CURS DE MIRACOLE-Teoria

Curs de Miracole:Cap7(2); “Între timp și veșnicie” sau “Frica de transformare”.

By 22 July 2014 July 28th, 2014 No Comments

 a

     

     Iubesc această lume. Când îmi imaginez  “planeta mea” plutind în spațiu, nu simt decât iubire. Când mă confund cu miliardele și miliardele de entități care locuiesc pe această planetă, sub o formă sau alta, nu simt decât iubire. Iubesc cerul cu stele, sau cu nori, din care picură rouă sau din care curg torente. Cu toate acestea, undeva în adâncul meu există o reținere, pentru că există încă frică. Pentru că judec. În interiorul cojii de nucă, care este lumea noastră minusculă,  se întâmplă multe, foarte multe lucruri pe care nu le pot accepta încă, dar pe care nici nu le pot schimba. Când voi renunța la judecată, voi renunța în sfârșit, și la atac. Pentru că toate au un rost – acela de a ne ajuta să descoperim Cine suntem Noi cu Adevărat cum ar spune Neal Donald Walsch. De aceea, voi înlocui frica cu iubirea, pentru că frica vine din lipsă de iubire, și generează conflict.

       Frică și iubire. Născute din ego sau din Inspirația Universală – Spiritul Sfânt. Se întorc întotdeauna în mintea celui care le naște. Frica aduce  frică. Iubirea aduce iubire. Nu putem aprecia cu adevărat nimic din Creație dacă privim cu frică, și vom aprecia totul, dacă privim cu iubire, totul. Totul, dar absolut totul, face parte din Creația lui Dumnezeu, inclusiv noi. A ataca o parte din ea, înseamnă a ataca toată Creația, iar Creatorul și Creația Lui sunt una. Cum îl putem atunci ataca pe Dumnezeu? Iubind fiecare părticică din creație, bună, rea, fără s-o judecăm noi, iubim întreaga Creație, și suntem în armonie cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu judecă. Cum și-ar putea judeca propria Creație? Asta ar însemna că se judecă pe Sine.

        Judecata este asociată eului. În permanenta lui luptă de supraviețuire în lumea iluzorie de care s-a atașat, ne  respinge cu vehemență esența. Respingându-ne esența, se respinge de fapt pe sine, pentru că el, este o creație a minții noastre, care face parte din Mintea Universală, Mintea veșnică a lui Dumnezeu. E produsul ei. De fapt, e produsul acelei mici părți care s-a scindat din ea pentru a crea eul, necesar într-o măsură limitată pentru supraviețuirea trupului în această lume. Eul, acest pilot automat, acest robot, cum îl numea Osho, a ajuns însă să preia controlul Ființei noastre. El nici măcar nu ne recunoaște Ființa. Eurile Inventează măști pe care le așează pe fețele tuturor Ființelor,

…născocesc chipuri, le percep lipsite de valoare și le atacă din cauza acestei lipse închipuite. Iată tot ce este lumea eului. Nimic. Nu are niciun înțeles. Și nu există. Nu încerca s-o înțelegi pentru că, dacă încerci, crezi că poate fi înțeleasă, deci apreciată și iubită. Și asta i-ar justifica existența, care nu poate fi justificată. Nu poți da înțeles neînțelesului. Nu ar fi decât o încercare dementă.

         În jurul acestui “eu” s-a creat sistemul de gândire transmis de mii de ani, și a devenit din ce în ce mai bine fortificat. Și tocmai pentru că începem să ne simțim din ce în ce mai mult prizonieri în propriile noastre vieți, guvernate de acest parșiv sistem de gândire, începem, timid, să dăm ascultare glasului pur al ființei noastre eterne, spirituale. Dar nu e suficient. Nu putem folosi jumătăți de măsură, pentru că ceea ce învățăm, aceea vom împărtăși.  Iar aceasta este o mare responsabilitate. Nu putem avea pace și iubire, atâta timp cât mai credem încă în ego și în luptă. Este necesar ca abandonul să fie total. Noul sistem de gândire bazat pe acceptare , iertare, iubire și înțelegere, trebuie implementat complet. Dar frica? Frica de a abandona ceva ce purtăm adânc în noi de-atâta timp? Vom găsi scuze, vom găsi motive, pentru că acolo în adânc pândește frica. Și chiar de ne-am dori transformarea totală, frica ne roade, așa că vom găsi mereu și mereu argumente împotriva acesteia. Vorbind despre meditație, ca instrument pe calea transformării, Osho spunea:

   Se prea poate ca în adâncul tău să nu dorești transformarea. Teama aceasta, teama de transformare e reală. (…) Teama de transformare este la fel ca teama de moarte. Este o moarte, pentru că vechiul pleacă lăsând loc nou-venitului în ființa ta. Tu, cel de dinainte, nu vei mai exista, ceva total nou se va naște din tine. (…) Cel nou nu poate fi continuarea celui vechi. Cel vechi este discontinuu. Cel vechi trebuie să dispară. Abia atunci cel nou își poate lua locul în ființa ta. Cel nou nu este un vlăstar al celui vechi, nu este o continuare a lui. El este ceva total nou, ceva care apare abia când cel vechi a murit. 

Există o prăpastie între cel vechi și cel nou – tocmai această prăpastie te înspăimântă. Te temi. Ai vrea să te transformi, dar, în același timp, ai vrea să rămâi cel vechi. Asta este înșelătoria. Ai vrea să crești și totuși să rămâi tu cel vechi.

       Tocmai pentru că prăpastia dintre cel vechi și cel nou este foarte adâncă, acest curs, ne ridică o punte, prin aceste lecții care repetă sub forme diferite, aceleași idei, punând ușor și treptat cărămizi noi pe zidul noului nostru sistem de gândire.

        Acceptarea, fie că vine în prezența înțelegerii, fie că vine în absența ei, devine element important al transformării, pentru că într-adevăr, ” Dă-mi Doamne putere să schimb ce pot schimba și să accept ce nu pot schimba” capătă sens. Acceptarea   poate însemna, așa cum spune chiar acest text, să nu încercăm să înțelegem această lume a eului, pentru că nu putem da înțeles neînțelesului. Putem însă, și suntem obligați, să apărăm adevărul pe care-l vom percepe din ce în ce mai mult pe măsură ce mintea noastră se vindecă. Iar la baza adevărului stau iubirea și credința în unitate.  Numai așa putem să ne asumăm rolul de co-creatori care ne-a fost menit. Numai așa putem extinde Creația, în armonie cu Dumnezeu, așa cum ne-a fost hărăzit. O misiune grea, dar nu imposibilă.

        Sunt vremuri în care trăim între ego și  Sinele Divin. Sunt vremuri în care trăim între timp și veșnicie, și pentru a putea trăi, trebuie să înțelegem că singurul aspect al timpului care e veșnic e “acum”.  Este nevoie de vigilență atâta timp cât facem tranziția. Când vom fi gata însă, și când pacea ne va stăpâni, totul va decurge firesc, pentru că vigilența nu mai este necesară. E pace, în sfârșit. Vigilența are un rol numai atâta vreme cât suntem pe drumul vindecării minții. Și să nu uităm : Noi toți, și fiecare dintre noi în parte, suntem lumina lumii. Asemeni lumânărilor aprinse în noaptea de Înviere, ne vom aprinde încet, unul de la lumina celuilat, dând naștere în final unei mări de lumină.

5

         Fragmentele de text de mai jos pot aduce unele completări  sau unele lămuri necesare.

      Deși poți iubi Fiimea doar ca un tot unitar, o poți percepe fragmentată. E imposibil însă să vezi ceva într-o parte a ei pe care să nu i-l atribui în totalitate.

Fractalii: cum se oglindește întregul în toate părțile lui.

       Iată de ce atacul nu e răzleț și trebuie să renunți la el în întregime. Dacă nu renunți la el în întregime, nu renunți la el deloc. Frica și iubirea fac sau creează, în funcție de cine le dă naștere sau le inspiră – eul sau Spiritul Sfânt. -, dar precis se vor întoarce în mintea celui care le gândește și îi vor afecta percepția totală. Asta include noțiunea lui de Dumnezeu, de creații ale Lui și ale sale. Nu le va aprecia pe nicicare dacă le privește cu frică. Și le va aprecia pe toate dacă le privește cu iubire. (…) Mintea care acceptă atacul nu poate iubi. (…) Gândirea ta a făcut toate acestea datorită puterii sale, dar tot gândirea ta te poate mântui de toate acestea pentru că nu tu i-ai făcut puterea. Capacitatea ta de-a-ți dirija gândirea după cum dorești e parte din puterea ei. Dacă nu crezi că o poți face, îți negi puterea gândirii și o faci neputincioasă în credința ta.

          Eul nu își poate permite să cunoască ceva . Cunoașterea e totală, iar eul nu crede în totalitate. Această necredință e obârșia lui și, deși eul nu te iubește pe tine, le rămâne credincios propriilor săi antecesori, zămislind după cum a fost zămislit. Mintea reproduce întotdeauna după cum a fost produsă. Produs prin frică, eul reproduce frică. Asta e loialitatea lui, și această loialitate îl face neleal față de iubire pentru că tu ești iubire. Iubirea e puterea ta, ceea ce eul trebuie să nege. De asemenea, trebuie să nege tot ce îți dă această putere pentru că ea îți dă totul. Niciunul dintre cei ce au totul nu dorește eul. (…) Eul se opune, așadar, întregii aprecieri, întregii recunoașteri, întregii percepții sănătoase și întregii cunoașteri. El percepe amenințarea lor ca totală…

      . Sper că am putut să redau cu înțelegerea mea esențialul acestei a șasea lecții din capitolul VII – o lecție grea, greu de pătruns, greu de rezumat, greu de exprimat. Dacă ar fi să rezum totul la câteva idei pe care le-am înțeles și pe care le-am reținut, acestea ar fi următoarele:

  • Este necesar să abandonăm complet sistemul de gândire moștenit, bazat pe ego.
  • Nu putem împărtăși două sisteme de gândire.
  • Noul sistem de gândire bazat pe unitate, iubire și iertare, trebuie implementat complet. Este necesară abandonarea fricii, judecății, atacului, ca expresii ale lipsei profunde de iubire și înțelegere.
  • Este necesar să ne înțelegem și să ne asumăm natura noastră de ființe complete și divine: trup-minte-suflet.
  • Suntem co-creatori ai lui Dumnezeu, iar rolul nostru este de a extinde Creația Lui. Nu putem face acest lucru cu actualul  sistem de gândire, care ne ține mințile prizoniere în lumea construită de ego.
  • Pentru a putea merge mai departe este necesar să nu judecăm și să nu încercăm să înțelegem această lume iluzorie a eului. Schimbăm ce putem schimba, acceptăm ce nu putem schimba.
  • Pentru că trăim în două lumi, între iluzie și adevăr, ego și divin, este important să trăim prezentul, acel veșnic ” acum”, ca singur element de legătură între timp și veșnicie. Fără regrete, vinovății, așteptări, gânduri rătăcitoare, ci doar bucurându-ne și savurând eternul acum, în toate aspectele vieții, cultivând iertarea și iubirea.

 

3

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-“Text”, Cap.7-“DARURILE ÎMPĂRĂȚIEI- DE LA VIGILENȚĂ LA PACE”, pp.111-114 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

Observație: Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii, care depind de puterea mea de înțelegere și de nivelul de evoluție spirituală pe care îl am în acest moment. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, dar și pentru oricine este interesat de acest curs și poate găsi aici un ajutor sau un sprijin în descifrarea și înțelegerea lui. Mulțumesc!