CURS DE MIRACOLE-Teoria

Curs de miracole: Cap.29 – Trezirea

By 2 April 2015 April 4th, 2015 No Comments

trezirea

 

 

1. Umplerea golului.

      Nu există timp, loc sau stare din care să lipsească Dumnezeu. Nu există gol, cât de mic, în toată Unitatea și Iubirea Lui, căci un mic gol ar însemna ca acolo să existe altceva decât Iubire. Cu toate acestea mai percepi încă un gol între tine și frații tăi, un gol în care crezi că poate exista altceva decât Dumnezeu, altceva decât Iubire.

      În acel gol pui toate simbolurile eului: ideea că ești special și unic, ideea de individualitate, atacul, contraatacul, frica, un strop de ură poate, vinovăție, credința că ai dreptul să judeci, frică și …un strop de iubire omenească. Toate acestea sunt menite să umple golul pe care l-ai făcut între tine și frații tăi, un gol care nu vezi că este plin de Dumnezeu și de Iubirea Lui. Asta înseamnă frica de Dumnezeu: dorința de a păstra acel gol pe care să-l poți  umple cu ce dorește eul tău, căci dacă ai lăsa doar Iubirea lui Dumnezeu acolo, ar însemna să renunți la toată “specialitatea” ta și să-L lași pe Dumnezeu  să curgă în tine și prin tine, să fii unul cu El și cu toată Creația Sa, iar voia ta să fie aceeași cu Voia Lui, opacă la  voia eului tău. Ți-a frică de Dumnezeu, pentru că nu vrei încă să renunți la “darul” individualității. Renuțarea la separare în favoarea reintegrării în Tot, îți dă fiori de teamă.

Frica de Dumnezeu! Cel mai mare obstacol peste care trebuie să se reverse pacea nu a dispărut încă. Celelalte au trecut, dar acesta rămâne să îţi mai pună piedici în cale şi să îţi facă drumul spre lumină să pară întunecat şi înfricoşător, primejdios şi sumbru. Luaseşi hotărârea că fratele tău ţi-e duşman. Poate ţi-e uneori prieten, dacă interesele voastre separate v-au făcut posibilă prietenia pentru scurt timp.(…) O prietenie prudentă, cu orizont limitat şi atent restrânsă cantitativ, a devenit pactul pe care îl încheiaseşi cu el. Aşa aţi avut parte amândoi de o antantă cu rezerve, în care aţi căzut de acord să păstraţi intactă o clauză de separare.

Golul dintre fratele tău şi tine nu este spaţiul dintre două trupuri separate. Şi doar pare să despartă minţile voastre separate. E simbolul unei făgăduinţe de-a vă întâlni când preferaţi şi de-a vă separa până alegeţi să vă întâlniţi din nou. Şi atunci trupurile voastre par să intre în contact, şi să reprezinte astfel un loc de întâlnire şi de întrunire. Dar fiecare vă puteţi vedea de drum. Veţi cădea de acord să vă întâlniţi din când în când, cu condiţia că aveţi „dreptul” să vă separaţi şi să staţi despărţiţi în intervale de separare, care vă protejează de „sacrificiul” iubirii. Trupul te mântuieşte, căci scapă de sacrificiul total şi îţi dă timp să îţi reclădeşti sinele separat, pe care chiar îl crezi diminuat când îţi întâlneşti fratele.

Trupul nu ţi-ar putea separa mintea de a fratelui tău decât dacă ai vrea să fie cauza separării şi a distanţei văzute între fratele tău şi tine. Aşa îi atribui o putere pe care nu o are. Iată în ce constă puterea pe care o are asupra ta. Căci crezi acum că determină când îţi vei întâlni fratele şi că îţi limitează capacitatea de-a intra în comuniune cu mintea fratelui tău. Îţi spune acum unde să mergi şi cum să mergi acolo, ce poţi să întreprinzi şi ce nu poţi să faci. Îţi dictează ce poate sănătatea lui să tolereze, şi ce îl va obosi şi îmbolnăvi. Iar slăbiciunile lui „inerente” stabilesc limitele la ce vei face, şi îţi ţin scopul limitat şi slab.

Trupul se va adapta la asta, dacă aşa vrei tu. Nu va îngădui decât limitate dedări la „iubire”, cu intervale de ură între ele. Şi va dispune când să „iubeşti” şi când să te retragi în sânul fricii, pentru mai multă siguranţă. Va fi bolnav pentru că nu ştii ce înseamnă să iubeşti. Aşa că precis vei folosi greşit toate împrejurările şi pe toţi cei pe care îi întâlneşti, şi vei vedea în ei un scop care nu este al tău.

Nu iubirea cere sacrificiu. Ci frica pretinde sacrificiul iubirii, căci frica nu poate sta în prezenţa iubirii.(…) Iubirea pare perfidă, pentru că pare să vină şi să plece la voia întâmplării, neoferindu-ţi stabilitate. Tu nu vezi cât de limitată şi de slabă este loialitatea ta, şi cât de des i-ai cerut iubirii să plece şi să te lase în „pace”, singur şi liniştit.

Cei ce învaţă că mântuitorul lor (fratele lor) nu mai e duşmanul lor suferă un şoc. Când învaţă că trupul nu este real, li se stârneşte o oarecare circumspecţie. Şi apar nuanţe de frică aparentă în jurul mesajului voios: „Dumnezeu este Iubire”.

Dar tot ce se întâmplă când dispare golul e pace veşnică. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Fără frica de Dumnezeu, ce te-ar mai face să Îl abandonezi?(…)Ai lăsa trupul să spună „nu” la chemarea Cerului, dacă nu te-ai teme că, prin găsirea lui Dumnezeu, ţi-ai găsi pierderea de sine? Şi totuşi, e posibil oare să îţi pierzi sinele găsindu-te?

2. Sosirea oaspetelui.

 

      Oaspetele pe care L-ai chemat este Spiritul Sfânt. Pe El L-ai împuternicit să te călăuzească, El este Profesorul pe care L-ai ales să te învețe lecția mântuirii, El este Vocea pentru Dumnezeu ce s-a făcut auzită prin acest curs. Învățătura ta e pe sfârșite, dar încă mai ai rețineri, și încă nu te-ai eliberat complet. Cu toate acestea, pentru că L-ai chemat, El a venit, deși tu nu înțelegi încă.

De ce nu ai percepe învăţătura că eşti liber ca pe o eliberare de suferinţă? (…) Până nu îţi dai seama că nu renunţi la nimic, până nu înţelegi că nu pierzi nimic, vei avea unele regrete în ce priveşte calea pe care ai ales-o. Şi nu vei vedea multele câştiguri pe care ţi le-a oferit alegerea făcută. Dar, deşi nu le vezi, ele există.

Ai acceptat cauza vindecării, aşa că te-ai vindecat precis. Şi, vindecându-te, precis ţi-ai însuşit acum şi puterea de a vindeca.Uită-te acum înăuntru, şi nu vei vedea niciun motiv să regreţi, ci numai prilejuri să te bucuri şi să nutreşti speranţa păcii. Zadarnică ţi-a fost încercarea de-a-ţi găsi speranţa păcii pe un câmp de luptă.

De ce nu te bucuri? Eşti liber de durere şi boală, de suferinţă şi pierdere, şi de toate efectele urii şi ale atacului. Durerea nu mai e prietena ta, vinovăţia nu mai este dumnezeul tău, şi ar trebui să primeşti cu bucurie efectele iubirii.

Oaspetele tău chiar a sosit. L-ai chemat şi a venit. Nu L-ai auzit intrând, căci nu L-ai primit cu bucurie deplină. Şi totuşi darurile Lui au venit odată cu El. Ţi le-a aşternut la picioare, iar acum te roagă să te uiţi la ele şi să le consideri ale tale. Are nevoie de ajutorul tău să le dea tuturor celor ce merg despărţiţi, crezând că sunt separaţi şi singuri.

Nu îţi poţi vedea Oaspetele, dar poţi să vezi darurile pe care le-a adus. Iar, când le vei privi, vei crede că acolo trebuie să fie şi Prezenţa Lui. Căci ce poţi să faci acum nu s-a putut face fără iubirea şi harul Prezenţei Lui.

       

         Despre trup și falsa iluzie că tu ești trupul tău; despre falsa putere pe care ai atribuit-o trupului în defavoarea Sinelui tău – Fiul lui Dumnezeu- și a lui Dumnezeu Însuși:

Iată ce făgăduieşte Dumnezeu Cel viu: că Fiul Lui are viaţă şi că fiecare făptură e parte din el, şi că nimic altceva nu are viaţă. Lucrul căruia i-ai dat tu „viaţă” nu e viu, şi nu simbolizează decât dorinţa ta de-a fi viu separat de viaţă, viu în moarte, cu moartea percepută ca viaţă, iar vieţuirea, ca moarte. Aici, confuziile se ţin una după alta, căci lumea aceasta s-a bazat şi se bazează pe confuzie, şi pe nimic altceva. Baza ei nu se schimbă, deşi pare să fie într-o continuă schimbare. Iar starea aceasta ce e, dacă nu tocmai ce înseamnă a fi confuz? Pentru cei ce sunt confuzi, stabilitatea e lipsită de înţeles, iar transformarea şi schimbarea devin legea pe care îşi fondează vieţile.

În nemurire nu există schimbare, iar Cerul nu ştie de aşa ceva. Dar aici, pe pământ, trupul poate părea să se schimbe cu timpul, cu boala sau cu sănătatea, şi cu întâmplările ce par să îl modifice. Dar asta nu înseamnă decât că mintea rămâne neschimbată în privinţa scopului pe care crede că îl are trupul. Boala este pretenţia ca trupul să fie un lucru ce nu e. Nonexistenţa lui e garanţia că nu se poate îmbolnăvi. În pretenţia ta ce îi cere să fie mai mult de atât stă ideea de boală.

Trupul de la care ceri să fie un dumnezeu va fi atacat pentru că nu i s-a recunoscut nonexistenţa. Aşa că pare să fie un lucru cu putere în sine. Ca lucru, poate fi considerat şi perceput ceva ce simte şi acţionează; ceva ce te ţine prizonier în propria-i strânsoare. El poate să nu reuşească să fie ce i-ai cerut să fie. Şi îl vei urî pentru micimea lui, fără să bagi de seamă că nereuşita lui nu constă în faptul că nu e mai mult decât ar trebui să fie, ci numai în nereuşita ta de a-i percepe nonexistenţa. Însă nonexistenţa lui e mântuirea ta, de care vrei să fugi.

3.Martorii lui Dumnezeu.

       Fiecare frate îți este mântuitor, așa cum tu ești mântuitor pentru fiecare din ei. Ne mântuim unii prin alții. În fiecare există chipul lui Hristos, dincolo de chipul trupului. Ești mântuit atunci când vezi în fiecare frate al tău chipul lui Hristos, indiferent de ce alege mintea lui nevindecată să facă: să judece, să atace, să urască… Vezi-ți frații ca netrup, așa cum i-a creat Dumnezeu, nu cum s-au făcut ei prin atașamentul față de trupul lor. Vezi-i una cu tine, “fără zidul construit de lume  să despartă toate făpturile ce nu știu că trăiesc”.

         În lumea aceasta trăiești un vis, din care nu te poți trezi singur, dar din care te poți lăsa trezit. Alegerea de a te lăsa trezit deja ai făcut-o. Acum vei putea trece cu vederea visele fratelui tău încă adormit, căci a ierta înseamnă a trece cu vederea și în iertare stă mântuirea.

Vei vedea că Dumnezeu însuși e unde este trupul său ( al fratelui tău). În faţa acestei lumini, trupul trebuie să dispară, ca umbrele cele grele în faţa luminii. Întunericul nu poate alege să rămână. Venirea luminii înseamnă că a dispărut. Şi atunci, îţi vei vedea fratele în slavă şi vei înţelege ce anume umple golul de atâta vreme perceput a vă ţine despărţiţi.

Fă loc iubirii, pe care nu ai creat-o tu, dar pe care o poţi extinde. Pe pământ, asta înseamnă să îţi ierţi fratele, ca întunericul să se poată ridica din mintea ta. Când va veni la el lumina prin iertarea ta, el nu îşi va uita mântuitorul, lăsându-l nemântuit. Căci tocmai pe faţa ta a văzut lumina pe care vrea să şi-o ţină alături, în timp ce înaintează prin întuneric spre veşnica lumină.

*

Și în fericita lui mântuire ești mântuit tu.

*

4. Rolurile din vise

      Baza miracolului constă în faptul că ai înțeles că în această lume trăiești un vis și că eliberarea ta nu este condiționată de vis, ci numai de trezire. Opțiunea ta nu este dacă să păstrezi un vis sau altul, ci dacă vrei să te trezești complet din vis. Visele care îți plac te trag înapoi la fel de mult ca și cele care nu-ți plac, pentru că în fiecare vis frica este disimulată într-o formă plăcută. Frica este materialul din care sunt făcute toate visele.

      La baza visului stă frica de-a te trezi și de-a te uni cu Dumnezeu. Este, așa cum s-a mai spus, frica de a-ți pierde individualitatea, frica în fața morții eului.

      Depresia și atacul sunt tema fiecărui vis. Plăcerea și bucuria care îmbracă uneori visul nu sunt decât iluzii și maschează superficial masivul sâmbure de frică din interior.

Când te înfurii, nu e oare din cauză că cineva nu a reuşit să îndeplinească funcţia pe care i-ai alocat-o? Şi nu devine acesta „motivul” pentru care atacul tău este justificat? Visele ce crezi că îţi plac sunt cele în care funcţiile pe care le-ai dat au fost îndeplinite, iar nevoile pe care ţi le atribui sunt satisfăcute.

Fiecare vis în parte reprezintă o funcţie pe care ai atribuit-o tu, un obiectiv pe care trebuie să îl reprezinte – şi să îl atingă pentru tine – o întâmplare, un trup, un lucru. Dacă reuşeşte, crezi că îţi place visul respectiv. În caz că nu reuşeşte, crezi că visul este trist.

Cât de fericite ţi-ar deveni visele dacă nu ai fi cel ce dă rolul „potrivit” fiecărei figuri pe care o conţine visul. (…) Sâmburele viselor pe care le dă Spiritul Sfânt nu îl constituie niciodată frica. O nălucă din vis ce te atacă devine un frate care îţi dă o şansă să ajuţi, dacă asta devine funcţia visului. Şi visele de tristeţe sunt astfel preschimbate în bucurie.

Ce rost are fratele tău? Nu ştii, căci ţi-e obscură propria ta funcţie. Să nu îi atribui un rol ce îţi închipui că ţi-ar aduce fericire ţie. Şi să nu încerci să îl răneşti când nu reuşeşte să preia rolul pe care i l-ai desemnat, în ce visezi că trebuia să fie viaţa ta.

5. Locașul imuabil.

Există un loc în tine în care toată lumea aceasta a fost dată uitării şi în care nu mai lâncezeşte amintirea păcatului şi a iluziei. Există un loc în tine în care timpul nu mai este şi în care se aud ecourile veşniciei. Există un loc de odihnă atât de liniştit, încât niciun sunet – cu excepţia unui imn de slavă Cerului – nu se ridică să îmbucure Dumnezeu Tatăl şi Fiul. Unde sălăşluiesc Amândoi, sunt amintiţi Amândoi. Şi, unde sunt Ei, e Cer şi pace.

Să nu crezi că Le poţi schimba locaşul. Căci Identitatea ta stă în Ei şi, unde sunt Ei, trebuie să fii întotdeauna. Imuabilitatea Cerului este în tine, atât de adânc în tine, încât toate câte sunt în lumea aceasta nu pot decât să treacă neobservate şi nevăzute. Infinitatea neclintită a păcii fără de sfârşit te prinde blând în gingaşa ei îmbrăţişare, atât de puternică, de liniştită şi de senină în atotputernicia Creatorului ei, încât nimic nu poate tulbura sacrul Fiu al lui Dumnezeu de dinăuntru.

Iată rolul pe care ţi-l dă Spiritul Sfânt, ţie, ce stai şi stai după Fiul lui Dumnezeu, şi vrei să îl vezi cum se trezeşte şi se bucură. El e o parte din tine şi tu din el, pentru că este Fiul Tatălui său, şi nu are rostul pe care îl vezi tu în el. Nu ţi se cere decât să accepţi imuabilul şi veşnicul ce stau în el, căci acolo este Identitatea ta. Pacea din tine nu poate să nu se găsească în el. Şi fiecare gând de iubire pe care i-l oferi nu face decât să te apropie de trezirea ta la pace veşnică şi la bucurie fără de sfârşit.

Dacă ai cunoaşte slăvitul obiectiv de dincolo de iertare, nu te-ai mai agăţa de niciun gând, oricât de puţin ar părea să fi fost atins de rău. (…) Dacă Dumnezeu îl consideră demn de El( pe Fiul lui Dumnezeu din tine și din fratele tău), chiar vrei să îl ataci cu mâinile urii? Cine ar putea să se atingă de Cer cu mâinile pline de sânge, şi să spere că va găsi pacea Cerului? Fratele tău e convins că ţine de mână moartea. Să nu îl crezi. Învaţă, mai degrabă, cât de binecuvântat eşti tu, care îl poţi elibera, oferindu-i pur şi simplu mâna ta.

Ţi se dă un vis în care el e mântuitorul tău, şi nu duşmanul tău în ură. Ţi se dă un vis în care i-ai iertat toate visele de moarte; un vis de speranţă pe care îl împărtăşeşti cu el, în loc să visaţi, separat, rele vise de ură.

Să nu căutăm veşnicul în lumea aceasta. Visele de iertare sunt mijloace de retragere din visarea unei lumi exterioare ţie. Şi duc, în final, dincolo de toate visele, la pacea vieţii eterne.

6. Iertarea și sfârșitul timpului.

Cât eşti de dispus să îţi ierţi fratele? Cât de mult vrei pace în loc de nesfârşite chinuri, suferinţe şi dureri? Iertarea este pacea ta, căci în ea îşi află sfârşitul separarea şi visul primejdiei şi al distrugerii, al păcatului şi al morţii, al nebuniei şi al omorului, al necazului şi al pierderii. Acesta este „sacrificiul” pe care îl cere mântuirea şi în locul căruia oferă, cu bucurie, pace.

Nu te jura să mori, sfinte Fiu al lui Dumnezeu! Căci faci un târg de care nu poţi să te ţii. Fiul Vieţii nu poate fi ucis. Este nemuritor ca Tatăl lui. (…) Toate câte par veşnice vor avea un sfârşit. Stelele o să dispară, şi noaptea şi ziua nu vor mai fi. Toate lucrurile ce vin şi trec, mareele, anotimpurile şi vieţile oamenilor; toate lucrurile ce se schimbă cu timpul, şi înfloresc şi pălesc – nu vor reveni. Veşnicul nu se află unde a pus timpul capăt. Fiul lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată prin ce au făcut oamenii din el. Timpul nu i-a hotărât destinul. Iertarea nu îl va schimba. Dar timpul stă şi stă după iertare, ca lucrurile timpului să dispară, pentru că nu servesc la nimic.

Nu te-ai născut să mori. Nu te poţi schimba, pentru că funcţia ta a fost fixată de Dumnezeu. Toate celelalte obiective s-au stabilit în timp şi se schimbă ca să se păstreze timpul – toate, cu o singură excepţie. Iertarea nu urmăreşte să păstreze timpul, ci să îi pună capăt, când nu mai e util. Când nu mai are niciun scop, dispare.

Lumea aceasta te va lega de mâini şi de picioare, şi îţi va ucide trupul numai dacă crezi că a fost făcută să îl răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Căci, deşi a fost un vis al morţii, nu e nevoie să o laşi să însemne asta pentru tine. Lasă să se schimbe acest lucru, şi toate câte sunt în lume vor trebui să se schimbe şi ele.

Cât de frumoasă e lumea al cărei scop este iertarea Fiului lui Dumnezeu! Cât de lipsită e de frică, cât de plină de fericire şi binecuvântare! Ce bucurie să rămâi un pic într-un loc atât de fericit! Şi nu poţi să uiţi, într-o astfel de lume, că mai este doar un pic până vine, încetişor, eternitatea – să ia locul timpului.

 

7. Nu căuta în afara ta.

 

Nu căuta în afara ta. Căci nu vei reuşi, şi vei plânge de fiecare dată când cade câte un idol. Cerul nu poate fi găsit unde nu e. Niciun idol la care te închini când te cheamă Dumnezeu nu va răspunde în locul Lui. Nu căuta în afara ta. Bucură-te că ţi se spune unde stă fericirea şi nu mai căuta altundeva. Nu vei reuşi.

Fiecare dintre cei ce vin aici mai trebuie să nutrească speranţa că există ceva în afara lui care îi va aduce pace şi fericire. Dacă totul e în el, aşa ceva nu poate fi posibil. Prin venirea lui, îşi neagă propriul adevăr de sine şi caută să se întregească ca și cum el s-ar fi desprins din tot, o parte. Iată scopul pe care îl acordă trupului: să îi caute ce îi lipsește și să îi dea ceea ce l-ar întregi. Așa că umblă fără țintă căutând ceva ce nu poate să găsească.

Iluzia în care persistă îl va îmboldi să îşi caute o mie de idoli şi fiecare dintre ei îi va înşela aşteptările, toţi, cu o singură excepţie.

De câte ori încerci să atingi un obiectiv în care rolul de beneficiar principal revine trupului, încerci să îţi prilejuieşti moartea. Căci crezi că poți avea parte de lipsuri, iar lipsa este moarte. Nu căuta în afara ta. Căutarea presupune că nu ești întreg pe dinăuntru…

Toţi idolii acestei lumi au fost făcuţi să te oprească de la cunoaşterea adevărului lăuntric şi să îţi menţină loialitatea faţă de visul că trebuie să găseşti ce este în afara ta ca să fii fericit şi întreg. E zadarnic să te închini la idoli în speranţa păcii. Dumnezeu Se află înăuntru, iar întregimea ta stă în El. Niciun idol nu Îi ia locul. Nu apela la idoli. Nu căuta în afara ta.

Pentru a deschide un drum al speranţei şi al eliberării în ce a părut a fi un cerc nesfârşit al disperării, nu trebuie să faci altceva decât să decizi că nu ştii care este scopul lumii. Tu îi dai obiective pe care nu le are şi decizi, aşadar, la ce foloseşte. Tu încerci să vezi în ea un tărâm al idolilor aflat în afara ta. Tu îți alegi visele, căci ele reprezintă ce dorești.

Dar unde să fie visele dacă nu într-o minte adormită?(…) Scuteşte-te de timp, fratele meu; învaţă la ce serveşte timpul. Şi grăbeşte sfârşitul idolilor, într-o lume întristată şi îmbolnăvită de vederea idolilor în ea. Mintea ta preasfântă e un altar închinat lui Dumnezeu, iar unde e El nu poate sta niciun idol. Frica de Dumnezeu nu e decât frica pierderii idolilor.

Un idol nu poate lua locul lui Dumnezeu. Lasă-L să îţi aducă aminte de Iubirea Lui faţă de tine şi nu căuta să Îi înăbuşeşti Vocea cu cântări de profundă disperare, psalmodiate idolilor tăi. Să nu îţi cauţi speranţa în afara Tatălui tău. Căci speranţa fericirii nu este disperarea.

 
8. Anticristul
Nou!

Ce e un idol? Crezi că ştii? Căci idolii nu sunt recunoscuţi ca atare. Aceasta e singura putere pe care o au. Un idol e o imagine a fratelui tău pe care vrei să o preţuieşti mai mult decât ce este el. Indiferent dacă e vorba de un trup sau de un lucru, un loc, o situaţie sau o împrejurare, un obiect posedat sau dorit, sau un drept cerut sau dobândit, este acelaşi lucru. Să nu te amăgească forma lor. Idolii nu sunt decât nişte substitute pentru realitatea ta. Într-un fel, crezi că îţi vor întregi micul sine, ca siguranţă într-o lume percepută periculoasă. Ei au puterea să îţi completeze lipsurile şi să adauge valoarea pe care nu o ai.

Un idol e o impresie falsă sau o convingere falsă; o formă de anticrist ce constituie un gol între Cristos şi ce vezi tu. Un idol e o dorinţă, prefăcută într-un lucru tangibil, înzestrat cu formă şi perceput astfel real şi în afara minţii. El este însă tot un gând şi nu poate părăsi mintea care este sursa lui. Toate formele de anticrist se opun lui Cristos. Această lume de idoli este un văl tras peste faţa lui Cristos, căci scopul ei e să îţi separe fratele de tine.

Ce e un idol? Nimic! El trebuie crezut înainte de-a părea să prindă viaţă şi trebuie investit cu putere ca să fie un lucru de temut. Viaţa şi puterea lui sunt darul celui care crede în el.

Idolul se stabileşte crezând în el, iar, când nu mai crezi în el, idolul „moare”. Iată ce este anticristul: ideea ciudată că există o putere mai presus de atotputernicie, un loc dincolo de infinit, un timp ce transcende veşnicia. Aici, lumea idolilor s-a stabilit prin ideea că puterea, locul şi timpul acesta primesc formă şi modelează lumea în care imposibilul s-a petrecut. Aici, nemuritorii vin să moară; atotcuprinzătorii, să sufere pierderi; veşnicii, să devină robi ai timpului. Aici se schimbă ce e de neschimbat; pacea lui Dumnezeu, de-a pururi dată tuturor făpturilor, cedează în faţa haosului. Iar Fiul lui Dumnezeu, desăvârşit, nepăcătos şi iubitor ca Tatăl lui, ajunge să urască pentru o vreme, să sufere şi să moară în final.

Unde e un idol? Niciunde! Poate oare să existe un gol în ce e infinit, un loc în care timpul să poată întrerupe veşnicia? O pată de întuneric unde totul e lumină, o nişă sumbră desprinsă de ce e nesfârşit, nu are unde să fie. Un idol nu încape unde a pus Dumnezeu totul pentru totdeauna şi unde nu a lăsat loc decât pentru Voia Lui. Un idol trebuie să nu fie nimic şi niciunde, în timp ce Dumnezeu este totul şi pretutindeni.

Atunci, ce scop are un idol? La ce serveşte? Iată singura întrebare cu mai multe răspunsuri, fiecare în funcţie de cel căruia i s-a pus întrebarea. Lumea crede în idoli.(…) Fiecare adorator de idoli nutreşte speranţa că zeităţile lui speciale îi vor da mai mult decât au alţii. Trebuie să îi dea mai mult. Nu contează din ce anume îi dau mai mult: mai multă frumuseţe, mai multă inteligenţă, mai multă bogăţie, sau chiar mai multă durere şi chin.(…) Un idol e un mijloc de-a obţine mai mult. Iar asta contrazice Voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu are mai mulţi Fii, ci numai Unul. Cine poate să aibă mai mult şi cui i se poate da mai puţin? În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu ar face decât să râdă dacă idolii i-ar putea tulbura pacea. Pentru el vorbeşte Spiritul Sfânt şi îţi spune că idolii nu au aici niciun scop. Căci nu vei putea să ai niciodată mai mult decât Cerul. Dacă Cerul e în tine, de ce ţi-ai căuta idoli care să împuţineze Cerul, ca să îţi dea mai mult decât v-a acordat Dumnezeu fratelui tău şi ţie, cei una cu El? Dumnezeu ţi-a dat tot ce există. Şi, ca să Se asigure că nu îl poţi pierde, a dat acelaşi lucru fiecărei făpturi. Aşa că fiecare făptură e o parte din tine, ca şi din El. Niciun idol nu te poate face să fii mai mult decât Dumnezeu.

 

9. Visul de iertare.

 

Ce i s-a întâmplat preasfântului Fiu dumnezeiesc de poate să îşi îngăduie să cadă mai jos decât pietrele de pe pământ şi să aştepte să îl ridice nişte idoli?

Un vis de judecată a pătruns în mintea pe care a creat-o Dumnezeu perfectă ca El Însuşi. Şi, în acel vis, Cerul s-a preschimbat în iad, şi Dumnezeu, în duşmanul Fiului Său. Cum ar putea să se trezească din vis Fiul lui Dumnezeu? E un vis de judecată. Aşa că trebuie să nu judece, şi se va trezi. Căci visul va părea să dureze cât timp face el parte din vis. Să nu judeci, căci cel ce judecă va avea nevoie de idoli care să îl ferească de propria lui judecată. Să nu judeci, căci o să faci din tine o parte a viselor de rău, în care idolii sunt „adevărata” ta identitate.

Judecata e o nedreptate la adresa Fiului lui Dumnezeu, şi este drept ca oricine îl judecă să nu scape de pedeapsa pe care şi-a dat-o singur în visul pe care şi l-a făurit. Dumnezeu ştie de dreptate, nu de pedeapsă. Dar, în visul de judecată, tu ataci şi eşti condamnat.

În felul în care vezi tu visul, idolii trebuie să facă parte din el, ca să te mântuiască de ce crezi că ai făcut şi-ai dres ca să devii un păcătos şi să stingi lumina din tine. Copil micuţ, lumina nu s-a stins. Tu doar visezi, iar idolii sunt jucăriile cu care visezi că te joci. În afară de copii, cine mai are nevoie de jucării? Copiii se prefac că sunt stăpânii lumii şi dau jucăriilor puterea de-a se mişca, de-a vorbi, gândi, simţi şi comunica în locul lor. Dar tot ce par să facă jucăriile e în mintea celor ce se joacă cu ele. Coşmarele sunt vise copilăreşti, jucăriile s-au ridicat împotriva copilului care a crezut că le-a făcut reale.

Vine o vreme când copilăria trebuie depăşită şi lăsată în urmă pentru totdeauna. Nu căuta să reţii jucăriile copilăriei. Visul de judecată e un joc de copii, în care copilul devine tatăl cel puternic, dar cu mica înţelepciune a unui copil. Ce îl răneşte e distrus; ce îl ajută e binecuvântat. Atâta doar că judecă totul ca un copil, care nu ştie ce îl răneşte şi ce îl va vindeca. Şi par să se întâmple lucruri rele, şi se teme de tot haosul unei lumi pe care o crede guvernată de legile făcute de el. Dar lumea reală rămâne neafectată de lumea pe care o crede el reală. Şi nici legile ei nu s-au schimbat din cauză că nu le înţelege el.

Şi lumea reală este tot numai un vis. Atâta doar că s-au schimbat figurile. Nimeni nu e folosit pentru ceva ce nu e, căci s-au lepădat toate lucrurile copilăreşti. Şi ce a fost cândva un vis de judecată s-a preschimbat acum într-un vis în care totul e bucurie, pentru că acesta e scopul pe care îl are. Numai vise de iertare pot să intre aici, căci timpul este pe sfârşite. Iar formele ce intră în vis sunt percepute acum ca fraţi, nu întru judecată, ci iubire.

Şi, în aceste vise, se aude o melodie pe care şi-o aminteşte fiecare, deşi nu a mai auzit-o de dinainte de începerea timpului. Iertarea, odată deplină, aduce eternitatea atât de aproape, încât se poate auzi cântecul Cerului, nu cu urechile, ci cu sfinţenia care nu a părăsit niciodată altarul care îşi are mereu locul în adâncul Fiului lui Dumnezeu. Când reaude acest cântec, ştie că nu a fost moment în care să nu îl fi auzit. Şi unde este timpul, când s-au lepădat visele de judecată?

De câte ori te simţi cuprins de orice formă de frică – şi eşti cuprins de frică dacă nu ai sentimentul unei mulţumiri profunde, certitudinea că eşti ajutat, încredinţarea calmă că Cerul merge cu tine -, precis ţi-ai făcut un idol.

Visele de iertare îţi amintesc că trăieşti în siguranţă şi că nu te-ai atacat. Aşa că spaimele tale copilăreşti se risipesc şi visele devin un semn că ai întreprins un nou început, şi nu o altă încercare de-a venera idoli şi de-a păstra atacul. Visele de iertare sunt blânde cu toţi cei ce figurează în vis. Aşa că îi aduc visătorului eliberarea deplină de visele fricii. El nu se teme de propria lui judecată, căci nu a judecat pe nimeni.

 


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.29: “Trezirea” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 549-565.