Introducere.
Cristosul din tine nu sălășluiește într-un trup. Și totuși, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu ești într-un trup, și că nu poți fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieții tale. Ce îți dă viață nu poate sălășlui în moarte.
–
Niciunul ditre cei ce Îl poartă pe Cristos în ei nu poate să nu Îl recunoască pretutindeni. Dar nu și în trupuri. Cât se crede într-un trup, Îl poartă fără să își dea seama și nu Îl face manifest, căci fiul omului nu e Cristos Cel înviat.
–
Trupul nu are nevoie de vindecare. Dar mintea ce se crede trup chiar că e bolnavă. Aici Își expune remediul Cristos. Scopul Lui învăluie trupul în lumina Lui, și nimic din ce face sau ce spune trupul nu poate să nu Îl facă manifest pe El.
Legătura cu adevărul.
Prin intermediul minții tale devenită una cu Mintea Lui, trupul devine mijlocul de-a îndeplini sarcina pe care ți-a desemnat-o Hristos. Îți amintești poate, că toate mințile, percepute în mod fals ca fiind separate, fac parte din Mintea lui Dumnezeu. De aceea, lucrând prin mintea ta, Hristos Se întâlnește pe Sine în fiecare frate de-al tău cu care ai stabilit o relație sfântă. Iată calea întregirii Sale. De tine depinde ce vrei să fii – un trup sau un instrument al lui Hristos- și vei fi ceea ce alegi să percepi.
Percepţia îţi spune că tu eşti manifest în ce vezi. Vezi trupul, şi vei crede că eşti acolo. Şi fiecare trup pe care îl vezi îţi aminteşte de tine.
–
Percepţia e o alegere a ceea ce vrei să fii; a lumii în care vrei să trăieşti; a stării în care crezi că mintea ta va fi mulţumită şi satisfăcută. Ea alege, pe baza deciziei tale, unde crezi că eşti în siguranţă. Te dezvăluie ţie aşa cum vrei să fii.
Din capitolul anterior ai aflat că în tine sunt doi fii care par să cutreiere pământul fără să se întâlnească și fără să se regăsească: fiul omului – în trup, și Fiul lui Dumnezeu – în spirit. Tu, cel întreg, ești alcătuit din aceste două părți:
- o parte care împărtășește Voia Tatălui și în care trăiește Hristos.
- o parte minusculă dominată de dorința nebună de-a fi separat, diferit și special.
Spiritul Sfânt este Cel ce leagă de Hristos acea parte din tine ce se crede separată. Prin El te regăsești, căci El unește cele două părți stinghere ale tale.
Atâta vreme cât te crezi separat, Cerul ți se prezintă separat și el, dar tu – cel complet – ești mijlocul pentru Dumnezeu; nici separat, nici cu o viață aparte de a Lui. Viața Lui se manifestă în tine, care ești Fiul Lui. Prin tine își revarsă iubirea celestă, deplină și strălucitoare, ce “preface în lumină tot întunericul trupului, privind pur și simplu, dincolo de el, înspre lumină”.
Spiritul Sfânt este Profesorul lui Dumnezeu. El este Vocea Lui și Călăuza ta prin lumea timpului. El acționează de la nivelul Minții Unitare a lui Dumnezeu și-ți unește mintea separată cu Mintea lui Dumnezeu, și pe tine cu Sinele tău sfânt. Lasă-ți așadar mintea în seama Profesorului Sfânt.
Funcţia Spiritului Sfânt e să te înveţe cum să resimţi această unitate, ce trebuie să faci ca să o resimţi şi unde să te duci să faci ce trebuie făcut.
–
Toate acestea ţin cont de timp şi loc ca şi cum ar fi distincte, căci – câtă vreme crezi că o parte din tine e separată – conceptul unei Unităţi contopite într-un tot unitar nu are noimă. E evident că o minte atât de împărţită nu ar putea să devină niciodată Profesorul unei Unităţi ce uneşte în Ea lucrurile toate. De aceea, Ce este în această minte şi Ce reuşeşte să unească lucrurile toate trebuie să fie Profesorul ei. Dar Acesta trebuie să folosească limba pe care o poate înţelege mintea aceasta, în condiţia în care se crede ea. Şi trebuie să folosească toată învăţarea să transfere iluziile la adevăr, luându-ţi toate ideile false despre ce eşti şi îndrumându-te, dincolo de ele, la adevărul care este dincolo de ele. Toate acestea pot fi rezumate, foarte simplu, în felul următor:
*
Ce e totuna nu poate să fie diferit, iar ce e una nu poate să aibă părţi separate.
*
Mântuitorul de întunecime.
Frumos!
Fragmente:
Nu e evident că ce percep ochii trupului te umple de frică? Poate crezi că îţi vei afla speranţa satisfacţiei acolo. Poate îţi închipui că o să găseşti un strop de pace şi de satisfacţie în lume, în felul în care o percepi. Dar trebuie să îţi fie evident că rezultatul nu se schimbă. În ciuda speranţelor şi închipuirilor tale, rezultatul e întotdeauna disperarea. Şi nu sunt excepţii, nici nu vor fi vreodată. Singura valoare pe care o poate deţine trecutul e să înveţi că nu te-a răsplătit nicicând cu ceva ce ai vrea să păstrezi. Căci numai aşa vei fi dispus să renunţi la el şi să îl laşi să dispară pentru totdeauna.
–
Nu e ciudat că mai nutreşti speranţa satisfacţiei din partea lumii pe care o vezi? Ea nu te-a răsplătit – nicicum, nicicând, niciunde – decât cu frică şi vinovăţie! De cât timp ai nevoie să îţi dai seama că şansele unei schimbări în privinţa aceasta nu merită să amâni schimbarea ce ţi-ar aduce un rezultat mai bun? Căci un lucru este sigur: felul în care vezi, şi în care ai văzut de atâta timp, nu îţi dă temeiuri pe care să îţi bazezi speranţa viitoare, şi nimic care să îţi sugereze vreun succes. A-ţi pune speranţele unde nicio speranţă nu există precis te face să disperi. Dar disperarea aceasta tu o alegi, câtă vreme vrei să cauţi speranţa unde nu e niciodată de găsit.
–
Nu e oare la fel de adevărat că ai găsit o picătură de speranţă separat de aceasta: oarecare licărire – inconstantă, ezitantă, dar întrezărită – că speranţa e îndreptăţită pe motive ce nu sunt în lumea aceasta? Şi totuşi, speranţa că pot să fie aici te împiedică în continuare să renunţi la sarcina ingrată şi disperată pe care ţi-ai impus-o. Poate oare să aibă sens menţinerea credinţei fixe că mai ai de ce să urmăreşti ce a eşuat mereu, pe motivul că va izbuti subit şi că îţi va aduce ce nu ţi-a mai adus?
–
Trecutul său a eşuat. Bucură-te că a dispărut din mintea ta şi nu mai întunecă ce e acolo. Nu confunda forma cu conţinutul, căci forma e doar un mijloc pentru conţinut. Iar rama e doar un mijloc de-a ţine tabloul, să poată fi văzut. O ramă ce ascunde tabloul nu are niciun rost. Fără tablou, rama nu are înţeles. Rostul ei nu e să se pună în evidenţă pe ea, ci tabloul.
–
Oare cine îşi pune pe perete o ramă goală şi stă apoi în faţa ei, cu profundă reverenţă, ca şi cum ar avea de văzut acolo o capodoperă? Şi totuşi, nu faci altceva dacă îţi consideri fratele un trup. Tot ce ai de văzut e capodopera pe care a pus-o Dumnezeu în această ramă. Trupul o ţine o vreme, fără să o umbrească în niciun fel. Dar ce a creat Dumnezeu nu are nevoie de ramă, căci ce a creat El e susţinut şi înrămat de El în Propriu-I cadru. Dumnezeu te invită să Îi vezi capodopera. Oare preferi să vezi, în schimb, rama? Şi să nu vezi tabloul chiar deloc?
–
Spiritul Sfânt e rama pe care a montat-o Dumnezeu în jurul acelei părţi din El pe care ai vrea să o vezi separată.(…) Dumnezeu Şi-a pus capodopera într-o ramă ce va dăinui de-a pururi, când a ta se face praf. Să nu crezi însă că va fi distrus cumva tabloul. Ce creează Dumnezeu e la adăpost de toată stricăciunea, neschimbat şi desăvârşit pe vecie.
–
Acceptă rama lui Dumnezeu în loc de-a ta, şi vei vedea capodopera. Priveşte-i minunăţia, şi vei înţelege Mintea ce a gândit-o, nu în carne şi oase, ci într-o ramă la fel de minunată ca ea.
–
În întuneric, vezi-ţi mântuitorul de întunecime şi înţelege-ţi fratele aşa cum ţi-l arată Mintea Tatălui său. El va ieşi din întuneric când îl priveşti şi nu vei mai vedea întunecimea. Întunericul nu l-a atins nici pe el, nici pe tine care ţi-ai scos fratele în afară ca să îl poţi vedea. Nepăcătoşenia lui nu e decât imaginea alei tale. El este rama în care e montată sfinţenia ta, şi ce i-a dat Dumnezeu lui trebuie să îţi fi dat ţie. Oricât îşi scapă din vedere capodopera interioară văzând doar o ramă de întuneric, singura ta funcţie e tot aceea de-a vedea în el ce el nu vede. Şi, văzând asta, se împărtăşeşte viziunea care Îl vede pe Cristos în loc să vadă moartea.
–
Cum ar putea Domnul Cerului să nu Se bucure dacă Îi apreciezi capodopera?(…) Fratele acesta e darul desăvârşit pe care ţi-l face El. Dumnezeu e plin de bucurie şi de recunoştinţă când îi mulţumeşti desăvârşitului Său Fiu pentru ce este. Şi toată mulţumirea şi bucuria Lui se răsfrâng asupra ta, care vrei să Îi întregeşti bucuria, şi pe El odată cu ea.
–
Iartă-ţi fratele, şi nu te vei putea separa nici de el, nici de Tatăl lui.
–
Tu şi fratele tău sunteţi acelaşi, aşa cum Dumnezeu Însuşi e Unul şi de o Voie neîmpărţită. Şi trebuie să aveţi un singur scop amândoi, din moment ce v-a dat acelaşi scop la amândoi.(…) Să nu vezi în el păcătoşenia pe care o vede el, ci să îi dai cinstirea cuvenită, ca să vă poţi stima pe amândoi. Ţie şi fratelui tău vi s-a dat puterea mântuirii, ca să puteţi împărtăşi ieşirea din întuneric la lumină; ca să puteţi vedea ca tot unitar ce nu a fost nicicând nici separat, nici desprins de toată Iubirea lui Dumnezeu, deopotrivă dată.
Percepție și alegere.
- Legea fundamentală a percepției( valabilă în lumea aceasta):
*
Vezi ce crezi că există și crezi că există pentru că vrei să existe.
*
- Legea fundamentală a lui Dumnezeu ( valabilă în toată Creația) – Legea Iubirii :
*
Iubirea se creează pe ea și nimic în afară de ea.
*
Atâta vreme cât crezi în vinovăție, lumea pe care o percepi este o lume în care atacul este justificat. Nu căuta vinovați, iar lumea pe care o vei percepe va fi o lume în care atacul nu e justificat. Nu uita să-ți amintești mereu că percepția nu înseamnă cunoaștere. Percepția are la bază alegerea, cunoașterea însă, nu. Cunoașterea ține de Creator.
Percepția poate fi modificată în funcție de obiectivele pe care ți le stabilești și în funcție de alegerile pe care le faci. Lumea, așa cum e ea acum, alege să judece greșelile în loc să ierte. E o lume “păcătoasă” pentru că e o lume neiertată, iar greșelile sunt păstrate și reamintite. A ierta, înseamnă a trece cu vederea, și orice greșeală poate fi corectată.
Greşeala corectată e sfârşitul greşelii. Aşa continuă Dumnezeu să Îşi ocrotească Fiul, chiar şi în greşeală.
–
În felul Lui de a percepe lumea, nimic nu se vede care să nu justifice iertarea şi vederea desăvârşitei nepăcătoşenii. Nimic nu se iveşte fără a fi întâmpinat cu o iertare grabnică şi deplină. Nimic nu rămâne o clipă să ascundă nepăcătoşenia ce străluceşte neschimbată, mai presus de încercările jalnice ale specialităţii de-a o alunga din minte, unde trebuie să fie, şi de-a lumina trupul în schimb. Lămpile Cerului nu sunt la dispoziţia minţii să aleagă să le vadă unde vrea ea. Dacă alege să le vadă altundeva decât în casa lor, ca şi cum ar lumina un loc unde ele nu pot nicicând să fie, atunci Făcătorul lumii trebuie să îţi corecteze greşeala, ca să nu rămâi în întuneric, unde nu sunt lămpi.
–
Fiecare de aici a intrat în întuneric, dar nimeni nu a intrat de unul singur. Şi nici nu trebuie să stea mai mult de o clipită. Căci a venit cu Ajutorul Cerului în el, gata să îl scoată din întuneric la lumină în orice clipă. Clipa pe care o alege poate fi oricând, căci ajutorul e acolo, aşteptând doar alegerea lui. Iar, când alege să se folosească de ce i s-a dat, va vedea că fiecare situaţie pe care a considerat-o înainte un mijloc de a-şi justifica mânia se preface într-o întâmplare ce îi justifică iubirea. Va auzi cu claritate că, de fapt, chemările la luptă pe care le-a auzit mai înainte sunt chemări la pace. Va percepe că, acolo unde a dat atac, nu e decât un alt altar unde poate da iertare, cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult mai multă fericire. Şi va reinterpreta toată ispita ca pe o altă şansă de a-şi aduce bucurie.
–
Are fratele nevoie de ajutor sau de condamnare? Scopul tău este să fie mântuit sau osândit? Neuitând că ce reprezintă pentru tine el va face din alegerea aceasta viitorul tău. Căci alegi acum, în clipa în care tot timpul devine un mijloc de-a atinge un obiectiv. Alege deci. Dar recunoaşte că, prin alegerea aceasta, se alege – şi se va justifica – scopul lumii pe care o vezi.
Lumina pe care o aduci.
Mințile care se recunosc unite nu pot judeca, nu pot simți vinovăție și nu pot ataca. Ele caută numai ce le aduce bucurie.
Legea fundamentală a percepției s-ar putea în acest caz rescrie astfel:
*
Te vei bucura de ce vezi pentru că îl vezi ca să te bucuri.
*
Iar tu vei deveni purtătorul bucuriei, al luminii și al păcii:
Tu, făcătorul unei lumi care nu este, găseşte-ţi tihna şi odihna într-o altă lume în care sălăşluieşte pacea. Lumea aceasta o aduci cu tine tuturor ochilor obosiţi şi tuturor inimilor istovite care văd păcatul şi bat în ritmul tristului său refren. De la tine le poate veni odihna. Din tine se poate ivi o lume la vederea căreia se vor veseli şi în care inimile lor se bucură. În tine există o viziune care se extinde la toţi şi îi acoperă cu blândeţe şi lumină.
–
Nu ai vrea să o faci de dragul Iubirii lui Dumnezeu? Şi al tău? Căci gândeşte-te ce ar face pentru tine. Gândurile „rele” care te bântuie acum îţi vor părea tot mai răzleţe şi mai îndepărtate. Şi se vor depărta tot mai mult, căci soarele din tine a răsărit ca să le împingă din faţa luminii. Ele vor zăbovi puţin, foarte puţin, în forme sucite şi prea îndepărtate să le mai poţi recunoaşte, şi vor dispărea pentru totdeauna. Şi vei sta în lumina soarelui, în linişte, în inocenţă şi fără niciun strop de frică. Iar din tine se va extinde odihna pe care ai găsit-o, ca pacea ta să nu poată slăbi niciodată şi să nu te poată lăsa fără adăpost. Cei ce le oferă pace tuturor au găsit în Cer o casă pe care lumea nu o poate distruge. Căci e destul de mare să cuprindă lumea în pacea ei.
–
În tine e tot Cerul. În tine se dă viaţă fiecărei frunze care cade. În tine va cânta din nou fiecare pasăre care a cântat vreodată. Şi fiecare floare care a înflorit vreodată şi-a păstrat parfumul şi frumuseţea pentru tine.
–
Iată ce poţi să duci lumii întregi, şi tuturor gândurilor ce au intrat în ea şi au fost greşite un moment.
Starea de nepăcătoșenie.
- Starea de nepăcătoșenie este starea în care pur și simplu toată dorința de-a ataca a dispărut.
Atacul și păcatul sunt legate. Atacul îți face un dușman din Hristos și, odată cu El din Dumnezeu. Cum Sinele tău e una cu Sinele lui Dumnezeu, e lesne de înțeles că orice atac îndreptat în exterior este un atac asupra ta, iar cel care e rănit ești în primul rând tu. Ți-ai făcut din propriul tău Sine un dușman.
Funcția specială.
- Atunci când mai apare dorința de atac în timp ce ești pe drumul inocenței, te mai poți considera încă vinovat. Iartă-te pe tine însuți! Nu te condamna pentru propriile-ți greșeli mai mult decât l-ai osândi pe altul. Privește-te pe tine cu iubire și blândețe.
- Cei “speciali” sunt singuri în lumea aceasta. Ei nu văd c-ar avea o funcție de îndeplinit în lume, un loc în care să fie nevoie de ei, un scop pe care îl pot atinge perfect numai ei. Spiritul Sfânt dă fiecăruia în parte o funcție specială în planul mântuirii, pe care o poate ocupa numai el; un rol numai pentru el. Așa vede El “specialitatea”, căci dacă nu-ți îndeplinești rolul, planul nu poate fi dus la bun sfârșit. Rolul desemnat pentru tine este acela de-a te întregi într-o lume în care domină separarea, într-o lume în care legile lui Dumnezeu nu sunt respectate întocmai. Întregirea se realizează numai prin frații tăi.
Prin acest act de credinţă specială faţă de cineva considerat diferit de el însuşi, învaţă că darul i s-a dat lui însuşi, aşa că ei trebuie să fie unul singur. Iertarea e singura funcţie cu înţeles în timp. Iertarea este pentru toţi. Dar, când se lasă asupra tuturor, este deplină. Atuncea timpul nu mai este. Dar, cât mai eşti în timp, mai sunt multe de făcut. Şi fiecare trebuie să facă partea care i s-a alocat, pentru că de partea lui depinde întregul plan.
–
Mântuirea nu e decât ceva ce îţi aminteşte că lumea aceasta nu e casa ta. Legile ei nu îţi sunt impuse, valorile ei nu sunt ale tale. Şi nimic din ce crezi că vezi în ea nu există în realitate. Faptul acesta se vede şi se înţelege când îşi aduce fiecare aportul la desfacerea ei, după cum şi l-a adus la facerea ei. Specialitatea pe care a ales-o să îşi facă rău Dumnezeu a desemnat-o mijlocul mântuirii lui chiar din clipa în care a ales- o. Păcatul lui special a fost prefăcut în harul lui special. Ura lui specială a devenit iubirea lui specială.
–
Numai în întuneric specialitatea ta pare să fie un atac. În lumină, vezi în ea funcţia specială pe care o ai în planul de a-l mântui pe Fiul lui Dumnezeu de tot atacul şi de a-l lăsa să înţeleagă că e în siguranţă, după cum a fost întotdeauna şi după cum va rămâne atât în timp, cât şi în veşnicie.
Piatra mântuirii.
Spiritul Sfânt poate transforma în binecuvântare orice sentință pe care ai pronunțat-o asupra ta, orice crezi tu că este păcat, căci păcatul, dacă ar exista, ar fi imuabil, iar prețul păcatului e moartea. Așa cum am învățat, păcatul este o greșeală nerecunoscută și neadusă la lumină pentru a fi corectată de Spiritul Sfânt. Așa se transformă greșelile în păcat. Dacă păcatul ar fi real, ar însemna că Dumnezeu nu ar avea nicio putere, căci păcatul se ridică împotriva Lui.
Temelia Creației lui Dumnezeu – veșnică și nepieritoare – este Iubirea. Lumea aceasta face parte din Creație, și este o părticică din Cer atunci când nu se consideră separată de Creatorul ei. Felul în care funcționează ea nu este Voia Lui Dumnezeu. Temelia acestei lumi, sistemul ei de gândire și valori, nu Dumnezeu le-a creat.
Păcatul dorește să facă din această lume, o lume la adăpost de Iubire, separată de Creatorul ei. O lume a cărei temelie să fie “la fel de sigură cum e Iubirea, la fel de demnă de încredere cum este Cerul, la fel de tare cum este Însuși Dumnezeu”; un bastion al eului, în care trupul și “specialitatea” lui se află la loc de cinste.
În afară de Voia lui Dumnezeu nimic nu este etern, iar lucrurile pe care El nu le-a voit, se pot schimba, deci lumea aceasta se poate schimba. Niciun Gând al lui Dumnezeu nu are sens în cadrul acestei lumi, și nimic din ce crede lumea ca fiind adevărat nu are înțeles în Mintea Lui. Dar mintea ta face parte din Mintea lui Dumnezeu, că vrei, că nu vrei. Tu ești parte din Dumnezeu și din Creația Sa, că vrei, că nu vrei. Lumea aceasta este o lume nebună, după cum bine vezi. Așa că orice justificare a vreunei valori pe care o susține lumea, înseamnă o negare a sănătății mintale a Tatălui tău și a ta, căci Unul sunteți.
Lumea aceasta este schimbătoare, plină de contradicții și lipsită de înțeles pentru că se bazează pe păcat. Numai adevărul poate crea ceva neschimbător. Numai Spiritul Sfânt are puterea să schimbe temelia acestei lumi, să o așeze pe o bază și pe o percepție sănătoasă, care să-l ducă pe Fiul lui Dumnezeu la bucurie și sănătate mintală.
Iubirea este baza unei lumi sănătoase, și tot ce nu e iubire înseamnă păcat. Dimpotrivă, în ochii păcătosului o lume a iubirii este o lume nebună, lipsită de înțeles. Fiecare își definește astfel propriul adevăr. Aceasta este prima lege a haosului. ( Vezi cap. 23 – despre legile haosului).
Spiritul Sfânt ți-a dat o misiune pe care o ai de îndeplinit în mântuirea lumii, în așezarea ei pe noile baze ale iubirii. Ea se potrivește nevoilor tale particulare, timpului și locului în care crezi că te găsești. Ducându-ți la îndeplinire această funcție te poți elibera de spațiu, de timp și de toate limitările pe care crezi că le ai. Aceste credințe ale tale sunt semnul clar că nu ești vindecat, și că mintea ta nu poate alege în cunoștință de cauză. Alegerile tale nu sunt libere și nu se pot face cu rațiune și în lumina bunului simț. Pentru că nu ești încă “sănătos la minte” este nevoie de o alegere specială. Este nevoie ca Cineva care te cunoaște bine pe tine – așa cum te-a creat Dumnezeu- , și care are încredere în tine că vei reuși să ieși la lumină, să te călăuzească și să-ți corecteze deciziile ce sunt împotriva “luminării” tale.
Ar fi o nebunie să li se încredinţeze mântuirea celor demenţi. Deoarece Dumnezeu nu e nebun, El a numit pe Cineva ca El de sănătos la minte, să înalţe o lume mai sănătoasă în ochii tuturor celor ce au ales demenţa ca propria lor mântuire. Şi Acestuia I-e dat să aleagă forma cea mai potrivită pentru fiecare; una ce nu va ataca lumea pe care o vede fiecare, ci va intra în ea, în linişte, să îi arate că e nebun. Acesta nu face decât să îi indice o alternativă, un alt mod de a privi ce a văzut până atunci şi ce recunoaşte a fi lumea în care trăieşte şi pe care a crezut, până atunci, că a înţeles-o.
–
Pe ce se poate conta, dacă nu pe Iubirea lui Dumnezeu? Şi unde sălăşluieşte sănătatea mintală, dacă nu în El? (…) E Voia lui Dumnezeu să ţi-o aminteşti şi să ieşi astfel din cea mai profundă jale la deplină bucurie. Acceptă funcţia ce ţi s-a desemnat în planul lui Dumnezeu de-a arăta Fiului Său că iadul şi Cerul nu sunt acelaşi lucru, ci lucruri diferite. Şi că în Cer Ei sunt cu toţii acelaşi lucru, fără diferenţele ce ar fi făcut un iad din Cer şi un cer din iad, dacă ar fi fost posibilă o asemenea demenţă.
–
Mântuirea este renaşterea ideii că nimeni nu poate pierde ca să câştige cineva. Şi trebuie să câştige toată lumea, dacă e să câştige cineva. Aici se redă sănătatea mintală.(…) Asta e piatra pe care stă mântuirea, poziţia prielnică din care Spiritul Sfânt dă direcţie şi înţeles planului în care funcţia ta specială are un rol. Căci aici funcţia ta specială se întregeşte, pentru că împărtăşeşte funcţia întregului.
–
Ţine minte că toată ispita nu e decât convingerea smintită că ţelurile voastre ( al tău și al Tatălui) nu pot fi reconciliate. Moartea cere viaţă, dar viaţa nu se menţine cu orice preţ. Nimeni nu poate suferi ca să se împlinească Voia lui Dumnezeu. Mântuirea este Voia Lui din cauză că o împărtăşeşti. Nu doar pentru tine, ci pentru Sinele Care e Fiul lui Dumnezeu.
Celor ce mai cred că păcatul are înţeles le e extrem de greu să înţeleagă dreptatea Spiritului Sfânt. Precis cred că El le împărtăşeşte confuzia şi că nu poate evita răzbunarea pe care trebuie să o reclame modul în care concep ei dreptatea. Aşa că se tem de Spiritul Sfânt şi percep în El „mânia” lui Dumnezeu. Şi nu pot avea încredere că nu îi va ucide cu fulgere smulse din „focurile” Cerului chiar de Mâna mânioasă a lui Dumnezeu. Ei chiar cred că Cerul e iadul şi chiar se tem de iubire. Şi îi cuprinde o suspiciune adâncă şi fiorul rece al fricii când li se spune că nu au păcătuit nicicând. Lumea lor depinde de stabilitatea păcatului. Şi percep „ameninţarea” din partea a ceea ce Dumnezeu ştie a fi dreptate ca pe ceva mai distructiv pentru ei şi lumea lor decât răzbunarea, pe care o înţeleg şi o iubesc.
–
Aşa ajung să creadă că pierderea păcatului e un blestem. Şi fug de Spiritul Sfânt de parcă ar fi un mesager din iad, trimis de sus, cu perfidie şi cu viclenie, să le aplice răzbunarea lui Dumnezeu, deghizat în izbăvitor şi prieten. Ce altceva ar putea El să fie pentru ei decât un diavol, îmbrăcat în mantia unui înger, să îi inducă în eroare? Şi ce altă portiţă de scăpare are pentru ei decât o intrare în iad care pare să aducă a poarta Cerului?
–
Poţi fi un martor desăvârşit al puterii iubirii şi dreptăţii, dacă înţelegi că e imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să merite răzbunare. Nu e nevoie să percepi, în fiecare împrejurare, adevărul acestui lucru. Şi nu e nevoie nici să te bizui pe experienţa ta în lume, care nu e decât umbrele tuturor lucrurilor ce se întâmplă de fapt înăuntrul tău. Înţelegerea de care ai nevoie nu vine de la tine, ci de la un Sine mai mare, atât de mare şi de sfânt încât nu Se poate îndoi de inocenţa Sa. Funcţia ta specială e o chemare adresată Lui, să îţi surâdă ţie, a cărui nepăcătoşenie o împărtăşeşte. Înţelegerea Lui va fi a ta. Şi aşa se va îndeplini funcţia specială a Spiritului Sfânt.
–
Fără nepărtinire, nu există dreptate. Cum poate specialitatea să fie dreaptă? Să nu judeci pentru că nu poţi, nu pentru că eşti şi tu un păcătos nenorocit. Cum pot specialii să înţeleagă cu adevărat că dreptatea e aceeaşi pentru fiecare? Să iei de la unul pentru a-i da altuia trebuie să fie o nedreptate faţă de amândoi, din moment ce sunt egali în percepţia Spiritului Sfânt. Tatăl lor le-a dat la amândoi aceeaşi moştenire.
–
Ai dreptul la tot universul; la pace desăvârşită, la izbăvire deplină de toate efectele păcatului şi la viaţă veşnică, voioasă şi deplină în toate privinţele, după cum i-a stabilit-o Dumnezeu Fiului Său preasfânt. E singura dreptate pe care o cunoaşte Cerul şi tot ce aduce pe pământ Spiritul Sfânt.(…) Lumea induce în eroare, dar nu poate înlocui dreptatea lui Dumnezeu cu o versiune de-a ei. Căci numai iubirea este dreaptă.
–
Lasă iubirea să decidă, şi nu te teme niciodată că tu, în lipsa ta de justeţe, te vei lipsi de ce ţi-a acordat dreptatea lui Dumnezeu.
Dreptatea Cerului.
Să ne amintim!
- Ești dispus să fii eliberat de toate efectele păcatului?
- Dacă răspunzi “da” înseamnă că vei renunța la toate valorile acestei lumi în favoarea păcii Cerului. Recunoaște că adevărul trebuie să ți se reveleze, pentru că nu știi ce e.
Fragmentele de mai jos readuc în actualitate învățătura conform căreia, pe drumul mântuirii, toate convingerile și credințele noastre trebuie abandonate. Situațiile de viață pe care le întâmpinăm pot fi abordate în două moduri: fie împuternicim Spiritul Sfânt să ne călăuzească și să ne ofere soluția pentru rezolvarea definitivă a problemei în beneficiul tuturor celor implicați, fie ne împuternicim eul să rezolve problema în “beneficiul” personal.
În prima situație drumul ne este eliberat, și toți vor avea de câștigat, pe când în cea de-a doua se adună din ce în ce mai multe obstacole, pentru că nu există decât o rezolvare aparentă, în care cineva a “câștigat”, cu siguranță în defavoarea altuia, iar problema se adâncește și se complică, fiind departe de a fi rezolvată.
Orice răspuns la o problemă rezolvată de Spiritul Sfânt va fi întotdeauna unul prin care nu pierde nimeni. Fiece greşeală e o percepţie în care unul, cel puţin, e văzut în mod nedrept. Vederea inocenței face pedeapsa imposibilă și dreptatea, sigură.
–
Lumea rezolvă problemele altfel. Ea vede soluţia ca pe o stare în care s-a hotărât cine va câştiga şi cine va pierde; cât va lua unul şi cât va putea să mai apere păgubaşul. Problema însă rămâne tot nerezolvată, căci numai dreptatea poate stabili o stare în care nu există păgubaş; nimeni nu e lăsat nedreptăţit şi văduvit, cu temei – astfel – de răzbunare. Rezolvarea problemelor nu poate fi răzbunarea, care în cel mai bun caz poate să adauge o altă problemă la cea dintâi.
–
Principiul că dreptatea înseamnă că nimenea nu poate pierde e crucial pentru acest curs. Căci miracolele depind de dreptate. Nu cum se vede prin ochii acestei lumi, ci cum o cunoaşte Dumnezeu şi cum se reflectă cunoaşterea în vederea pe care o dă Spiritul Sfânt.
–
Nimeni nu merită să piardă. Vindecarea trebuie să fie pentru fiecare, căci nimeni nu merită atac de niciun fel. Un miracol e dreptate. Nu e un dar special făcut unora, dar refuzat altora ca mai nevrednici, mai condamnaţi, şi excluşi astfel din vindecare. Unde e dreptatea mântuirii, dacă unele greşeli sunt de neiertat şi cer răzbunare în loc de vindecare şi de revenirea păcii?
–
Toţi sunt la fel de îndreptăţiţi să Îi primească darul de vindecare, izbăvire şi pace. A-I da o problemă Spiritului Sfânt să ţi-o rezolve înseamnă că o vrei rezolvată. A ţine de ea să o rezolvi tu fără ajutorul Lui înseamnă a decide că trebuie să rămână nerezolvată, nesoluţionată, şi cu o trainică putere de nedreptate şi atac. Nimeni nu poate fi nedrept cu tine, de nu ai decis tu mai întâi să fii nedrept. Şi atunci probleme trebuie să apară să îţi blocheze drumul, şi pacea să fie spulberată de vânturile urii.
–
Dacă nu crezi că toţi fraţii tăi au acelaşi drept la miracole ca tine, nu îţi vei revendica dreptul la ele, pentru că ai fost nedrept faţă de unul cu aceleaşi drepturi. Caută să refuzi, şi te vei simţi refuzat. Caută să văduveşti, şi vei fi văduvit. Numai iertarea oferă miracole. Iar iertarea trebuie să fie dreaptă cu toţi.
–
Micile probleme pe care le păstrezi şi le ascunzi devin păcatele tale secrete. Adună praf şi cresc, până acoperă tot ce percepi şi nu mai eşti drept cu nimeni. Nu crezi că ai niciun drept. Iar amărăciunea, îndreptăţită la răzbunare şi lipsită de îndurare, te condamnă şi te declară nevrednic de iertare. Cei neiertaţi nu au ce îndurare să îi acorde altuia. Iată de ce singura ta răspundere trebuie să fie aceea de-a lua iertare pentru tine însuţi.
–
Miracolul pe care îl primeşti îl dai. Fiecare în parte devine o ilustrare a legii pe care stă mântuirea: dacă e să se vindece cineva, trebuie să li se facă dreptate tuturor; a da şi a primi sunt acelaşi lucru.
*
Ce e al lui Dumnezeu îi aparține fiecăruia și este ce i se cuvine.
*
