Curs de miracole: Cap.21: Rațiune și percepție.

 ochiul minții

Introducere.

      Lumea pe care o vezi este foarte importantă pentru tine, pentru că este mărturia stării tale mentale. Nu căuta să schimbi lumea, ci alege să îți schimbi gândirea la adresa lumii.
      În drumul vieții te împiedici și cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut. Nu îți dai seama că poți trece prin uși pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor tăi nevăzători. Nu e nevoie să înveți prin durere. Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Au învățat cum, prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăși. Acceptă sprijinul Divinității care te învață să recunoști pietrele și îți cultivă viziunea, lăsând vederea trupului în urmă. Acest Curs poate fi unul dintre mijloacele pe care le poți utiliza în acest sens.

      Sunt multe idei care se repetă de multe ori pe parcursul cursului, așa că pentru a câștiga timp, de data aceasta am semnalat acest aspect la începutul fiecărui subcapitol. Astfel, pot fi parcurse numai acele porțiuni de text care aduc un plus de noutate învățăturii, considerând că restul este deja învățat și stăpânit.

 

Cântecul uitat.

cântecul uitat

Nou!

Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.

_

 Ascultă – poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.

_

Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te-ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.

Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.

Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.

Răspunderea pentru vedere.

Să ne amintim!

      S-a spus de nenumărate ori că ți se cere foarte puțin ca să înveți acest curs. Ți se cere doar puțină disponibilitate. Oferind atât de puțin, vei primi de toate: viziune, fericire, eliberare de durere și scăpare deplină de păcat.

      Nu te mai amăgi că ești neputincios și că ești victima lumii. E cu neputință să fii la discreția unor evenimente din afara ta, pentru că e cu neputință ca tot ce ți se întâmplă să nu fi fost propria ta alegere, chiar dacă nu ești conștient de asta. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului. Se pare că nu înțelegi legea cauzei și efectului. Ai început să confunzi cauza cu efectul. Tratezi efectul – ceea ce ți se întâmplă acum – ca și cum ar fi o cauză pentru reacția, emoția, durerea, pe care o trăiești, și construiești un cerc vicios, în care efectul devine cauză pentru că opui la nesfârșit rezistență la ceea ce crezi că primești fără să ai vreo vină, negândind că tot ceea ce trăiești este efectul a ceea ce ai ales, poate, cu mult timp în urmă. 

      Tot ce ți se cere să faci, și poți cu adevărat să faci, este să lași pur și simplu adevărul să intre, să-l lași să  se manifeste, și să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine.

Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii:

  • Sunt răspunzător pentru ce văd.
  • Eu aleg sentimentele prin care trec şi tot eu decid obiectivul pe care vreau să îl ating.
  • Şi, tot ce pare să mi se întâmple, cer, şi primesc după cum am cerut.

Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ți se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.

 

Credință, convingere și viziune.

Să ne amintim:

      Toate relațiile speciale, așa cum le vede eul, au ca obiectiv păcatul. De ce? Pentru că eul se crede pe sine și îi crede pe ceilalți trupuri. Lumea eului este lumea trupurilor, a fricii și a păcatului, care pare concretă deși este ireală. Fiii lui Dumnezeu sunt “blocați” în lumea trupurilor. Fiii lui Dumnezeu sunt cuprinși de frică în lumea trupurilor, pentru că văzând totul ca fiind trupuri, pierderea acestora este asociată cu pierderea propriului eu, iar renunțarea la trup este considerat a fi un sacrificiu.

    Prin opoziție, lumea Adevărului, este lumea Spiritului Sfânt, pe cât de abstractă, pe atât de reală, și cu toate acestea atât de îndepărtată de Fiii lui Dumnezeu. În această lume trupul nu are nicio semnificație. El este neutru și util în lumea timpului, pentru că este un mijloc de învățare pentru minte. Pretinsa unitate dintre minte și trup este falsă, pentru că trupul devine ce dorește mintea să facă din el. Trupul este efemer, pe când mintea nu. Acea fărâmă de minte egotică pe care o folosești în lumea timpului, va ajunge în cele din urmă să unească cu Mintea lui Dumnezeu, din care de altfel s-a și separat. 

      Misiunea Spiritului Sfânt este să te ajute să te întorci Acasă, în lumea reală. Relațiile speciale sunt un mijloc important folosit de Spiritul Sfânt în acest scop. Cum?  Schimbându-le obiectivul; din relațiile păcatului vor fi transformate în relații sfinte. Așa cum eul te învață să-ți privești fratele ca fiind un trup, Spiritul Sfânt te învață să-ți vezi fratele dincolo de trup – sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu. Spiritul Sfânt te învață să vezi în fratele tău acele raze fascinante de lumină aurie care sunt puse acolo, la loc sigur, de Însuși Dumnezeu. Acele raze se prelungesc și-i unesc în sfințenie pe toți Fiii lui Dumnezeu. Aceasta este viziunea, și pentru că ești încă în lumea timpului și a eului, pentru a căpăta această viziune, ai nevoie de credință și de convingere. Eliberează-ți frații de trup, și nu vei mai avea nicio frică!

De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii?(…) Dar tot credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate.

Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.

 

Frica de a te uita înăuntru.

Să ne amintim!

 

      Ți-e frică să privești înăuntrul tău, pentru că acolo crezi că vei găsi păcat. Ai învățat acum ce este păcatul și ce este greșeala. Ai învățat că păcătos te face numai credința ta (a eului) în păcat. Greșeala se poate corecta – acesta este rolul Spiritului Sfânt. El nu știe de păcat, și nu te va învăța niciodată că ești păcătos,  pentru că păcatul, dacă ar exista, “L-ar ucide pe Dumnezeu”, ori acest lucru este imposibil.

      Faptul că tu crezi că în tine trăiește păcatul, te face să te rușinezi, și să-ți fie frică de Dumnezeu, intuind că păcatul este o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. ( În paranteză fie spus, să nu uităm că pe o scară de 1 la 1000, rușinea calibrează la nivelul 30 după Dr. Hawkins, un nivel al negării de sine, foarte apropiat de moarte.). Iată la ce te duce ideea de păcat – opera sistemului de gândire al eului.

 

Ce-ar fi dacă te-ai uita înăuntru şi nu ai vedea niciun păcat? Iată întrebarea „înfricoşătoare” pe care eul nu o pune niciodată. Iar tu, care o pui acum, îi ameninţi prea serios întregul sistem defensiv să se mai obosească să pretindă a-ţi fi prieten. Cei ce s-au unit cu fraţii lor s-au desprins de convingerea că identitatea lor este în eu. O relaţie sfântă e una în care te uneşti cu ce face într-adevăr parte din tine. Convingerea cu care crezi în păcat ţi-a fost deja zdruncinată, şi nu mai eşti acum întru totul nedispus să te uiţi înăuntru şi să nu îl vezi.

Eliberarea ta e încă numai parţială, încă limitată şi incompletă, dar rodită înăuntrul tău. Nemaifiind complet nebun, ai fost dispus să îţi priveşti o mare parte din demenţă şi să îi recunoşti nebunia. Credinţa ta se mută în interior, dincolo de demenţă, spre raţiune. Iar eul nu vrea să audă ce îţi spune raţiunea acum. Scopul Spiritului Sfânt a fost acceptat de partea minţii tale de care nu ştie eul ( Mintea lui Dumnezeu). Nici tu nu ai ştiut. Şi totuşi, această parte, cu care acum te identifici, nu se teme să se privească. Nu ştie de păcat. Această parte a tot așteptat nașterea libertății.

Eul te mai înşeală încă. Dar, în momentele în care eşti mai sănătos la minte, aiurelile lui nu te înmărmuresc de groază. Au mai rămas câteva nimicuri ce par încă să îţi fure ochiul cu lucirea lor. Dar nu vei „vinde” Cerul să le ai. Iar acum eului chiar că îi este frică. Dar ce aude el cu groază, cealaltă parte aude ca muzica cea mai dulce; cântecul ce i-a fost dor să îl audă de când ţi-a intrat în minte eul pentru prima oară. Slăbiciunea eului este puterea ei. Cântecul libertăţii, ce ridică în slăvi o altă lume, îi aduce speranţa păcii.

 

Rațiunea

Să ne amintim!

 

       Percepția selectează lumea pe care o vezi. Percepția e o alegere, nu un fapt, iar realitatea și adevărul nu au nevoie de percepția ta și nici de cooperare din partea ta, pentru a fi ele însele, căci există dincolo de orice percepție. Cu toate acestea, poți folosi percepția în folosul tău până vei ajunge la cunoaștere directă. Pentru a ajunge la cunoaștere trebuie mai întâi să transformi “percepția falsă” în “percepție adevărată”.

         Percepția falsă este tot ceea ce percepi prin intermediul eului și al organelor de simț. Percepi lumea eului, în care te vezi minuscul, vulnerabil și înfricoșat, și în care te simți deprimat, lipsit de valoare, efemer și ireal. Crezi că ești prada unor forțe ce îți depășesc cu mult controlul, și, cu adevărat, aceste lucruri se întâmplă cât timp te crezi un trup, și cât timp crezi în toate aceste neajunsuri. Asta e credința ta și asta îți face realitatea.

      Percepția adevărată este asociată viziunii și Vocii căreia ai putea să-i dai ascultare dacă ai renunța la vocea eului. Este Vocea Sinelui tău, și această Voce îți spune că miracolele sunt atât de simple și de firești cum este respirația pentru trup. Poți accesa aceste miracole atunci când nu te mai crezi un trup și când nu mai crezi că mintea ta e separată de celelalte minți. Pe bună dreptate miracolele ar putea părea nefirești, pentru că nu poți înțelege cum se pot influența reciproc niște minți separate. Dar nu există decât o Minte – a mea, a ta, a tuturor- Mintea lui Dumnezeu.

Avem două sine:

  • sinele individual (eul), ce se crede separat, care funcționează în lumea timpului și căruia i s-a atașat o minte ruptă din Mintea lui Dumnezeu.
  • Sinele Unitar din care s-a separat eul și căreia îi corespunde Mintea lui Dumnezeu.

Nou!

      Rațiunea stă în acest Sine Unitar. Poți accesa rațiunea învățând să-ți accesezi Sinele de care, din păcate, nu ești conștient. Când vei învăța să folosești rațiunea, emoțiile de tot felul nu vor mai năvăli neinvitate în viața ta, și tot ce vei gândi și ce vei face nu va mai fi la discreția emoțiilor, ci vor trece mai întâi prin filtrul rațiunii. Asta îți va aduce pace. Rațiunea este un mijloc care slujește scopului Spiritului Sfânt. Ea nu se află printre mijloacele accesibile eului. 

*

Observație:

      Dr. Hawkins spunea că nivelul 400 al conștiinței este nivelul rațiunii. Adoptând sistemul de gândire al eului, conștiința ta nu poate depăși nivelul 200. Trecând de 200 te desprinzi din ce în ce mai mult din mrejele eului. În anul 2003, 80% din populația lumii avea nivelul calibrat al conștiinței sub 200. Iată cum se explică “pe limba noastră” afirmația repetată pe tot parcursul cursului, conform căreia, lumea în care trăim este lumea eului, dominată de sistemul de gândire și de valori al acestuia.

      Peste nivelul 200, fiziologia creierului și modelele de procesare a informației încep să se schimbe treptat. Dacă sub nivelul 200, răspunsul emoțional la informațiile percepute sub influența eului este brusc și furtunos pentru că inteligența și rațiunea nu au timp să-l modifice, peste nivelul 200 lucrurile se inversează, astfel încât informația este prelucrată mai întâi de inteligență și rațiune, iar răspunsul emoțional vine abia după aceea. Nivelul 200 este, cu alte cuvinte, nivelul trecerii de la mintea inferioră la mintea superioară – cum spune Dr. Hawkins, sau nivelul trecerii de la mintea separată a eului, la Mintea Sinelui care face parte integrantă din Mintea lui Dumnezeu – cum spune Cursul.

*

     S-a vorbit mai devreme despre credință, percepție și convingere, ca instrumente pe care le vei utiliza în călătoria ta de mântuire, și s-a spus că sunt necesare pe drum până când ajungi la cunoaștere directă, moment în care nu-și mai au rostul. Cu toate acestea trebuie să fii vigilent, pentru că după cum bine ți-ai putut da seama, acestea pot fi utilizate atât în folosul adevărului, cât și în slujba eului. De ce ți se cere credință și se vorbește atât de mult despre ea? Pentru că în lumea eului, a trupurilor și a timpului, e foarte ușor să crezi ce-ți văd ochii, ce-ți aud urechile și ce-ți simte trupul, și mult mai greu să auzi și să crezi Vocea subțire și liniștită a Spiritului Sfânt. Nefiind “palpabilă”, lumea reală pare cu totul nereală, pe când iluzia lumii eului este tot ceea ce ne este la îndemână să credem. Dar lumea eului este o nebunie – după cum bine vezi în jurul tău – și “nu există rațiune în demență, căci ea depinde întru totul de absența rațiunii”.

      Rațiunea nu vede păcate, dar vede în schimb greșeli la a căror corecție contribuie din plin. Spiritul Sfânt nu știe de păcate, singura lui misiune  fiind să corecteze greșelile, dacă le lași la dispoziția Sa. Ești călăuzit pe drumul adevărului cu rațiune, de către Spiritul Sfânt. Atunci când crezi că păcătuiești, El îți spune că ceri de fapt ajutor, așa că fii dispus să-I accepți ajutorul, pentru a putea să-l dai mai departe fraților tăi. Nu vei putea să le dai ajutor dacă te crezi separat de ei. 

        În nebunia ta, vezi oamenii ca trupuri, și crezi că mințile lor sunt separate. Într-adevăr, aceasta este o nebunie, și numai rațiunea o poate vindeca căci ” dacă vrei să aperi trupul împotriva rațiunii, nu vei înțelege nici trupul, nici pe tine însuți“.

Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândește fără Fiul Său. Așa ceva ar fi posibil doar dacă amândoi ar fi în trupuri. Căci numai trupurile pot fi separate și ireale deci.

Raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unul dintre voi – în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private?

Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere.  Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.

Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa.

Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta.

Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării.

Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?

Ultima întrebare fără răspuns.

Nou!

Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios? Neputinţa e preţul păcatului. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.

Cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi. Neştiind că sunt una cu El, ei nu ştiu pe cine urăsc.

Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc „duşmanul”, ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.

Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există.

Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care păcatul nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe:

*

Doresc o lume condusă de mine în locul unei lumi ce mă conduce?
Doresc o lume în care sunt puternic, şi nu neputincios?
Doresc o lume în care nu am duşmani şi nu pot să păcătuiesc?
Şi vreau să văd ce am negat pentru că este adevărul?

*

Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti.

Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului sau a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune?

Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:

*

Asta vreau să văd? Asta vreau?

*

Asta e singura ta decizie. Dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.

De ce e atât de importantă ultima întrebare? E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile.

Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală. Răspunzând „da” la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi.

De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă „da” şi „nu”. Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare – acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.

Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide.

 

Transformarea interioară.

 

 Gândurile sunt, atunci, periculoase? Pentru trupuri, da!

Gândurile ce par să ucidă sunt cele care îl învaţă pe cel ce le gândeşte că poate fi ucis. Aşa că „moare” din cauza a ceea ce a învăţat. Trece din viaţă în moarte, dovada finală că a preţuit inconstantul mai mult decât constanţa. Sigur, a crezut că vrea fericire. Dar nu a dorit-o pentru că e adevărul şi trebuie, de aceea, să fie constantă.

Constanţa bucuriei e o condiţie complet străină de înţelegerea ta. Dar, dacă ţi-ai putea închipui ce trebuie să fie, ai dori-o deşi nu o înţelegi. Constanţa fericirii nu are excepţii, nici schimbări de niciun fel. E la fel de neclintită ca Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fericirea priveşte totul şi vede că toate sunt acelaşi lucru. Ea nu vede efemerul, căci doreşte ca totul să fie ca ea. Nimic nu are puterea de a-i zăpăci constanţa. Ea le parvine celor care văd că întrebarea finală le este necesară celorlalte, cu aceeaşi certitudine cu care pacea trebuie să le parvină celor care aleg să vindece şi să nu judece.

 Raţiunea îţi va spune că nu poţi cere fericire inconstant. Dacă fericirea e constantă, atunci nu trebuie să o ceri decât o dată, ca să o ai pentru totdeauna. Iar, dacă nu o ai întotdeauna, nu ai cerut-o.(…) Dorinţa e o cerere, o rugăminte făcută de cel căruia Dumnezeu Însuşi nu va putea nicicând să nu îi răspundă. Dumnezeu a dat deja tot ce îşi doreşte el cu adevărat. Dar lucrul de care e nesigur, Dumnezeu nu poate să i-l dea. Căci nu şi-l doreşte cât timp rămâne nesigur, iar dăruirea lui Dumnezeu trebuie să fie incompletă dacă acesta nu e primit.

Tu, care întregeşti Voia lui Dumnezeu şi eşti fericirea Lui, a cărui voie e de o putere cu a Lui, o putere care nu se pierde în iluziile tale, gândeşte-te atent de ce nu eşti încă hotărât cum vei răspunde la ultima întrebare. Răspunsul tău la celelalte a făcut posibilă ajutarea ta să fii parţial deja întreg la minte. Şi totuşi, ultima e cea care te întreabă de fapt dacă eşti dispus să fii total întreg la minte.

Ce e clipa sfântă, dacă nu apelul pe care ţi-l adresează Dumnezeu să recunoşti ce ţi-a dat El? Iată marele apel la raţiune; fericirea poate fi a ta întotdeauna. Aici e pacea constantă pe care ai putea să o resimţi întruna. Căci aici s-a răspuns deja la ultima întrebare şi ţi s-a dat ce ceri. Aici e viitorul acum, căci timpul e neputincios pentru că îţi doreşti ce nu se va schimba nicicând. 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Rațiune și percepție” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.401-420.