CURS DE MIRACOLECURS DE MIRACOLE- Exerciții

Curs de miracole: Ex.163-Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.

By 29 April 2015 No Comments

nu există moarte

      “Nu există moarte” – o idee care devine din ce în ce mai credibilă și pentru cei mai sceptici dintre noi. Dar de la o idee mai mult sau mai puțin acceptată până la conștientizarea directă și deplină a vieții de dincolo de trup este cale lungă. Căci a fi conștient de Viață, a fi sigur că – dincolo de lumea văzută și dincolo de trup – nu ești doar o biată entitate cuprinsă de somnul inconștient al uitării, înseamnă a te trezi și a învia, iar învierea are loc aici și acum. Ce folos că ești viu în veșnicie, dacă nu ești conștient de viața ta, căci moartea nu pare a fi decât un lung somn în deplină inconștiență de Sine, fie că ești încă în trup, fie că nu.

      În dialogurile purtate cu Gwedoline Jarczyk, Raimon Panikkar – unul dintre cei mai mari teologi creștini ai secolului XX, născut dintr-o mamă catolică și un tată hindus – oferă răspunsuri teologice la câteva întrebări legate de moarte și înviere. El explică de ce Viața nu este sinonimă cu viața biologică, de ce învierea nu are, deci, nicio legătură cu învierea trupului, fiind o înviere a conștienței de sine cât încă ești în trup. Sugerează discret că învierea nu înseamnă nici trecerea din corpul fizic în celelalte corpuri subtile ale ființei ( astral, energetic, mental, etc.) Experimentarea  posibilităților și libertăților pe care ni le oferă acestea nu au legătură cu trezirea la Viață, cu dizolvarea în Oceanul Divin în scopul reîntregirii și regăsirii Sinelui întreg, unic, nedivizat.

  • În ce fel înțelegeți învierea?     

      Învierea poate începe după moarte, dar nu învierea trupului fiindcă acest trup nu va mai fi.

      Dacă învierea creștină nu este ceva care are loc “hic et nunc”, aici și acum, ea nu este învierea trupului. Această înviere nu trebuie împinsă într-un după. Viața veșnică nu vine după timp. Viața veșnică nu are durată, nu este temporală și  nu ține de economia timpului. Adesea ne înșelăm asupra acestui punct, atât în filozofie cât și în mistică. Timpul este văzut ca un fel de autostradă care ne-ar conduce în cer; este culmea simplificării. Să ne gândim că eternitatea este un timp care nu încetează niciodată este chiar lipsit de sens. Să confundăm “bios” cu “zoe”, altfel spus “biologicul” cu “viața” profundă, care este cea pe care ne-o făgăduiește Cristos, reprezintă o eroare exegetică de prim ordin, care ar deforma lectura Evangheliilor. Isus nu făgăduiește niciodată “bios”-ul veșnic, ci făgăduiește viața, “zoe”, veșnică; or, ea este de un alt ordin decât această “viață” individualistă de care poate da socoteală o “biografie”: “zoe” este viața, este viața noastră în măsura în care ea depășește orice individualism, orice grijă a destinului individualist. (…)

   Un teolog german, Fridolin Stier, un om înțelept și umil, și-a consacrat viața traducerii Noului Testament. La el am găsit cea mai bună interpretare a ceea ce numim de obicei “viața veșnică”. El vorbește într-adevăr, de “viață nesfârșită”… . Or, această viață infinită nu vine după viața finită; ea este dimensiunea de profunzime chiar a acestei vieți. Este motivul pentru care dacă nu îmi trăiesc “acum” învierea, nu o voi trăi niciodată. Este posibil să avem acolo o altă viață; este o problemă cosmologică; dar viața veșnică nu este continuarea vieții temporale.

      O frază a lui Simeon Noul Teolog spune acest lucru pe scurt: cei care nu trăiesc viața veșnică aici și acum trebuie să fie convinși că nu o vor trăi niciodată. Viața veșnică nu este un viitor (în sensul temporal), ea este aici și acum sau nu este. Veșnicia nu este decât cealaltă față a temporalității. Așadar cel care nu trăiește veșnicia în clipa prezentă, nu se va bucura niciodată de viața veșnică. Sfântul Ioan pune aceasta chiar în gura lui Isus: “Eu am venit pentru ca oamenii să aibă viața și să o aibă din belșug.”(In 10,10) Aceasta este învierea: ea se joacă în chiar această clipă. Învierea trupului nu este viața corpurilor care nu vor mai fi corpuri, care vor trece prin ziduri și se vor bucura de o mulțime de alte posibilități! Trebuie să descoprerim Viața în viață. Bineînțeles, acest “hic et nunc” despre care vorbesc ține de o “tempiternitate” perceptibilă cu cel de-al treilea ochi, în armonie cu ceilalți doi ochi.

  • Ce înseamnă, așadar, trecerea prin moarte? Se mai poate vorbi de un “după moarte”?

       Am găsit un exemplu care are șansa să-i convingă pe unii; este vorba de o metaforă pe care am descoperit-o deopotrivă în lecturile persane, indiene, creștine, evreiești; aceea a picăturii de apă. Noi suntem picături de apă. Ce se întâmplă cu picătura de apă când eu mor? Picătura dispare. Cade în pelagos-ul infinit al mării. Dumneavoastră veți dispărea? Dar ce sunteți în realitate, picătura de apă sau apa picăturii? În timpul vieții noastre muritoare trebuie să ne realizăm ca apă și nu numai ca picătură.

      Picătura este locul luptelor mele, al căderilor și al victoriilor mele – a tot ceea ce îmi provoacă bucurie și suferință într-un mod imediat. Dar dacă mă realizez în manieră autentică, dacă mă aflu în ascultarea realității care sunt eu în profunzime, sunt apă. Ce se întâmplă cu apa când picătura încetează să mai fie?  Nimic. Ea nu încetează să fie ceea ce este. Picătura cade în mare, dar apa nu dispare odată cu acest fapt. Sigur, nu pot să o mai diferențiez de ceea ce este în exterior; dar, trăită în interior, dacă pot spune, această apă nu încetează să fie apă – apa “mea”, apa care sunt eu. Această apă este unică. Nicio primejdie să mă dizolv. Aici este misterul personalității care nu trebuie confundată cu individualitatea.

  • Mai există un loc pentru frica de a muri?

      Personal, pot spune că nu îmi este frică să mor. Câtuși de puțin. Într-adevăr, dacă încep să mă realizez cu adevărat, să mă descopăr ca apă, ca ființă divină adică, dacă, în termeni creștini, mă știu fiu al lui Dumnezeu – fiindcă, așa cum o spune Cristos, toți suntem – atunci ce se petrece? Nimic. Dimpotrivă. Dacă dispare ceea ce mă face să sufăr acum – limitele mele, realitatea superficială a picăturii care sunt – apa este acolo și rămâne. Învierea nu va fi altceva decât să ne descoperim apă, fiind totuși picături. La această oră, suntem totuși picături; nu spun, așadar că sunt deja brahman. Nu, sunt o picătură, dar o picătură de apă; și ceea ce contează în mine este apa. Această apă, ca picătură, este, desigur, diferită de a dumneavoastră, dar nu în măsura în care este apă. Nu suntem două ape distincte, ci există o singură apă, identică cu ea însăși, identică apei care, ca apă, este numai apă – divină. O natură divină în persoane umane. Iată misterul lui Cristos – și al Treimii.

(Raimon Panikkar: “Între Dumnezeu și cosmos – o viziune non-dualistă a realității”; Ed. Herald, București, 2006.)

 ***

Curs de miracole: “Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.”

 

Moartea e un gând care ia multe forme, adesea nerecunoscute. Ea poate să apară ca tristeţe, frică, nelinişte sau îndoială; ca lipsă de credinţă şi de încredere; preocupare pentru trupuri, invidie şi toate formele în care dorinţa de-a fi cum nu eşti poate veni să te tenteze. Toate aceste gânduri sunt doar reflecţii ale venerării morții ca mântuitoare şi eliberatoare.

Întrupare a fricii, gazda păcatului, dumnezeu al celor vinovaţi şi stăpânul tuturor iluziilor şi amăgirilor, gândul morţii pare într-adevar puternic. Căci pare să ţină toate făpturile în mâna ei uscată; toate speranţele şi dorinţele în încleştarea ei funestă; toate obiectivele percepute doar în ochii ei nevăzători. Firavii, neputincioşi şi boInavi se închină în faţa imaginii ei, socotind că doar ea este reală, inevitabilă, demnă de încrederea lor. Căci numai ea va veni cu siguranţa. Cu excepţia morţii, totul e considerat nesigur, prea repede pierdut oricât de greu ar fi de obţinut, incert ca rezultat, capabil să inşele speranţele pe care le-a trezit cândva şi să lase în urmă gustul prafului şi al cenuşii, în locul aspiraţiilor şi al viselor. Numai pe moarte se poate conta. Căci va veni cu paşi siguri când îi vine timpul să sosească. Şi nu va pregeta nicicând să ia ostatică viaţa toată.

Chiar vrei să te închini unor astfel de idoli? Aici, puterea şi tăria lui Dumnezeu sunt percepute într-un idol făcut din pulbere şi praf. Aici, opusul lui Dumnezeu e proclamat stăpânul creaţiei întregi mai puternic decât Voia de viaţă a lui Dumnezeu, nesfârşirea iubirii şi constanţa desăvârşită şi imuabilă a Cerului. Aici, Voia Tatălui şi a Fiului e definitiv înfrântă, şi pusă la loc de odihnă sub piatra funerară pe care a aşezat-o moartea pe trupul sfântului Fiu al lui Dumnezeu. Nesfânt în înfrângere, el a devenit ce l-a vrut moartea. Epitaful lui, pe care l-a scris moartea însăşi, nu îi dă nume, căci s-a făcut ţărână, pulbere şi praf. Nu spune decât atât: “Aici zace un martor că Dumnezeu e mort”. Și scrie asta de repetate ori, în timp ce adoratorii ei consimt şi, îngenunchind cu fruntea la pământ, şoptesc cu teamă că aşa este.

E imposibil să te închini sub orice formă morţii şi să alegi totuşi câteva pe care să nu le cultivi şi pe care să încerci chiar să le eviţi, în timp ce mai crezi în celelalte. Căci moartea e totală. Ori mor toate lucrurile, ori trăiesc toate şi nu pot muri. Nu e posibil niciun compromis. Căci aici vedem din nou o poziţie evidentă, pe care trebuie să o acceptăm dacă vrem să fim sănătoşi la minte: ce contrazice un gând chiar întru totul nu poate fi adevărat decât dacă opusul lui se dovedeşte a fi fals.

Ideea morţii lui Dumnezeu e atât de absurdă, încât şi demenţilor le vine greu să o creadă. Căci presupune că Dumnezeu a fost odată viu şi a pierit cumva; ucis, pesemne, de cei ce nu au vrut ca El să supraviețuiască. Voia lor, superioară ca putere, a putut să o înfrângă pe a Lui, aşa că viaţa veşnică a cedat în faţa morţii. Şi, odată cu Tatăl, a murit şi Fiul.

Celor ce venerează moartea probabil că le este frică. Şi totuşi, pot gînduri ca acestea să fie înfricoşătoare? Dacă ar vedea că nu cred decât aşa ceva, ar fi eliberați pe loc. Şi asta le vei arăta azi. Nu există moarte, şi renunţăm la ea acum în fiecare formă, spre mântuirea lor şi a noastră, totodată. Dumnezeu nu a făcut moartea. Aşa că orice fomă ia trebuie să fie o iluzie. Iată poziţia pe care o luăm astăzi. Şi , ne e dat să privim dincolo de moarte şi să vedem viaţa.

***

Tatăl nostru, binecuvântează-ne astăzi ochii. Suntem mesagerii Tăi şi vrem să vedem slăvita reflecţie a Iubirii Tale care străluceşte în toate. Noi numai în Tine viețuim şi ne mişcăm. Nu suntem separaţi de veşnica Ta viaţă. Nu există moarte, căci moartea nu e Voia Ta. Şi rămânem unde ne-ai pus Tu, în viaţa pe care o împărtăşim cu Tine şi cu toate făpturile, să fim ca Tine şi parte din Tine de-a pururi. Îţi acceptăm Gândurile ca ale noastre, iar voia noastră e veşnic una cu a Ta. Amin.

***

Moartea nu există – ce au descoperit oamenii de știință moderni cu privire la moarte.