Unitate e nesfârşită, veşnică şi la îndemâna ta, pentru că mâinile tale sunt ale Lui. El e în tine, dar merge alăturea de tine şi înaintea ta, deschizând drumul pe care trebuie să îl străbată pentru a Se găsi întreg.

Mântuirea de toată frica.

Observație:

       Poate ar trebui reamintit faptul că atunci când, în acest curs, se face referire la tine și la fratele tău ca Fiu/Fii ai lui Dumnezeu, se face referire la Sinele tău dumnezeiesc, pur, inocent și sfânt, în relație directă cu Creatorul și parte a Sa. Când se face referire la tine ca fiu al lui Dumnezeu, se face referire la tine, cel care te crezi separat de Creator, de frații tăi și de întreaga Creație. Atunci este vorba despre tine cel dominat de “eu”, cel care acceptă, iubește și respectă sistemul de valori al lumii trupurilor, timpului și spațiului.

      Cel care este Fiul lui Dumnezeu acceptă paternitatea lui Dumnezeu, știe că nu este trup, ci spirit, că este liber și veșnic așa cum l-a creat Dumnezeu; este cel care știe că viața nu are sfârșit și că obiectivul său în lumea timpului este să se vindece și să vindece, să se mântuiască pentru a putea mântui.

      Cel care se crede fiul lui Dumnezeu, este doar fiul omului. Este acela care se identifică cu trupul său, îl slăvește și își stabilește obiective după obiective, toate mărunte și efemere, aleargând veșnic după iluzia fericirii cu frica în sân: frica de moarte și de necunoscut – sfârșitul existenței.

***

      Așadar, nu uita să îți vezi fratele așa cum l-a creat Dumnezeu- sfânt, așa cum ești și tu. Fratele tău e mântuitorul tău și în el stă vindecarea ta de frică. Cât timp îți vezi fratele așa cum l-a creat Dumnezeu, poți fi sigur că-l poți vedea în el pe Dumnezeu, căci El nu și-a părăsit nicicând propria creație. Fără tine și fără fratele tău, “ar exista o lipsă în Dumnezeu, un Cer incomplet, un Fiu fără Tată.”

      Ca Fiu al lui Dumnezeu, tot universul și toată creația Tatălui îți aparține, căci Totul e în tine așa cum tu ești părticică din Tot. Nimic din ce se crede separat de Creație și Creator nu poate fi viu, așa cum tot ce aparține Creației este veșnic nemuritor.

     Dumnezeu te-a conceput înainte de începutul lumii din iubire, iar Voia Lui este ca tu să vezi această dragoste în tine și s-o împărtășești, pentru că numai prin iubire se extinde Creația, iar rolul tău – co-creator cu Dumnezeu- este s-o extinzi.

      Nu uita că vindecarea (spirituală) – a ta și a fraților tăi – este singurul folos al acestei lumi, pentru că aici poate avea loc vindecarea, așa după cum tot aici putem continua să trăim în boală și urmăriți de moarte.

Până nu consideri vindecarea Fiului tot ce doreşti să se înfăptuiască prin intermediul lumii, al timpului şi al tuturor aparenţelor, nu Îl vei cunoaşte nici pe Tatăl şi nu te vei cunoaşte nici pe tine. Căci vei folosi lumea în scopuri care nu sunt scopul ei, şi nu vei scăpa de legile ei, legile violenţei şi ale morţii.

Priveşte-ţi fratele şi vezi în el întreaga inversare a legilor ce par să domnească asupra acestei lumi. În libertatea lui vezi-o pe a ta, căci asta şi este. Fiece păcat pe care îl vezi în el vă ţine în iad pe amândoi. Dar deplina lui nepăcătoşenie vă dezleagă pe amândoi. Nepăcătoșenia lui e ceea ce pot să vadă ochii văzători. Frumusețea lui e ce văd ei în toate.

Alege, aşadar, ce vrei să vezi în el ̶ trupul ori sfinţenia şi ce alegi va fi ce vei vedea. Dar vei alege în situaţii fără şir şi de-a lungul unui interval de timp ce pare nesfârşit, până vei decide în favoarea adevărului. Căci veşnicia nu se redobândeşte prin încă o negare a Cristosului din el. Şi, unde ţi-e mântuirea, dacă el nu e decât un trup? Unde ţi-e pacea, dacă nu în sfinţenia lui? Şi, unde e Dumnezeu Însuşi, dacă nu în acea parte a Lui pe care a pus-o pentru totdeauna în sfinţenia fratelui tău, să vezi adevărul despre tine, expus în sfârşit într-un mod pe care l-ai recunoscut şi înţeles?

Sfinţenia fratelui tău ţi-e taină şi binecuvântare. Greşelile lui nu îl pot lipsi de binecuvântarea lui Dumnezeu, şi nici pe tine, care îl vezi cu adevărat. Erorile lui pot provoca întârziere, de care ţi-e dat să îl eliberezi, ca să încheiaţi amândoi o călătorie care nu a început nicicând şi nu necesită încheiere. (…)El e oglinda ta, în care vezi judecata pe care ai emis-o la adresa voastră. Cristosul din tine vede sfinţenia lui. Specialitatea ta vede trupul lui, şi pe el nu îl vede.

Zădărnicia funcţiei neîndeplinite te va bântui cât timp îţi rămâne fratele adormit, până nu săvârşeşti ce ţi s-a dat să faci şi nu îl trezeşti din trecut. (…) Şi veţi vedea amândoi slava lui Dumnezeu în Fiul Său, pe care l- aţi confundat cu carnea şi l-aţi legat de legi ce nu au nicio putere asupra lui.

Specialitatea e funcţia ce ţi-ai dat-o tu. Te reprezintă pe tine singur-singurel, ca făptură creată şi întreţinută de tine însuţi, neavând nevoie de nimic şi nelegată de nimic din afara trupului. În ochii ei, eşti un univers separat, cu toată puterea de-a se păstra întreg în sinea lui, cu toate intrările zăvorâte nimic să nu pătrundă şi toate obloanele închise nici strop de lumină să nu intre. Veşnic atacat şi veşnic furios, mereu îndreptăţit să te înfurii, ai urmărit acest obiectiv cu o vigilenţă ce nu ai crezut că o să cedeze niciodată şi un efort ce nu ai crezut că o să înceteze niciodată. Şi toată această hotărâre îndârjită a urmărit un singur lucru: să faci din specialitate un adevăr.

Tot ce ţi se cere acum este să urmăreşti un alt obiectiv, cu mult mai puţină vigilenţă, un pic de timp şi un pic de efort; un obiectiv susţinut de puterea lui Dumnezeu şi înzestrat cu promisiunea reuşitei. Dar, dintre cele două, acesta ţi se pare a fi mai dificil. „Sacrificiul” sinelui îl înţelegi şi nu consideri că te costă prea mult. Dar un strop de disponibilitate, un semn de încuviinţare în direcţia lui Dumnezeu, un salut adresat Cristosului din tine ţi se par o povară obositoare şi anostă, prea greu de dus. Dar, ca să te consacri adevărului, aşa cum l-a stabilit Dumnezeu, nu ţi se cere niciun sacrificiu, nu ţi se solicită nicio sforţare, şi toată puterea Cerului şi forţa adevărului însuşi ţi se dau să îţi furnizeze mijloacele şi să îţi garanteze atingerea obiectivului.

Punctul de întâlnire.

      Pentru cei legați de lumea aceasta, ideea că sunt speciali constituie marele lor adevăr. Pentru fiecare, dorința proprie e lege. Nu este precupețit niciun efort, și niciun preț nu este prea mare pentru a scăpa “specialitatea’ de cel mai mic și mai mărunt atac, de cea mai mică îndoială sau sugestie că ea, “specialitatea” ar fi falsă.

      Cum ar supraviețui eul fără fie special? Cum să fii una cu cel mai mic și mai slab dintre muritori, când tu ești special, mai bun, mai frumos, mai deștept… Asta este ce-a făcut eul tău din tine; acesta este fiul tău cel care nu-și mai recunoaște întreaga putere dumnezeiască cu care a fost investit: o “odraslă a pământului” asupra căreia îți reverși întreaga dragoste, o “parodie a creației dumnezeiești”. Tu cel etern, te-ai desfăcut în două. Tu ești acum doi, unul mic, pământean, care domină, și unul dumnezeiesc. Pe tine cel dumnezeiasc te-ai uitat însă, amintirea lui Dumnezeu a pierit, și odată cu ea realitatea ta și a fraților tăi.

Nu căuta să îţi faci un adevăr din specialitate, căci, dacă ar fi adevărul, chiar ai fi pierdut. Fii, mai degrabă, recunoscător că ţi-e dat să vezi sfinţenia fratelui tău pentru că ea este adevărul. Şi ce e adevărat în el trebuie să fie la fel de adevărat în tine.

Întreabă-te următorul lucru: poţi tu să protejezi mintea? Trupul, da, puţin, şi nu de timp, ci temporar. Şi, oricât de mult ai crede că salvezi, răneşti de fapt. Pentru ce l-ai salva? Căci în această opţiune îi stau, deopotrivă, binele şi răul. Salvează-l pentru paradă, ca momeală să mai prindă un peşte, să îţi adăpostească specialitatea mai stilat sau să îţi încadreze ura într-o ramă de drăgălăşenie, şi îl condamni la distrugere şi moarte. Iar, dacă vezi scopul acesta într-al fratelui tău, aşa o să îl condamni pe al tău. Încadrează-ţi fratele, mai degrabă, într-o ramă de sfinţenie, ca adevărul să se poată răsfrânge asupra lui şi să te ferească de distrugere pe tine.

Testul pentru tot ce este pe pământ e, pur şi simplu, următorul: „La ce serveşte?” Răspunsul face din fiecare lucru ceea ce este pentru tine. De la sine, nu are înţeles, dar poţi să îi dai realitate, potrivit scopului în slujba căruia te pui.

Cursul acesta nu încearcă să predea ce nu se poate învăţa cu uşurinţă. Materia pe care o parcurge nu te depăşeşte, atâta doar că ce e al tău îţi va parveni atuncea când eşti gata.

Priveşte-te, şi vei vedea un trup. Priveşte trupul acesta într-o altă lumină, şi o să arate altfel, iar, fără lumină, pare să dispară. Dar eşti încredinţat că există pentru că îl mai poţi pipăi cu mâinile şi poţi să auzi cum se mişcă. Iată chipul celui care vrei să fii. E tocmai mijlocul prin care dorinţa ta devine realitate. El îţi dă ochii cu care îl priveşti, mâinile cu care îl pipăi şi urechile cu care asculţi sunetele pe care le scoate. El îţi demonstrează propria lui realitate.

Aşa devine trupul o teorie a fiinţei tale, fără să aducă dovezi din afara sa şi fără să întrevadă vreo portiţă de scăpare. Văzut prin proprii lui ochi, cursul pe care îl urmează este sigur. Creşte şi se ofileşte, înfloreşte şi moare. Şi nu te poţi concepe separat de el. (…) Iată cum e parodiată creaţia lui Dumnezeu.

Așa s-au făcut doi fii, care par să cutreiere pământul acesta, fără punct de întâlnire şi fără să se regăsească. Diferenţa dintre ei nu constă în felul cum arată, nici în direcţia în care se îndreaptă şi nici măcar în faptele ce le săvârşesc. Ci în scopul lor diferit. Fiul lui Dumnezeu reţine Voia Tatălui său. Fiul omului percepe o voie străină şi doreşte ca ea să se facă. Prin urmare, percepţia lui se pune în slujba dorinţei sale, dându-i aparenţe de adevăr. Şi totuşi, percepţia poate fi pusă în slujba altui scop. Nu e legată de specialitate decât prin alegerea ta. Şi ţi-e dat să alegi altfel şi să foloseşti percepţia într-alt scop ( al vindecării și mântuirii).


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.