Curs de miracole -183: Invoc Numele lui Dumnezeu și al meu.

numele lui Dumnezeu

*

“Repetă numele lui Dumnezeu și Îl vei recunoaște ca singurul creator al realității, căci există un singur Nume pentru tot ce există și tot ce va exista. “

*

      Există un singur nume pentru fiecare făptură vie de pe acest pământ, pentru fiecare minunată floare, pentru fiecare stea și pentru fiecare fulg de zăpadă. Deși atât de diferiți în aparență purtăm cu toții aceeași Semnătură divină: YHWH

         Și cum să nu te minunezi, și cum să nu fii smerit în fața perfecțiunii din tine și din tot ceea ce există, dincolo de tot ceea ce tu poți să vezi cu ochii și să înțelegi cu mintea ta omenească! Căci nimic din ce vedem nu este așa cum pare a fi, nimic din ce credem că înțelegem nu putem înțelege cu adevărat. Fiecare fulg de zăpadă întruchipează în el perfecțiunea Creației, și fiecare om întruchipează în el perfecțiunea încă ascunsă a lui Dumnezeu.

fulg1 fulg2 fulg3 fulg4

Incredibili fulgi de zăpadă fotografiați de Alexey Kljatov

( sursa:http://www.huffingtonpost.com/2013/12/03/alexey-kljatov_n_4373888.html)

      Lecția 183 ne propune să renunțăm la toate numele pe care le-am dat tuturor lucrurilor care există, să renunțăm la toate ideile pe care le avem despre toată cunoașterea noastră, să acceptăm și să înțelegem că nu știm nimic. Să primim pentru toate un singur nume – cel al Creatorului – și să ne lăsăm conduși  spre pacea și Adevărul Lui. 

***

Invoc Numele lui Dumnezeu și al meu.

      Numele lui Dumnezeu e sfânt, dar nu mai sfânt decât al tău. (…) Un tată își dă numele fiului său și identifică astfel fiul cu el. Frații lui îi împărtășesc numele și sunt astfel uniți într-o legătură din care își derivă identitatea. Numele Tatălui tău îți amintește cine ești,  chiar și într-o lume  care nu știe și chiar dacă nu ți-ai amintit.

      Numele lui Dumnezeu nu poate fi auzit fără a stârni o reacție, și nici nu poate fi rostit fără a trezi în minte un ecou care te cheamă să îți amintești.

      Rostește-i Numele, și inviți îngerii să înconjoare pământul pe care stai și să îți cânte în timp ce își desfac aripile să te ocrotească și să te adăpostească de fiecare gând lumesc care s-ar vârî peste sfințenia ta.

      Repetă Numele lui Dumnezeu și (…) fiecare vis la care ține lumea a dispărut subit. Bolnavii se scoală tămăduiți de gândurile lor nesănătoase. Orbii pot să vadă, surzii pot să audă. Cei întristați își leapădă jalea, iar lacrimile de durere se șterg în timp ce un hohot vesel vine să binecuvânteze lumea.

    Repetă numele lui Dumnezeu, și îți invoci Sinele. (…) Cei ce invocă Numele lui Dumnezeu nu pot confunda trupurile cu sfântul Fiu al lui Dumnezeu. Și, de se întâmplă să te alături unui frate șezând în liniște cu el și repetând cu el numele lui Dumnezeu în tăcerea minții tale, ai înființat acolo un altar care ajunge până la Dumnezeu și la al Său Fiu.

****

   Exersează azi doar următorul lucru: repetă, fără grabă și fără încetare, Numele lui Dumnezeu.(…) Să nu auzi altceva. Lasă-ți toate gândurile să devină ancorate în acesta. Numele lui Dumnezeu devine singurul nostru gând, singurul nostru cuvânt, singurul lucru care ne ocupă mințile, singura dorință pe care o avem. 

    Repetă numele lui Dumnezeu și Îl vei recunoaște ca singurul creator al realității. Și vei mai recunoaște că Fiul Său face parte din El, creând în Numele Său. Șezi liniștit și lasă-I Numele să devină ideea atotcuprinzătoare care îți captează mintea. (…) Numele lui Dumnezeu înlocuiește miile de nume mărunte pe care le-ai dat gândurilor tale, fără să realizezi că există un singur Nume pentru tot ce există și tot ce va exista.

    Adresăm astfel o invitație care nu poate  fi refuzată niciodată. Iar Dumnezeu va veni și îi va răspunde chiar El. Să nu crezi că aude micile rugăciuni ale celor ce Îl invocă folosind numele idolilor la care ține lumea. Nu pot să ajungă la el în felul acesta. (…) Astăzi poți să atingi o stare în care vei resimți darul de har. Poți scăpa de toată robia lumii și poți da lumii aceeași eliberare pe care ai găsit-o tu. 

     Recurge la Numele lui Dumnezeu pentru eliberarea ta, și ți-e dată. În afara acesteia, nu e nevoie de nicio rugăciune, căci le cuprinde în ea pe toate. Cuvintele sunt lipsite de înțeles și toate rugămințile sunt de prisos când Fiul lui Dumnezeu invocă Numele Tatălui său. 

   Toate lucrurile mărunte tac. Sunetele mărunte au amuțit acum. Măruntele lucruri pământești au dispărut. Universul nu constă decât din Fiul lui Dumnezeu, care își invocă Tatăl. Iar Vocea Tatălui său răspunde în numele sfânt al Tatălui său. În această relație veșnică și calmă, în care comunicarea transcende cu mult toate cuvintele, și totuși, depășește în profunzime și înălțime orice ar putea transcende cuvintele vreodată, e pace veșnică. În Numele Tatălui nostru, vrem să resimțim această pace azi. Și în Numele Lui, ni se va da.

***

 Sursa: Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți: pp.329-330


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

   Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

   Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fii complet relaxat.

   Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

   Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: 182 – Voi sta liniștit o clipă și voi merge acasă.

hanselsigretel_puzz_24_1

      “Hänsel se sculă, își puse hăinuța pe el și, deschizând ușa, se strecură afară. Luna lumina ca ziua și pietricelele albe, din fața căscioarei, străluceau ca bănuții cei noi. Hänsel se aplecă de mai multe ori până ce-și umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă și-i șopti lui Gretel:

      – Fii liniștită, draga mea surioară, și dormi în pace!”

   A doua zi, treziți în mijlocul pădurii, singuri la ceas de noapte, noapte întunecoasă de nu vedeai la doi pași, Hänsel și Gretel trebuiau să găsească drumul spre casă. Gretel începu să plângă și printre suspine își întrebă frățiorul: 

      “- Cum o să ieșim din pădure?

       Și Hänsel se grăbi s-o liniștească, spunându-i:

    – Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare luna, și atunci o să găsim noi drumul, n-avea gijă!…

     Răsări luna plină, de ziceai că poleiște cu aur pădurea, și de-ndată ce se arătă pe cer, Hänsel își luă surioara de mână și începu a păși pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuții cei de curând bătuți, și le arătau drumul. Merseră ei așa toată noaptea și când începură a miji zorile ajunseră la casa părintească.”

***

       Suntem pe acest pământ miliarde de Gretel la ceas de noapte,  în mijlocul pădurii. Numai că nu Tatăl nostru ne-a alungat de Acasă din pricina nevoilor și sărăciei. Acolo de unde am plecat este bogăție  și iubire, iar Tatăl nostru ne așteaptă cu nerăbdare întoarcerea. Atunci când dorul de hoinăreală ne-a cuprins, Tatăl nostru știa că tărâmul spre care dorim să ne-ndreptăm este plin de capcane, iar cea mai periculoasă din ele – uitarea – va pune stăpânire pe mintea noastră încă din prima clipă a jocului. De aceea, în preajma plecării, a născut în inima noastră un frățior, un Hänsel mic și inocent, pe cât de mic pe atât de puternic în inocența lui și i-a umplut buzunarele cu pietricele scânteietoare, să ne fie călăuză pe drumul de întoarcere, atunci când frica, durerea și deznădejdea vor pune stăpânire pe noi; când ne vom trezi singuri, la ceas de noapte, în mijlocul pădurii și când ne vom dori cu ardoare să găsim drumul înapoi spre Casă.

      Căci nu suntem acasă în lumea aceasta în care părem să trăim. Undeva în mintea noastră știm că asta este adevărat și ne bântuie amintirea “locului” de unde venim. Uneori o vagă amintire, alteori un mic fior sau un sentiment ciudat venit de nicăieri ne fac să cădem pe gânduri. Nu există nimeni căruia să nu i se fi întâmplat asta, dar unii încercă să alunge neliniștea prin jocuri cu care se întrețin pentru a-și ocupa timpul și a evita tristețea. Alții susțin că totul este o iluzie, o festă pe care mintea ne-o joacă.

      Lecția de astăzi este pentru toți cei care cutreieră la întâmplare această lume, căutând la nesfârșit ceva – nici ei nu știu ce – poate un loc, sau ceva care să-i facă să se simtă ca în casa copilăriei… copilăria trupului lor, dar nimic nu le mulțumește mintea plină de neliniște.

Există în tine un Copil Care caută casa Tatălui Său și știe că e un străin aici. Copilăria aceasta e veşnică, de o inocenţă care va dăinui de-a pururi. Unde va merge acest Copil este pământ sfânt. Tocmai sfinţenia Lui luminează Cerul şi aduce pe pământ pura reflecţie a luminii de sus, în care pământul şi Cerul sunt un tot unitar.

-

Acest Copil din tine (…) vrea să Se întoarcă acasă atât de profund şi de necontenit, încât vocea Lui te imploră să Îl laşi să Se odihnească un pic. Nu îţi cere decât câteva clipe de răgaz, un interval în care să Se poată întoarce să respire din nou aerul sfânt care umple casa Tatălui Său. Şi tu eşti casa Lui. Şi Se va întoarce. Dar dă-I un pic de timp să fie El, în pacea unde e acasă, odihnindu-Se în linişte şi pace şi iubire.

-

Acest Copil are nevoie de ocrotirea ta. E departe de casă. E atât de mic, încât pare atât de uşor de uitat pe afară, vocea lui mititică atât de uşor de acoperit, strigătul Lui de ajutor aproape de neauzit printre râcâielile, scrâşniturile şi zăngăniturile lumii.

-

Acest Copil este neapărarea ta, puterea ta. Are încredere în tine. A venit pentru că ştia că nu vei da greş. Îţi şopteşte neîncetat de casa Lui. Căci vrea să te ducă înapoi cu El, ca El Însuşi să rămână şi să nu Se mai întoarcă unde nu Îi este locul şi unde trăieşte ca un surghiunit intr-o lume de gânduri străine. Răbdarea Lui nu are limite. Va aştepta până auzi Vocea blândă în tine, chemându-te să Îl laşi să Se ducă în pace, odată cu tine, acolo unde e acasă şi tu aşişderea cu El.

-

Când vei sta liniştit o clipă, când lumea se va retrage de la tine, când ideile fără valoare vor înceta să aibă valoare în mintea ta neliniştită, vei auzi Vocea Lui. Atât de sfâşietor te strigă, încât nu Îi vei mai rezista. În clipa aceea, te va lua la casa Lui, şi vei sta cu El în linişte deplină, tăcut şi împăcat, dincolo de toate cuvintele, neatins de frică şi îndoială, cu certitudinea sublimă că eşti la casa ta.

-

Odihneşte-te astăzi cât de des cu El. Căci a fost dispus să devină un Copilaş, ca să poţi învăţa de la El cât de puternic este cel ce vine fără mecanisme de apărare, oferindu-le numai mesajele iubirii celor care cred că e duşmanul lor. 

-

Cristos renaşte ca mic Copilaş de fiecare dată când un hoinar vrea să plece de acasă. (…) Mergi cu El acasă din când în când astăzi. Eşti tot atât de străin aici ca El.

-

Fă-ţi timp astăzi să îţi laşi deoparte scutul care nu foloseşte la nimic, şi să pui jos sabia şi lancea pe care le-ai ridicat împotriva unui duşman inexistent. Cristos te-a numit frate şi prieten. Şi a venit chiar să îţi ceară ajutorul să Îl laşi să meargă acasă azi, întregit şi pe de-a-ntregul. A venit cum vine un copilaş care trebuie să implore ocrotirea şi iubirea tatălui său. El conduce universul, şi totuşi, te roagă neîncetat să te întorci cu El şi să nu îţi mai iei iluziile drept dumnezei. Nu ţi-ai pierdut inocenţa. După asta tânjeşti. Asta e dorinţa inimii tale. Casa Lui este a ta.

-

Astăzi îţi dă neapărarea Lui, şi o accepţi în schimbul tuturor jucăriilor de luptă pe care le-ai făcut. (…) Şi acum drumul ţi-e deschis, iar călătoria are un final în sfârşit vizibil. Stai liniştit o clipă şi mergi cu El acasa, şi ai pace o vreme.

( Fragment din Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți;

Lecția 182: Voi sta liniștit o clipă și voi merge acasă;

pp. 326-328 )


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

       Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

       Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole:181- Am încredere în frații mei, care sunt una cu mine

frați

 

      În ziua în care practicăm acest exercițiu nu ne mai interesează pentru moment obiectivul general al cursului, pentru că în această zi ne vom educa mintea să vadă altfel decât a văzut până acum. Suntem un călător pe drumul mântuirii, dar până la capătul drumului avem de învățat. S-a spus în repetate rânduri că fiecare frate de-al nostru este mântuitorul nostru. Astăzi învățăm să-i vedem inocenți pe toți cei pe care până acum îi  consideram păcătoși, căci păcatul pe care-l vedem în ei este păcatul nostru.

       În mod obișnuit nu vedem oamenii de sub  masca eului. Percepția noastră se focalizează pe exterior, pe ce dorește eul lor să arate și pe ce dorește eul nostru să vadă. Astăzi mutăm punctul pe care se focalizeză percepția din exterior în interior. Dincolo de ceea ce noi judecăm că ar fi păcat în atitudinea și comportamentul unui om, vom vedea ființa perfectă din el, așa cum a creat-o Dumnezeu. El poate nu este conștient de ce este cu adevărat, dar tu, acum, după 180 de zile de practică, știi că ai în fața ta o ființă perfectă și inocentă. A-ți concentra atenția asupra a ceea ce tu și lumea considerați că este o greșeală, un păcat, înseamnă a acorda realitate acelui păcat, în primul rând în mintea ta. Păcatul se transferă de la cel care poate nu se simte păcătos și nici nu este păcătos, la tine, cel care “vede” păcatul lui. 

      Astăzi căutăm inocența în toți oamenii pe care-i întâlnim și nimic mai mult. Renunțăm la trecut și la toate ideile preconcepute pe care le avem despre ei. Poate nu i-am mai văzut de mult, și, cu siguranță, ei nu mai sunt astăzi oamenii care au fost ieri. 

      Se poate întâmpla ca pe parcursul zilei să pierdem focalizarea. Vom știi că s-a întâmplat acest lucru atunci când apare furia și ni se vor năzări iarăși păcate și greșeli la cei din preajma noastră. Peste astfel de obstacole vom trece instruindu-ne mintea să se refocalizeze în timp ce spunem:

*

Nu asta vreau să văd.

 Am încredere în frații mei,  care sunt una cu mine.

*

      Nu căutăm astăzi nici fantezii, ci recunoaștem că atunci când lucrurile par s-o ia razna în mintea fratelui nostru, el nu-i în firea lui, Sinele lui sfânt este controlat de ego, iar noi vom vedea cu calm, dincolo, înlăuntrul lui, pe Fiul lui Dumnezeu din el și vom lăsa deoparte ce a făcut eul lui din Sinele lui.

Ce căutăm să vedem este adevărat. Și, focalizându-ne dincolo de greșeli, vom întrezări o lume total lipsită de păcat. Când asta e tot ce vrem să vedem, când e tot ce căutăm în numele percepției adevărate, ochii lui Cristos vor fi, inevitabil, ochii noștri. Și iubirea pe care o simte El pentru noi devine și ea a noastră. Acesta va deveni singurul lucru pe care îl vedem reflectat în lume și în noi înșine.

-

Căutăm această aducere aminte când ne apucăm azi de exersat. Nu ne uităm nici înainte, nici înapoi. Ne uităm de-a dreptul în prezent. Și ne încredem în trăirea pe care o cerem acum. Nepăcătoșenia noastră nu e decât vrerea lui Dumnezeu. În clipa aceasta, vrerea noastră e una cu a Lui.

Sursa:

Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp. 324,325.


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: Ex. 168,169. Harul – un aspect al Iubirii lui Dumnezeu

“Fiinta umana este parte din ceea ce noi numim univers, o parte limitata de timp si spatiu. El se experimenteaza pe sine, gandurile si sentimentele sale ca fiind ceva separat de ceea ce este in jur, un fel de iluzie a propriei sale constiinte. Aceasta iluzie reprezinta un fel de inchisoare pentru noi, limitandu-ne la propriile noastre dorinte si la a iubi doar cateva persoane care se afla in jurul nostru. Datoria noastra este de a ne elibera din aceasta inchisoare prin a ne extinde cercul compasiunii pentru a cuprinde toate fiintele vii si intreaga natura in toata frumusetea ei.”

(Albert Einstein)

Este o călătorie uimitoare. Prin fenomenul Shaktipat, puteți avea diferite experiențe. Puteți să primiți Shaktipat fără ca măcar să întâlniți un Maestru fizic, deoarece există Maeștri (Siddhasi) în alte dimensiuni, care vor veni către voi. Universul nu duce lipsă de Maeștri.”

( Sri Vasudeva)

einstein-1024x682sri vasudeva

 

      Se pare că într-o scrisoare pe care Albert Einstein ar fi scris-o fiicei sale Lieserl, vorbea despre iubire și sfătuia copila să scoată această scrisoare la lumină când lumea va fi pregătită s-o înțeleagă. Pe parcursul vieții și a cercetărilor pe care le-a făcut, el a simțit că există ceva în univers, o forță  care scapă printre degete, dar care are puterea să influențeze tot ce există.  El spunea așa:

      Exista o forta extrem de puternica, pentru care, cel putin pana in prezent, stiinta nu a gasit o explicatie formala. Este forta care include si guverneaza totul, este chiar in spatele oricarui fenomen care are loc in univers si inca nu a fost identificata de noi. Aceasta forta universala este IUBIREA.

      Cand cercetatorii au investigat o teorie unificata a universului, au uitat cea mai puternica forta nevazuta. Iubirea este Lumina, care ii lumineaza pe cei ce o ofera si o primesc. Iubirea este gravitatie, deoarece ii face pe unii oameni sa se simta atrasi de altii. Iubirea e putere, deoarece multiplica tot ce avem mai bun si ofera umanitatii sansa de a nu pieri in propriul egoism orb. Iubirea expune si reveleaza. Pentru iubire noi traim si murim. Iubirea e Dumnezeu si Dumnezeu este Iubire.

      Aceasta forta explica totul si ofera sens vietii. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru ca ne este frica de iubire deoarece este singura energie din univers pe care fiinta umana nu a invatat sa o controleze dupa vointa sa.

      Pentru a evidentia iubirea, am creat o simpla subtituire in cea mai faimoasa ecuatie de-a mea. Daca in loc de E=mc2, acceptam ca energia pentru a vindeca intreaga lume poate fi obtinuta din multiplicarea iubirii cu viteza luminii la patrat, atunci ajungem la concluzia ca iubirea este cea mai puternica forta ce exista, deoarece nu are nici o limita.

      Dupa esecul umanitatii in a utiliza si controla celelalte forte din univers, care pana la urma s-au intors impotriva noastra, este imperios sa ne hranim pe noi insine cu o alta forma de energie…

      Daca vrem ca speciile noastre sa supravietuiasca, daca vrem sa descoperim sensul vietii, daca vrem sa salvam lumea si fiecare fiinta constienta ce traieste, atunci iubirea este unicul raspuns.

      Probabil nu suntem inca pregatiti sa cream o bomba a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul si lacomia care devasteaza planeta.

     Cu toate acestea, fiecare individ poarta cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a carui energie asteapta sa fie eliberata.

  Cand o sa invatam sa oferim si sa primim aceasta energie universala, draga Lieserl, vom putea afirma ca iubirea invinge tot, ca poate transcende totul si orice, deoarece iubirea este chintesenta vietii.

 

      Are vreo legătură ce spune Einstein cu harul lui Dumnezeu din Curs de miracole?. Harul – se afirmă în lecțiile 168,169  – este acel aspect al Iubirii lui Dumnezeu care duce cu totul dincolo de lume. Este cea mai înaltă aspirație a lumii, iar starea pe care o induce este foarte asemănătoare stării care domnește în unitatea adevărului.

      Harul nu se învață căci, deși reprezintă obiectivul învățării, întrece cu mult învățarea. Pentru primirea harului este nevoie de o minte pregătită pentru adevărata acceptare a Iubirii lui Dumnezeu într-o lume în care domnesc ura și frica aparente. Este nevoie de un altar curat și sfânt pentru acest dar, spune cursul.

      Primirea harului este ultimul pas – un pas pe care îl face Însuși Dumnezeu și care transcende toată învățarea.

Harul nu e obiectivul pe care aspiră să îl atingă acest curs. Dar ne pregătim pentru har în sensul că o minte deschisă poate să audă Deșteptarea. Nu e complet închisă la Vocea lui Dumnezeu. A devenit conștientă că există lucruri pe care nu le știe, așa că e gata să accepte o stare complet diferită de trăirea cu care s-a familiarizat.

      Pentru a accelera sosirea adevărului în fiecare minte cu care intrăm în contact, suntem îndemnați să trăim iubirea și adevărul în noi înșine, pentru că efectele lor asupra noastră  devin atât de evidente încât este cu neputință să rămână ascunse în obscuritate. În unitatea adevărului despre care vorbește cursul, domnește o singură și simplă idee, și anume că “Dumnezeu este”. Spui asta și apoi taci, conștient fiind că în Ființa Lui, El cuprinde tot. E dincolo de orice gând și de orice cuvânt; e dincolo de trecut și de viitor. Te topești cu totul în Dumnezeu, așa cum El se topește în tine. Lumea nu mai e așa cum ai perceput-o până acum. Ea nu mai există și nici n-a existat vreodată , pentru că este una cu Cerul.

      Dumnezeu nu se ascunde de noi. Doar noi ne-am ascuns de El în separare. Cu mințile adormite nu mai suntem capabili să-L simțim, să rămânem conectați la Sursa noastră, să-I simțim Iubirea. Cu toate acestea, Iubirea Lui este cuibărită în inimile noastre împietrite. Primind harul, aceste inimi împietrite se deschid, iar Iubirea ce sălășluiește în ele se revarsă. Iubirea – acesta este harul lui Dumnezeu, și în momentul în care ți-ai deschis inima pentru ea, te poți aștepta să îi urmeze curând revelația, pura recunoaștere a adevărului etern și imuabil prezent în adâncul tău.

      Iertarea este instrumentul care aduce cu el trăirile necesare pentru primirea harului. Deși prefigurează Cerul, harul nu exclude timpul. Ce vei trăi  va dura o singură clipă, suficientă însă ca lumina pe care o așterne pe chipul tău să stea chezășie în fața lumii pentru Iubirea dumnezeiască simțită într-un moment de veșnicie. Te vei întoarce apoi în lume ca martor al Ei.

      Când orice nevoie de atac a dispărut iar iertarea deplină a devenit un mod de viață, să știi că mintea ta se apropie de momentul în care și-a planificat să se elibereze pentru revelație și veșnicie.

Am spus deja de câteva ori că nu faci decât să întreprinzi o călătorie gata încheiată. (…) Noi ne preluăm pur și simplu rolul desemnat demult, pe deplin recunoscut ca perfect îndeplinit de Cel Ce a scris scenariul mântuirii în Numele Creatorului Său și în Numele Fiului Creatorului Său ( Spiritul Sfânt- Vocea pentru Dumnezeu din tine).

-

Nu e nevoie să aducem lămuriri suplimentare pentru ceva ce nimeni de aici nu poate să înțeleagă. Când va veni revelația unității tale se va cunoaște și înțelege pe deplin. Acum avem de muncit, pentru că cei aflați în timp pot vorbi de lucruri de dincolo și pot asculta cuvinte care încearcă să explice că ceea ce stă încă să vină a și trecut. Dar ce înțeles pot să transmită cuvintele acestea celor ce stau încă să numere orele, și se scoală, lucrează și se culcă în funcție de mersul lor?

-

Ajunge, atunci, că ai de muncit pentru a-ți juca rolul. Sfârșitul trebuie să îți rămână obscur până ce nu închei de făcut partea care îți revine.

-

Iertarea este tema principală care străbate mântuirea de la cap la coadă… Iar acum cerem har, darul final pe care îl poate acorda mântuirea.

 

      Iată o lecție pentru două zile de exerciții.

   În prima zi revendici harul lui Dumnezeu din inima ta. Iubirea Lui este deja în tine. Te deschizi s-o recunoști și s-o primești. Faci pași spre Dumnezeu și El “coboară” spre tine pentru a te ajuta să te recunoști ca  Fiu iubit al Lui.

Astăzi cerem de la Dumnezeu darul pe care l-a păstrat cu cea mai mare grijă în inimile noastre, așteptând să îl adeverim. Acesta este darul prin care Dumnezeu Se apleacă până la noi și ne ridică, făcând El însuși ultimul pas al mântuirii. Cu excepția acestui pas, toți pașii se învață sub îndrumarea Vocii Lui. Dar, în final, El Însuși vine, ne ia în propriile Lui Brațe și înlătură păienjenișul somnului nostru. Darul harului Său e mai mult decât un răspuns. Căci restabilește toate amintirile pe care mintea adormită le-a uitat, toată certitudinea în ce privește semnificația Iubirii. 

-

Dumnezeu își iubește Fiul. Roagă-l acum să îți dea mijloacele prin care lumea aceasta va dispăra, și viziunea va veni mai întâi, urmată la numai o clipă de cunoaștere. 

 

      În cea de-a doua zi, “coborât cu picioarele pe pământ”, îți reafirmi rolul pe care îl ai în mântuirea lumii, ca Fiu al lui Dumnezeu, purtător conștient al harului pe care tocmai l-ai primit și l-ai trăit preț de-o clipă. Rostești o singură și simplă rugăciune:

Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat.

Prin har dau. Prin har voi elibera.

***

      Dacă ai parcurs până acum textul și exercițiile din  Curs de miracole, nu poți să nu recunoști că ceva s-a schimbat în tine. Poate că este greu de menținut acea schimbare, dar ai muncit și meriți să scoți la lumină Iubirea lui Dumnezeu din tine. Poate ai simțit-o deja și nu știi ce-a fost. Poate mai ai încă nevoie de timp pentru ca învățătura să se așeze, dar, probabil, va veni un moment în care te vei îndrăgosti de tot și de toate, în care vei simți că plutește în aer o iubire dincolo de orice logică și de orice motiv; poate atunci când calci rufele, când mergi pe stradă, când privești stelele, când citești, asculți muzică, participi la un seminar spiritual, sau pur și simplu când te afli în mașină în drum spre birou. Cât de mult mi-aș dori să pot trăi acel moment de Iubire nedeslușită în fiecare clipă a vieții mele! Și cine știe….poate că într-adevăr suntem deja acolo unde tânjim să ajungem și  numai dorințele noastre  ne fac orbi și nesimțitori în fața marelui adevăr pe care deja îl trăim!

      Foarte interesante sunt și mărturisirile maestrului Sri Vasudeva despre modul în care a primit el Iubirea. Povestește că avea douăzeci de ani și era pe punctul de a pleca la studii. Simțea însă că ceva nu era în regulă cu viața sa. Nu știa cine e. Deși părea întreg  și sănătos,  pe dinăuntru se simțea uscat, pentru că nu putea iubi. Avea inima împietrită. Nu putea iubi. A hotărât să afle cine e, pentru a putea merge mai departe în viață și, de aceea, a decis să plece în India. A colindat mult și  a ajuns la un moment dat într-un ashram condus de un maestru renumit. Maestrul nu era acolo, dar când a intrat, și-a dat seama că ceva era diferit. Energia lui plutea în aer. Iubirea maestrului era prezentă și el a simțit-o numai atunci și numai acolo. În zilele care au urmat a simțit că inima lui s-a deschis. Acolo a primit prima mare doză de iubire-energie ( Shaktipat), care l-a lansat în viața spirituală. Nu era nevoie de prezența fizică a maestrului pentru a accesa energia. L-a cunoscut  mai târziu, peste doi ani,  când și-a dat seama că pur și simplu nu mai avea nevoie de prezența sa fizică ca să poată accesa acea energie. Comunicarea era energetică și la nivel de gând.

      La început însă, întors în “lume”, a simțit că nu putea păstra cu ușurință  iubirea pe care a primit-o. Erau persoane  în preajma cărora simțea că iubirea slăbește, se simțea vulnerabil. Atunci se reconecta la energia maestrului, și tot așa, până când într-o zi, în timpul unui retreat de meditație de patruzeci de zile,  a primit a doua doză puternică de Shaktipat. Atunci a intrat într-un spațiu în care a fost forțat de această anergie, în mod benefic, să își recunoască divinitatea. Capul lui a început să simtă o energie diferită. La început a fost un pic intimidat, pentru că nu voia să își asume desăvârșirea, conștient fiind că în desăvârșire “ego” este obligat să moară. Energia însă l-a susținut pe parcursul celor 40 de zile și la sfârșit s-a simțit liber, desăvârșit, dar atât de smerit, foarte smerit. Iubirea – energie l-a protejat pe parcursul acelor 40 de zile de orice iluzie că el ar putea fi cineva, de orice rătăcire și izbucnire a eului. L-a condus într-un loc al smereniei depline, și spune că astfel trăiește el astăzi în lume: servește pe toată lumea, nu dorește nimic, nu vrea laude. Tot ce face este să împărtășească ceea ce are tuturor.

      De atunci, cu vigilență, atenție și meditație, iubirea – energie n-a mai plecat niciodată. A devenit invulnerabil și capabil să transmită această energie celor din preajma lui. A revenit la viață același, și totuși complet diferit. Și-a urmat studiile de inginerie aplecându-și ochii și urechile asupra a tot ce a fost mai bun în lumea materială, pentru a împleti cu ce a primit din lumea spirituală. A învățat să-și folosească inteligența și talentul într-un mod nou, creativ, iar acum împărtășește experiența sa minunată de viață tuturor celor dispuși să-l asculte. Este ceea ce s-ar putea numi un spirit înălțat, într-o minte sănătoasă și într-un trup sănătos; un om de tip nou.

      Avem și noi Maestrul nostru. Poate că acest Curs ne-a transmis o doză mare de energie-iubire dar poate nu pe toată; oricum ar fi însă, drumul este deschis. Maestrul nostru interior ne va îndruma exact acolo unde avem nevoie să mergem pentru a primi tot ce ne trebuie  ca să putem deschide complet  lacătul inimii.

 

iubirea

Surse:


 

OBSERVAȚIE:

Cum se exersează:

   Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

   Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

   Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

   Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: 167, 170 – Viața și frica de Dumnezeu.

       infinit

    Ne este Viața infinită, dar nu putem păși în această Viață cu frica de Dumnezeu în sân; acest lucru este cert și se cere a fi lămurit. Afirmațiile de mai jos, esența lecțiilor 167 și 170, pot ajuta la vindecarea fricii –  de moarte și de Dumnezeu:

  • Există o singură viață, și pe aceasta o împărtășesc cu Dumnezeu.
  • Nu există cruzime în Dumnezeu și nici în mine.

     Conceptele lumii acesteia ne-au învățat că viață avem numai cât timp suntem pe pământ, iar când trupul se sfârșește, vine moartea cu întreg cortegiul ei de bocitoare. Dincolo ne așteaptă Dumnezeu care ne judecă după faptele noastre, așa că pășim în moarte sfiiți, neștiind ce și cum, așteptând cu groază judecata și eventuala pedeapsă veșnică. Viața eternă pare iluzorie, atât de departe și atât de nesigură. De aici se naște atașamentul față de trup și față de toate plăcerile pe care el ni le poate oferi acum, în această viață ce ne pare singura cu adevărat  reală. Am fost identificați încă de la naștere cu trupurile noastre. Toată îngrijrea inițială se îndreaptă către trup, și, pentru că spiritul nu poate vorbi, nu poate spune că acel mic copil al lui Dumnezeu, care tocmai s-a născut, se simte încă unit cu Sursa creației sale și cu toată Creația lui Dumnezeu. De aceea separarea în trup aduce multă durere și lacrimi, căci până atunci era unul cu mama sa și cu întreg Universul, legănat în iubire, fără dureri, nevoi și fără însingurare. 

       Cursul ne învață că moartea e doar gândul că ești separat de Creatorul tău. Moartea nu ține de trup, este numai o idee care s-a cuibărit adânc în mintea lumii și în mintea fiecăruia dintre noi. Moartea nu poate decurge din viață așa cum fals am fost învățați să credem. Dacă moartea este doar gândul de separare,  un gând își are originea în minte și de aceea, singurul mod de vindecare a morții este vindecarea minții. Atunci când ne schimbăm mentalitatea despre noi, schimbăm și ceea ce credem despre moarte și despre viață; nu poți trăi viața cu adevărat până ce nu înțelegi ce înseamnă moartea. 

      Am învățat încă din primele lecții ale cursului că trupul nu este decât un instrument de învățare pentru minte, iar mintea nu se naște odată cu trupul, căci ea face deja parte din Mintea lui Dumnezeu. Că s-a scindat, da, este adevărat. A rezultat în urma scindării o minte egotică necesară vieții pe pământ, dar este o minte adormită și asta nu poate schimba ce e starea ei de trezie. Nu este o minte separată, este doar o minte adormită:

Când mintea alege să fie ce nu e și să își aroge o putere străină pe care nu o are, o stare străină în care nu poate intra, sau o condiție falsă care nu e Sursa ei, ea pare pur și simplu să ațipească un pic. În somn, visează timpul, un interval în care ce pare să se întâmple nu s-a petrecut nicicând, schimbările pricinuite sunt lipsite de substanță și toate întâmplările nu sunt niciunde. Când se trezește, mintea continuă să fie cum a fost mereu.

      Tot ce e creat de Dumnezeu înseamnă viață, iar viața nu are opus, așa cum iubirea și pacea Lui nu au opus. Tot ce pare opus vieții – moartea, ura, frica, durerea, atacul, judecata – sunt construcții ale unei minți care nu este adusă încă la starea ei originală. Viața vine din veșnicie și noi odată cu ea. Viața se extinde în veșnicie și noi odată cu ea.

Suntem aceiași, azi, ieri și în veci. Împărtășim o singură viață pentru că avem o singură Sursă, o Sursă din care ne provine perfecțiunea, rămânând mereu în mințile sfinte pe care El le-a creat perfecte. 

     Viața este o minunată călătorie prin Câmpul Conștiinței – spune Sri Vasudeva – iar acest Câmp este infinit, ne se limitează la spațiul fizic. O minte trează înțelege că nu există moarte. Nu suntem trup, căci trupul se stinge atunci când și-a îndeplinit misiunea, iar mintea merge mai departe. Putem fi treji sau adormiți, vii sau morți, după cum sunt mințile noastre în momentul respectiv; dar indiferent cum ar fi, mintea se ve trezi la un moment dat și atunci orice idee de moarte dispare.

      Cum putem controla moartea? Controlându-ne mintea. Să fim vigilenți și să avem grijă să fim mereu în mintea corectă. Cum știm dacă suntem în mintea corectă? Fiind atenți tot timpul la cum ne simțim, la ce efecte au alegerile și deciziile noastre asupra trupului și ce fel de emoții ne fac să trăim.

Ideea morții ia multe forme. E singura idee subiacentă tuturor sentimentelor care nu sunt suprem de fericire. E semnalul de alarmă la care răspunzi cu orice reacție care nu e bucurie deplină. Toată mâhnirea, pierderea, neliniștea, suferința și durerea, chiar și un mic suspin de istovire, o ușoară jenă sau cea mai mică încruntare adeveresc moartea. Și neagă astfel faptul că trăiești.

      Orice intenție de a ataca – chiar dacă tu crezi că e în legitimă apărare – adeverește moartea, căci orice atac înseamnă un strigăt după iubire, iar de nu ai iubire, înseamnă că nu ai viață. 

       Ce smintită idee că dacă ataci, te aperi de moarte! Atacul înseamnă frică, iar frica înseamnă moarte. Pari să ataci dușmanul din afară, dar câștigi de fapt un dușman interior. Când ataci, orice urmă de iubire din tine dispare și odată cu ea și Viața. Când n-ai iubire în inimă ești mort. Privește-te, simte-te, recunoaște! Când n-ai iubire în inimă ești mort pentru că ai frică, iar frica trăiește în lipsa iubirii, așa cum întunericul trăiește în lipsa luminii.  Supărarea este lipsa bucuriei, boala este lipsa sănătății, frica este lipsa iubirii, moartea este lipsa vieții. 

      Ultimul și cel mai greu obstacol de îndepărtat din calea vindecării de moarte este frica de Dumnezeu, care este de fapt, frica de tine – un obstacol aparent având înfățișarea unui bloc solid, impenetrabil, înfricoșător și insurmontabil. Cum să-ți fie frică de tine? De tine nu-ți poate fi frică, căci tu ești o mică parte din Dumnezeu, așa cum o mică parte din El se regăsește în tine. Atunci, cum să-ți fie frică de Dumnezeu? Dumnezeu e iubire; tu ești iubire. Ai făcut altceva din tine decât ești de fapt? Te-ai transformat? Ai dat blândețea pe cruzime, iubirea pe ură, pacea minții pe judecata semenilor? Ar însemna că L-ai transformat pe Dumnezeu din tine, dar cum nu poate fi posibil acest lucru, ceva nu-i la locul lui. Nu ți-e frică de Dumnezeu, ți-e frică de tine, și asta se poate rezolva atunci când îți vindeci mintea și înțelegi cine ești. E dreptul tău să alegi ce vrei să crezi, iar de data aceasta vei alege bine. 

Ce alegi astăzi e cert. Căci privești pentru ultima oară această bucată de piatră cioplită pe care ai făcut-o, și nu îi mai spui dumnezeu. Ai mai ajuns în acest loc dar ai ales ca dumnezeul acesta crud să rămână cu tine sub încă o formă. Așa că frica de Dumnezeu s-a întors și ea cu tine. De data aceasta o lași acolo. 

***

      Neale Donald Walsh aduce în fața cititorului prin cartea Acasă cu Dumnezeu o “conversație” complexă pe care o are cu Dumnezeu pe tema vieții și mai ales a morții. Pentru a desfășura firul discuției, folosește optsprezece idei cheie, pe care le-a numit reamintiri. Este o carte în care detaliază metaforic, dar  într-un mod suficient de simplu pentru a fi înțeles, întreaga poveste a vieții și a morții.

      Câteva fragmente din cea de-a treisprezecea reamintire,  spun așa:

      Naștera și moartea sunt același lucru.

     Ambele sunt pur și simplu, atenuări ale energiei, care acționeză la fel ca transformatoarele de tensiune, facilitând tranzițiile dintr-o lume în cealaltă.

     Cuvintele “moarte” și “naștere” ar putea fi foarte bine eliminate din toate limbile voastre. În ambele cazuri, cuvântul “creație” ar putea fi un înlocuitor mai bun.

     Nașterea și moartea sunt momente de creație. Sunt Momente Prime.(…) Moartea e un moment de creație – și foarte puțini oameni se gândesc la ea în acest fel. Dacă ar gândi mai mulți astfel, moartea ar putea fi privită cu mai puțină tristețe. N-ar mai fi tristețe deloc. În niciun caz pentru persoana care pleacă. Ar fi o sărbătoare. Moartea este un moment când oamenii devin foarte puternici, pentru că cine sunt ei se amplifică prin însuși procesul morții.

      “Moartea” este enegia care te propulsează prin Centrul Ființei Tale și spre următoarea ta realitate.

-

      Ne vom întoarce la această chestiune a “alinierii energetice”, pe care am explorat-o mai înainte. “Nașterea” și “moartea” sunt momente de Creație Pură, pentru că ele aliniază sau “acordează fin” energia, care este Viața Însăși, mărind frecvența vibrației sale și manifestându-se ca materie în lumea fizică – sau scăzând vibrația și manifestându-se ca energie invizibilă în tărâmul spiritual. În acest fel se nasc universuri întregi. În acest fel te-ai născut și tu.

      Iar – și aici este secretul – energia cu care intri în naștere este  “ceea ce contează”. Adică, ceea ce se transformă în materie, manifestându-se în lumea fizică. În momentul morții apare exact opusul. Astfel, creezi cu ajutorul morții, prin ceea ce aduci în moarte din lumea fizică, iar cu ajutorul nașterii creezi prin ceea ce aduci în naștere, din tărâmul spiritual. (…) Ceea ce aduci în experiența morții va fi adus fie conștient, fie inconștient, fie în totală conștiență sau cu o totală inconștiență a ceea ce faci.

    De aceea conversația pe care o avem acum este atât de importantă. Scopul acestei conversații este să te facă total conștient de ceea ce faci. Tu ți-ai adus Sinele la această conversație, ca să-i poți reaminti Sinelui tău că: Tu îți creezi realitatea prin vibrația, prin energia pe care o emiți.

***

           Surse:

  • Ed. Centrum: Curs de miracole-Culegere de exerciții pentru studenți, pag. 305-307, 313-315;
  • Ed. For You: Neal Donald Walsh- Acasă cu Dumnezeu, pag 176-177, 184-185

            Textul integral al exercițiilor din Curs de miracole poate fi accesat aici:

https://arhivaspirituala.wordpress.com

***

      Cum se exersează:

    Conform indicațiilor din curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

     Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.

mandala1

 

Share Button

Curs de miracole: 165,166 : Să nu neg Gândul lui Dumnezeu și să primesc darurile Lui.

mandala4

***

Eu nu sunt trup, sunt spirit, și m-am regăsit ca Fiu al lui Dumnezeu. 

Sunt una cu tine, Tată,  și de aceea sunt nelimitat.

Am aceeași voie cu a Ta și de aceea Tu  poți face toate lucrurile în mine, extinzându-le apoi la toată lumea prin mine.

Nu există limite care să îmi îngrădească pacea, bucuria, sau orice alt atribut pe care mi l-ai dat atunci când m-ai creat. Îmi luminezi mintea și îmi pui dinainte toată puterea și iubirea din Cer și de pe pământ.

Eu sunt cel căruia i-ai dat toate acestea.

Facă-se Voia Ta.

- Afirmație inspirată de Lecția 320 -

***

165: Mintea mea să nu nege gândurile lui Dumnezeu.

166: Mi s-au încredințat darurile lui Dumnezeu.

***

      În Culegerea de exerciții pentru studenți din Curs de miracole, Lecția 165 ne îndeamnă să nu negăm Gândul lui Dumnezeu, iar Lecția 166 ne asigură că, atunci când am fost creați ca Fii ai lui Dumnezeu ni s-au încredințat  darurile toate. Și totuși… Ce, sau Cine este Dumnezeu? De gândește și de ne-a oferit daruri, este o Ființă? Atunci înseamnă că noi suntem gânduri ale Sale manifestate o vreme în trup, și în spirit pentru eternitate.

      Lecția 165 ne învață că Dumnezeu e cert, și cum ar putea fi altfel? Tot ce există, și ce vedem cu ochii trebuie să provină dintr-o Sursă. Însăși existența aceasta de netăgăduit a tot ceea ce vedem, atingem și simțim, ne conduce la ideea logică că Universul văzut și nevăzut nu poate fi decât efectul unei Cauze.  Suntem înzestrați cu o minte și mai apoi, cu un creier. Am învățat că mintea fiecăruia dintre noi face parte din Mintea lui Dumnezeu. Este vorba despre acea minte a noastră conectată la Mintea Divină, în care am adunat toată experiența noastră ca spirit. Este o minte vastă pe care creierul și mintea egotică, limitată, nu o poate accesa în condiții obișnuite. Acolo, în mintea noastră “superioară” există toată cunoașterea; acolo putem accesa tot ce avem nevoie pentru a evolua și a trăi în armonie, pace și fericire pe acest pământ și dincolo de el. Acolo este toată lumina, iubirea, capacitatea de a ierta și forța lui Dumnezeu, pe care El însuși le-a așezat cu grijă la loc sigur, adânc, în Sinele nostru și în mintea noastră a cărei sămânță a rămas de-a pururi conectată la Mintea Lui. Acestea sunt darurile de care ne vorbește lecția  166 și mai târziu, în partea a doua a culegerii, lecția 315. Sunt acele calități pe care le avem adânc sădite în noi dar pe care încă nu le recunoaștem și nu știm să le accesăm. Suntem asigurați însă, că vom primi mijloacele prin care le putem scoate la lumină și folosi, iar acest lucru se poate întâmpla chiar astăzi dacă vrem să le acceptăm și dacă avem încredere că Dumnezeu ne va asigura acele mijloace prin care să le putem vedea, să le percepem valoarea și să le prețuim numai pe ele ca tot ce ne dorim.

      Așadar, să nu negăm Gândul lui Dumnezeu și să nu ne limităm la mintea noastră restrânsă, în care nu pot încăpea decât gândurile lumii acesteia. Singurul lucru pe care trebuie să-l exersăm este să nu negăm; nu trebuie neapărat să înțelegem acum totul, ci doar să ne “deschidem” către interiorul nostru și să nu negăm, căci atunci se creează loc în mintea noastră pentru Gândul lui Dumnezeu. Atunci Gândul Lui se strecoară și realizează conexiunea noastră cu El. Este însuși gândul prin care existăm, prin care suntem călăuziți, ocrotiți și inspirați. Atunci când gândurile noastre sunt reduse la tăcere, iar mintea noastră egotică este liniștită, avem acces la Mintea lui Dumnezeu din noi. Acolo găsim toată îndrumarea de care avem nevoie, și toate darurile lui.

Nu nega Cerul. Îți aparține azi, doar trebuie să îl ceri. Și nu este nevoie să percepi, înainte de venirea lui la tine, nici cât de mare este darul, nici cât de schimbată îți va fi mintea. Cere să primești, și ți-e bun dat. (…) Cere cu ardoare. Când vei primi, vei fi sigur că ai comoara pe care ai căutat-o întotdeauna.

-

Exersează astăzi cu speranță. Căci speranța este într-adevăr justificată.(…) Contăm pe Dumnezeu să ne dea certitudine și nu pe noi înșine. Și exersăm în Numele Lui…

      Să rămânem conștienți că avem înlăuntrul nostru tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți și că această bogăție poate fi accesată cu o singură condiție: să ne conectăm la Sursă. Atunci când voia nostră nu este una cu Voia Lui, “darurile” nu sunt primite iar fericirea, pacea, iubirea, liniștea, prosperitatea nu par a fi altceva decât iluzii și speranțe deșarte.

Fiecare minte care vede lumea și o consideră certă, solidă, demnă de încredere și adevărată crede în doi creatori – sau într-unul singur: el. Însă niciodată într-un singur Dumnezeu.

-

Darurile lui Dumnezeu nu îi sunt acceptabile celui ce întreține asemenea convingeri bizare. (…) Și totuși, în rătăcirile lui singuratice și fără sens, darurile lui Dumnezeu merg cu el, fără ca el să știe. Nu poate să le piardă. Dar nu vrea să se uite la ce i s-a dat. Rătăcește în continuare, conștient de zădărnicia pe care o vede peste tot în jurul lui, percepând cum și puținul pe care îl are nu face decât să se împuțineze, pe măsură ce înaintează spre nicăieri.

      Când voia noastră și a Lui sunt una, ceea ce mai ieri părea să ne facă fericiți, acum devin dorințe lipsite de conținut, căci totul se schimbă. Lumea cu “adevărul” ei rămâne în urmă, iar noi pășim într-o lume nouă, simplă și iubitoare, o lume “iertată”, căci atunci când înțelegem Voia lui Dumnezeu și legea ce guvernează întreaga creație – legea iubirii – nu mai putem admite ca fiind esențiale obiectivele pentru care până mai ieri luptam cu îndârjire, pentru a simți apoi că avem nevoie de alte și alte obiective îndeplinite pentru a ne dovedi “valabilitatea” și valoarea în această lume. Lupta nu are sens. Când recunoști Forța lui Dumnezeu în tine, când înveți s-o accesezi și vezi cât de puternic ești cu Dumnezeu alături, toată zbaterea ta a încetat, căci gândul Lui te călăuzește prin puterea Spiritului Sfânt din tine. Și ce-ți rămâne de făcut atunci? Nimic, decât să-ți transferi bucuros toate problemele Celui care știe cel mai bine cum să le rezolve, și să te deschizi către călăuzirea Lui. Și când toate acestea se vor întâmpla mai trebuie să faci ceva: să împărtășești aceste daruri cu toți cei din jurul tău, cu fiecare om care ți-a ieșit cumva în cale. Atunci când radiezi bucurie, încredere, fericire și liniște sufletească cei din jurul tău o simt și atunci ei văd în tine o sursă de inspirație, un model pe care râvnesc să-l urmeze. Dacă tu ai reușit să aduci pacea în viața ta, atunci vor avea încredere că vor reuși și ei. Calea le-a fost deschisă, exemplul poate fi urmat. În felul acesta tu, prin exemplu personal,  ai devenit “mântuitorul” lor și-al lumii. Nu este aroganță, căci arogant este să nu-ți îndeplinești misiunea pe care ai primit-o când ai venit aici. Misiunea fiecăruia dintre noi este să ne mântuim pe noi și, prin noi, să mântuim lumea toată.

      Cu toate acestea, în Manual pentru profesori suntem avertizați că eul nu se lasă dus așa ușor. Vor mai veni momente în care va prelua temporar conducerea, momente în care ne vom lăsa vrăjiți de iluziile acestei lumi și vom recădea temporar în vechile tipare de gândire. Este important să le conștientizăm și să revenim rapid la călăuzirea lăuntrică a Sinelui cum om putea noi mai bine: prin meditație, prin rugăciune, prin muzică, prin lectură, sau poate prin îndepărtarea de haosul zilnic al orașelor aglomerate și refugierea în natură. Natura,  prin inocența ei, ne poate readuce cel mai bine în armonie cu noi înșine și ne poate reconecta cu Spiritul. Să nu uităm că atunci când am început să fim un exemplu pentru cei din jurul nostru, orice supărare, orice frică, orice tulburare, orice conflict sau boală, determină în ceilalți o pierdere a încrederii în propriile lor capacități ascunse încă, în “darurile” pe care Dumnezeu le-a așezat în ei așa cum le-a așezat în noi. Orice frică a noastră va încuraja și va dezvolta propriile lor frici, orice lacrimă de pe obrazul nostru îi va descuraja și vor crede că bucuria permanentă este o iluzie. Am învățat din Curs, de la Hristos, prin Vocea Spiritului Sfânt că nu-i așa; că fericirea nu cere alt sacrificiu decât sacrificarea eului, și treaba noastră este acum să extindem această învățătură.

      În tot cursul se vorbește despre Dumnezeu, despre mântuire, despre Spiritul Sfânt. Nu prea e de înțeles cum anume suntem un Gând al Lui și cum suntem conectați în permanență la El. Rămâne deci aceeași întrebare : Și totuși…Cine sau Ce este Dumnezeu? Pentru a înțelege și pentru a putea pune în practică învățăturile acumulate avem nevoie de o reprezentare plastică a Lui. Avem nevoie să înțelegem cum lucrează, cum vede și cum știe tot ce gândim și ce facem. Cum poate interveni și cum ne poate călăuzi pe fiecare în parte și pe toți în același timp. Se vorbește în ultimul timp despre un câmp cuantic, despre un câmp energetic spiritual, despre o matrice divină, dar îmi place și exercițiul de imaginație din Geneza lui Allan Kardec de la începutul secolului XIX. El  ne îndeamnă să recunoaștem că omul, în starea lui încarnată obișnuită, se află în imposibilitatea de a înțelege cu simțurile esența Divină. De aceea propune să ne imaginăm un fluid destul de subtil pentru  a putea pătrunde toate corpurile, fluid pe care el îl numește fluid perispiritual. Chiar dacă nu este vizibil și detectabil, acest fluid poate fi material, dar este în același timp vehiculul gândirii, al senzaților și percepțiilor Spiritului. De fapt, acestea nu pot fi separate de fluid și par a face corp comun cu acesta, la fel cum sunetul pare a face corp comun cu aerul, în așa fel încât nu am putea să-l materializăm cumva. Pornind de la această presupunere, mai departe, Allan Kardec spune:

 

      Dacă lucrurile stau la fel sau nu în cazul gândirii lui Dumnezeu, adică dacă ea acționează direct sau prin intermediul unui fluid, pentru a ne ușura înțelegerea, atunci să ne-o reprezentăm sub forma concretă a unui fluid inteligent care umple universul infinit, care pătrunde în toate compartimentele creației; întreaga natură este cufundată în acest fluid divin; or, în virtutea principiului că părțile unui întreg sunt de aceeași natură și au aceleași proprietăți ca întregul, atunci fiecare atom al acestui fluid ar fi înzestrat cu gândire, cu atributele esențiale ale lui Dumnezeu, iar acest fluid întâlnindu-se pretutindeni, totul se supune acțiunii sale inteligente, prevederii și solicitudinii sale. Orice ființă, oricât de mică ar fi ea, va trebui să fie impregnată cu acest fluid divin. Astfel, noi ne aflăm în mod constant în prezența divinității; nici o activitate de-a noastră, cât de mică ar fi ea, nu se poate sustrage controlului divinității; Gândirea noastră se află în permanent contact cu gândirea divină și nu fără dreptate se spune că Dumnezeu poate să citească până în străfundul inimii fiecăruia. ” Noi suntem în el, la fel cum el este în noi “, spune Iisus. Pentru a-și întinde solicitudinea asupra tuturor creaturilor sale, Dumnezeu n-are nevoie deci, să măture cu privirea pământul din ceruri; rugăciunile noastre, pentru a fi auzite de el, nu au nevoie să străbată spații imense, nici să fie urlate, căci, neîncetat, gândurile noastre se repercutează în ființa lui, el fiind în noi. Gândurile noastre seamănă cu dangătele unui clopot care fac să vibreze toți atomii din aerul înconjurător. 

       Departe de noi gândul de a-l materializa pe Dumnezeu; imaginea unui fluid inteligent universal nu este, evident, decât o comparație în stare de a ne face o idee mai exactă despre Domnul, decât acele picturi care-l reprezintă sub formă omenească; comparația are drept scop să ne facă să înțelegem faptul că Dumnezeu se află în toate și se ocupă de toate.

 

      Mai jos am atașat un  link ce poate fi utilizat pentru lecturarea integrală online a exercițiilor/lecțiilor. Cu toate acestea este mult mai bine de utilizat cartea, întrucât în varianta online am identificat unele greșeli care pot schimba cu totul sensul frazei. De exemplu, la exercițiul 166, paragraful 1, fraza a se citi :

Încrederea lui Dumnezeu în tine e nelimitată. În varianta online veți găsi limitată.

https://arhivaspirituala.wordpress.com

***

 

      Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.

mandala1

Share Button

Curs de miracole: 164 – Acum suntem una cu Cel Care e Sursa noastră.

 

Rassouli-paintings- emanația divină

Mai multe creații minunate “by Rassouli” –  aici

      În filmul inserat mai jos, Dr. Michael Newton răspunde la o serie de întrebări pentru a descrie lumea spirituală și “viața dintre vieți”, iar una dintre aceste întrebări este în strânsă legătură cu tema Cursului de miracole și a lecției de astăzi în special:

***

  • Care este scopul final al sufletului?
  • Pentru mine este dificil să pronunț cuvântul Dumnezeu, deoarece, ca să fiu franc cu tine am început asta ca un ateist. Nu am crezut în Dumnezeu. Nu am crezut că există ceva după viață, ci doar o uitare supremă. Însă clienții mei m-au dus către aceasta cu voioșie și chiote! M-au dus la petrecere! Și doar după ani de muncă cu ei, și datorită consecvenței rapoartelor, și cunoscând ceea ce fac cu hipnoza, și făcând munca și cercetarea eu însumi, m-a dus în final în punctul în care pot spune că eu cred într-o putere mai mare decât a mea, o sursă pentru toată viața și toată inteligența. Astfel, scopul tuturor acestor încarnări, este de a ajunge la acel stadiu al perfecțiunii, în care noi ne putem reuni, dacă pot spune așa, cu acea sursă de unde provenim.

***

      Dacă ne amintim toate învățăturile din Text și toate lecțiile care au trecut, nu putem să nu ne dăm seama cât de sus țintim ca studenți ce parcurgem Curs de miracole. Mântuirea nu pare a fi nimic altceva decât starea în care ne aflăm pregătiți pentru ultimul pas – cel al reunirii; mai degrabă “un salt mortal” pe care îl vom face în final doar cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci când mintea noastră va fi pregătită. Înțelegem acum de ce acest Curs și “miracolele” lui pot scurta drastic timpul necesar a fi parcurs pe drumul mântuirii. De noi depinde dacă va mai rămâne ceva de parcurs din acest drum sau dacă, în această viață, vom reuși să ajungem la capătul lui. Noi alegem dacă ne întoarcem Acasă sau dacă rămânem  “călători prin vise și iluzii” agățați în continuare de roata cosmică a unui nesfârșit șir de reîncarnări succesive. 

       În Manual pentru profesori, referindu-Se la reîncarnare,Vocea ne învață că aceasta nu ar trebui luată în considerație decât dacă aduce o stare de încredere și de bine în viața studentului spiritual. Nu acesta este obiectivul studentului, căci s-a stabilit deja  obiectivul final: întoarcerea Acasă acum, în această viață. Tot ce e de iertat se iartă acum, tot ce e de iubit se iubește acum, și ce mai e de învățat se învață tot acum.

     Lasă-ți viața în mâinile lui Dumnezeu, ascultă Vocea interioară a Sinelui, urmează Călăuza și trezește-te la cine ești cu adevărat. Acesta este îndemnul Cursului, spre asta ar trebui să ne conducă aceste lecții dacă sunt parcurse cu seriozitate. Dar fiecare merge pe calea mântuirii cât de mult poate și cât este mintea lui pregătită s-o facă în acest moment.

Reîncarnarea nu e, în niciun caz, problema de care să ne ocupăm acum. (…) Dacă își pune bazele unei vieți viitoare, tot numai acum poate lucra la propria lui mântuire. Pentru unii conceptul poate fi reconfortant; și, de le dă curaj, valoarea lui vorbește de la sine. E cert însă că drumul către mântuire poate fi găsit atât de cei ce cred în reîncarnare, cât și de cei care nu cred. 

-

Înseamnă oare că profesorul lui Dumnezeu ar trebui să nu creadă în reîncarnare sau să nu o discute cu alții care cred? Răspunsul e, firește, nu! Dacă se întâmplă să creadă în reîncarnare, ar fi greșit din partea lui să renunțe la acest crez, dacă nu l-a sfătuit Profesorul lăuntric să o facă. Iar asta e foarte improbabil.(…) Tot ce trebuie să recunoască însă e că nașterea nu a fost începutul și moartea nu este sfârșitul. Unui începător nu i se cere nici măcar atât. Nu trebuie decât să accepte ideea că ce știe nu este neapărat tot ce e de învățat. I-a început călătoria.

-

Accentul pus în acest curs rămâne întotdeauna pe același lucru: în acest moment ți se oferă deplină mântuire, și tot în acest moment o poți și accepta. Asta rămâne, în continuare, singura ta răspundere. Ispășirea poate fi echivalată cu ieșirea totală din trecut și cu lipsa totală de interes față de viitor. Cerul e aici. Alt loc nu există. Cerul e acum. Alt timp nu există. 

( Curs de miracole – Manual pentru profesori, pag.56, 57)

      De nu ai ales acum tot ce puteai să alegi în favoarea mântuirii tale, nu-i nimic:

-

” Mai alege odată !”

-

      Este ultimul îndemn, din ultimele lecții ale Textului ( aici: “Viziunea finală” ) Mai alege odată, și încă odată, până vei face acele alegeri care vor aduce în tine pacea și iubirea lui Dumnezeu, atât de necesare mântuirii.

***

“Călătoria dintre vieți” –  Dr. Michael Newton

 

Acum suntem una cu Cel Care e Sursa noastră.

Dacă nu acum, când poate fi recunoscut adevărul? Prezentul e unicul timp existent. Aşa că astăzi, în această clipă, acum, ajungem să vedem ce există acolo mereu, nu în ochii noştri, ci în ochii lui Cristos. EI priveşte dincolo de timp şi vede veşnicia ca reprezentată acolo. Aude sunetele pe care le produce lumea plină de forfotă și goală de sens, dar le aude slab. Căci, dincolo de ele, aude – mai clar, mai plin de înţeles şi mai aproape – cântecul Cerului şi Vocea pentru Dumnezeu.

-

Lumea păleşte uşor în ochii Lui. Sunetele ei se şterg. Se aude tot mai desluşit o melodie de dincolo de lume; o chemare străveche la care El dă un răspuns străvechi. Le vei recunoaşte pe amandouă, căci nu sunt decât propriul tău răspuns la Chemarea pe care adresează Tatăl tău. Cristos răspunde pentru tine, făcându-Se propriului tău Sine, folosindu-ţi vocea să Îşi dea consimţământul bucuros; acceptându-ţi izbăvirea pentru tine.

-

Cât de sfântă e exersarea ta de azi, când Cristos îţi dă vederea Lui, aude pentru tine şi răspunde în numele tău la Chemarea pe care e o aude El ! Cât de liniştit e timpul pe care ţi-l răpeşti să îl petreci cu El, dincolo de lume. Cât de uşor ţi se uită toate pretinsele păcate şi ţi se şterg din amintire toate tristeţile. In ziua aceasta e lepădată mâhnirea, căci ţie, care vei accepta azi darurile pe care ţi le dă El, ţi-e clar ce auzi şi vezi venind de mai aproape decât lumea.

-

Există o tăcere în care lumea nu se poate insinua. Există o pace străveche pe care o porţi în inimă şi pe care nu ai pierdut-o. Există un simţ al sfinţeniei în tine pe care gândul păcatului nu l-a atins. Astăzi îţi vei aminti toate aceste lucruri. Credinţa ta în ce exersezi astăzi îţi va aduce recompense atât de mari şi atât de diferite de tot ce ai căutat până acum, încât vei şti că aici îţi stă comoara, şi odihna, tot aici.

-

Astăzi e ziua în care închipuirile deşarte se dau la o parte ca o perdea, să dea la iveală ce e dincolo de ele. Acum, ce e cu adevărat acolo devine un lucru vizibil, în timp ce toate umbrele care păreau să îl ascundă pur şi simplu se prăbuşesc. Acum, echilibrul e restabilit şi balanţa judecăţii e lăsată în seama Celui Care judecă adevărat. Şi, în judecata Lui, ochilor tăi li se va dezvălui o lume de o desăvârşită inocenţă. Acum o vei vedea cu ochii lui Cristos. Acum ti-e clară transformarea ei.

-

Frate, ziua aceasta e sacră pentru lume. Viziunea ta, care ţi s-a dat de dincolo de toate lucrurile din lume, se uită înapoi la ele într-o lumină nouă. Şi ce vezi devine vindecarea şi mântuirea lumii. Valorosul şi nevalorosul sunt percepute amândouă şi recunoscute drept ce sunt. Şi ce e demn de iubirea ta o primeşte, în timp ce nu mai rămâne nimic de temut.

-

Nu vom judeca astăzi. Vom primi doar ce ne vine de la o judecată făcută dincolo de lume. Exerciţiile pe care le facem astăzi devin darul nostru de recunoştinţă pentru că am scăpat de orbire şi de chin. Tot ce vedem nu va face decât să ne sporească bucuria, pentru că sfinţenia de care dă dovadă ce vedem o reflectă pe a noastră. Suntem iertați în ochii lui Cristos, cu toată lumea iertată într-ai noştri. Binecuvântăm lumea, în timp ce o vedem în lumina în care ne vede Mântuitorul nostru, şi îi oferim libertatea care ni s-a dat prin viziunea Lui iertătoare, nu printr-a noastră.

-

În timp ce exersezi, dă perdeaua la o parte pur şi simplu renunţând la toate lucrurile pe care consideri că le vrei. Descotoroseşte-te de comorile tale neînsemnate şi lasă, în mintea ta, un loc deschis, curat în care poate veni Cristos să îţi ofere comoara mântuirii. Are nevoie de mintea ta preasfântă să mântuiască lumea. Oare nu e un scop ce merită să fie al tău? Oare nu merită viziunea lui Cristos să fie căutată mai presus de obiectivele nesatisfăcătoare ale lumii?

-

Nu lăsa să treacă ziua de azi fără ca darurile pe care le are pentru tine să îţi primească acceptarea şi consimţământul. Putem să schimbăm lumea, dacă le adevereşti. S-ar putea să nu vezi valoarea pe care o dă lumii acceptarea ta. Dar asta vrei cu siguranță: poţi da chiar azi pe bucurie toată suferinţa. Exersează cu seriozitate, şi darul e al tău. Oare poate să te înşele Dumnezeu? Oare poate făgăduința Lui să nu se împlinească? Oare poţi să Îi refuzi atât de puţin, când Mâna Sa îi întinde Fiului Său deplina mântuire?

( Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți: Lecția 164, pag.289,299)

***


       Observație cu privire la efectuarea exercițiilor:

      Conform indicațiilor, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit).  La începutul intervalului, de regulă dimineața,  se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși,  te abandonezi în perfectă liniște și total relaxat lui Dumnezeu. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca atunci când apar să repeți ideea zilei, și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște.  Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

         Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

        Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției  la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: Ex.163-Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.

nu există moarte

      “Nu există moarte” – o idee care devine din ce în ce mai credibilă și pentru cei mai sceptici dintre noi. Dar de la o idee mai mult sau mai puțin acceptată până la conștientizarea directă și deplină a vieții de dincolo de trup este cale lungă. Căci a fi conștient de Viață, a fi sigur că – dincolo de lumea văzută și dincolo de trup – nu ești doar o biată entitate cuprinsă de somnul inconștient al uitării, înseamnă a te trezi și a învia, iar învierea are loc aici și acum. Ce folos că ești viu în veșnicie, dacă nu ești conștient de viața ta, căci moartea nu pare a fi decât un lung somn în deplină inconștiență de Sine, fie că ești încă în trup, fie că nu.

      În dialogurile purtate cu Gwedoline Jarczyk, Raimon Panikkar – unul dintre cei mai mari teologi creștini ai secolului XX, născut dintr-o mamă catolică și un tată hindus – oferă răspunsuri teologice la câteva întrebări legate de moarte și înviere. El explică de ce Viața nu este sinonimă cu viața biologică, de ce învierea nu are, deci, nicio legătură cu învierea trupului, fiind o înviere a conștienței de sine cât încă ești în trup. Sugerează discret că învierea nu înseamnă nici trecerea din corpul fizic în celelalte corpuri subtile ale ființei ( astral, energetic, mental, etc.) Experimentarea  posibilităților și libertăților pe care ni le oferă acestea nu au legătură cu trezirea la Viață, cu dizolvarea în Oceanul Divin în scopul reîntregirii și regăsirii Sinelui întreg, unic, nedivizat.

  • În ce fel înțelegeți învierea?     

      Învierea poate începe după moarte, dar nu învierea trupului fiindcă acest trup nu va mai fi.

      Dacă învierea creștină nu este ceva care are loc “hic et nunc”, aici și acum, ea nu este învierea trupului. Această înviere nu trebuie împinsă într-un după. Viața veșnică nu vine după timp. Viața veșnică nu are durată, nu este temporală și  nu ține de economia timpului. Adesea ne înșelăm asupra acestui punct, atât în filozofie cât și în mistică. Timpul este văzut ca un fel de autostradă care ne-ar conduce în cer; este culmea simplificării. Să ne gândim că eternitatea este un timp care nu încetează niciodată este chiar lipsit de sens. Să confundăm “bios” cu “zoe”, altfel spus “biologicul” cu “viața” profundă, care este cea pe care ne-o făgăduiește Cristos, reprezintă o eroare exegetică de prim ordin, care ar deforma lectura Evangheliilor. Isus nu făgăduiește niciodată “bios”-ul veșnic, ci făgăduiește viața, “zoe”, veșnică; or, ea este de un alt ordin decât această “viață” individualistă de care poate da socoteală o “biografie”: “zoe” este viața, este viața noastră în măsura în care ea depășește orice individualism, orice grijă a destinului individualist. (…)

   Un teolog german, Fridolin Stier, un om înțelept și umil, și-a consacrat viața traducerii Noului Testament. La el am găsit cea mai bună interpretare a ceea ce numim de obicei “viața veșnică”. El vorbește într-adevăr, de “viață nesfârșită”… . Or, această viață infinită nu vine după viața finită; ea este dimensiunea de profunzime chiar a acestei vieți. Este motivul pentru care dacă nu îmi trăiesc “acum” învierea, nu o voi trăi niciodată. Este posibil să avem acolo o altă viață; este o problemă cosmologică; dar viața veșnică nu este continuarea vieții temporale.

      O frază a lui Simeon Noul Teolog spune acest lucru pe scurt: cei care nu trăiesc viața veșnică aici și acum trebuie să fie convinși că nu o vor trăi niciodată. Viața veșnică nu este un viitor (în sensul temporal), ea este aici și acum sau nu este. Veșnicia nu este decât cealaltă față a temporalității. Așadar cel care nu trăiește veșnicia în clipa prezentă, nu se va bucura niciodată de viața veșnică. Sfântul Ioan pune aceasta chiar în gura lui Isus: “Eu am venit pentru ca oamenii să aibă viața și să o aibă din belșug.”(In 10,10) Aceasta este învierea: ea se joacă în chiar această clipă. Învierea trupului nu este viața corpurilor care nu vor mai fi corpuri, care vor trece prin ziduri și se vor bucura de o mulțime de alte posibilități! Trebuie să descoprerim Viața în viață. Bineînțeles, acest “hic et nunc” despre care vorbesc ține de o “tempiternitate” perceptibilă cu cel de-al treilea ochi, în armonie cu ceilalți doi ochi.

  • Ce înseamnă, așadar, trecerea prin moarte? Se mai poate vorbi de un “după moarte”?

       Am găsit un exemplu care are șansa să-i convingă pe unii; este vorba de o metaforă pe care am descoperit-o deopotrivă în lecturile persane, indiene, creștine, evreiești; aceea a picăturii de apă. Noi suntem picături de apă. Ce se întâmplă cu picătura de apă când eu mor? Picătura dispare. Cade în pelagos-ul infinit al mării. Dumneavoastră veți dispărea? Dar ce sunteți în realitate, picătura de apă sau apa picăturii? În timpul vieții noastre muritoare trebuie să ne realizăm ca apă și nu numai ca picătură.

      Picătura este locul luptelor mele, al căderilor și al victoriilor mele – a tot ceea ce îmi provoacă bucurie și suferință într-un mod imediat. Dar dacă mă realizez în manieră autentică, dacă mă aflu în ascultarea realității care sunt eu în profunzime, sunt apă. Ce se întâmplă cu apa când picătura încetează să mai fie?  Nimic. Ea nu încetează să fie ceea ce este. Picătura cade în mare, dar apa nu dispare odată cu acest fapt. Sigur, nu pot să o mai diferențiez de ceea ce este în exterior; dar, trăită în interior, dacă pot spune, această apă nu încetează să fie apă – apa “mea”, apa care sunt eu. Această apă este unică. Nicio primejdie să mă dizolv. Aici este misterul personalității care nu trebuie confundată cu individualitatea.

  • Mai există un loc pentru frica de a muri?

      Personal, pot spune că nu îmi este frică să mor. Câtuși de puțin. Într-adevăr, dacă încep să mă realizez cu adevărat, să mă descopăr ca apă, ca ființă divină adică, dacă, în termeni creștini, mă știu fiu al lui Dumnezeu – fiindcă, așa cum o spune Cristos, toți suntem – atunci ce se petrece? Nimic. Dimpotrivă. Dacă dispare ceea ce mă face să sufăr acum – limitele mele, realitatea superficială a picăturii care sunt – apa este acolo și rămâne. Învierea nu va fi altceva decât să ne descoperim apă, fiind totuși picături. La această oră, suntem totuși picături; nu spun, așadar că sunt deja brahman. Nu, sunt o picătură, dar o picătură de apă; și ceea ce contează în mine este apa. Această apă, ca picătură, este, desigur, diferită de a dumneavoastră, dar nu în măsura în care este apă. Nu suntem două ape distincte, ci există o singură apă, identică cu ea însăși, identică apei care, ca apă, este numai apă – divină. O natură divină în persoane umane. Iată misterul lui Cristos – și al Treimii.

(Raimon Panikkar: “Între Dumnezeu și cosmos – o viziune non-dualistă a realității”; Ed. Herald, București, 2006.)

 ***

Curs de miracole: “Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.”

 

Moartea e un gând care ia multe forme, adesea nerecunoscute. Ea poate să apară ca tristeţe, frică, nelinişte sau îndoială; ca lipsă de credinţă şi de încredere; preocupare pentru trupuri, invidie şi toate formele în care dorinţa de-a fi cum nu eşti poate veni să te tenteze. Toate aceste gânduri sunt doar reflecţii ale venerării morții ca mântuitoare şi eliberatoare.

-

Întrupare a fricii, gazda păcatului, dumnezeu al celor vinovaţi şi stăpânul tuturor iluziilor şi amăgirilor, gândul morţii pare într-adevar puternic. Căci pare să ţină toate făpturile în mâna ei uscată; toate speranţele şi dorinţele în încleştarea ei funestă; toate obiectivele percepute doar în ochii ei nevăzători. Firavii, neputincioşi şi boInavi se închină în faţa imaginii ei, socotind că doar ea este reală, inevitabilă, demnă de încrederea lor. Căci numai ea va veni cu siguranţa. Cu excepţia morţii, totul e considerat nesigur, prea repede pierdut oricât de greu ar fi de obţinut, incert ca rezultat, capabil să inşele speranţele pe care le-a trezit cândva şi să lase în urmă gustul prafului şi al cenuşii, în locul aspiraţiilor şi al viselor. Numai pe moarte se poate conta. Căci va veni cu paşi siguri când îi vine timpul să sosească. Şi nu va pregeta nicicând să ia ostatică viaţa toată.

-

Chiar vrei să te închini unor astfel de idoli? Aici, puterea şi tăria lui Dumnezeu sunt percepute într-un idol făcut din pulbere şi praf. Aici, opusul lui Dumnezeu e proclamat stăpânul creaţiei întregi mai puternic decât Voia de viaţă a lui Dumnezeu, nesfârşirea iubirii şi constanţa desăvârşită şi imuabilă a Cerului. Aici, Voia Tatălui şi a Fiului e definitiv înfrântă, şi pusă la loc de odihnă sub piatra funerară pe care a aşezat-o moartea pe trupul sfântului Fiu al lui Dumnezeu. Nesfânt în înfrângere, el a devenit ce l-a vrut moartea. Epitaful lui, pe care l-a scris moartea însăşi, nu îi dă nume, căci s-a făcut ţărână, pulbere şi praf. Nu spune decât atât: “Aici zace un martor că Dumnezeu e mort”. Și scrie asta de repetate ori, în timp ce adoratorii ei consimt şi, îngenunchind cu fruntea la pământ, şoptesc cu teamă că aşa este.

-

E imposibil să te închini sub orice formă morţii şi să alegi totuşi câteva pe care să nu le cultivi şi pe care să încerci chiar să le eviţi, în timp ce mai crezi în celelalte. Căci moartea e totală. Ori mor toate lucrurile, ori trăiesc toate şi nu pot muri. Nu e posibil niciun compromis. Căci aici vedem din nou o poziţie evidentă, pe care trebuie să o acceptăm dacă vrem să fim sănătoşi la minte: ce contrazice un gând chiar întru totul nu poate fi adevărat decât dacă opusul lui se dovedeşte a fi fals.

-

Ideea morţii lui Dumnezeu e atât de absurdă, încât şi demenţilor le vine greu să o creadă. Căci presupune că Dumnezeu a fost odată viu şi a pierit cumva; ucis, pesemne, de cei ce nu au vrut ca El să supraviețuiască. Voia lor, superioară ca putere, a putut să o înfrângă pe a Lui, aşa că viaţa veşnică a cedat în faţa morţii. Şi, odată cu Tatăl, a murit şi Fiul.

-

Celor ce venerează moartea probabil că le este frică. Şi totuşi, pot gînduri ca acestea să fie înfricoşătoare? Dacă ar vedea că nu cred decât aşa ceva, ar fi eliberați pe loc. Şi asta le vei arăta azi. Nu există moarte, şi renunţăm la ea acum în fiecare formă, spre mântuirea lor şi a noastră, totodată. Dumnezeu nu a făcut moartea. Aşa că orice fomă ia trebuie să fie o iluzie. Iată poziţia pe care o luăm astăzi. Şi , ne e dat să privim dincolo de moarte şi să vedem viaţa.

***

Tatăl nostru, binecuvântează-ne astăzi ochii. Suntem mesagerii Tăi şi vrem să vedem slăvita reflecţie a Iubirii Tale care străluceşte în toate. Noi numai în Tine viețuim şi ne mişcăm. Nu suntem separaţi de veşnica Ta viaţă. Nu există moarte, căci moartea nu e Voia Ta. Şi rămânem unde ne-ai pus Tu, în viaţa pe care o împărtăşim cu Tine şi cu toate făpturile, să fim ca Tine şi parte din Tine de-a pururi. Îţi acceptăm Gândurile ca ale noastre, iar voia noastră e veşnic una cu a Ta. Amin.

***

Moartea nu există – ce au descoperit oamenii de știință moderni cu privire la moarte.

Share Button

Curs de miracole: Ex. 162 – Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu.

lumină 1

      “Parintele Galeriu, cand comenta pericopa evanghelica, era un univers. Nu stiu ce nu atingea parintele cand comenta. Eu, ascultandu-l cu foarte mare receptivitate, tot ce mi-a spus a intrat in mine. Spre exemplu, spunea ca pana si in ultimul criminal, chipul lui Dumnezeu nu se sterge. Eu nu faceam deosebirea la vremea aceea intre “chip” si “asemanare”. Un criminal si-a pierdut asemanarea – ca si noi – dar chipul este indestructibil.

      Lucrul acesta m-a pus pe ganduri: sa vezi in fiecare om chipul lui Dumnezeu – cum vine asta? Ultimul pagan, ultimul satanist, ultima vrajitoare are chipul lui Dumnezeu, si trebuie sa te raportezi la ei ca la chipul lui Dumnezeu! Inseamna ca nu trebuie sa urasti omul. De aceea trebuie sa-l iubesti pe dusmanul tau – pentru ca si el e chipul lui Dumnezeu – si sa urasti numai pacatul care-l tine legat. Si, de fapt, nu el iti este dusman, ci stim cine iti este dusmanul de obste, care lucreaza prin neatentia noastra si ne face rau…

      Daca te gandesti atunci cand te intalnesti cu un om ca nu-ti place, ca nu e in duh cu tine, tu ce faci in clipa aceea? Nu te simti bine si fugi!… Nu asa, ci trebuie sa tai cu sabia mintii intre neasemanarea lui si chipul lui Dumnezeu din el – ca acolo este Dumnezeu prezent, numai ca omul, prin libera lui voie, face faptele vrajmasului. Raportandu-te la chip, nimicesti in acela neasemanarea. Si aceasta neasemanare a lui cu el insusi este, de fapt, o forma de schizofrenie.”

-

Părintele Iona de la Oașa – fost prof. Ion Pătrulescu – într-un interviu acordat pentru “Familia ortodoxă”. Interviul complet este disponibil aici

Mai jos, un alt interviu amplu și interesant cu Părintele Iona realizat de Alex Dima pentru ProTv – “România te iubesc”

 

***

- Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu -

Ţinut cu fermitate în minte, gândul acesta – de unul singur – ar mântui lumea. Îl vom repeta din când în când, de câte ori trecem la un alt nivel de învăţare. Va însemna mult mai mult pentru tine pe măsură ce avansezi. Cuvintele acestea sunt sacre, căci sunt cuvintele date de Dumnezeu ca răspuns la lumea pe care ai făcut-o. Prin ele ea dispare, şi toate lucrurile văzute în norii ei ceţoşi şi în iluziile ei vaporoase dispar la rostirea acestor cuvinte. Căci ele vin de la Dumnezeu.

-

Iată Cuvântul prin care Fiul a devenit fericirea Tatălui său, Iubirea Lui şi întregirea Lui. Iată creaţia proclamată şi cinstită aşa cum este. Nu există vis pe care să nu îl spulbere cuvintele acestea; nici gând al păcatului şi nici iluzie cuprinse în vis care să nu pălească în faţa puterniciei lor. Ele sunt trâmbiţa trezirii care răsună de jur împrejurul lumii. Morţii se trezesc ca răspuns la chemarea ei. Iar viii care aud acest răsunet nu vor mai vedea moarte niciodată.

-

Sfânt e într-adevăr cel care îşi însuşeşte aceste cuvinte, trezindu-se cu ele în minte, amintindu-şi-le în cursul zilei şi ducându-le cu el noaptea, când adoarme. Visele îi sunt fericite, odihna ocrotită, siguranţa certă şi trupul vindecat, pentru că doarme şi se trezeşte mereu cu adevărul dinainte. EI va mântui lumea, pentru că dă lumii ce primeşte de fiecare dată când exersează cuvintele adevărului.

-

Astăzi exersăm foarte simplu. Căci cuvintele pe care le folosim sunt puternice şi nu au nevoie de alte gânduri mai presus de ele să schimbe mintea celui ce le foloseşte. Şi atât de total ajunge să se schimbe, încât devine acum vistieria în care Dumnezeu Îşi depune toate darurile şi toată Iubirea, pentru a fi distribuite lumii întregi, sporite prin împărţirea ei; rămasă tot întreagă pentru că puterea ei de împărtăşire este nelimitată. Aşa înveţi să gândeşti cu Dumnezeu. Viziunea lui Cristos ţi-a restituit vederea salvându- ţi mintea.

-

Astăzi te cinstim pe tine. Ai dreptul la sfinţenia desăvârşită pe care o accepţi acum. Prin această acceptare, mântuirea se aduce fiecăruia, căci cine ar preţui păcatul când o sfinţenie ca aceasta a bine-cuvântat lumea? Cine ar putea să dispere când bucuria desăvârşită e a ta, la îndemâna tuturor ca remediu pentru mâhnire şi nefericire, pentru orice senzaţie de pierdere, şi pentru scăparea deplină de păcat şi de vinovăţie?

-

Şi cine nu ar vrea să îţi fie frate acum, ţie, izbăvitorul şi mântuitorul său? Cine ar putea să nu te poftească în inima sa cu o invitaţie plină de iubire, dornic să se unească cu cel care i se aseamănă în sfinţenie? Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Aceste cuvinte împrăştie noaptea, şi întunericul nu mai e. Lumina a venit astăzi să binecuvânteze lumea. Căci l-ai recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi, în recunoaşterea aceasta, este şi a lumii.

-

Text preluat din: Curs de miracole-Culegere de exerciții pentru studenți; Ed. Centrum, Polonia 2007, pp.294,295.

Traducere Simona Făgărășanu

*****

Share Button

Curs de miracole: Ultimul capitol – “Viziunea finală”

 carte

      Am scris mult pe parcursul acestui an închinat lui Dumnezeu și mie însămi. Vine o vreme în viața oricărui om când are nevoie de lămuriri, are nevoie ca dincolo de experiența personală și învățătura dobândită prin durere și bucurie să înțeleagă “De ce ?” De ce se întâmplă tot ce se întâmplă, cine sunt, de unde vin, unde mă duc? Aceste întrebări care te urmăresc de când ai început să devii conșient de tine, merită un răspuns, și fiecare îl primește în felul său. Acest curs poate fi un răspuns complet, dar cu certitudine nu singurul, și nu cel mai ușor de abordat. Pentru mine căutarea a fost lungă, dar pare că a început să ofere răspunsuri, căci această experiență numită “Curs de miracole” a fost într-adevăr deosebită.

      Am ajuns acum la ultimul capitol. A fost multă învățătură, a fost greu, a fost abstract, poate am înțeles ceva dar n-am înțeles tot, sau poate am înțeles mai mult decât cred. 

      Învățătura a fost prezentată treptat în cele 600 de pagini alocate “Textului”, s-au învățat cu puținelul lucruri noi și s-au tot repetat cele deja învățate. Ultimul capitol. Ce-ar putea fi nou aici? O ultimă idee? Foarte posibil. O ultimă învățătură? Nicicum. Învățătura abia acum începe, nu prin cuvinte, ci prin trăire. Căci cârja pusă deoparte ar trebui să scoată la iveală întreaga capacitate de a merge singur, în deplină siguranță și deplină conștiență de Sine.

      Dacă la început am simțit nevoia să-mi aduc argumente de ordin cât de cât științific pentru tot ce am citit aici, treptat acest imbold s-a atenuat, căci cine ar mai fi în această lume dacă ar deține cheia cunoașerii, ce știință și-ar mai avea rostul în prezența revelată și recunoscută a Adevărului etern și imuabil? Pe măsură ce eul este conștientizat și “educat”, nevoia de argument dispare, și nu mai ai nevoie de nimic, decât să fii, și atât. Poți aștepta o mie de vieți până ca știința să-ți confirme neconfirmabilul, dar tu pierzi exact esența și rostul vieții: să trăiești acum și aici, în această viață, în acord cu tine și cu Universul văzut și nevăzut, cu tine și cu toți cei care fac parte din această viață a ta. Așa că nevoia de căutare dispare, iar viața devine pur și simplu un minunat mod de a fi.

      Simt ușurare, bucurie, dar și  puțină tristețe, căci au fost diminețile și serile mele cu acest curs în față, și privesc cu drag cartea “muncită” și creioanele tocite și reascuțite, obosite, dar încă vii după cazna subliniatului înverșunat a celor 1200 de pagini câte are în total acest curs ( “Text” + “Culegere de exerciții pentru studenți” +” Manual pentru profesori”).

    Mai jos am să redau ultimele idei și fragmente ce mi s-au părut mai importante în acest capitol, și fie ca toate rezumatele și selecțiile realizate în acest an  să aducă alinare și încredere oricărei minți scormonitoare care se va pierde în căutări lungi pe Internet în căutarea răspunsului perfect la cele mai grele întrebări existențiale. Și poate va fi un îndemn să facă propriile “cercetări”, să citească el cu ochii lui, să pătrundă el cu mintea lui, să înțeleagă tot ce e de înțeles și să trăiască tot ce e de trăit în această viață. Căci ultimul pas îl face Dumnezeu, și fiecare merge pe lungul drum al Ispășirii cât de mult dorește, cât de mult poate și cât de mult este pregătită mintea lui s-o facă în acest moment al existenței sale. 

***

1. Simplitatea mântuirii.

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot.

        Această idee a fost reluată de multe ori pe parcursul învățării, iar înțelegerea ei are la bază explicațiile cu privire la dualitatea omului: Om= “eu” + Sine divin; Om = “eu” + Fiul lui Dumnezeu.

          Eul te poartă, te amăgește, dar este și responsabil de învățătura ta în lumea timpului. Eul te “ajută” să greșești, să judeci, să iubești, să suferi, să ataci, să faci tot ce-i trece prin cap în această lume a formei schimbătoare și pieritoare. Tu ești înger și demon, iar prin “eu” experimentezi adesea “demonul” din tine într-o lume a iluziilor. Atunci când înveți să-l controlezi și-i folosești capacitatea de a învăța în scopul avansării accelerate pe drumul mântuirii, te apropii din ce în ce mai mult de Fiul lui Dumnezeu din tine, cel pur și veșnic nevinovat. De aceea, orice s-ar întâmpla în lumea timpului nu s-a petrecut nicicând în veșnicie, acolo unde Sinele tău se găsește la adăpost și în siguranță, în Cerul lui Dumnezeu. Acolo nu există timp, căci veșnicia nu are început și nici sfârșit. Acolo nu există vinovăție și nici judecată, căci Dumnezeu nu-și judecă Fiul. Dar ca să ajungi acolo, la esența ta, unde e casa sufletului tău,  ai nevoie să-l redescoperi pe Fiul lui Dumnezeu din tine, și să renunți definitiv la eul tău separat.

         Viața ta pe acest pământ este, a fost și va fi o perpetuă lecție despre legile acestei lumi, doar dacă, la un moment dat, nu hotărăști că această învățătură nu-ți mai este necesară, și hotărăști să accesezi cunoașterea pe care o ai deja și care  așteaptă să fie scoasă la lumină din întunericul eului tău.

Cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe. Nimeni nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume. Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident.

-

Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!

-

 Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu.

-

Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta.

-

Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?

-

Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei:

*

       1:Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.

*

  2:Lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume. Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea.

-

Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa.  Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire. ( Amintește-ți din primele capitole ale cursului că orice formă de atac este un strigăt după iubire, așa că atunci când percepi un atac, gândește-te că acolo este de fapt o nevoie de iubire.)

-

Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.

-

Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el. Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

 

2. A merge cu Cristos.

În lumea aceasta vrei să joci deopotrivă două roluri, unul în care ești condus, și celălalt în care ești conducător:

 

 

Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.

-

Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui.

-

Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru. Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine!

-

Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru:

*

Răspunsul pe care i-l dau fratelui meu este ce cer eu însumi.
Şi ce învăţ referitor la el e ce învăţ referitor la mine însumi.

*

Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum.

-

Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.

-

Iartă-i fratelui tău toate aparențele! Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.

3. Autoacuzații

Numai autoacuzații condamnă. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac „just”.

-

Eşti tu un păcat? Răspunzi „da” de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga?

-

Păcatele sunt în trupuri. Crezi poate că trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă te crezi păcat, încui mintea în trup, iar trupul acţionează în locul ei.

-

Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândește și nu are puterea să învețe, să ierte, și nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aşa că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.

-

 Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.

-

Să ne bucurăm că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

 

      Când te pregătești să faci o astfel de alegere, cu astfel de urmări ca rezultat, trebuie să înveți la perfecție cum se face. Iar felul în care trebuie procedat “trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacție la toată ispita și la toate situațiile care se ivesc”. Iată de ce acest ultim capitol nu este un sfârșit, ci un început. Căci munca cu mintea ta de-abia acum începe.

4. Adevărata alternativă.

      Crezi că lumea îți poate oferi consolare la toate problemele tale. Cum să-i ceri așa ceva când rostul ei este tocmai să le păstreze, căci lumea este un loc unde ai de ales numai între iluzii. Nu căuta să scapi aici de probleme, căci toate drumurile lumii duc la dezamăgire. Uneori alegi un drum pe care călătorești voios un timp, iar alteori drumul poate fi presărat cu spini încă de la început. Toate drumurile, însă, duc spre acel sfârșit implacabil pe care tu îl numești moarte. Ai încercat toate variantele și ai bătut și-o să mai bați, poate, toate drumurile lumii, și sunt multe, foarte multe, o infinitate de variante și combinații care te pot ține prizonier aici o veșnicie. Și totuși, crezi cu încăpățânare că există un drum care te va scăpa de moarte. Au fost mulți care au căutat drumul perfect, dar când au văzut că nu există și-au pierdut speranța.

Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine.

-

Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.

-

Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative. Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine. Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.

-

Nu există drum care să te îndepărteze de Dumnezeu. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce?

-

Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze.

 

 

5. Conceptul de sine versus Sinele.

NOU!

      Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. 

Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine.

Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate”, l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.

      Conceptul de sine este un idol pe care l-ai construit, care este adaptat acestei lumi,  și care îl înlocuiește pe Fiul lui Dumnezeu din tine, ce reprezintă de fapt unicul tău Sine.

      Conceptul de sine “lucrează” toată viața asupra acelei fețe pe care o ai și pe care ai adus-o cu tine când ai venit în această lume: fața inocenței. Este acea față care râde, farmecă, iubește, își caută tovarăși, oferă mângâiere. Aici însă, fața inocenței suferă prima modificare esențială: ea crede că e bună într-o lume rea. Devine astfel un aspect de bază al conceptului de sine:

Lumea e haină și nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.

-

Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare. Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea.

-

Sub faţa inocenţei stă o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt”.

-

Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui.  Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli.

-

Conceptele se învață. Nu sunt firești. Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se” în gândirea ei.

-

Toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.

-

De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău (și lumea)  din tine. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare?

-

Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu” care şi-a adus-o?

-

Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe.

-

Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. 

-

 Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.

-

Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:

*

Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.

*

Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

6. Recunoașterea spiritului.

 *

Fie vezi trupul, fie recunoști spiritul.

*

Nu există compromis între aceste două variante. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privință determină tot ce vezi, ce socotești real și iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.

-

Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf?

-

Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva.(…) Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?

-

Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: „Facă-se voia ta”. Şi ţi se face în consecinţă.

-

Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?

-

Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

7. Viziunea mântuitorului.

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi”; cei „buni” sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune” ca să i se ierte cele „rele”. Şi nu se încrede în „binele” din nimeni, crezând că „răul” trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul” în tine.

-

Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele” ţi s-au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze.

-

În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică” a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri.

-

Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună.

-

Tot ce cere acest salt (de la “rău” la “bun”) e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel.

-

Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.

-

Priveşte rolul pe care îl ai în univers!Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.

-

Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup.

-

Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. (…) Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot.

-

Vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.

-

Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul.

-

Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase – de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.

 

8. Mai alege odată.

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

*

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

*

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.

-

 Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine.

-

Încercările vieții nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: „Frate, mai alege o dată”. Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere.(…) Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.

-

Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată. (…) Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El.

-

Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab:

*

Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu. Fiul Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiul Lui.

*

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare.

-

Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.

-

Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.

-

Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.

-

Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi. Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.

-

Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.

-

Şi acum spunem „Amin”. Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole;Text – Cap.31: “Viziunea finală” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 584-605.

Share Button