CURS DE MIRACOLE-Teoria

Iluziile eului-2:Iubire fără conflict

By 6 June 2014 July 5th, 2014 No Comments

 

cover-bw

Pelerin de pace: o femeie uimitoare care și-a găsit în felul ei pacea sufletului și despre care pot fi găsite informații aici

       Această lecție începe cu o rugăciune care ne este recomandată pentru momentele noastre de neliniște:

Rugăciune:

Împărăția e cât se poate de unită și de ocrotită, și eul nu o va birui.

Amin.

             Împărăția:

       Este Împărăția Cerurilor, iar Împărăția Cerurilor suntem noi. De regulă spunem că Împărăția Cerurilor este în noi. Acest în nu are nici un rost pentru că ar avea înțelesul că ceva aflat în exterior se află în interior. Acest lucru înseamnă separare: interior-exterior.

        Cuvântul în nu este necesar. Împărăția Cerurilor sunteți voi. Ce altceva să fi creat Creatorul dacă nu v-a creat pe voi; și ce altceva să fie Împărăția Lui, decât voi? Iată întregul mesaj al Ispășirii…1

         De aceea exercițiile 36 și 37 au sens. Acum putem înțelege mai bine de ce ” Mintea mea face parte din Mintea lui Dumnezeu”, de ce ” Sunt sfânt” și de ce “Sfințenia mea binecuvântează lumea.”

          Eul:

    Așa cum este scrisă rugăciunea,  putem foarte ușor să asociem eul cu diavolul.         Părintele Arsenie Boca îl numește pe acest eu/ego/iubirea de sine  ca fiind ” puiul necurat” sau ” primul pui al diavolului”. De aceea spunea Mântuitorul : ” Oricine voiește să vie după mine să se lepede de sine…”

        Dacă suntem atenți la semnificația acestor afirmații ne putem da seama că totul se reduce la a renunța la ideea de separare. Eu-tu,  eu – lumea, eu – planeta, eu – cosmosul, eu -plantele, eu – animalele, toate înseamnă separare când în realitate și eu și tot ceea ce mă înconjoară, văzut sau nevăzut suntem creații ale  lui Dumnezeu. Ceea ce El a creat formează Împărăția Lui. Noi suntem Împărăția lui. Nu există separare. Nu există numai eu. Există noi – o singură creație, cu un singur Autor, iar în această creație, omul este singurul înzestrat la rândul lui cu puterea de a crea. Până acum însă, ne-am pus  în valoare numai calitățile de distrugători , și nu de creatori. Tot ce am făcut, am făcut distrugând ce este în jurul nostru : plante, apă, pământ, aer… Atâta vreme cât noi, ca celulă a acestei creații distrugem creația din jurul nostru, nu ne este clar oare că ne îndreptăm cu pași siguri spre autodistrugere? Și asta numai pentru că ne considerăm separați: eu și restul – ceilalți oameni, pământul, plantele, animalele, apele, aerul, planeta, universul…Dumnezeu. Toate le vedem separate de noi.

             Mai jos sunt redate principalele idei ale acestei lecții așa cum sunt ele scrise în curs. După aceea, am citat ca și conexiuni, câteva fragmente din ” Școala rugăciunii”, care pot lămuri  într-o oarecare măsură unele dintre aceste idei.

   Rolul meu e să separ adevăratul de fals, ca adevărul să poată străpunge barierele legate de eu și să se reverse în mintea ta….Eul a luat naștere din separare și neîncetarea existenței lui depinde de neîncetarea credinței tale în separare.

  Tu, care te identifici cu eul tău, nu poți să crezi că Dumnezeu te iubește….Iubirea va pătrunde imediat în orice minte care o dorește sincer, dar trebuie să o dorească sincer.

   Există un gen de experiență atât de diferit de tot ce îți poate oferi eul, încât nu vei mai vrea să o acoperi sau să o tăinuiești…Biblia face multe referiri la darurile incomensurabile care sunt pentru tine, dar pe care trebuie să le ceri. Nu e o condiție de genul celor puse de eu. E condiția slăvită a ce ești.

   În afară de voia ta, nici o forță nu e suficient de puternică sau de demnă să te călăuzească. În acest sens, ești ca Dumnezeu de liber și trebuie să rămâi așa pentru totdeauna. Să îl rugăm pe Tatăl, în numele meu, să te țină conștient de Iubirea Lui față de tine și de-a Ta față de El….Celor ce cer cu adevărat li se răspunde întotdeauna. Să nu ai alți dumnezei în afara Lui pentru că alții nici nu sunt.

   Păstrezi mii de fărâme de teamă care Îl împiedică pe Cel Sfânt să intre. Lumina nu poate să străpungă zidurile pe care le făurești să o blochezi și e veșnic nedispusă să distrugă ce ai făurit. Nimeni nu poate să vadă printr-un zid dar eu îl pot ocoli….Te voi iubi, te voi cinsti și voi continua să respect întru totul ce ai făurit, dar nu voi susține nimic dacă nu e adevărat….Voi veni ca răspuns la o singură chemare fără echivoc.

   În mintea ta, deși negată de eu, stă declarația eliberării tale. Dumnezeu ți-a dat totul. În limbajul eului “a avea” și “a fi ” sunt diferite dar sunt identice pentru Spiritul Sfânt. Spiritul Sfânt știe că ai totul și ești totul, totodată….Iată de ce nu facem nicio distincție între a avea împărăția lui Dumnezeu și a fi Împărăția lui Dumnezeu.

  Ființa calmă care aparține Împărăției lui Dumnezeu, și care în starea ta de sănătate mintală e perfect conștientă, e izgonită fără milă din partea minții dominată de eu.1

        Printre acele fărâme de teamă care îl împiedică pe Cel Sfânt să intre, se găsește și teama de a nu ști cum să-l chemăm pe Dumnezeu. I s-au pus atâtea nume, a fost personificat în fel și chip , iar a-l numi în felul nostru pare a fi o blasfemie. De aceea, în loc să ne apropiem de El, ne depărtăm, pentru că ezităm să-l chemăm într-un mod care să ne facă să ne simțim confortabil. Cercetătorul în genetică  japonez Dr. Kazuo Murakami îl numea ” Ceva Măreț”. “Dumnezeu” este un nume greu de acceptat pentru foarte mulți oameni, mai ales din generația tânără, în contact strâns cu descoperirile științifice, și care nu pot accepta un Dumnezeu personificat, care se înfățișează peste tot sub forma unui bătrân sever cu barbă albă. Mitropolitul Antonie de Suroj, în Școala rugăciunii  spunea:

         Poate că te surprinde că insist atât de mult asupra numelor. Aceasta se explică prin faptul că o parte din rugăciunea noastră ține direct de Dumnezeu și este legătura noastră personală cu El….; dacă nu putem găsi numele adevărat al lui Dumnezeu, nu putem avea un acces liber, real și fericit la El. Atât timp cât trebuie să-l chemăm pe Dumnezeu cu termenii generali precum ” Atotputernicul”, “Domnul Dumnezeu”, cât timp trebuie să folosim articolul hotărât pentru acești termeni pentru a-i face anonimi, pentru a-i transforma în niște termeni generici, nu-i putem folosi ca nume personale. Sunt însă momente în care sfinții izbucnesc și I se adresează lui Dumnezeu într-un mod în care nimeni nu ar putea s-o facă, un mod care este la limita dintre posibil și imposibil și care este cu putință numai pentru că există o relație…..oricare alt strigăt de felul  acesta va țâșni din tine, atunci va fi momentul în care vei fi descoperit o relație între El și tine care este efectiv a ta, un gen de relație pe care nu o împărtășești decât cu foarte puțini oameni. Dispunem de cuvinte pentru Dumnezeu care ne aparțin tuturor, dar sunt și cuvinte care aparțin numai mie sau numai ție, în același fel în care există în relațiile dintre oameni nume de familie, nume de botez și diminutive. Este bine dacă poți avea un diminutiv cu care să i te poți adresa lui Dumnezeu, un cuvânt care să aibă adâncimea inimii tale, toată căldura de care ești în stare; care să devină felul tău de a spune:2

” Acesta este modul meu în care ceea ce este unic în mine simte unicitatea Ta”

       Mi-am dorit această explicație, și ea a sosit în acest mod neașteptat și dintr-o sursă neașteptată – glasul unui Părinte  ortodox – întrucât sunt multe voci care contestă acest principiu al neseparării care stă la baza Cursului de miracole, el în întregimea lui, fiind contestat de multe voci.

       Această ultimă frază a fragmentului strânge parcă în ea tot ceea ce am rezumat până acum despre unitate, invalidând din punctul meu de vedere ideea de separare, pentru că “unic” poate însemna foarte bine inconfundabil, original, excepțional,  (adică ceea ce este unic în mine), dar la fel de bine poate însemna  ” care este același pentru mai multe situații”, ” care formează o unitate indisolubilă” – unitate în diversitate. Totul este o chestiune de interpretare. De aceea este bine să judeci cu mintea ta și să nu iei de bun tot ce spun alții. Exact acest lucru îl spunea și Părintele Cleopa atunci când se referea la Biblie, și când ne încuraja să citim noi cu ochii noștri și să nu mai ascultăm ce spune unul și altul.

      Pentru a înțelege ce înseamnă acea ființă calmă ce aparține Împărăției lui Dumnezeu,  tot în “Școala Rugăciunii” găsim  povestită următoarea întâmplare:

          Cu aproximativ 20 de ani în urmă, la scurt timp după hirotonirea mea, am fost trimis înainte de Crăciun  la casa unei bătrâne doamne, care a murit ceva mai târziu, la vârsta de 102 ani. Această femeie a venit să mă vadă după prima mea slujbă ca preot și mi-a zis: ” Părinte aș dori să mă sfătuiți în legătură cu rugăciunea.” Iar eu i-am spus: ” Desigur, întreabă pe cutare și cutare.” Ea mi-a zis: ” În toți acești ani i-am tot întrebat pe oameni care sunt faimoși pentru priceperea pe care o au despre rugăciune, iar ei nu mi-au dat niciun răspuns concret, așa că m-am gândit că, de vreme ce nu știți mare lucru despre asta, s-ar putea să dați întâmplător peste răspunsul corect.” Iată o situație foarte încurajatoare! I-am spus deci: ” Care este necazul dumneavoastră?” Bătrâna mi-a zis: ” în ultimii 14 ani am spus rugăciunea lui iisus în permanență, și niciodată nu am simțit prezența lui Dumnezeu în vreun fel..” Atunci mi-a scăpat exact ceea ce gândeam: ” Dacă vorbiți într-una Îl lipsiți pe Dumnezeu de a mai spune și El ceva.” Ea mi-a spus: ” Ce să fac atunci?” Iar eu i-am răspuns:” Duceți-vă în camera dumneavoastră după micul dejun, aranjați-o adecvat, plasați-vă fotoliul într-o poziție strategică care va lăsa în spatele dumneavoastră toate colțurile întunecate ce există întotdeauna în camera unei bătrâne. Aprindeți-vă candela înaintea icoanei pe care o aveți ( vezi observația), și mai întâi de toate cercetați cu atenție camera în care vă aflați. Apoi luați-vă andrelele și pentru 15 minute împletiți înaintea feței lui Dumnezeu, dar vă interzic să rostiți vreun cuvânt de rugăciune. Vedeți-vă de împletiti și încercați să vă bucurați de pacea din camera dumneavoastră.”

     Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totuși. După un timp a venit să mă vadă și mi-a spus: “Știți, are efect.” Am întrebat-o : “Ce anume are efect, ce  s-a întâmplat ?”…Iar ea mi-a zis: ” Am procedat exact așa cum m-ați sfătuit. M-am trezit, m-am spălat,…după care m-am așezat în fotoliu și m-am gândit:” Oh, ce bine, am la dispoziție 15 minute în care pot să nu fac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!” și am privit în jur și pentru prima dată în ani de zile m-am gândit:” Dumnezeule, în ce cameră frumoasă trăiesc eu – o fereastră care dă spre o grădină, o cameră într-o formă frumoasă, cu destul spațiu la dispoziție, și cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat ani de zile!” Apoi adăugă: “M-am simțit atât de tăcută, întrucât camera era atât de liniștitoare. Era acolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniștea, ticăitul lui doar sublinia faptul că totul era nemișcat, iar după un timp mi-am amintit că trebuia să împletesc înaintea  feței lui Dumnezeu, așa că m-am apucat de împletit. Și am devenit tot mai conștientă de liniște. Andrelele atingeau brațele fotoliului, ceasul ticăia liniștitor, nu era nimic pentru care să fii preocupat, nu aveam nici o nevoie să-mi încordez atenția, iar apoi am simțit că această liniște nu era doar în mod simplu doar o absență a zgomotului, ci una care avea un conținut. Nu era absența a ceva ci prezența a ceva. Liniștea avea o densitate, o bogăție, și începu să mă cuprindă. Liniștea din jur începea să vină și să găsească liniștea din mine.” Iar la urmă spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am întâlnit mai târziu la scriitorul francez Geoges Bernanos: ” Dintr-o dată am simțit că în acea liniște era o prezență. În străfundul acestei liniști era Cel care este întreaga netulburare, toată pacea și toată seninătatea.”…Asta este ce ni se poate întâmpla adesea – dacă în loc să fim atât de încrâncenați în a face tot timpul câte ceva, am putea spune simplu:

” Mă aflu în prezența lui Dumnezeu, ce bucurie, hai să stăm liniștiți!”2

      Observația pe care am dorit s-o fac în cadrul fragmentului citat mai sus, se referă la faptul că, atunci când vorbește despre rugăciune, Mitropolitul îl citează pe Sfântul Grigorie de Nanzianz, care a spus că din clipa în care punem un semn vizibil între noi și Dumnezeu ( chivot, icoană, crucifix…) și ne concentrăm atenția asupra acestui semn, punem o barieră între noi și Dumnezeu pentru că Îi vom atribui în mod fals imaginea subiectivă pe care ne-am făcut-o despre El. În cazul bătrânei, așa cum s-a întâmplat cu Moise și păstorul din deșert ( păstorul îi lăsa lui Dumnezeu în fiecare seară laptele cel mai gras să-l bea peste noapte), nu era cazul să fie convinsă că icoanele nu-l înfățișează pe Dumnezeu, pentru că i-ar fi zdruncinat toată credința. A fost posibil însă să i se abată atenția de la icoane pentru a o determina să-l simtă pe Dumnezeu în pacea din jurul ei. 

finish


         1: Curs de miracole – Text, pp.54-56, Editura Centrum, Polonia -2007.

             2: Mitropolitul Antonie, ” Școala rugăciunii”, pp. 145-149 și 159-162, Editura Sophia, București 2011.