Curs de miracole: Cap.27- Vindecarea visului.

vindecarea visului 1

1. Tabloul răstignirii.

 

*

” Privește-mă, frate, de mâna ta mor !”

*

      Nedreptatea pe care o simți uneori îndreptată asupra ta e o tendință de a îmbina atacul și inocența. Tu, care te consideri inocent ( și așa și ești de fapt în esența ta), te simți atacat pe nedrept de un frate de-al tău. Și dacă e să fii atacat pe nedrept, precis el se face vinovat de acest lucru. Avem deodată două “victime”: tu care te simți atacat pe nedrept și “atacatorul” tău.

Ţine-o pe calea blândeţii, şi nu te vei teme de niciun rău şi de nicio umbră din noapte. Dar să nu îţi pui simboluri de groază în cale, căci vei împleti o cunună de spini din care nici tu, nici fratele tău nu veţi scăpa. Nu te poţi răstigni numai pe tine însuţi. Şi, dacă eşti nedreptăţit, el trebuie să îndure nedreptatea pe care o vezi tu. Nu te poţi sacrifica numai pe tine însuţi. Căci sacrificiul e total.

Vrei să faci din tine semnul că el şi-a pierdut inocenţa şi nu are decât să se uite la tine ca să-şi dea seama că a fost condamnat. Şi ce a fost nedrept faţă de tine se va abate, pe bună dreptate, asupra lui. Răzbunarea nedreaptă pe care o înduri îi aparţine acum lui şi, abătându-se asupra lui, pe tine te sloboade. Să nu doreşti să faci din tine un simbol viu al vinovăţiei lui, căci nu vei scăpa de moartea ce i-ai pregătit-o. Dar în inocenţa lui ţi-o afli pe a ta.

De câte ori consimţi să ai parte de durere, lipsuri, nevoi sau nedreptăţi, nu faci decât să îţi acuzi fratele că l-a atacat pe Fiul lui Dumnezeu ( din tine). Îi ţii în faţa ochilor un tablou al răstignirii tale, să vadă că păcatele lui s-au consemnat în Cer, cu sângele şi moartea ta, şi merg în faţa lui, blocându-i intrarea şi osândindu-l la iad. Dar de consemnat s-au consemnat în iad, şi nu în Cer, unde eşti inatacabil şi îi dovedeşti inocenţa. Portretul tău pe care i-l oferi ţi-l arăţi ţie de fapt şi îţi pui în el toată credinţa. Spiritul Sfânt îţi oferă, să îi dai, un portret al tău în care nu există nicio durere şi niciun reproş.

Atestă-i inocența și nu vinovăția. Vindecarea ta e alinarea și sănătatea lui căci dovedește că iluziile nu sunt adevărate. Nu voinţa de viaţă, ci dorinţa de moarte e motivaţia acestei lumi. Unicul ei rost este să dovedească realitatea vinovăţiei. Nu există gând, nici fapt, nici sentiment lumesc care să aibă o altă motivaţie decât aceasta.

      Orice durere, de orice fel, înseamnă boală, iar boala nu e decât o “mică” moarte: o formă de răzbunare încă nu totală. Spiritul Sfânt te învață să ierți pentru a vindeca vinovăția. Treci cu vederea atacul și arată-i “atacatorului” adevărul veșnic că nu poți fi rănit. Să nu-i oferi tabloul unui trup răstignit, căci nu ești trup, iar ce ești cu adevărat nu poate fi văzut și nici reprezentat. Un trup care nu este folosit pentru atac/contraatac nu resimte nicio durere, căci trecând cu vederea atacul, cicatricile se vindecă și lacrimile se șterg sub atingerea blândă a iertării și iubirii. Vei șterge astfel vinovăția care vă împovărează pe el și pe tine deopotrivă. Acum el își dă seama că nimic din ce l-a pus nebunia lui să facă  nu s-a făcut și nu a avut efecte de niciun fel. Reproșurile ce i-au împovărat inima vor dispărea, iar înțepătura înveninată și implacabilă a fricii se va vindeca. Proiectează însă vinovăție asupra lui, și păcatul își va face culcuș în sufletele voastre.

      Pentru a înțelege fragmentul de mai jos, amintește-ți că trupul este neutru. El nu are nicio altă importanță decât aceea că este un instrument de învățare pentru minte și un mijloc de comunicare în această lume pentru tine și pentru Spiritul Sfânt. Trupul nu este nici sănătos, nici bolnav; el este ce ai făcut tu din el. Boala este o expresie a minții nevindecate.

Împodobirea trupului caută să arate cât de încântătoare sunt mărturiile vinovăţiei. Grijile faţă de trup demonstrează cât de fragilă şi de vulnerabilă e viaţa ta, cât de uşor se distruge ce iubeşti. Depresia vorbeşte de moarte, iar vanitatea, de o reală preocupare cu absolut orice.

Indiferent de forma pe care o ia, boala e cea mai puternică mărturie a futilităţii, care le sprijină pe toate celelalte şi le ajută să zugrăvească tabloul în care păcatul e justificat. Bolnavii sunt îndreptăţiţi să aibă toate dorinţele nefireşti şi toate nevoile ciudate pe care le au. Căci cine ar putea să trăiască o viaţa curmată atât de devreme, fără să aprecieze valoarea bucuriilor trecătoare? Ce plăceri de durată ar putea exista? Cei firavi nu sunt oare îndreptăţiţi să creadă că fiece fărâmă de plăcere furată e o răsplată cuvenită pentru micile lor vieţi? Moartea lor va plăti preţul pentru toate, fie că se bucură de foloasele pe care le au, fie că nu. Sfârşitul vieţii trebuie să vină, indiferent cum s-a petrecut viaţa respectivă. Aşa că desfată-te cu trecătorul şi cu efemerul.

Acestea nu sunt păcate, ci mărturii la convingerea ciudată că păcatul şi moartea sunt reale, că inocenţa şi păcatul îşi vor găsi, la fel, sfârşitul în mormânt. Dacă ar fi adevărat, ai avea de ce să te mulţumeşti să cauţi bucurii trecătoare şi să îţi găseşti mici plăceri oriunde poţi. Dar, în acest tablou, trupul nu e perceput neutru şi fără un rost care să îi fie inerent.

Tabloul Spiritului Sfânt nu schimbă trupul în ceva ce nu e. Nu face decât să elimine din el toate semnele de acuzare şi de învinuire. Reprezentat fără vreun rost, trupul nu e văzut nici rău, nici bun; nici bolnav, nici sănătos. Nu oferă temeiuri să fie judecat nicicum. Nu are viaţă, dar nu e nici mort. Stă în afara întregii experienţe a iubirii sau a fricii. Căci acum nu este încă martor la nimic, rostul lui fiind deschis şi mintea reeliberată să aleagă la ce serveşte el. Acum nu este condamnat, ci aşteaptă să i se dea un rost, să poată îndeplini funcţia pe care o va primi.

Trupul poate deveni un semn al vieţii, o prevestire a izbăvirii şi un suflu de nemurire spre cei ce s-au săturat să tot inspire mirosul fetid al morţii. Lasă-l să aibă vindecarea ca rost al lui. Atunci va trimite mai departe mesajul pe care l-a primit şi, prin sănătatea şi frumuseţea lui, va proclama adevărul şi valoarea pe care le reprezintă. Lasă-l să primească puterea de-a reprezenta o viaţă fără sfârşit, de-a pururi neatacată.

Simplul mod de-a lăsa să se înfăptuiască asta este, pur şi simplu, următorul: laşi trupul să nu aibă niciun rost din trecut, când erai sigur că rostul lui era să cultive vinovăţia. Căci ar susţine sus şi tare că portretul tău ciuntit simbolizează pe vecie ceea ce reprezintă. Şi nu lasă niciun spaţiu în care să i se dea o perspectivă diferită, un alt rost. Tu nu îi cunoşti rostul. Nu ai făcut decât să dai iluzii de rost unui lucru pe care l-ai făcut să ascundă de tine funcţia ta. Acest lucru fără rost nu poate ascunde funcţia pe care a dat-o Spiritul Sfânt.

Iar, spre fratele tău, mesajul tău să fie:

 *

„Priveşte-mă, frate, de mâna ta trăiesc”.

*

2. Frica de vindecare.

*

Cine se teme de vindecare?

Numai cei pentru care sacrificiul și durerea fratelui lor reprezintă propria lor seninătate.

*

      Vindecarea e înfricoșătoare pentru mulți. Un trup vătămat este un trup care acuză. Este “dovada” faptului că după ce fratele tău te-a rănit, nu merită să-l mai iubești sau să ai încredere în el. Trupul tău vătămat te învață că trebuie să te ferești de el, căci dacă a atacat odată, va mai ataca. Deși iertarea este un act de caritate, nu o merită. Poate fi compătimit, dar nu disculpat.

      Acesta este tabloul lumii în care mereu se caută vinovați, și mereu se decide că cei vinovați trebuie pedepsiți, căci nu merită iertare. Acesta este  tabloul unei lumi nevindecate, în care unii atacă -pentru că se cred îndreptățiți s-o facă – , iar ceilalți se apără – pentru că se cred de asemenea îndreptățiți s-o facă.

   Cei nevindecați nu pot să ierte. Trupurile vătămate, sunt considerate consecințe reale ale unor păcate la fel de reale,  demonstrate prin simplul fapt că rezultatele lor se văd cu ochiul liber. Ce-ar putea fi mai concludent decât atât? La nivel intelectual însă, atunci când ai înțeles mecanismul iertării dar nu-l poți încă pune în practică, ai putea spune:

*

„Fratele meu, m-ai rănit, şi totuşi, fiindcă îţi sunt superior, te scuz că m-ai rănit.”

*

       Rana și scuza nu pot coexista. Acest tip de iertare nu este iertare adevărată și nici confirmarea păcii din tine. Atunci când ai învățat cu adevărat să treci cu vederea atacul, pacea ta nu va fi tulburată de nimic, iar rana nu se va produce, așa că pur și simplu nu ai ce ierta. Nu există vinovăție, nu există păcat. Ești eliberat și tu, și “atacatorul” tău. A fost o simplă greșeală fără niciun efect.

      În ceea ce privește corecția, recunoaște că încerci să îți aloci asupra fraților tăi acest “drept” ce nu-ți aparține. Corecția nu e funcția ta. În această lume singurul tău rol este să înveți să ierți. Aceasta este singura corecție pe care o poți face: să înlocuiești atacul cu iertarea.

      Corecția este numai funcția Spiritului Sfânt.

    În această lume tu nu poți să corectezi, pentru că nu ești întreg. În această lume ai venit prin separare. Mintea ta este scindată: o parte a rămas în Mintea lui Dumnezeu iar cealaltă parte a devenit mintea eului. Toată judecata și corecțiile pe care încerci să le faci aici, le faci din perspectiva eului. Judeci numai cu jumătate de minte, pentru că de cealaltă, care mai este încă în puterea Spiritului Sfânt, nici nu te mai interesează. Cealaltă jumătate a minții tale, care face parte din Mintea lui Dumnezeu, este aceeași cu a fraților tăi. Prin ea se face unirea. Mintea eului îți spune că ești separat și că poți să-ți însușești funcția lui Dumnezeu.

      Pentru mintea ta scindată corecția este un mod de a pedepsi, în altcineva, păcate pe care nici măcar nu ești în stare să le vezi ca fiind și ale tale. Acest altcineva, pe care îl percepi ca fiind separat – căci doar are un trup separat-, devine victima și nu fratele tău. Consideri că se deosebește de tine prin faptul că e mai vinovat și că are nevoie să-l corectezi tu, care ești mai inocent decât el.

      Învață acest simplu fapt: Mintea ta este împărțită în două. Mintea eului și Mintea lui Dumnezeu. Sinele tău este împărțit în două: sinele (eul) și Sinele divin. Toți frații tăi s-au separat din aceeași Sursă și acolo se vor cu toții, redevenind un tot unitar. Nu poți fi întreg până nu-ți reunești cele două părți. Atunci vei redeveni Fiul lui Dumnezeu, întreg, complet, unul cu Dumnezeu, cu toți frații tăi și cu toată Creația. Cât ești încă în această lume, lasă-L pe Spiritul Sfânt să pătrundă în mintea eului tău, pentru a o uni cu Mintea lui Dumnezeu. El reprezintă cealaltă jumătate a ta și legătura ta permanentă cu Sursa.

    Iată de ce atunci când decizi să aplici corecții altora nu-ți dai seama că greșelile lor sunt și ale tale. Mai mult, în virtutea ideii năstrușnice de superioritate, toate greșile celorlați devin în ochii tăi păcate, pe când ale tale nu sunt decât simple erori. Ale lor merită pedepsite, pe când ale tale, pe bună dreptate, pot fi trecute cu vederea. Tot timpul plasezi ținta corecției în afara ta, pentru că te crezi separat. În felul acesta, fratele tău devine cealaltă jumătate a ta pe care o negi.

Corecţia trebuie lăsată în seama Celui Care ştie că iertarea şi corecţia sunt acelaşi lucru. Nu e ceva ce poţi să înţelegi cu jumătate de minte. Lasă, aşadar, corecţia în seama Minţii unite, funcţionând ca tot unitar pentru că nu are un scop împărţit şi nu concepe – ca unică funcţie – decât o singură funcţie.

 

3. Dincolo de toate simbolurile.

      Ai învățat că în lumea aceasta trupul nu este decât un instrument de învățare pentru minte. Nu are funcțiile pe care i le dai tu, iar utilizarea lui corectă nu presupune obținerea de plăceri efemere. Dincolo de obiectivele mărunte și pe termen scurt ale vieții în lume, ai un singur obiectiv pe care nu trebuie să-l scapi din vedere: mântuirea. Trebuie să părăsești lumea iluziilor pentru a pătrunde în lumea reală.

      Ai învățat că nu ești trup. Ești spirit, ești liber, și mereu așa cum te-a creat Dumnezeu. Așa ești tu, cel întreg și puternic. În lumea aceasta însă tu nu percepi decât jumătate din tine și din fratele tău: un trup și sinele lui egotic. Nu știi ce înseamnă puterea, pentru că i-ai dat alte definiții. O asociezi de regulă cu victoria, de orice fel ar fi ea. Cu toate acestea puterea, pentru a fi ea însăși înseamnă neopunere.

      Atunci când nu te zbați și nu te opui vei permite puterii să se înfiripe. Puterea are nevoie de loc liber pentru a putea să se așeze și să se manifeste. Puterea vine de la Dumnezeu și cu Dumnezeu odată.

Un spaţiu gol, neperceput umplut, un interval de timp nefolosit, neperceput drept consumat şi pe de-a-ntregul ocupat, devin o invitaţie silenţioasă făcută adevărului – să intre şi să se simtă ca acasă. Nicio pregătire nu se poate face, să sporească atracţia reală a acestei invitaţii. Căci ce laşi tu vacant, Dumnezeu va ocupa, iar – unde este El – trebuie să fie şi adevărul. Putere neslăbită, fără opus, iată ce e creaţia. Pentru ea nu sunt simboluri. Nimic nu trimite dincolo de adevăr, căci oare poate fi reprezentat mai-mult-ca-totul?

Aşa cum nimicul nu poate fi reprezentat într-un tablou, tot aşa nu există simbol pentru totalitate. Realitatea se cunoaşte, în ultima instanţă, fără formă, nereprezentată şi nevăzută.

      În lumea aceasta, iertarea înseamnă putere lipsită de orice limite. Ea este mijlocul prin care Spiritul Sfânt te conduce către adevăr, în lumea reală. Lumea aceasta este o lume a învățăturii, iar iertarea are sens aici, atâta timp cât este necesară învățarea. Atunci când învățarea s-a încheiat, adevărul s-a revelat, iar iertarea și Profesorul care te-a îndrumat pe drumul cunoașterii și-au încheiat misiunea. Ai pătruns acum în lumea în care nicio alegere nu-și mai are rostul, căci adevărul nu are opus. Pentru că învățarea e încheiată și mintea ta este pregătită, Dumnezeu va face ultimul pas. Vei vedea acum acea jumătate pe care nu ai văzu-to, care ți-a rămas necunoscută atâta timp, dar care nu a încetat niciodată să existe – partea nevăzută a creației, de dincolo de simboluri, în care nu ți s-a cerut până acum decât să crezi.

Iertarea dispare, simbolurile pălesc şi nimic din ce au văzut vreodată ochii sau au auzit urechile nu rămâne să fie perceput. A sosit o putere total nelimitată, nu pentru a distruge, ci pentru a primi ce e al său. Posibilitatea de-a-ţi alege funcţia a dispărut de pretutindeni. Alegerea pe care ţi-e frică să nu o pierzi nu ai avut-o niciodată. Şi totuşi, numai ea pare să împiedice puterea nelimitată şi gândurile neîmpărţite, complete şi fericite, fără opus. Nu cunoşti pacea puterii ce nu se opune la nimic. Dar de alt fel nu poate să existe. Primeşte cu căldură puterea mai presus de iertare, mai presus de lumea simbolurilor şi a limitărilor. El vrea pur şi simplu să fie, aşa că El pur şi simplu este.

4. Răspunsul liniștit.

      Toate problemele se rezolvă în liniște. În conflict este imposibilă rezolvarea și  niciun răspuns nu va fi limpede și clar, pentru că în conflict problema e văzută în diferite feluri, în funcție de lumina în care e privită. Dat fiind faptul că tu ești în conflict, nu poți rezolva de unul singur nicio problemă. Singura rezolvare corectă vine de la Spiritul Sfânt, căci El e Vocea pentru Dumnezeu, și numai El are privirea de ansamblu necesară rezolvării problemei pentru beneficiul tuturor celor implicați..

      Primirea răspunsului corect este imposibilă în starea mentală în care te afli. De aceea Dumnezeu ți-a dat o cale pentru a ajunge în starea mentală în care accesul la soluția problemei este posibilă. Soluția există deja, numai accesul la ea este încă limitat din cauza stării de conflict în care te afli. Mijlocul pe care ți l-a dat Dumnezeu pentru accesarea soluției este clipa sfântă. Nu încerca să găsești soluții în afara clipei sfinte, căci numai atunci vei vedea cât de simple și ușor de rezolvat sunt problemele.

      În afara clipei sfinte, în lume, toate întrebările nu sunt nicidecum întrebări la care se dorește cu adevărat răspuns, sau probleme ce se doresc rezolvate. Sunt numai pretexte pentru a-ți face cunoscut  punctul de vedere și a-ți redeclara dreptul la opinie.

      În lume răspunsurile nu fac decât să dea naștere la alte întrebări, lăsând de fiecare dată întrebările fără răspuns și problemele fără rezolvare sau cu o rezolvare aparentă. De aceea, pentru un răspuns corect și o rezolvare definitivă a problemei trebuie să accesezi clipa sfântă.

      Clipa sfântă este intervalul în care mintea este suficient de liniștită pentru a primi un răspuns. Ea trebuie exersată sistematic, presupunând o practică spirituală regulată (vezi culegerea de exerciții și instrucțiunile finale din Manualul pentru profesori. )

      Mai multe despre clipa sfântă aici: Clipa sfântă

5. Exemplul vindecării.

      Să vindeci este un miracol, dar miracolul are nevoie de tine ca să înceapă, pentru ca apoi să se poată extinde fără ajutorul tău.

*

Nu poți să vindeci altfel decât vindecându-te pe tine.

*

      Cine poate oferi ceva ce nu are el însuși? Lasă-te vindecat întâi tu, pentru ca apoi să poți împărtăși această vindecare.

     Spiritul Sfânt îți vorbește ție, dar Vocea Lui se extinde prin tine dacă Îl asculți, și dacă accepți ce îți spune.

      Sănătatea ta e martorul sănătății pe care o poți împărtăși. Singurul mod prin care poți vindeca este să îți dorești cu ardoare să te vindeci tu. Aceasta trebuie să fie unicul tău scop.

      Singura cerință pentru vindecare e lipsa fricii, căci cei cuprinși de frică nu se pot vindeca și nici nu pot vindeca.

      Pare foarte greu, dar iată, se aduc asigurări că pentru vindecare, conflictul nu trebuie să fi dispărut pe veci din mintea ta, căci altfel, nu ai mai fi fost aici, și nu ar mai fi fost nevoie de vindecare. Așa că poți să fii blând cu tine și să accepți că este suficientă chiar și o singură clipă în care să iubești fără atac – clipa sfântă. În această singură clipă mintea a depășit orice conflict și a ajuns la pace. În clipa aceea ești vindecat. Acolo își au originea miracolele.

Vino la clipa sfântă şi fii vindecat, căci nimic din ce primeşti acolo nu laşi în urmă la revenirea ta în lume. Şi, binecuvântat fiind, vei aduce binecuvântare. Viaţa ţi-e dată să o dai lumii muribunde. Şi ochii suferinzi nu vor mai acuza, ci vor sclipi de mulţumiri la adresa ta, care le-ai dat binecuvântare. Strălucirea clipei sfinte îţi va lumina ochii şi le va da puterea să vadă, în schimb, dincolo de toată suferinţa, chipul lui Cristos. Vindecarea înlocuieşte suferinţa.

Prin urmare, vindecarea ta e tot ce necesită lumea ca să se vindece. Are nevoie de o singura lecţie perfect învăţată. Şi atunci, când o vei uita, lumea îţi va reaminti cu blândeţe ce ai învăţat- o. Mulţumirile pe care ţi le aduce ţie, cel ce te-ai lăsat vindecat ca ea să poată trăi, nu îşi vor reţine avântul. Ea îşi va chema martorii să îţi arate chipul lui Cristos ţie, cel ce le-ai adus văzul, prin care i-au fost martori.

Vindecarea ta se va extinde şi va ajunge la probleme pe care nu le-ai crezut ale tale. Toată vindecarea trebuie să se desfăşoare în mod licit, în concordanţă cu legi corect percepute, dar neîncălcate niciodată. Să nu te temi de felul în care le percepi. Deşi greşeşti, există în tine Unul Care nu greşeşte.

Lasă, aşadar, transferul învăţării tale în seama Celui Care chiar înţelege legile, şi Care îţi va garanta că vor rămâne neîncălcate şi nelimitate. Rolul tău e doar acela de-a aplica la tine ce te-a învăţat El, iar El va face restul. Aşa îţi vor dovedi puterea învăţării tale toţi martorii diverşi şi numeroşi pe care îi va găsi. Dintre toţi, fratele tău va fi primul, dar mii stau după el şi, după fiecare dintre ei, mai stau încă o mie. Fiecare poate părea să aibă o problemă diferită de celelalte. Dar toate se rezolvă la un loc. Şi răspunsul lor comun arată că întrebările nu au putut să fie separate.

Toţi martorii pe care îi vezi vor fi cu mult mai puţini decât sunt în realitate. Infinitul nu poate fi înţeles prin simpla numărare a părţilor separate care îl alcătuiesc. Dumnezeu îţi mulţumeşte pentru vindecarea ta, căci ştie că e un dar de iubire închinat Fiului Său, şi deci Lui Însuşi.

6. Martorii păcatului

*

” Ești aici, în acest trup și poți să fii rănit.

Poți avea parte și de plăcere, dar numai cu prețul durerii.”

*

      Așa glăsuiesc martorii păcatului: durerea și plăcerea.

   Durerea trupului, ca și plăcerea pe care acesta ți-o oferă, demonstrează că trupul trebuie să fie real. Dar trupul este făcut neutru și nu are niciun scop. Tu îi folosești ochii să vezi, urechile să auzi și îl lași să-ți spună ce simte. Nu știe ce simte. Tot ce-ți spune el, este ce l-ai învățat să spună, prin simbolurile și numele pe care i le-ai dat spre folosință. Crezi că-ți spune adevărul, dar primești un “adevăr” schimbător. Adevărul este unul singur, nu are opus și nu se schimbă, deci ce primești de la trup nu este nicicum adevărul.

    Ce primești de la trup este durere și plăcere, iar ele impun atenție, aceeași atenție pe care ar trebui să I-o acorzi Spiritului Sfânt și Vocii Sale. Durerea și plăcerea sunt efemere, și nu duc nicăieri, motiv pentru care sunt ireale. Real este numai ce primești prin Vocea de la Dumnezeu. Pentru fiecare martor la moartea trupului, El îți trimite un martor la viața ta în Cer.

     Orientează-ți atenția către Spiritul Sfânt, și nu către trup, căci pentru Spiritul Sfânt, străpungerile durerii, plăcerile lumești și chinurile morții sunt un apel la vindecare și un strigăt de ajutor într-o lume a suferinței. Năzuiește către clipa sfântă, căci este clipa vindecării tale, în care vei deveni martor al miracolelor și nu al legilor păcatului.

Nu e nevoie să mai suferi. Dar e nevoie să fii vindecat…

Fii vindecat ca să poți vindeca și nu suporta să ți se aplice legile păcatului. Și ți se va dezvălui adevărul – ție, ce ai ales să lași simbolurile iubirii să înlocuiască păcatul.

7. Visătorul visului

      În lumea aceasta ești visătorul unui vis de pedepsire. Te vezi atacat pe nedrept  de ceva ce nu ești tu, de ceva din afara ta, iar pentru acest “altceva” care nu ești tu, nu te consideri responsabil. Ești atacat cu siguranță din exterior căci suferința o simți, și nu poți scăpa, căci sursa suferinței  o crezi  în afară. Aceasta e problema ta: ești atacat de ceva din afara ta și nu poți să scapi.

      Poți scapa. Tot ce trebuie să faci este să vezi problema așa cum este, nu cum ai rânduit-o tu.

   Raționamentul prin care se face, se sprijină și se menține lumea este următorul:

„Din cauza ta fac ce fac. Prezenţa ta îmi justifică mânia, iar tu exişti şi gândeşti separat de mine. Pe când tu ataci, eu nu pot să fiu decât inocent. Şi pricina din care sufăr e atacul tău.”

      Acest raționament pare logic, pentru că lumea chiar pare că te rănește și de aceea nu crezi că este necesar să treci dincolo de ce pare atât de evident pentru a găsi adevărata cauză a suferinței tale.

      Tu te simți condamnat și neputincios în această lume, dar, deși nu  recunosc, toți frații tăi se simt la fel. E o nevoie comună de izbăvire, iar izbăvirea are un plan de desfășurare în care fiecare își are rolul său.

    Rolul pe care îl joci în salvarea lumii de la condamnare este propria ta scăpare.

   Primul atac asupra ta a avut loc atunci când ai decis să te separi de frații tăi.   Este propriul tău atac asupra ta. Nu te atacă altcineva. Nu căuta altă cauză a suferinței, căci nu există.

La un moment dat, nu ţi-ai dat seama de cauza lucrurilor cu care pare să te năpăstuiască lumea, neinvitată şi nerugată. De un lucru ai fost sigur: vinovăţia ta nu s-a numărat printre cauzele multe ce ai perceput că îţi provoacă suferinţă şi durere. Şi în niciun caz nu le-ai cerut tu. Aşa s-au produs iluziile toate. Cel ce le face nu vede că le face el, şi atunci realitatea lor nu de el depinde. Cauza pe care o au e ceva total independent de el, iar ce vede este separat de mintea lui. El nu se poate îndoi de realitatea propriilor vise, căci nu vede rolul pe care îl joacă în făurirea lor şi în silinţa de-a le face să pară reale.

Nimeni nu se poate trezi dintr-un vis pe care lumea îl visează pentru el. El devine o parte din visul altcuiva. Nu poate opta să se trezească dintr-un vis nefăurit de el. Aşa că stă neputincios, victima unui vis conceput şi întreţinut de o minte separată. Cât de nepăsătoare trebuie să fie cu el această minte, la fel de neatentă la pacea şi la fericirea lui ca vremea sau ca timpul zilei. Ea nu îl iubeşte, ci îl distribuie, pe placul ei, în orice rol ce îi satisface visul. Atât de mică e valoarea lui, încât e doar o umbră mişcătoare, dansând, săltând de colo-colo, după voia unei intrigi fără sens, concepute în deşarta visare a lumii.

      Aceasta este unica alternativă pe care o poți alege dacă negi că mintea ta e locul unde stă cauza suferinței. Bucură-te că e așa, căci în cazul acesta, ești singurul care poate hotărî destinul tău în timp. Ești singurul care poate alege între viață și moarte, trezire și somn, pace și război, vise și realitate.

      Crezi că ai de optat între un tine infim, cu visul tău secret, și o lume enomă ce visează diferit. Visul lumii și visul tău formează un tot unitar. Visul lumii nu este decât o parte din visul tău. Partea lumii pe care o vezi și care pare atât de reală, face parte din visul lumii ce a pornit din visul tău secret și pe care nici măcar nu îl percepi: visul separării.

      Tu nu te vezi decât pe poziția celui năpăstuit, atacat mereu de lumea din jurul tău. Acesta este partea de suprafață a visului tău despre lume, dar dedesubt mai este o parte a visului la care nici nu te gândești, o parte a visului în care ești văzut și tu de lume  la fel cum vezi tu lumea.

Un frate separat de tine, un duşman străvechi, un ucigaş ce te pândeşte în noapte şi îţi urzeşte moartea, dar ţi-o plănuieşte lungă şi lentă; iată ce visezi. Dar dedesubtul acestui vis mai este unul, în care tu devii ucigaşul, duşmanul secret, devoratorul şi distrugătorul atât al fratelui tău, cât şi al lumii. Aici e cauza suferinţei, spaţiul dintre micile tale vise şi realitatea ta. Mica fisură pe care nici nu o vezi, locul în care s-au născut iluziile şi frica, momentul groazei şi al urii străvechi, clipa dezastrului, toate sunt aici. Aici e cauza irealităţii. Şi tot aici se va şi desface.

Tu eşti visătorul lumii viselor.

Atât de înspăimântător e visul, atât de real în aparenţă, încât ( Fiul lui Dumnezeu) nu s-ar putea trezi la realitate fără sudoarea groazei şi un urlet de mortală frică, de nu i-ar preceda trezirea un vis mai blând, îngăduind minţii lui mai calme să întâmpine cu bucurie, nu cu teamă, Vocea ce îl îndeamnă drăgăstos să se trezească; un vis mai blând, în care suferinţa lui s-a vindecat şi fratele-i i-a fost prieten. Dumnezeu i-a voit o trezire blândă şi voioasă, şi i-a dat mijloace să se trezească fără frică.

Acceptă visul dat de El în locul visului tău. Nu e greu să schimbi un vis odată ce-ai recunoscut visătorul. Găseşte-ţi odihna în Spiritul Sfânt şi lasă visele Lui blânde să le înlocuiască pe cele pe care le-ai visat în groaza şi în frica morţii. El aduce vise de iertare, în care nu ai de ales între cine este ucigaşul şi cine să fie victima. În visele pe care le aduce El nu există nici omor, nici moarte. Visul vinovăţiei ţi se şterge din priviri, deşi ai ochii închişi. Un surâs a venit să îţi lumineze chipul adormit. Somnul ţi-e liniştit acum, căci acestea sunt vise fericite.

Visează faptele de bunătate ale fratelui tău, în loc să stărui asupra greşelilor lui în visele tale. Alege să îi visezi consideraţia, în loc să enumeri rănile pe care ţi le-a dat. Iartă-i iluziile şi mulţumeşte-i pentru tot sprijinul pe care ţi l-a dat. Şi nu îi desconsidera numeroasele daruri pentru că nu e perfect în visele tale. El îşi reprezintă Tatăl, pe Care Îl vezi oferindu-ţi atât viaţă, cât şi moarte.

Frate, El nu dă decât viaţă. Dar ce vezi tu ca daruri oferite de-al tău frate reprezintă darurile ce visezi că ţi le dă Tatăl tău.

 
 8. “Eroul” visului.
         Cine este “eroul” visului? Trupul. Fără el nu ar exista vis.
     Exită multe vise în care se poveștește despre cum a luat el naștere în această lume din alte trupuri, despre cum a pătruns în lumea din afara trupului din care s-a născut, despre cum trăiește puțin și moare, despre cum ” se unește în țărână cu alte trupuri care mor ca el“. În timpul vieții își caută prieteni și dușmani, iar principala lui preocupare este siguranța și confortul. Caută plăceri și evită durerea și, mai întâi de asta, învață că plăcererile și bucuriile sunt diferite și învață să facă distincție între ele.

Trupul caută să îşi dovedească în multe feluri autonomia şi realitatea. Se acoperă cu lucruri cumpărate cu mici discuri de metal sau fâşii de hârtie pe care lumea le declară reale şi valoroase. Munceşte să le obţină, făcând lucruri fără sens, şi le aruncă pe lucruri fără sens, de care nu are nevoie şi pe care nici nu le vrea. Plăteşte alte trupuri să îl ocrotească şi să agonisească şi mai multe lucruri fără sens, pe care să le poată numi ale sale. Îşi caută trupuri speciale cu care să îşi poată împărtăşi visul. Uneori visează că e cuceritor de trupuri mai slabe decât el. Iar, în unele faze ale visului, e robul unor trupuri care îl rănesc şi îl torturează.

    Acesta este visul lumii. Aventurile trupului de la naștere până la moarte constituie tema eternă a visului, iar eroul nu se va schimba niciodată. În această lume trupul va încerca să te convingă că el este cauza iar tu, neputincios, ești doar efectul său. Nicicum să nu-ți treacă prin cap că tu poți fi cauza și că poți schimba efectul după propria ta dorință.

      Amintește-ți că în lumea reală din care ai venit, trupul nu înseamnă nimic, iar pe pământ trupul este neutru și trebuie utilizat doar ca un instrument de învățare, trezire și vindecare pentru minte. În acest vis nebun, el este efectul, nu cauza. Îl poți controla tu pe el, nu el pe tine.

Hai atunci să vedem începutul visului, căci partea pe care o vezi tu nu e decât a doua parte, a cărei cauză se află în cea dintâi. Niciunul dintre cei ce dorm şi visează în lume nu îşi aduce aminte de propriul lui atac asupra sa. Nimeni nu crede că a existat într-adevăr o vreme în care nu a ştiut nimic de niciun trup şi nu ar fi putut concepe niciodată realitatea acestei lumi. Ar fi văzut numaidecât că ideile acestea sunt o singură iluzie, prea ridicolă să nu fie desfiinţată în hohote de râs. Cât de serioase par acum! Şi nimeni nu îşi poate aduce aminte când au fost întâmpinate cu neîncredere şi hohote de râs.

În veşnicie, unde toate una sunt, s-a strecurat o mică idee smintită, de care Fiul lui Dumnezeu nu şi-a amintit să râdă. Prin uitarea lui, gândul a devenit o idee serioasă, capabilă de două lucruri: să fie realizată şi să aibă efecte reale. Împreună le vom desfiinţa pe amândouă în hohote de râs, înţelegând că timpul nu se poate strecura în veşnicie. E o glumă să crezi că timpul poate ajunge să ocolească veşnicia, ceea ce înseamnă că timpul nu există.

O eternitate în care timpului i se acordă realitate, o parte din Dumnezeu care se poate ataca de una singură, un frate separat pe post de duşman, o minte într-un trup – toate sunt forme de circularitate al căror sfârşit începe la început, sfârşind la cauză.

Nu e uşor să percepi gluma când, peste tot în jurul tău, vezi cu ochii gravele ei consecinţe, dar fără cauza lor trivială. Fără cauză, efectele chiar par serioase şi triste. Şi totuşi, ele nu sunt decât o consecinţă. Iar cauza lor e cea care nu rezultă din nimic şi nu e decât o glumă.

Râzând cu bândețe, Siritul Sfânt te roagă să Îi aduci fiece efect îngrozitor, să îi priviţi cauza prostească împreună şi să râzi un pic cu El. Tu judeci nişte efecte, dar El le-a judecat cauza. Şi, prin judecata Lui, efectele sunt înlăturate. Poate vii plin de lacrimi. Dar auzi cum îţi spune: „Fratele meu, Fiu sfânt al lui Dumnezeu, priveşte-ţi visul deşert, în care s-a putut petrece aşa ceva”. Şi vei părăsi clipa sfântă în hohote de râs – ale tale şi ale fratelui tău, laolaltă cu ale Sale.

Secretul mântuirii este următorul: tu ţi le faci singur pe toate. Indiferent de forma atacului, acesta este adevărul. Învăţarea acestei singure lecţii atotcuprinzătoare te va elibera de suferinţă, indiferent ce formă ar lua. Spiritul Sfânt va repeta această lecţie de izbăvire până se învaţă, indiferent de forma suferinţei pe care o simţi. Căci acesta este singurul răspuns ce înlătură cauza fiecărei forme de tristeţe şi durere. Şi atunci vei înţelege că miracolele reflectă o afirmaţie foarte simplă: „Eu am făcut asta, şi asta vreau să desfac.”

Adu-I, aşadar, toate formele de suferinţă Celui Care ştie că fiecare dintre ele este ca toate celelalte.(…) Toate se desfac uşor, printr-o singură lecţie învăţată cu adevărat. Mântuirea e un secret pe care l-ai ascuns doar de tine. Universul o declară. Dar pe martorii ei nici nu îi bagi în seamă. Căci atestă lucrul pe care nu vrei să îl cunoşti. Şi par să îl ţină secret de tine. Însă nu trebuie decât să înveţi că tu ai ales să nu asculţi şi să nu vezi.

Cât de diferit vei percepe lumea când vei recunoaşte acest lucru! Când îi ierţi lumii vinovăţia ta, vei scăpa de ea.

Un secret ascuns de nimeni altul decât de tine însuţi te-a ţinut separat de lume şi pe fratele tău separat de tine. Acum nu trebuie decât să înveţi ca sunteţi amândoi inocenţi sau vinovaţi. Acesta e singurul secret pe care îl mai ai de învăţat. Şi nu va fi niciun secret că eşti vindecat.


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.27: “Vindecarea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 511-532.