CURS DE MIRACOLE-Teoria

Curs de miracole: Cap. 28 – Desfacerea fricii

By 31 March 2015 April 7th, 2015 No Comments

frica 2 

Nou!

1. Memoria prezentă.

*

“Lumea aceasta s-a sfârșit de mult. Gândurile care au făcut-o nu mai sunt în mintea care le-a gândit și le-a iubit o scurtă vreme.”

*

      Miracolul nu face nimic, ci desface, nu adaugă, ci înlătură. Miracolul înlătură ceva ce nu mai e de mult, dar, pentru că se păstrează încă în memorie, pare că mai are efecte.

     Trecutul nu mai există și pentru că nu mai există, nu mai are nici efecte, căci cauza a dispărut. Numai memoria este cea care ține prezentă cauza.

     Frica vine din vinovăție. Ai fost învățat că ești vinovat și ai păstrat această idee în memorie, dar vinovăția trecută nu mai există și nu mai există nici efectele ei. Memoria este o deprindere care poate fi folosită așa cum dorești. Poate fi pusă în slujba vindecării, sau poate fi folosită să rănească.

    Memoria este de două feluri: memorie trecută și memorie prezentă. Te-ai obișnuit să crezi că memoria conține numai ce a trecut, așa că ți-e greu să crezi că e o deprindere ce-și poate aminti de acum. Nu există nimic care să-ți lege memoria de trecut. Dacă o dorești acolo, atunci acolo este. Spiritul Sfânt folosește memoria prezentă, pentru că Dumnezeu Însuși e în ea. El o întrebuințează ca un mijloc de-a da drumul trecutului. Memoria este neutră, așa cum este și trupul. Ea primește mesajul pe care i-l dai și face ce e de făcut- păstrează. Dă-i mesaje de ură, de nedreptate, de durere și ți le va înapoia intacte.

      În tainițele memoriei se ascunde istoria întregului trecut al trupului, iar la ordinul tău, tot acest trecut este adus la suprafață și retrăit. Cu timpul, acest depozit de informație crește pentru că acumulează tot ceea ce ține de un trecut în care tu crezi. Dar, cum trecutul nu mai există, nu mai există nici cauza care îți provoacă în prezent trăiri și suferințe din trecut, iar dacă nu mai există cauza, n-ar mai trebui să existe nici efectul, căci cauza și efectul sunt laolaltă. Cu toate acestea, tu trăiești efectul deși cauza a dispărut de mult, și tocmai de aceea îți pare că nu mai e nimic de făcut, căci nu mai poți schimba cauza. Cauzele există numai în memoria ta, și sunt numai cauze inventate de tine, valabile în lumea timpului, efemere și fără de efect.

    Există însă o Cauză atât de străveche, încât întrece cu mult cuprinsul memoriei tale. Această Cauză este ținută la adăpost în mintea ta de către Spiritul Sfânt. Este o Cauză veșnic prezentă, perfect neatinsă de timp și de perturbări, iar tu ești Efectul Ei, la fel de neschimbat și de perfect ca ea. Pentru că nu îți mai amintești această Cauză, efectele Ei vor părea noi, dar ea nu a lipsit niciodată din mintea ta, iar tu nu ai încetat niciodată să fii așa cum Ea te-a creat.

      Amintirile tale nu atestă decât frica de Dumnezeu. De aceea, tu care ai căutat să-ți judeci Creatorul, nu poți înțelege că El nu și-a judecat Fiul. Ai nevoie să lași Efectele Cauzei să curgă peste tine și să nu O perturbi. Îți vei aminti de tine și de Creatorul tău, și odată cu tine își vor aminti mai mulți. Acordă-ți timp în lumea timpului și liniște într-o lume agitată, pentru a permite Spiritului Sfânt să-ți readucă în memorie amintirea Tatălui tău:

Miracolul vine liniştit în mintea care se opreşte o clipă şi tace. Din acel moment liniştit şi din mintea pe care a vindecat-o atunci în linişte, el se întinde cu blândeţe la alte minţi, să îşi împărtăşească liniştea. Iar ele se vor uni în nefaptă, nefăcând nimic să îi împiedice extinderea radioasă înapoi în Mintea ce a cauzat existenţa tuturor minţilor.

Cel Căruia I s-a dat timpul aduce mulţumiri pentru fiecare clipă liniştită care I se dă. Căci, în clipa aceea, se îngăduie amintirii lui Dumnezeu să îşi ofere toate comorile Fiului lui Dumnezeu, pentru care au şi fost păstrate.(…) Liniştea de o clipă pe care o acceptă Fiul Său dă bun venit atât veşniciei, cât şi Lui, şi Îi lasă să intre unde vor să stea. Căci, în clipa aceea, Fiul lui Dumnezeu nu face nimic care l-ar putea înfricoşa.

Cât de rapid apare amintirea lui Dumnezeu în mintea care nu are nicio frică să ţină amintirea la distanţă! Propria ei reamintire a dispărut. Nu există trecut care să îşi ţină imaginea înfricoşătoare în calea trezirii bucuroase la pacea prezentului. Trâmbiţele veşniciei străpung toată liniştea, dar nu o tulbură. Şi ce se aminteşte acum nu e frica, ci mai degrabă Cauza pe care frica a fost făcută să o lase neamintită şi nedesfăcută. Liniştea vorbeşte cu sunete blânde de iubirea pe care Fiul lui Dumnezeu şi-o aminteşte de dinainte de a-şi fi pus propria reamintire între prezent şi trecut, să nu le lase să intre.

 Acum, în sfârşit, Fiul lui Dumnezeu e conştient de Cauza prezentă şi de Efectele Ei benigne. Acum înţelege că, neavând efecte, ce a făurit nu are cauză. El nu a făcut nimic. Efectele Ei sunt imuabil de veşnice, mai presus de frică şi complet în afara lumii păcatului.

Există oare vreun mod mai bun de-a umple golul infim dintre iluzii şi realitate decât acela de-a lăsa amintirea lui Dumnezeu să curgă peste el, prefăcându-l într-o punte pentru trecerea căreia va fi de ajuns o clipă? Căci Dumnezeu l-a umplut cu El Însuşi. Amintirea Lui nu a trecut, lăsând un Fiu abandonat de-a pururi pe un ţărm de unde poate zări un alt ţărm, la care nu poate ajunge niciodată. Tatăl lui îl voieşte ridicat şi transportat uşor de cealaltă parte. El a construit puntea şi tot El e Cel Ce Îşi va transporta Fiul de partea cealaltă. Să nu te temi că va da greş în ce voieşte. Şi nici că vei fi exclus din Voia care este pentru tine.

 

2. Inversarea efectului și a cauzei

Fără cauză, nu pot exista efecte, şi totuşi, fără efecte, nu există cauză. (…) Cercul creaţiei nu are sfârşit. Începutul şi sfârşitul lui sunt acelaşi lucru. Dar universul creaţiei întregi este cuprins în el, fără început şi fără vreun sfârşit. Fiul dă Paternitate Creatorului său şi datorită faptului că este Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie şi el un tată, care creează după cum a fost creat de Dumnezeu şi el.

Paternitatea este creaţie. Iubirea trebuie să fie extinsă. Puritatea nu e îngrădită. Este în firea celor inocenţi să fie de-a pururea neîngrădiţi, fără limite sau bariere. De aceea, puritatea nu ţine de trup. Ea nici nu se poate găsi unde există limite. Trupul poate fi vindecat prin efectele ei, care sunt la fel de nelimitate ca ea. Dar toată vindecarea trebuie să aibă loc ca urmare a recunoaşterii că mintea nu este în trup şi că inocenţa ei nu e nicidecum în el, ci acolo unde e toată vindecarea. Deci unde este vindecarea? În tine.

Absolut nimic nu s-a întâmplat; atâta doar că te-ai făcut să adormi şi ai visat un vis în care ai fost străin de tine. Miracolul nu te trezeşte, ci îţi arată, pur şi simplu, cine e cel ce visează. Te învaţă că ai posibilitatea să alegi ce să visezi cât timp mai dormi, în funcţie de scopul visării tale. Îţi doreşti vise de vindecare sau vise de moarte? Dar, dacă tu eşti cel care visează, percepi atâta cel puţin: că tu ai cauzat visul şi că poţi accepta şi un alt vis. Dar, pentru această schimbare de conţinut a visului, trebuie să îţi dai seama că tu eşti cel ce a visat visul care nu îţi place. El nu e decât un efect cauzat de tine.

Efectele visului sunt iluzii. Nimeni nu se teme de ele când percepe că le-a inventat chiar el. Frica s-a menţinut pentru că nu ai văzut că ești autorul visului, şi nu o figură din vis, iar trupul e robul figurilor din vis.

Trupul se vindecă prin miracole, ele arătând că mintea a făurit boala şi a folosit trupul ca victimă, sau efect, pentru ce a făurit ea. Dar jumătatea unei lecţii nu ţi-o va preda pe toată. Miracolul e inutil dacă înveţi doar că trupul poate să fie vindecat, căci nu asta e lecţia pe care a fost trimis să o predea. Lecţia e că bolnavă a fost mintea ce a crezut că trupul poate fi bolnav; proiectarea în afară a vinovăţiei ei nu a cauzat nimic şi nu a avut efecte.

Lumea aceasta e plină de miracole. Ele stau într-o linişte sclipitoare lângă fiecare vis de durere şi suferinţă, de păcat şi vinovăţie. Ele sunt alternativa visului, opţiunea de-a fi, mai degrabă, cel care visează decât să îţi negi rolul activ în născocirea visului. Ele sunt efectele voioase ale retragerii consecinţei bolii la cauza ei. Trupul e eliberat pentru că mintea recunoaşte că „nu mi se face una ca asta, ci eu mi-o fac”. În felul acesta, mintea e liberă să aleagă altceva în schimb. Începând de aici, mântuirea va purcede la schimbarea făgaşului fiecărui pas făcut în jos, spre separare, până se face cale întoarsă revenindu-se asupra fiecărui pas, scara dispare şi toată visarea lumii ajunge să fie desfăcută.

3. Acordul de a te uni.

Nu ne preocupă ceea ce aşteaptă în certitudine deplină dincolo de mântuire. Căci numai ce ai început să îţi laşi primii paşi incerţi să îţi fie îndrumaţi în sus, pe scara pe care separarea te-a condus în jos. Pe moment, numai miracolul ne preocupă. Aici trebuie să începem. Şi, odată ce am început, senină şi simplă se va face calea ce urcă spre trezire şi spre isprăvirea visului.

Nicio minte nu este bolnavă până nu e de acord o altă minte că sunt separate. Aşa că e decizia lor comună să fie bolnave.(…) Unirea cu mintea unui frate previne cauza bolii şi efectele percepute. Vindecarea e efectul unor minţi ce se unesc, aşa cum boala decurge din minţi ce se separă.

Miracolul nu face nimic tocmai din cauză că minţile sunt unite şi nu se pot separa. Dar, în visare, lucrul acesta a fost inversat şi minţile separate sunt considerate trupuri, care sunt separate şi nu se pot uni. Nu îi îngădui fratelui tău să fie bolnav, căci – dacă este – l-ai abandonat în seama visului său împărtăşindu-l cu el. El nu a văzut cauza bolii unde este, iar tu ai trecut cu vederea golul dintre voi, unde a luat naştere boala.

Golul este infim. Dar în el stau seminţele molimei şi ale fiecărei forme de boală, pentru că reprezintă dorinţa de-a ţine dezbinat şi de a nu uni. Căci a fost făcut să te ţină separat, într-un trup pe care îl vezi de parcă ar fi cauza durerii.

Cauza durerii este separarea, nu trupul, care nu e decât efectul ei. Dar separarea nu e decât spaţiu gol, neconţinând nimic, nefăcând nimic şi fiind la fel de lipsit de substanţă ca locul gol dintre undele stârnite de un vapor ce trece. Şi pe care îl acoperă la fel de repede valurile ce se unesc şi apa care se repede să umple golul dintre unde. Unde e golul dintre valuri când ele se unesc şi acoperă spaţiul ce a părut să le ţină separate pentru scurtă vreme? Unde sunt motivele de boală când minţile s- au unit să acopere golul infim dintre ele, unde au părut să crească seminţele bolii?

Dumnezeu construieşte puntea, dar numai în spaţiul pe care l-a lăsat curat şi neocupat un miracol. El nu Se poate face punte peste seminţele bolii şi ruşinea vinovăţiei.(…) Miracolul le va da la o parte şi Îi va face loc astfel Celui Ce voieşte să vină şi să fie puntea revenirii Fiului Său la El.

Socoteşte, atunci, miracolele argintate şi auritele vise de fericire drept singurele comori pe care vrei să le păstrezi în vistieria lumii. Ce altceva e lumea decât un gol infim ce pare să sfâşie veşnicia şi să o împartă în zile, luni şi ani? Şi ce altceva eşti tu, care trăieşti în lume, decât un portret al Fiului lui Dumnezeu făcut tot bucăţi şi ascuns, bucată cu bucată, într-un boţ – separat şi incert – de humă?

Nu te teme, copilul meu, ci lasă-ţi lumea să fie blând luminată de miracole. Şi, acolo unde ai văzut că stă golul infim dintre fratele tău şi tine, uneşte-te cu el. În felul acesta, vei vedea acum că boala nu are cauză. Visul vindecării stă în iertare şi îţi arată cu blândeţe că nu ai păcătuit nicicând.

 

4.Unirea cea mare.

Să accepţi Ispăşirea pentru tine însuţi înseamnă să nu susţii visul de boală şi de moarte al cuiva. Înseamnă că nu îi împărtăşeşti dorinţa de-a se separa şi nu îl laşi să îşi îndrepte iluziile împotrivă-i. Dacă nu îl ajuţi, vei simţi durerea odată cu el pentru că asta şi doreşti. Şi devii o figură din visul lui de durere, după cum şi el e într-al tău.

Există o modalitate de-a găsi certitudine chiar acum şi aici. Refuză să fii părtaş la vise înfricoşătoare, indiferent ce formă ar lua, căci îţi vei pierde identitatea în ele. Exişti separat de ele, dar nu şi separat de cel care le visează. Aşa separi visătorul de vis şi te uneşti cu unul, dar dai drumul celuilalt. Visul nu e decât iluzie în minte. Şi cu mintea vrei să te uneşti, niciodată cu visul.

Gândeşte-te la fratele tău, mai degrabă, ca la o minte în care persistă iluziile, dar ca la o minte care îţi este frate. Nu ţi-l face frate ceea ce visează, şi nu ţi-e frate nici trupul lui, „eroul” visului. Mintea ta şi a lui sunt unite în frăţie. Trupul lui şi visele lui doar par să facă un gol infim, unde ale tale s-au unit cu ale lui.

Şi totuşi, între minţile voastre nu există discontinuitate. Spiritul Sfânt e în ambele voastre minţi, şi e Una pentru că nu există gol care să îi separe Unitatea de Ea însăşi. Golul dintre trupurile voastre nu contează, căci ce e unit în El e una pentru totdeauna.

Funcţia Spiritului Sfânt este aceea de-a lua portretul sfărâmat al Fiului lui Dumnezeu şi de-a repune fiecare ciob la locul lui. Acest sfânt tablou, vindecat în întregime, El îl arată fiecărui ciob separat care se crede un tablou în sine. El îi oferă fiecăruia Identitatea lui, reprezentată de întregul tablou, şi nu de micul ciob cu care a insistat el că se identifică. Iar, când va vedea acest tablou, se va recunoaşte pe el însuşi. Dacă nu împărtăşeşti visul de rău al fratelui tău, acesta e tabloul pe care îl va pune miracolul în golul infim, lăsat curat de toate seminţele păcatului şi ale bolii.

Cât de sfânt e cel mai mic fir de nisip, când recunoşti că face parte din portretul întregit al Fiului lui Dumnezeu! Formele pe care par să le ia aceste cioburi nu înseamnă nimic. Căci întregul e în fiecare dintre ele. Şi fiecare aspect al Fiului lui Dumnezeu este acelaşi cu fiecare altă parte.

Seminţele bolii provin din convingerea că bucuria e în separare şi că renunţarea la ea ar fi un sacrificiu.

5. Alternativa la visele de frică.

Dumnezeu este Alternativa la visele de frică. Cine se face părtaş la ele nu poate să Îl împărtăşească pe El. Nu există altă posibilitate. Nimic nu poate să existe dacă nu îl împărtăşeşti.

Tocmai împărtăşirea viselor de rău – de ură şi răutate, de amărăciune şi moarte, de păcat şi suferinţă şi durere şi pierdere – le conferă realitate. Neîmpărtăşite, sunt percepute lipsite de înţeles. Frica dispare din ele pentru că nu le-ai susţinut. Unde nu mai este frică, iubirea trebuie să vină, pentru că nu există decât aceste alternative. Unde apare una, cealaltă dispare. Şi cea pe care o împărtăşeşti devine singura pe care o ai. O ai pe cea pe care o accepţi, pentru că e singura pe care ţi-o doreşti.

6. Legămintele secrete.

Ai conceput ca un gol infim între iluzii şi adevăr să fie locul unde ţi se găseşte toată siguranţa şi unde lucrul făurit de tine îţi ascunde bine Sinele. Aici se stabileşte o lume bolnavă, aceasta fiind lumea pe care o percep ochii trupului. Aici sunt sunetele pe care le aude, vocile pe care urechile lui au fost făcute să le audă. Însă sunetele şi imaginile pe care le poate percepe trupul sunt lipsite de înţeles. Căci nu poate să audă, nici să vadă. Nu ştie ce înseamnă să vezi, nici la ce ţi-ar servi să auzi. E la fel de incapabil să perceapă pe cât este să judece, să înţeleagă sau să cunoască. Ochii lui sunt orbi, urechile lui sunt surde. Nu poate să gândească şi, de aceea, nu poate să aibă efecte.

Există însă alte sunete şi alte imagini, care pot fi văzute, auzite şi înţelese. Căci ochii şi urechile sunt simţuri fără simţ, care nu fac decât să relateze ce văd şi ce aud. Nu ele văd şi aud, ci tu, care îmbini fiece pic, strop şi grăunte de dovadă fără sens, şi faci un martor la lumea pe care o vrei. Nu lăsa ochii şi urechile trupului să perceapă aceste nenumărate frânturi văzute în golul pe care ţi l-ai închipuit, şi să îl convingă pe cel ce le-a făcut că închipuirile lui au realitate.

Să faci răspunzător de văz un lucru ce nu poate să vadă şi să îl învinuieşti pentru sunetele care nu îţi plac, deşi nu poate să audă, e chiar un punct de vedere lipsit de orice noimă. El nu suferă ca urmare a pedepsei pe care i-o aplici, pentru că nu simte. Se poartă în modurile în care vrei să se poarte, dar nu e cel care alege niciodată. Nu se naşte şi nu moare. Nu poate decât să urmeze, fără ţintă, făgaşul pe care a fost pus. Şi, dacă se schimbă făgaşul respectiv, merge la fel de uşor într-altă parte.

Trupul reprezintă golul dintre părticica minţii pe care o numeşti a ta şi tot ce rămâne din ce îţi aparţine în realitate. Îl urăşti, dar crezi că e sinele tău şi că, fără el, sinele tău ar fi pierdut. Acesta este legământul secret pe care l-ai făcut cu fiecare frate care vrea să meargă separat. Acesta este jurământul secret pe care îl faci din nou, de fiecare dată când te percepi atacat. Nimeni nu poate suferi dacă nu se vede atacat şi pierzând prin atac. Fiecare angajament făcut faţă de boală rămâne neafirmat şi neauzit în conştient. Dar este o făgăduinţă făcută altcuiva să fii rănit de el şi să îl ataci la rândul tău.

Boala e vărsarea mâniei asupra trupului, ca să îl doară. E efectul evident a ce s-a făcut în secret, în consens cu dorinţa secretă a altcuiva de-a fi separat de tine, după cum vrei să fii şi tu separat de el. Dacă nu cădeţi de acord că doriţi acest lucru amândoi, nu va putea avea efecte. Cine spune „Nu există discontinuitate între mintea mea şi a ta” s-a ţinut de făgăduinţa lui Dumnezeu, şi nu de micul său jurământ de-a rămâne de-a pururi credincios morţii. Şi, prin vindecarea lui, se vindecă fratele lui.

Aceasta să fie înţelegerea ta cu fiecare: să fii una cu el, şi nu separat. Iar el se va ţine de făgăduinţa pe care ai făcut-o cu el, pentru că este cea pe care I-a făcut-o el lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lui. Dumnezeu Se ţine de făgăduinţele Sale; Fiul Lui se ţine de ale lui. Când l-a creat, Tatăl lui a spus: „Eşti de-a pururea iubit de Mine şi Eu de tine. Fii ca Mine de desăvârşit, căci nu poţi fi separat de Mine niciodată”. Fiul Lui nu îşi aduce aminte că a răspuns: „Aşa voi fi”. Dar Dumnezeu îi aduce aminte de ea de fiecare dată când își lasă mintea să fie vindecată și unificată.

 7. Arca siguranței.

Dumnezeu nu cere nimic, iar Fiul Său, ca El, nu trebuie să ceară nimic.

Frumoasa relaţie pe care o ai cu toţi fraţii tăi e o parte din tine pentru că e o parte din Dumnezeu Însuşi.

Vindecarea va fi una sau deloc, tocmai în unitatea ei găsindu-se vindecarea. Ce altceva ar putea corecta separarea decât opusul ei? Nu există cale de mijloc în niciun aspect al mântuirii. Fie o accepţi total, fie nu o accepţi. Ce e neseparat trebuie să fie unit. Iar ce e unit nu poate să fie separat.

Fie există un gol între fratele tău şi tine, fie sunteţi un tot unitar. Nu există cale de mijloc, nici altă opţiune, nici loialitate de împărţit între cele două. O loialitate împărţită nu e decât o dovadă de necredinţă faţă de amândouă, făcându-te să te învârtejeşti şi să te agăţi incert de orice pai ce pare să îţi promită o oarecare uşurare. Dar cine îşi clădeşte casa pe un fir de pai, şi poate să se bizuie pe ea ca adăpost împotriva vântului? Îţi poţi face din trup o astfel de casă, pentru că îi lipseşte temelia în adevăr. Şi totuşi, datorită acestui lucru, poţi să vezi că nu e casa ta, ci doar un mijloc de-a te ajuta să ajungi la casa în care şade Dumnezeu.

Având un asemenea scop, trupul se vindecă. Nu e folosit să stea mărturie pentru visul de separare şi de boală. Nici nu e învinuit fără rost pentru ce nu a făcut. El ajută la vindecarea Fiului lui Dumnezeu şi, în acest scop, nu poate fi bolnav. Nu se va angaja la scopuri ce nu îţi aparţin, iar tu ai ales să nu fie bolnav. Toate miracolele se bazează pe această alegere şi ţi se dau în clipa în care o faci. Nicio formă de boală nu este imună, pentru că alegerea nu poate fi făcută la nivelul formei. Alegerea bolii pare să fie a unei forme, dar ea e una, ca şi opusul ei. Şi eşti bolnav sau sănătos, în consecinţă.

Dar nu de unul singur. Lumea aceasta nu e decât visul că poţi fi singur şi că poţi gândi fără să îi afectezi pe cei ce sunt separaţi de tine. Să fii singur trebuie să însemne că eşti separat şi, dacă eşti, nu poţi să nu fii bolnav.

Casa ta e clădită pe sănătatea fratelui tău, pe fericirea lui, pe lipsa lui de păcat şi pe tot ce i-a făgăduit Tatăl lui. Nicio făgăduinţă secretă făcută în schimb de tine nu a zguduit Temelia casei lui. Vânturile o vor bate şi ploaia o va lovi, dar fără efect. Lumea va fi măturată, şi totuşi, casa aceasta va sta în picioare de-a pururi, pentru că puterea ei nu stă numai în ea. Ea e o arcă a siguranţei, sprijinindu-se pe făgăduinţa lui Dumnezeu că Fiul Său este de-a pururea în siguranţă în El. Ce gol se poate vârî între siguranţa acestui adăpost şi Sursa ei? De aici, trupul poate fi văzut ca fiind ceea ce este şi ca având o valoare nici mai mică, nici mai mare decât măsura în care poate fi folosit pentru a-i da drumul Fiului lui Dumnezeu la casa lui. Şi, cu scopul acesta sfânt, trupul devine o casă a sfinţeniei o vreme, pentru că împărtăşeşte cu tine Voia Tatălui tău.


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.28: “Desfacerea fricii” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 533-548.