Curs de miracole: Ultimul capitol – “Viziunea finală”

 carte

      Am scris mult pe parcursul acestui an închinat lui Dumnezeu și mie însămi. Vine o vreme în viața oricărui om când are nevoie de lămuriri, are nevoie ca dincolo de experiența personală și învățătura dobândită prin durere și bucurie să înțeleagă “De ce ?” De ce se întâmplă tot ce se întâmplă, cine sunt, de unde vin, unde mă duc? Aceste întrebări care te urmăresc de când ai început să devii conșient de tine, merită un răspuns, și fiecare îl primește în felul său. Acest curs poate fi un răspuns complet, dar cu certitudine nu singurul, și nu cel mai ușor de abordat. Pentru mine căutarea a fost lungă, dar pare că a început să ofere răspunsuri, căci această experiență numită “Curs de miracole” a fost într-adevăr deosebită.

      Am ajuns acum la ultimul capitol. A fost multă învățătură, a fost greu, a fost abstract, poate am înțeles ceva dar n-am înțeles tot, sau poate am înțeles mai mult decât cred. 

      Învățătura a fost prezentată treptat în cele 600 de pagini alocate “Textului”, s-au învățat cu puținelul lucruri noi și s-au tot repetat cele deja învățate. Ultimul capitol. Ce-ar putea fi nou aici? O ultimă idee? Foarte posibil. O ultimă învățătură? Nicicum. Învățătura abia acum începe, nu prin cuvinte, ci prin trăire. Căci cârja pusă deoparte ar trebui să scoată la iveală întreaga capacitate de a merge singur, în deplină siguranță și deplină conștiență de Sine.

      Dacă la început am simțit nevoia să-mi aduc argumente de ordin cât de cât științific pentru tot ce am citit aici, treptat acest imbold s-a atenuat, căci cine ar mai fi în această lume dacă ar deține cheia cunoașerii, ce știință și-ar mai avea rostul în prezența revelată și recunoscută a Adevărului etern și imuabil? Pe măsură ce eul este conștientizat și “educat”, nevoia de argument dispare, și nu mai ai nevoie de nimic, decât să fii, și atât. Poți aștepta o mie de vieți până ca știința să-ți confirme neconfirmabilul, dar tu pierzi exact esența și rostul vieții: să trăiești acum și aici, în această viață, în acord cu tine și cu Universul văzut și nevăzut, cu tine și cu toți cei care fac parte din această viață a ta. Așa că nevoia de căutare dispare, iar viața devine pur și simplu un minunat mod de a fi.

      Simt ușurare, bucurie, dar și  puțină tristețe, căci au fost diminețile și serile mele cu acest curs în față, și privesc cu drag cartea “muncită” și creioanele tocite și reascuțite, obosite, dar încă vii după cazna subliniatului înverșunat a celor 1200 de pagini câte are în total acest curs ( “Text” + “Culegere de exerciții pentru studenți” +” Manual pentru profesori”).

    Mai jos am să redau ultimele idei și fragmente ce mi s-au părut mai importante în acest capitol, și fie ca toate rezumatele și selecțiile realizate în acest an  să aducă alinare și încredere oricărei minți scormonitoare care se va pierde în căutări lungi pe Internet în căutarea răspunsului perfect la cele mai grele întrebări existențiale. Și poate va fi un îndemn să facă propriile “cercetări”, să citească el cu ochii lui, să pătrundă el cu mintea lui, să înțeleagă tot ce e de înțeles și să trăiască tot ce e de trăit în această viață. Căci ultimul pas îl face Dumnezeu, și fiecare merge pe lungul drum al Ispășirii cât de mult dorește, cât de mult poate și cât de mult este pregătită mintea lui s-o facă în acest moment al existenței sale. 

***

1. Simplitatea mântuirii.

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot.

        Această idee a fost reluată de multe ori pe parcursul învățării, iar înțelegerea ei are la bază explicațiile cu privire la dualitatea omului: Om= “eu” + Sine divin; Om = “eu” + Fiul lui Dumnezeu.

          Eul te poartă, te amăgește, dar este și responsabil de învățătura ta în lumea timpului. Eul te “ajută” să greșești, să judeci, să iubești, să suferi, să ataci, să faci tot ce-i trece prin cap în această lume a formei schimbătoare și pieritoare. Tu ești înger și demon, iar prin “eu” experimentezi adesea “demonul” din tine într-o lume a iluziilor. Atunci când înveți să-l controlezi și-i folosești capacitatea de a învăța în scopul avansării accelerate pe drumul mântuirii, te apropii din ce în ce mai mult de Fiul lui Dumnezeu din tine, cel pur și veșnic nevinovat. De aceea, orice s-ar întâmpla în lumea timpului nu s-a petrecut nicicând în veșnicie, acolo unde Sinele tău se găsește la adăpost și în siguranță, în Cerul lui Dumnezeu. Acolo nu există timp, căci veșnicia nu are început și nici sfârșit. Acolo nu există vinovăție și nici judecată, căci Dumnezeu nu-și judecă Fiul. Dar ca să ajungi acolo, la esența ta, unde e casa sufletului tău,  ai nevoie să-l redescoperi pe Fiul lui Dumnezeu din tine, și să renunți definitiv la eul tău separat.

         Viața ta pe acest pământ este, a fost și va fi o perpetuă lecție despre legile acestei lumi, doar dacă, la un moment dat, nu hotărăști că această învățătură nu-ți mai este necesară, și hotărăști să accesezi cunoașterea pe care o ai deja și care  așteaptă să fie scoasă la lumină din întunericul eului tău.

Cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe. Nimeni nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume. Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident.

Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!

 Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu.

Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta.

Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?

Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei:

*

       1:Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.

*

  2:Lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume. Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea.

Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa.  Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire. ( Amintește-ți din primele capitole ale cursului că orice formă de atac este un strigăt după iubire, așa că atunci când percepi un atac, gândește-te că acolo este de fapt o nevoie de iubire.)

Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.

Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el. Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

 

2. A merge cu Cristos.

În lumea aceasta vrei să joci deopotrivă două roluri, unul în care ești condus, și celălalt în care ești conducător:

 

 

Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.

Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui.

Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru. Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine!

Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru:

*

Răspunsul pe care i-l dau fratelui meu este ce cer eu însumi.
Şi ce învăţ referitor la el e ce învăţ referitor la mine însumi.

*

Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum.

Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.

Iartă-i fratelui tău toate aparențele! Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.

3. Autoacuzații

Numai autoacuzații condamnă. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac „just”.

Eşti tu un păcat? Răspunzi „da” de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga?

Păcatele sunt în trupuri. Crezi poate că trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă te crezi păcat, încui mintea în trup, iar trupul acţionează în locul ei.

Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândește și nu are puterea să învețe, să ierte, și nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aşa că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.

 Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.

Să ne bucurăm că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

 

      Când te pregătești să faci o astfel de alegere, cu astfel de urmări ca rezultat, trebuie să înveți la perfecție cum se face. Iar felul în care trebuie procedat “trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacție la toată ispita și la toate situațiile care se ivesc”. Iată de ce acest ultim capitol nu este un sfârșit, ci un început. Căci munca cu mintea ta de-abia acum începe.

4. Adevărata alternativă.

      Crezi că lumea îți poate oferi consolare la toate problemele tale. Cum să-i ceri așa ceva când rostul ei este tocmai să le păstreze, căci lumea este un loc unde ai de ales numai între iluzii. Nu căuta să scapi aici de probleme, căci toate drumurile lumii duc la dezamăgire. Uneori alegi un drum pe care călătorești voios un timp, iar alteori drumul poate fi presărat cu spini încă de la început. Toate drumurile, însă, duc spre acel sfârșit implacabil pe care tu îl numești moarte. Ai încercat toate variantele și ai bătut și-o să mai bați, poate, toate drumurile lumii, și sunt multe, foarte multe, o infinitate de variante și combinații care te pot ține prizonier aici o veșnicie. Și totuși, crezi cu încăpățânare că există un drum care te va scăpa de moarte. Au fost mulți care au căutat drumul perfect, dar când au văzut că nu există și-au pierdut speranța.

Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine.

Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.

Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative. Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine. Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.

Nu există drum care să te îndepărteze de Dumnezeu. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce?

Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze.

 

 

5. Conceptul de sine versus Sinele.

NOU!

      Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. 

Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine.

Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate”, l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.

      Conceptul de sine este un idol pe care l-ai construit, care este adaptat acestei lumi,  și care îl înlocuiește pe Fiul lui Dumnezeu din tine, ce reprezintă de fapt unicul tău Sine.

      Conceptul de sine “lucrează” toată viața asupra acelei fețe pe care o ai și pe care ai adus-o cu tine când ai venit în această lume: fața inocenței. Este acea față care râde, farmecă, iubește, își caută tovarăși, oferă mângâiere. Aici însă, fața inocenței suferă prima modificare esențială: ea crede că e bună într-o lume rea. Devine astfel un aspect de bază al conceptului de sine:

Lumea e haină și nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.

Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare. Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea.

Sub faţa inocenţei stă o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt”.

Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui.  Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli.

Conceptele se învață. Nu sunt firești. Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se” în gândirea ei.

Toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.

De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău (și lumea)  din tine. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare?

Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu” care şi-a adus-o?

Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe.

Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. 

 Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.

Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:

*

Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.

*

Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

6. Recunoașterea spiritului.

 *

Fie vezi trupul, fie recunoști spiritul.

*

Nu există compromis între aceste două variante. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privință determină tot ce vezi, ce socotești real și iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.

Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf?

Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva.(…) Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?

Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: „Facă-se voia ta”. Şi ţi se face în consecinţă.

Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?

Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

7. Viziunea mântuitorului.

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi”; cei „buni” sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune” ca să i se ierte cele „rele”. Şi nu se încrede în „binele” din nimeni, crezând că „răul” trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul” în tine.

Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele” ţi s-au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze.

În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică” a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri.

Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună.

Tot ce cere acest salt (de la “rău” la “bun”) e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel.

Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.

Priveşte rolul pe care îl ai în univers!Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.

Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup.

Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. (…) Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot.

Vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.

Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul.

Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase – de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.

 

8. Mai alege odată.

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

*

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

*

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.

 Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine.

Încercările vieții nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: „Frate, mai alege o dată”. Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere.(…) Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.

Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată. (…) Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El.

Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab:

*

Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu. Fiul Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiul Lui.

*

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare.

Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.

Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.

Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.

Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi. Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.

Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.

Şi acum spunem „Amin”. Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole;Text – Cap.31: “Viziunea finală” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 584-605.