Curs de miracole: Cap.21: Rațiune și percepție.

 ochiul minții

Introducere.

      Lumea pe care o vezi este foarte importantă pentru tine, pentru că este mărturia stării tale mentale. Nu căuta să schimbi lumea, ci alege să îți schimbi gândirea la adresa lumii.
      În drumul vieții te împiedici și cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut. Nu îți dai seama că poți trece prin uși pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor tăi nevăzători. Nu e nevoie să înveți prin durere. Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Au învățat cum, prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăși. Acceptă sprijinul Divinității care te învață să recunoști pietrele și îți cultivă viziunea, lăsând vederea trupului în urmă. Acest Curs poate fi unul dintre mijloacele pe care le poți utiliza în acest sens.

      Sunt multe idei care se repetă de multe ori pe parcursul cursului, așa că pentru a câștiga timp, de data aceasta am semnalat acest aspect la începutul fiecărui subcapitol. Astfel, pot fi parcurse numai acele porțiuni de text care aduc un plus de noutate învățăturii, considerând că restul este deja învățat și stăpânit.

 

Cântecul uitat.

cântecul uitat

Nou!

Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.

_

 Ascultă – poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.

_

Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te-ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.

Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.

Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.

Răspunderea pentru vedere.

Să ne amintim!

      S-a spus de nenumărate ori că ți se cere foarte puțin ca să înveți acest curs. Ți se cere doar puțină disponibilitate. Oferind atât de puțin, vei primi de toate: viziune, fericire, eliberare de durere și scăpare deplină de păcat.

      Nu te mai amăgi că ești neputincios și că ești victima lumii. E cu neputință să fii la discreția unor evenimente din afara ta, pentru că e cu neputință ca tot ce ți se întâmplă să nu fi fost propria ta alegere, chiar dacă nu ești conștient de asta. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului. Se pare că nu înțelegi legea cauzei și efectului. Ai început să confunzi cauza cu efectul. Tratezi efectul – ceea ce ți se întâmplă acum – ca și cum ar fi o cauză pentru reacția, emoția, durerea, pe care o trăiești, și construiești un cerc vicios, în care efectul devine cauză pentru că opui la nesfârșit rezistență la ceea ce crezi că primești fără să ai vreo vină, negândind că tot ceea ce trăiești este efectul a ceea ce ai ales, poate, cu mult timp în urmă. 

      Tot ce ți se cere să faci, și poți cu adevărat să faci, este să lași pur și simplu adevărul să intre, să-l lași să  se manifeste, și să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine.

Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii:

  • Sunt răspunzător pentru ce văd.
  • Eu aleg sentimentele prin care trec şi tot eu decid obiectivul pe care vreau să îl ating.
  • Şi, tot ce pare să mi se întâmple, cer, şi primesc după cum am cerut.

Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ți se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.

 

Credință, convingere și viziune.

Să ne amintim:

      Toate relațiile speciale, așa cum le vede eul, au ca obiectiv păcatul. De ce? Pentru că eul se crede pe sine și îi crede pe ceilalți trupuri. Lumea eului este lumea trupurilor, a fricii și a păcatului, care pare concretă deși este ireală. Fiii lui Dumnezeu sunt “blocați” în lumea trupurilor. Fiii lui Dumnezeu sunt cuprinși de frică în lumea trupurilor, pentru că văzând totul ca fiind trupuri, pierderea acestora este asociată cu pierderea propriului eu, iar renunțarea la trup este considerat a fi un sacrificiu.

    Prin opoziție, lumea Adevărului, este lumea Spiritului Sfânt, pe cât de abstractă, pe atât de reală, și cu toate acestea atât de îndepărtată de Fiii lui Dumnezeu. În această lume trupul nu are nicio semnificație. El este neutru și util în lumea timpului, pentru că este un mijloc de învățare pentru minte. Pretinsa unitate dintre minte și trup este falsă, pentru că trupul devine ce dorește mintea să facă din el. Trupul este efemer, pe când mintea nu. Acea fărâmă de minte egotică pe care o folosești în lumea timpului, va ajunge în cele din urmă să unească cu Mintea lui Dumnezeu, din care de altfel s-a și separat. 

      Misiunea Spiritului Sfânt este să te ajute să te întorci Acasă, în lumea reală. Relațiile speciale sunt un mijloc important folosit de Spiritul Sfânt în acest scop. Cum?  Schimbându-le obiectivul; din relațiile păcatului vor fi transformate în relații sfinte. Așa cum eul te învață să-ți privești fratele ca fiind un trup, Spiritul Sfânt te învață să-ți vezi fratele dincolo de trup – sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu. Spiritul Sfânt te învață să vezi în fratele tău acele raze fascinante de lumină aurie care sunt puse acolo, la loc sigur, de Însuși Dumnezeu. Acele raze se prelungesc și-i unesc în sfințenie pe toți Fiii lui Dumnezeu. Aceasta este viziunea, și pentru că ești încă în lumea timpului și a eului, pentru a căpăta această viziune, ai nevoie de credință și de convingere. Eliberează-ți frații de trup, și nu vei mai avea nicio frică!

De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii?(…) Dar tot credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate.

Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.

 

Frica de a te uita înăuntru.

Să ne amintim!

 

      Ți-e frică să privești înăuntrul tău, pentru că acolo crezi că vei găsi păcat. Ai învățat acum ce este păcatul și ce este greșeala. Ai învățat că păcătos te face numai credința ta (a eului) în păcat. Greșeala se poate corecta – acesta este rolul Spiritului Sfânt. El nu știe de păcat, și nu te va învăța niciodată că ești păcătos,  pentru că păcatul, dacă ar exista, “L-ar ucide pe Dumnezeu”, ori acest lucru este imposibil.

      Faptul că tu crezi că în tine trăiește păcatul, te face să te rușinezi, și să-ți fie frică de Dumnezeu, intuind că păcatul este o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. ( În paranteză fie spus, să nu uităm că pe o scară de 1 la 1000, rușinea calibrează la nivelul 30 după Dr. Hawkins, un nivel al negării de sine, foarte apropiat de moarte.). Iată la ce te duce ideea de păcat – opera sistemului de gândire al eului.

 

Ce-ar fi dacă te-ai uita înăuntru şi nu ai vedea niciun păcat? Iată întrebarea „înfricoşătoare” pe care eul nu o pune niciodată. Iar tu, care o pui acum, îi ameninţi prea serios întregul sistem defensiv să se mai obosească să pretindă a-ţi fi prieten. Cei ce s-au unit cu fraţii lor s-au desprins de convingerea că identitatea lor este în eu. O relaţie sfântă e una în care te uneşti cu ce face într-adevăr parte din tine. Convingerea cu care crezi în păcat ţi-a fost deja zdruncinată, şi nu mai eşti acum întru totul nedispus să te uiţi înăuntru şi să nu îl vezi.

Eliberarea ta e încă numai parţială, încă limitată şi incompletă, dar rodită înăuntrul tău. Nemaifiind complet nebun, ai fost dispus să îţi priveşti o mare parte din demenţă şi să îi recunoşti nebunia. Credinţa ta se mută în interior, dincolo de demenţă, spre raţiune. Iar eul nu vrea să audă ce îţi spune raţiunea acum. Scopul Spiritului Sfânt a fost acceptat de partea minţii tale de care nu ştie eul ( Mintea lui Dumnezeu). Nici tu nu ai ştiut. Şi totuşi, această parte, cu care acum te identifici, nu se teme să se privească. Nu ştie de păcat. Această parte a tot așteptat nașterea libertății.

Eul te mai înşeală încă. Dar, în momentele în care eşti mai sănătos la minte, aiurelile lui nu te înmărmuresc de groază. Au mai rămas câteva nimicuri ce par încă să îţi fure ochiul cu lucirea lor. Dar nu vei „vinde” Cerul să le ai. Iar acum eului chiar că îi este frică. Dar ce aude el cu groază, cealaltă parte aude ca muzica cea mai dulce; cântecul ce i-a fost dor să îl audă de când ţi-a intrat în minte eul pentru prima oară. Slăbiciunea eului este puterea ei. Cântecul libertăţii, ce ridică în slăvi o altă lume, îi aduce speranţa păcii.

 

Rațiunea

Să ne amintim!

 

       Percepția selectează lumea pe care o vezi. Percepția e o alegere, nu un fapt, iar realitatea și adevărul nu au nevoie de percepția ta și nici de cooperare din partea ta, pentru a fi ele însele, căci există dincolo de orice percepție. Cu toate acestea, poți folosi percepția în folosul tău până vei ajunge la cunoaștere directă. Pentru a ajunge la cunoaștere trebuie mai întâi să transformi “percepția falsă” în “percepție adevărată”.

         Percepția falsă este tot ceea ce percepi prin intermediul eului și al organelor de simț. Percepi lumea eului, în care te vezi minuscul, vulnerabil și înfricoșat, și în care te simți deprimat, lipsit de valoare, efemer și ireal. Crezi că ești prada unor forțe ce îți depășesc cu mult controlul, și, cu adevărat, aceste lucruri se întâmplă cât timp te crezi un trup, și cât timp crezi în toate aceste neajunsuri. Asta e credința ta și asta îți face realitatea.

      Percepția adevărată este asociată viziunii și Vocii căreia ai putea să-i dai ascultare dacă ai renunța la vocea eului. Este Vocea Sinelui tău, și această Voce îți spune că miracolele sunt atât de simple și de firești cum este respirația pentru trup. Poți accesa aceste miracole atunci când nu te mai crezi un trup și când nu mai crezi că mintea ta e separată de celelalte minți. Pe bună dreptate miracolele ar putea părea nefirești, pentru că nu poți înțelege cum se pot influența reciproc niște minți separate. Dar nu există decât o Minte – a mea, a ta, a tuturor- Mintea lui Dumnezeu.

Avem două sine:

  • sinele individual (eul), ce se crede separat, care funcționează în lumea timpului și căruia i s-a atașat o minte ruptă din Mintea lui Dumnezeu.
  • Sinele Unitar din care s-a separat eul și căreia îi corespunde Mintea lui Dumnezeu.

Nou!

      Rațiunea stă în acest Sine Unitar. Poți accesa rațiunea învățând să-ți accesezi Sinele de care, din păcate, nu ești conștient. Când vei învăța să folosești rațiunea, emoțiile de tot felul nu vor mai năvăli neinvitate în viața ta, și tot ce vei gândi și ce vei face nu va mai fi la discreția emoțiilor, ci vor trece mai întâi prin filtrul rațiunii. Asta îți va aduce pace. Rațiunea este un mijloc care slujește scopului Spiritului Sfânt. Ea nu se află printre mijloacele accesibile eului. 

*

Observație:

      Dr. Hawkins spunea că nivelul 400 al conștiinței este nivelul rațiunii. Adoptând sistemul de gândire al eului, conștiința ta nu poate depăși nivelul 200. Trecând de 200 te desprinzi din ce în ce mai mult din mrejele eului. În anul 2003, 80% din populația lumii avea nivelul calibrat al conștiinței sub 200. Iată cum se explică “pe limba noastră” afirmația repetată pe tot parcursul cursului, conform căreia, lumea în care trăim este lumea eului, dominată de sistemul de gândire și de valori al acestuia.

      Peste nivelul 200, fiziologia creierului și modelele de procesare a informației încep să se schimbe treptat. Dacă sub nivelul 200, răspunsul emoțional la informațiile percepute sub influența eului este brusc și furtunos pentru că inteligența și rațiunea nu au timp să-l modifice, peste nivelul 200 lucrurile se inversează, astfel încât informația este prelucrată mai întâi de inteligență și rațiune, iar răspunsul emoțional vine abia după aceea. Nivelul 200 este, cu alte cuvinte, nivelul trecerii de la mintea inferioră la mintea superioară – cum spune Dr. Hawkins, sau nivelul trecerii de la mintea separată a eului, la Mintea Sinelui care face parte integrantă din Mintea lui Dumnezeu – cum spune Cursul.

*

     S-a vorbit mai devreme despre credință, percepție și convingere, ca instrumente pe care le vei utiliza în călătoria ta de mântuire, și s-a spus că sunt necesare pe drum până când ajungi la cunoaștere directă, moment în care nu-și mai au rostul. Cu toate acestea trebuie să fii vigilent, pentru că după cum bine ți-ai putut da seama, acestea pot fi utilizate atât în folosul adevărului, cât și în slujba eului. De ce ți se cere credință și se vorbește atât de mult despre ea? Pentru că în lumea eului, a trupurilor și a timpului, e foarte ușor să crezi ce-ți văd ochii, ce-ți aud urechile și ce-ți simte trupul, și mult mai greu să auzi și să crezi Vocea subțire și liniștită a Spiritului Sfânt. Nefiind “palpabilă”, lumea reală pare cu totul nereală, pe când iluzia lumii eului este tot ceea ce ne este la îndemână să credem. Dar lumea eului este o nebunie – după cum bine vezi în jurul tău – și “nu există rațiune în demență, căci ea depinde întru totul de absența rațiunii”.

      Rațiunea nu vede păcate, dar vede în schimb greșeli la a căror corecție contribuie din plin. Spiritul Sfânt nu știe de păcate, singura lui misiune  fiind să corecteze greșelile, dacă le lași la dispoziția Sa. Ești călăuzit pe drumul adevărului cu rațiune, de către Spiritul Sfânt. Atunci când crezi că păcătuiești, El îți spune că ceri de fapt ajutor, așa că fii dispus să-I accepți ajutorul, pentru a putea să-l dai mai departe fraților tăi. Nu vei putea să le dai ajutor dacă te crezi separat de ei. 

        În nebunia ta, vezi oamenii ca trupuri, și crezi că mințile lor sunt separate. Într-adevăr, aceasta este o nebunie, și numai rațiunea o poate vindeca căci ” dacă vrei să aperi trupul împotriva rațiunii, nu vei înțelege nici trupul, nici pe tine însuți“.

Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândește fără Fiul Său. Așa ceva ar fi posibil doar dacă amândoi ar fi în trupuri. Căci numai trupurile pot fi separate și ireale deci.

Raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unul dintre voi – în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private?

Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere.  Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.

Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa.

Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta.

Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării.

Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?

Ultima întrebare fără răspuns.

Nou!

Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios? Neputinţa e preţul păcatului. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.

Cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi. Neştiind că sunt una cu El, ei nu ştiu pe cine urăsc.

Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc „duşmanul”, ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.

Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există.

Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care păcatul nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe:

*

Doresc o lume condusă de mine în locul unei lumi ce mă conduce?
Doresc o lume în care sunt puternic, şi nu neputincios?
Doresc o lume în care nu am duşmani şi nu pot să păcătuiesc?
Şi vreau să văd ce am negat pentru că este adevărul?

*

Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti.

Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului sau a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune?

Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:

*

Asta vreau să văd? Asta vreau?

*

Asta e singura ta decizie. Dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.

De ce e atât de importantă ultima întrebare? E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile.

Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală. Răspunzând „da” la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi.

De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă „da” şi „nu”. Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare – acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.

Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide.

 

Transformarea interioară.

 

 Gândurile sunt, atunci, periculoase? Pentru trupuri, da!

Gândurile ce par să ucidă sunt cele care îl învaţă pe cel ce le gândeşte că poate fi ucis. Aşa că „moare” din cauza a ceea ce a învăţat. Trece din viaţă în moarte, dovada finală că a preţuit inconstantul mai mult decât constanţa. Sigur, a crezut că vrea fericire. Dar nu a dorit-o pentru că e adevărul şi trebuie, de aceea, să fie constantă.

Constanţa bucuriei e o condiţie complet străină de înţelegerea ta. Dar, dacă ţi-ai putea închipui ce trebuie să fie, ai dori-o deşi nu o înţelegi. Constanţa fericirii nu are excepţii, nici schimbări de niciun fel. E la fel de neclintită ca Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fericirea priveşte totul şi vede că toate sunt acelaşi lucru. Ea nu vede efemerul, căci doreşte ca totul să fie ca ea. Nimic nu are puterea de a-i zăpăci constanţa. Ea le parvine celor care văd că întrebarea finală le este necesară celorlalte, cu aceeaşi certitudine cu care pacea trebuie să le parvină celor care aleg să vindece şi să nu judece.

 Raţiunea îţi va spune că nu poţi cere fericire inconstant. Dacă fericirea e constantă, atunci nu trebuie să o ceri decât o dată, ca să o ai pentru totdeauna. Iar, dacă nu o ai întotdeauna, nu ai cerut-o.(…) Dorinţa e o cerere, o rugăminte făcută de cel căruia Dumnezeu Însuşi nu va putea nicicând să nu îi răspundă. Dumnezeu a dat deja tot ce îşi doreşte el cu adevărat. Dar lucrul de care e nesigur, Dumnezeu nu poate să i-l dea. Căci nu şi-l doreşte cât timp rămâne nesigur, iar dăruirea lui Dumnezeu trebuie să fie incompletă dacă acesta nu e primit.

Tu, care întregeşti Voia lui Dumnezeu şi eşti fericirea Lui, a cărui voie e de o putere cu a Lui, o putere care nu se pierde în iluziile tale, gândeşte-te atent de ce nu eşti încă hotărât cum vei răspunde la ultima întrebare. Răspunsul tău la celelalte a făcut posibilă ajutarea ta să fii parţial deja întreg la minte. Şi totuşi, ultima e cea care te întreabă de fapt dacă eşti dispus să fii total întreg la minte.

Ce e clipa sfântă, dacă nu apelul pe care ţi-l adresează Dumnezeu să recunoşti ce ţi-a dat El? Iată marele apel la raţiune; fericirea poate fi a ta întotdeauna. Aici e pacea constantă pe care ai putea să o resimţi întruna. Căci aici s-a răspuns deja la ultima întrebare şi ţi s-a dat ce ceri. Aici e viitorul acum, căci timpul e neputincios pentru că îţi doreşti ce nu se va schimba nicicând. 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Rațiune și percepție” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.401-420.


Curs de miracole:Cap.19(I) – Păcat versus greșeală

păcat vs greșeală

      Înainte de păcat și de greșeală, la începutul acestui capitol, câte ceva despre credință, necredință, și vindecarea minții ca o condiție a vindecării trupului. Tema vindecării a mai fost abordată detaliat în primele capitole, informațiile putând  fi accesate aici: 

***

1. Vindecare și credință.

      Obiectivul final al acestui curs este obținerea păcii. Este un drum pe care, dacă ai pornit, nu poți înainta fără credință. Pe credință te-ai bazat atunci când ai invitat Călăuza în viața ta, pentru că nu te poți baza încă pe propriile percepții. Percepțiile tale limitate sunt viciate de particularitățile acestei lumi guvernată de trupuri, de naștere și moarte, de boală sufletească și trupească, de timp și spațiu. Pentru a păși în veșnicie ai nevoie de ajutor și de credință ca să-ți schimbi percepția obișnuită cu percepția adevărată.  Atunci pacea va coborâ în inima ta, și-l vei lăsa pe Dumnezeu să facă ultimul pas: pasul adevărului – iluminarea deplină. Lasă-ți așadar Călăuza să te îndrume și consacră fiecare situație de viață adevărului. Lasă-L pe El să “proceseze”, să pună cap la cap, să compare, să discearnă, să aleagă cea mai bună soluție pentru evoluția spiritului tău, chiar dacă aceasta este uneori în totală contradicție cu așteptările micuțului tău eu. Nu te răzvrăti și nu te descuraja,  mergi înainte!

      Situațiile de viață sunt mijloacele prin care toți Fiii lui Dumnezeu pot fi vindecați, cu o condiție: ca acestea să fie consacrate Adevărului. Când ai ieșit dintr-o situație împăcat înseamnă că decizia a fost corectă chiar dacă drumul a fost greu, iar decizia a fost corectă în măsura în care ai știut să asculți Călăuza din inima ta. Această Călăuză ți-a cerut să-i dai Lui micuțul tău eu, pentru a-ți putea regăsi Sinele. Când micuțul tău eu nu se va mai amesteca în viața ta, vei învăța să-ți vezi semenii așa cum i-a creat Dumnezeu – dincolo de trup pentru că nu sunt trupuri –  eliberându-i de toate pretențiile pe care eul tău le are de la ei. Numai așa își poate face loc vindecarea – vindecarea minții scindate, separate de Mintea Celui care te-a creat pe tine și pe toți frații tăi. Amintește-ți că trupul nu se poate îmbolnăvi așa cum nu se poate vindeca singur. Trupul e neutru. El este exact ce vrea mintea ta să facă din el și expresie a scopului în care l-a folosit. Este un mijloc de învățare atâta timp cât călătorești prin lumea timpului.

       Așadar în fiecare situație de viață nu-ți mai vedea frații ca fiind trupuri. Lasă-L pe Spiritul Sfânt  pe care l-ai chemat în inima ta, prin credință, să te îndrume către deciziile corecte, căci El vindecă prin tine. El iubește la fel pe toți Fiii lui Dumnezeu și El e cel care te va ajuta să alungi ideea de separare din viața ta. Căci totul este Unitate, tu și fratele tău sunteți uniți pe veci în Dumnezeu, iar trupurile sunt numai linii fine de demarcație care dau eului iluzia puterii într-o lume a iluziilor.

      Uită de eul tău micuț ce-ți stăpânește viața. Uită de necredință și alungă îndoielile, pentru că ele limitează și atacă, distrug și separă, interpun iluzii între tine, frații tăi  și Creator. Necredința se consacră iluziilor.

     Lasă credința să intre în viața ta, pentru că elimină limitele și întregește, unește și vindecă, înlătură toate obstacolele dintre Fiii lui Dumnezeu și Tatăl lor. Credința se consacră total adevărului.

     Prin necredință te consacri total iluziilor acestor lumi. Prin credință te consacri adevărului. Adevărul este absența iluziei, iar iluzia este absența adevărului. Nu le poți alege pe amândouă. Dacă le vrei pe amândouă nu le vei avea niciodată. Pentru iluzie ai nevoie de trup ca mijloc de căutare a realității prin atac. Pentru adevăr ai nevoie de o minte vindecată ca mijloc de căutare a realității prin iertare. Cum poți ierta dacă alegi să ataci? Cum poți iubi dacă alegi să judeci? Nu mai încerca în zadar să-ți vindeci trupul, căci trebuie să-ți vindeci mai întâi mintea!

Iată ce e vindecarea. Trupul e vindecat pentru că ai venit fără el și te-ai contopit cu Mintea în care stă toată vindecarea.

Să ai credință înseamnă să vindeci. E indiciul că ai acceptat Ispășirea pentru tine și vrei, prin urmare să o împărtășești. Prin credință, oferi darul eliberării de trecut, pe care l-ai primit. Nu folosi nimic din ce a făcut fratele tău odinoară, să îl condamni acum. Alegi de bunăvoie să îi omiți greșelile, privind dincolo de toate barierele dintre tine și el.

Credința e opusul fricii, o parte din iubire, așa cum și frica e o parte din atac. Credința vă recunoaște, grațios,  pe fiecare ca Fiu al iubitorului vostru Tată. Iubirea Lui e ceea ce vă unește, pe tine și pe fratele tău. Tu vezi Cristosul din el, și e vindecat pentru că vezi ce face credința de-a pururi justificată în fiecare.

Necredința îl vede pe Fiul lui Dumnezeu și îl judecă nedemn de iertare. Credința îl vede numai acum, pentru că nu se uită la trecut să îl judece, ci nu vede în El decât ce vede în tine. Ea nu vede prin ochii trupului. Ea e mesagera noii percepții.

Credința aduce pace, invitând Adevărul să intre și să înfrumusețeze ce s-a pregătit deja pentru frumusețe. Adevărul urmează credința și pacea. Credința e tot un obiectiv al învățării, de care nu mai e nevoie când lecția s-a învățat. Dar adevărul va rămâne pentru totdeauna.

Consacră-te, atunci, eternului și învață cum să nu îl perturbi și cum să nu faci din el un rob al timpului. Căci ce crezi că îi faci eternului îți faci ție. Poți înrobi un trup, dar o idee e liberă și nu poate fi întemnițată, nici limitată în vreun fel decât de mintea care a gândit-o. Căci rămâne legată de sursa ei, care îi este temnicer sau eliberator, în funcție de scopul pe care și-l alege singură.

Iar tu nu ești altceva, decât o idee a lui Dumnezeu.

2;3: Păcat versus greșeală; irealitatea păcatului.

“PĂCÁT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc(sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit.”

GREȘEÁLĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.”

Sursa: dexonline.ro

           Din definițiile curente, se deduce că greșeala și păcatul sunt pe undeva sinonime, pentru că iată, dincolo de păcatul strămoșesc, cel care “a alungat neamul omenesc din paradis”, păcat mai înseamnă la modul general și greșeală, vină, faptă vinovată, și de cele mai multe ori, în viața de zi cu zi, când atribuim un păcat cuiva îi atribuim de fapt o vină, o greșeală. 

            Iată însă ce spune cursul despre acest lucru:

E esențial să nu se confunde greșeala cu păcatul, pentru că tocmai această distincție face posibilă mântuirea. Căci greșeala poate fi corectată și răul îndreptat. Dar păcatul, dacă ar fi posibil, ar fi ireversibil. Păcatul cere pedeapsă după cum și greșeala cere corecție, și e clar că e o nebunie să crezi că pedeapsa e corecție.

Păcatul nu e o greșeală, căci implică o aroganță ce lipsește ideii de greșeală. Să păcătuiești ar însemna să încalci realitatea și să reușești. El presupune că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, reușind astfel să își piardă inocența și să se prefacă în ceva ce Dumnezeu nu a creat. Creația e considerată astfel neeternă, iar Voia lui Dumnezeu expusă la împotriviri și înfrângeri. Păcatul e marea iluzie a eului. Căci prin el, Dumnezeu Însuși e transformat și prefăcut în ceva incomplet.

Fiul lui Dumnezeu se poate înșela; se poate amăgi; poate chiar să își îndrepte puterea minții împotriva lui însuși. Dar nu poate păcătui. Nu poate face nimic care să îi schimbe cumva realitatea și să îl facă vinovat. Asta ar vrea păcatul să facă, fiindcă ăsta e scopul lui. Căci plata păcatului e moartea, dar cum pot muri nemuritorii?

O dogmă de bază în dementa religie a eului e aceea că păcatul nu e greșeală, ci adevăr, și că inocența e cea care ar fi amăgitoare. Puritatea e văzută ca aroganță, iar acceptarea păcătoșeniei de sine e percepută ca sfințenie. Și această doctrină înlocuiește realitatea Fiului lui Dumnezeu după cum l-a creat Tatăl său, și după cum l-a voit pe vecie. Să fie asta o dovadă de smerenie? Sau este mai degrabă, o încercare de-a smulge credința din adevăr și de-a o ține separată?

Eul consideră inadmisibil de-a reinterpreta păcatul ca greșeală. E cel mai “sfânt” concept din sistemul eului. Se poate spune, pe drept cuvânt, că eul și-a construit lumea de păcat. Numai într-o astfel de lume  ar putea să fie totul cu susul în jos. Căci păcatul a transformat creația dintr-o idee dumnezeiască într-un ideal dorit de eu: o lume condusă de el, alcătuită din trupuri lipsite de minte, supuse stricăciunii și descompunerii totale. Dacă este o greșeală, adevărul o poate desface cu ușurință. Orice greșeală poate fi corectată, dacă e lăsat să o judece adevărul. Dar, dacă greșelii i se dă statutul de adevăr, la ce mai poate fi adusă? “Sfințenia” păcatului se menține tocmai prin acest procedeu ciudat. 

Nu există piatră în tot bastionul de luptă al eului care să fie mai aprig apărată decât ideea că păcatul e real – o idee ce exprimă firesc în ce s-a prefăcut Fiul lui Dumnezeu și ce este. Căci asta e realitatea eului; ăsta e “adevărul” din care scăparea va fi mereu cu neputință. 

Oare nu ai prefera să fie totul o greșeală, care să se poată corecta total și din care să poți scăpa atât de ușor, încât întreaga ei corecție să fie ca o ieșire la soare dintr-o ceață? Căci nu e altceva. Poate ești tentat să fii de acord cu eul că e mult mai bine să fii păcătos decât să te înșeli. Gândește-te bine însă înainte de-ați îngădui să faci această alegere. Nu o aborda ușor căci alegi între iad și Cer.

***

Spiritul Sfânt nu poate pedepsi păcatul. Greșelile le recunoaște și le va corecta pe toate după cum L-a însărcinat Dumnezeu. Dar de păcat nu știe. Greșelile cer corecție și atât. Fiecare greșeală trebuie să ceară iubire. Ce e păcatul atunci? Ce ar putea să fie decât o greșeală pe care vrei să o ții ascunsă, un strigăt de ajutor pe care vrei să îl ții neauzit, și deci fără răspuns? 

       Observație: În una din lecțiile capitolelor trecute s-a exprimat clar faptul că orice greșeală poate fi iertată și corectată, cu o singură condiție: să fie expusă, să fie scoasă la vedere, să nu fie ascunsă, să fie eliberată și dată Spiritului Sfânt pentru a fi corectată și transformată. Este o alegere personală, pentru că fără dorința ta de a te corecta, Spiritul Sfânt nu poate face nimic. Tot ce este scos la lumină poate fi iertat și corectat. Tot ce este ascuns, ascuns rămâne, făcând să înflorească vinovăția, și iată, să transforme greșeala în păcat. Tot atacul, ura, învinuirea, judecarea, sunt de fapt strigăte după iubire, iar singura iubire care vindecă este iubirea dumnezeiască. Deschide-te deci către Tatăl tău, și lasă-ți greșelile în seama Spiritului Său Sfânt, căci de la El îți va veni pacea. Păstrază-te separat, ține-ți bine ascunse greșelile și le vei transforma în păcat.

În timp, Spiritul Sfânt vede clar că Fiul lui Dumnezeu poate face greșeli. Și tu vezi asta. Dar nu recunoști diferența dintre timp și veșnicie pe care o recunoaște El. Iar, când se termină corecția, timpul e veșnicie.  Spiritul Sfânt te poate învăța cum să vezi timpul altfel și cum să privești dincolo de el, dar nu cât timp crezi în păcat. În greșeală da, căci pe ea mintea o poate corecta. 

Când ești tentant să crezi că păcatul e real, amintește-ți un lucru: dacă păcatul e real, Dumnezeuși tu nu sunteți. Dacă creația e extindere, Creatorul precis S-a extins, și e imposibil ca o parte din El să fie total diferită de restul. Dacă păcatul e real, Dumnezeu precis Se războiește cu El însuși. Precis S-a scindat și oscilează între bine și rău; parțial normal și parțial anormal. Căci a creat precis ce vrea să Îl distrugă și ce are puterea s-o facă. Oare nu e mai ușor să crezi că te-ai înșelat decât să crezi asta?

Cât timp crezi că realitatea ta sau a fratelui tău e delimitată de un trup, vei crede în păcat. Căci credința că trupurile limitează mintea duce la o percepție a lumii în care dovada separării pare a fi peste tot. Iar Dumnezeu și creația Sa par dezbinați și înfrânți. Căci păcatul ar dovedi că lucrul pe care Dumnezeu l-a creat sfânt nu poate triumfa asupra lui. Păcatul ar fi considerat mai tare decât Dumnezeu, ceva înaintea căruia Dumnezeu Însuși trebuie să Se plece, oferindu-Și creația cuceritorului ei. Să fie oare asta smerenie sau nebunie?

Dacă păcatul e real, trebuie să rămână de-a pururi nevindecabil. Căci ar exista atunci o putere mai presus de a lui Dumnezeu, capabilă să facă o altă voie care poate să îi atace Voia și să o înfrângă.

Și totuși, cauți cu surâsul Cerului pe buze și cu binecuvântarea Cerului în priviri. Nu vei mai vedea mult păcatul. Căci, în noua percepție, mintea îl corectează când pare a fi văzut, și devine invizibil. Greșelile se recunosc rapid și se predau rapid corecției, să fie vindecate, nu ascunse. Vei fi vindecat de păcat și de toate ravagiile lui în clipa în care nu îi mai dai putere asupra fratelui tău. Și eliberându-l bucuros de credința în păcat, îl vei ajuta să își depășească greșelile.

-∞-


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***
Observație:

Rezumatele realizate, ideile sau selecțiile de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.

Fragmentele citate:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole-Cap.19: “Dobândirea păcii” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.358-365.


Curs de miracole: Cap.17-Iertarea și relația sfântă.

iubire1

               Cuvintele de mai sus ar putea reprezenta foarte bine chintesența ultimelor trei capitole ale cursului. Se poate înțelege astfel de ce în majoritatea situațiilor, relațiile speciale din viața noastră constituie simbolul separării: nu pentru că nu ar trebui să ne bucurăm de ele, ci pentru că nu iubim într-un singur om, lumea întreagă și viața însăși, dincolo de limitele materiei. Nu înțelegem încă, ce-i iubirea.

***

      Din perspectiva acestui curs, ca de altfel din perspectiva tuturor religiilor, lumea în care trăim este o iluzie. Viața noastră aici este doar o clipă în veșnicie. Faptul că aparținem unei religii, practicăm obiceiurile ei, ne botezăm copiii și practicăm ritualuri de înmormântare conform tradițiilor fiecărei grupări religioase, dovedește că acceptăm această ipoteză sau – în absența unei certitudini obținute prin experiență – măcar sperăm ca ea să fie adevărată.( Și pentru că tot a venit vorba de tradiții, am găsit aici un articol interesant despre sfintele tradiții.)

         Cum unim cele două lumi, cea văzută cu cea nevăzută, lumea timpului cu lumea veșnicului adevăr aflăm din lecțiile capitolului 17:

  1. Aducerea fanteziei la adevăr.
  2. Lumea iertată.
  3. Umbre ale trecutului.
  4. Cele două tablouri.
  5. Relația vindecată.
  6. Stabilirea obiectivului.
  7. Se cere credință.
  8. Condițiile păcii.

      Dacă ar fi să extrag din acest capitol câteva idei concrete, care pot fi ușor reținute – fără a-mi permite într-un fel să consider că celelalte au cumva mai puțină importanță – acestea ar fi:

  • Realitatea și adevărul sunt veșnice și de netăgăduit. Numai fanteziile tale în această lume sunt cele care pot modifica realitatea, și asta numai în mintea ta. De acest lucru poți să te temi.
  • A ierta înseamnă pur și simplu să-ți amintești numai gândurile de iubire pe care le-ai dat în trecut și cele pe care le-ai primit. Celelalte trebuie uitate toate.
  • Singura funcție pe care o ai în cadrul relațiilor tale speciale este pentru totdeauna aceea “de a face fericit”. Și nimic altceva.
  • Relația sfântă este o relație vindecată. Relația sfântă se învață, așa cum clipa sfântă se exersează.
  • Dincolo de toate obiectivele pe care le stabilești pentru situațiile tale de viață trebuie să fie unul singur: atingerea adevărului și mântuirea.
  • Dacă deciziile pe care le-ai luat au fost în acord cu adevărul, trebuie să lase în urma lor pace interioară. Dacă ai pace,  indiferent de rezultatul obținut, anticipat sau nu, dorit sau nu, înseamnă că ai decis pentru adevăr, în acord cu Sinele tău și cu Voia lui Dumnezeu.
  • Pentru atingerea adevărului ai nevoie de credință. Orice situație de viață este folosită de Spiritul Sfânt în scopul mântuirii tale. Nu încerca să înțelegi, pentru că tu nu vezi tot ansamblul situației. Ai tendința să fragmentezi și să judeci. Fii sigur că oricine este implicat într-o situație are rolul său bine definit, pe care și-l va duce la îndeplinire. Ai credință.
  • Nu te opune adevărului. Lasă-l doar să intre nestingherit. Efortul de-a te opune este uriaș și ți-a adus până acum durere, tristețe, frică, ură… iad. Asta înseamnă răstignirea Fiului lui Dumnezeu din tine. Acceptarea adevărului și a mântuirii nu cere niciun efort.

***

1. Aducerea fanteziei la adevăr.

  • În raport cu veșnicia și cu lumea reală, cât suntem pe pământ trăim un vis, iar păcatele și trădarea ce sunt puse în spatele Fiilor lui Dumnezeu sunt iluzii. Realitatea Fiului lui Dumnezeu este de-a pururi lipsită de păcat, iar singura lui nevoie  este de a fi deșteptat din vis.

Deplina eliberare de vise stă numai în trezire, căci numai atunci devine cât se poate de evident că nu au avut efect asupra realității și că nu au reușit să o schimbe. Fanteziile schimbă realitatea. Nu o pot face în realitate dar o pot face în mintea care vrea ca realitatea să fie altfel.

Atunci, numai dorința ta de-a schimba realitatea este de temut.

  • Tot ce ai dorit, prin gând, crezi că ai realizat în lumea aceasta, iar această credință îți recunoaște într-un fel puterea, numai că distorsionată și dedicată “răului”/ eului.
  • Nu poți sluji la doi domni. Nu poți sluji adevărul prin puterea Spiritului Sfânt, dar să păstrezi în același timp aspecte ale vieții pentru eu și sistemul lui de gândire. Ai nevoie să abandonezi definitiv sistemul de gândire al eului.

 Mântuirea de separare va fi deplină, sau nu va fi deloc. Să nu te preocupe decât măsura în care ești dispus să o faci să se înfăptuiască. El ( Spiritul Sfânt) o va înfăptui, nu tu.

 

2. Lumea iertată.

 

Această lecție în totalitatea ei constituie un mesaj mult prea frumos și direct pentru a fi disecat, așa că am selectat mai jos cele mai semnificative fragmente:

Poţi să îţi închipui cât de frumoşi o să îţi apară cei pe care îi ierţi? În nicio fantezie nu ai mai văzut ceva atâta de frumos. Nimic din ce vezi aici, dormind sau treaz fiind, nu se compară cu aşa o frumuseţe.(…)  Nimic din ce îţi aminteşti că ţi-a făcut să îţi cânte inima de bucurie nu ţi-a adus vreodată nici măcar o părticică din fericirea pe care ţi-o va aduce vederea acestui lucru. Căci îl vei vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Vei vedea frumuseţea la care adoră să Se uite Spiritul Sfânt… El a fost creat să o vadă pentru tine, până înveţi să o vezi şi tu.

 Această frumuseţe nu e o fantezie. Ci lumea reală, strălucitoare, curată şi nouă, sclipind cu toate în plin soare. Nimic nu e ascuns aici. Puntea dintre lumea aceea şi aceasta e atât de mică şi de uşor de trecut, încât nu îţi poate veni să crezi că e locul de întâlnire a unor lumi atât de diferite. Şi totuşi, această punte mică e cel mai tare lucru în contact cu lumea aceasta. Acest pas mic – atât de mic, încât ţi-a scăpat neobservat – e un pas uriaş din timp în veşnicie, un salt dincolo de toată urâţenia, într-o frumuseţe care te va încânta şi care nu va înceta să îţi stârnească uimirea la vederea desăvârşirii sale.

Acest pas – cel mai mic din câţi s-au făcut vreodată – e totuşi cea mai mare realizare dintre toate în planul dumnezeiesc al Ispăşirii. Restul se învaţă, dar aceasta se dă, completă şi perfectă în întregime.  Lumea reală, cu toată frumuseţea ei, înveţi să o atingi. Fanteziile se desfac toate, iar tu, graţie propriei tale iertări, eşti liber să vezi. Iar ce vezi e numai ce ai făurit, cu binecuvântarea iertării tale asupra sa.

Stelele se vor stinge în lumină, iar soarele, care a deschis lumea la frumuseţe, va dispărea. Percepţia nu va mai însemna nimic când se va desăvârşi, căci tot ce s-a folosit la învăţare nu va avea nicio funcţie. Nimic nu se va mai schimba vreodată: nu vor mai surveni nici transformări, nici nuanţări, nici diferenţieri, nici variaţii din câte au făcut posibilă percepţia. Perceperea lumii reale va fi atât de scurtă, încât abia o să ai timp să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ea. Căci Dumnezeu va face repede ultimul pas, odată ce ai atins lumea reală şi ai fost pregătit pentru El.

Lumea reală se atinge, simplu, prin iertarea deplină a celei vechi. Marele Transformator de percepţie va efectua cu tine cercetarea atentă a minţii ce a făcut această lume şi îţi va dezvălui raţiunile aparente din care ai făcut-o. El îţi va arăta că nu există aici nicio raţiune. Fiecare punct pe care îl atinge raţiunea Lui învie plin de frumuseţe, iar ce părea urât în întunericul lipsei tale de raţiune e dezlegat subit şi cedat frumuseţii. Până şi ce a făurit Fiul lui Dumnezeu la demenţă nu va fi lipsit de un licăr de frumuseţe, o scânteie ascunsă pe care blândeţea o poate elibera.

Toată această frumuseţe se va ridica să îţi binecuvânteze privirea când vei privi lumea cu ochi iertători. Căci iertarea transformă vederea literalmente şi te lasă să vezi lumea reală, întinzându-se peste haos liniştit şi blând, înlăturând toate iluziile ce ţi-au deformat percepţia şi au fixat-o pe trecut. Cea mai mică frunză devine o minunăţie, şi un fir de iarbă, un semn al desăvârşirii lui Dumnezeu.

Din lumea iertată, Fiul lui Dumnezeu e ridicat uşor în casa lui. Iar acolo, el ştie că a odihnit mereu în ea în pace. Chiar şi mântuirea va deveni un vis şi i se va şterge din minte. Căci mântuirea pune capăt viselor şi, la încheierea visului, ea nu va însemna nimic.

Cât de mult vrei mântuire? Ea îţi va da lumea reală, tremurând de nerăbdare să ţi se dea. Setea cu care vrea să ţi-o dea Spiritul Sfânt e atât de intensă, încât nu mai poate aştepta, deşi aşteaptă cu răbdare.

 

3. Umbre ale trecutului.

 

  • A ierta înseamnă pur și simplu să-ți amintești numai gândurile de iubire pe care le-ai dat în trecut și cele pe care le-ai primit. Celelalte trebuie uitate toate, căci sunt fantasme pe care vrei să le faci nemuritoare și-ți sunt dușmane toate. Le duci cu tine în veșnicie, crezând că sunt răul care ți s-a făcut, și le duci numai ca să poți plăti răului cu aceeași  monedă crezând că îi poți învinui pe alții fără să îți faci ție rău. Și pentru că le duci cu tine, le vei auzi. Îți vorbesc despre răzbunare, și vei face și din tine, și din cei care crezi că ți-a făcut rău, robi ai răzbunării.

Fratele meu sfânt, vreau să intru în toate relaţiile tale şi să mă pun între tine şi fanteziile tale. Lasă relaţia mea cu tine să fie ceva real pentru tine, şi lasă-mă să aduc realitate felului în care îţi percepi fraţii. Nu au fost creaţi să îţi dea putinţa să îţi faci rău prin intermediul lor. Au fost creaţi să creeze alături de tine. Acesta e adevărul pe care vreau să îl pun între tine şi obiectivul nebuniei pe care l-ai ales. Nu te separa de mine şi nu lăsa sfântul scop al Ispăşirii să ţi se piardă în vise de răzbunare. Relaţiile în care se cultivă astfel de vise m-au exclus. Lasă-mă să intru în Numele lui Dumnezeu şi să îţi aduc pace, ca să îmi poţi oferi pace.

 

4. Cele două tablouri.

  • Singura funcție pe care o ai în cadrul relațiilor tale speciale este pentru totdeauna aceea “de a face fericit”. Și nimic altceva. În Cer, rolul tău este să creezi.  În această lume este cu neputință să creezi dar e cu putință să faci fericit. În această lume este cu neputință să creezi, dar e cu putință să vindeci.
  • Spiritul Sfânt nu te văduvește de relațiile tale speciale – cel mai important simbol al separării – dar le transformă și le redă singura funcție pe care le-a dat-o Dumnezeu: de a face fericit. Singura condiție este însă ca  relațiile tale speciale să devină sfinte și să împărtășească Voia lui Dumnezeu. Ele trebuie să întărească singura relație durabilă și veșnică – dintre fiecare membru al relației speciale și Dumnezeu – și nu să devină un substitut al acesteia.
  • Spiritul Sfânt e în strânsă relație cu tine, pentru că în El ți se reface relația cu Dumnezeu, relație care de altfel nu s-a rupt niciodată complet, pentru că Spiritul Sfânt nu s-a separat de nimeni din clipa separării.
  • Relațiile tale speciale continuă să îți pară oarecum “diferite” deși au fost tratate mult mai atent decât multe alte aspecte ale sistemului de gândire al eului, de care ai fost mai dispus să te desprinzi. Cu toate acestea, cât timp nu te-ai desprins de relațiile tale speciale sau nu le-ai vindecat, nu le-ai transformat, nu le-ai sfințit, nu te vei putea desprinde nici de celelalte.

      Acum, descrierea celor două tablouri. Aceste tablouri sunt cele două sisteme de gândire: sistemul de gândire al lumii, care are în centru eul și care folosește ca principal mecanism de apărare relația specială, și sistemul de gândire al Spiritului Sfânt, bazat pe adevăr. Primul este un sistem de gândire în care durerea și suferința sunt întrerupte de scurte perioade de liniște și fericire și conduc în mod implacabil la moarte. Celălalt este un sistem de gândire corectat, inversat, în care iluzia trupului și întregul cortegiu de atașamente pe care le generează sunt spulberate. Este lumea adevărului în care singura realitate este natura ta neschimbătoare ca Fiu al lui Dumnezeu, dincolo de trup, în veșnicie. Pentru că în esența ta, în Sinele tău, ești așa cum te-a creat Dumnezeu.

Fiecare mecanism de apărare funcţionează oferind daruri, iar darul e întotdeauna o miniatură a sistemului de gândire pe care îl protejează mecanismul de apărare, încadrat într-o ramă de aur. Rama e lucrată cu migală, bătută toată cu nestemate, minuţios sculptată şi lustruită. Scopul ei e să fie ea însăşi de valoare şi să îţi distragă atenţia de la ce e înrămat în ea. Dar nu poţi să ai rama fără tablou. Mecanismele de apărare funcţionează în aşa fel încât să te facă să crezi că poţi.

Relaţia specială are rama cea mai impunătoare şi mai înşelătoare dintre toate mecanismele de apărare folosite de eu. Aici se oferă sistemul lui de gândire, încadrat de o ramă atât de grea şi de complicată, încât tabloul e aproape obliterat de structura ei impunătoare. În ramă se întreţes tot felul de iluzii de iubire fantastice şi fragmentate, presărate cu vise de sacrificiu şi preamărire de sine, şi împletite cu firele aurite ale autodistrugerii. Sclipirea sângelui luceşte ca rubinul, iar lacrimile sunt faţetate ca diamantele şi licăresc în lumina slabă în care se oferă darul.

Uită-te la tablou. Nu lăsa rama să te distragă. Darul acesta ţi se dă în scopul damnării tale şi, dacă îl iei, vei crede că eşti damnat. Nu poţi avea rama fără tablou. Ce preţuieşti e rama, căci nu vezi niciun conflict în ea. Dar rama nu e decât învelitoarea darului de conflict. Rama nu este darul. Să nu fii păcălit de cele mai superficiale aspecte ale acestui sistem de gândire, căci aspectele acestea cuprind întregul, complet în fiecare aspect. În acest dar plin de sclipici stă moartea. Nu îţi lăsa privirea să stăruie asupra sclipirii hipnotice a ramei. Uită-te la tablou şi dă-ţi seama că ţi se oferă moartea.

Iată de ce clipa sfântă este atât de importantă pentru apărarea adevărului. Puterea Cerului, Iubirea lui Dumnezeu, lacrimile lui Cristos şi bucuria Spiritului Său veşnic sunt rânduite să te apere de propriul tău atac. Căci tu Le ataci, fiind o parte a Lor, iar Ele trebuie să te salveze, căci Se iubesc.

Clipa sfântă e o miniatură a Cerului, trimisă la tine din Cer. E şi ea un tablou, montat într-o ramă. Dar, dacă accepţi acest dar, nu vei vedea deloc rama, pentru că darul poate fi acceptat numai dacă eşti dispus să îţi concentrezi toată atenţia asupra tabloului. Clipa sfântă e o miniatură a eternităţii. E un tablou al veşniciei, montat într-o ramă a timpului. Dacă te concentrezi asupra tabloului, îţi vei da seama că numai rama te-a făcut să crezi că este un tablou. Fără ramă, tabloul e văzut ca fiind ce reprezintă. Căci, aşa cum întregul sistem de gândire al eului se găseşte în darurile lui, tot aşa şi Cerul întreg se găseşte în această clipă, împrumutată din eternitate şi montată în timp pentru tine.

Ţi se oferă două daruri. Fiecare în parte e complet şi nu poate fi acceptat parţial. Nu le poţi compara valoarea comparând un tablou cu o ramă. Trebuie să compari numai tablourile, căci altfel comparaţia nu va avea înţeles. Ţine minte că tabloul este darul. Şi numai pe această bază eşti liber să alegi cu adevărat. Uită-te la tablouri. La amândouă. Unul e un tablou micuţ, greu de văzut printre umbrele grele ale chenarului enorm şi disproporţionat. Celălalt e înrămat foarte sumar şi atârnă în lumină, frumos de privit pentru ce e.

Tu, care ţi-ai dat toată osteneala – şi încă ţi-o mai dai – să vâri tabloul bun în rama greşită, combinând ce nu se poate combina, acceptă asta şi bucură-te: ambele tablouri sunt perfect înrămate pentru ceea ce reprezintă. Unul e înrămat să rămână neclar şi nevăzut. Celălalt e înrămat să fie cât se poate de clar. Tabloul întunericului şi al morţii devine tot mai neconvingător pe măsură ce îl descoperi printre învelitorile sale. De îndată ce e expusă la lumină fiecare nestemată fără sens ce pare să strălucească din ramă în întuneric, ea îşi pierde luciul şi strălucirea, şi nu te mai distrage de la tablou. În cele din urmă, vezi tabloul însuşi şi vezi, în sfârşit, că, neprotejat de ramă, nu are niciun înţeles.

Celălalt tablou e înrămat foarte sumar, căci timpul nu poate conţine eternitatea. Nimic nu distrage aici. Tabloul Cerului şi al eternităţii devine tot mai convingător pe măsură ce îl priveşti. Şi acum, printr-o comparaţie adevărată, poate avea loc, în sfârşit, o transformare a ambelor tablouri. Şi fiecăruia i se acordă locul cuvenit când se văd unul în raport cu altul. Adus la lumină, tabloul întunecat nu e perceput ca înfricoşător, dar înţelegi, în sfârşit, că nu e decât un tablou. Şi vei recunoaşte ce vezi în el drept ce este: un tablou înfăţişând ce ai crezut că e real, şi nimic mai mult. Căci, dincolo de acest tablou, nu vei vedea nimic.

Tabloul luminii, printr-un contrast limpede şi inconfundabil, se transformă în ce e dincolo de tablou. Uitându-te la el, îţi dai seama că nu e tablou, ci realitate. Nu e o reprezentare figurată a unui sistem de gândire, ci Gândirea însăşi. Ce reprezintă el chiar e acolo. Rama dispare încetişor şi Dumnezeu Se ridică în amintirea ta, oferindu-ţi întreaga creaţie în schimbul micului tău tablou, fără nicio valoare şi lipsit de orice înţeles.

5. Relația vindecată.

iubire

  • Relația vindecată este o relație devenită sfântă. E vechea relație nesfântă transformată. Este expresia clipei sfinte în viața trăită în această lume, iar clipa sfântă, așa cu am avăzut în capitolul 15, este un procedeu practic exersat, trăit și atestat prin propriile rezultate. Ea nu dă greș niciodată. 
  • Relația sfântă este o izbândă fenomenală a procesului de predare-învățare, pentru că relația sfântă se învață, așa cum clipa sfântă se exersează mai întâi. Prin sfințirea relațiilor se face un pas major în direcția lumii reale, a  Cerului, pentru că “nimic nesfânt nu intră în Împărăția lui Dumnezeu”( Arsenie Boca). Pacea și mântuirea ta se leagă strâns de pacea și mântuirea relațiilor tale, iar apoi această pace o poți extinde în exterior, la toți semenii tăi. De aceea pacea lumii este o treabă personală, pentru că până ce tu nu înveți și nu îți câștigi pacea, relațiile tale nu vor avea pace, și nu poți împărtăși mai departe în jurul tău ceva ce nu ai. 

Sub toate aspectele ei, din felul cum începe, cum se dezvoltă și cum ajunge la desăvârșire, ea reprezintă inversul relației nesfinte. Fii pe pace; singura fază dificilă e cea de început. Căci aici, obiectivul relației se schimbă brusc în chiar opusul a ce-a fost. ( …) Această înlocuire se realizează foarte rapid, dar face ca relația să pară tulburată, dezbinată, și chiar foarte dificilă. (…) Multe relații s-au destrămat în acest moment, iar urmărirea vechiului obiectiv s-a restabilit într-o altă relație. Căci, odată ce relația nesfântă a acceptat obiectivul sfințeniei, nu mai poate fi ce-a fost. (…) Conflictul dintre obiectivul și structura relației este atât de evident, încât ele nu pot coexista. Acum însă obiectivul nu va fi schimbat. Stabilit cu fermitate în relația nesfântă, el face să nu existe alt curs de acțiune decât schimbarea relației pentru a corespunde obiectivului. Cât timp această soluție fericită nu e văzută și nu e acceptată ca singura cale de ieșire din conflict, relația poate părea foarte încordată. 

Nu ar fi mai blând să se schimbe mai lent obiectivul, căci s-ar șterge contrastul și i s-ar da timp eului să reinterpreteze fiecare pas lent după cum îi place. Numai o schimbare radicală a scopului ar putea produce o răzgândire completă a minții referitor la scopul întregii relații. Pe măsură ce această schimbare se dezvoltă și se desăvârșește, în cele din urmă, ea devine tot mai benefică și mai fericită. La început însă –  în modul în care se resimte – situația e foarte precară. O relație, inițiată de două persoane în scopuri nesfinte, primește, dintr-o dată, sfințenia ca obiectiv. Contemplându-și relația din punct de vedere al noului ei scop, cei doi sunt de-a dreptul îngroziți. Modul în care își percep relația poate deveni chiar foarte dezorganizat.  

Iată momentul în care ți se cere credință.Tu ai lăsat să ţi se stabilească acest obiectiv. A fost un act de credinţă. Nu abandona credinţa, acum când apar recompensele credinţei. Dacă ai crezut că Spiritul Sfânt a fost prezent să îţi accepte relaţia, de ce nu ai crede şi acum că tot El este prezent să purifice ce a luat sub călăuzirea Lui? Ai credinţă în fratele tău în ce par a fi nişte momente grele. Obiectivul este stabilit. Iar relaţia voastră are ca scop sănătatea mintală.

Eul te sfătuieşte acum în felul următor:

*

„Înlocuieşte-ţi relaţia cu o altă relaţie, la care fostul tău obiectiv se potriveşte foarte bine. Poţi scăpa de chin numai descotorosindu-te de fratele tău. Nu trebuie să vă despărţiţi total dacă nu vrei. Dar trebuie să îl scoţi din sferele majore de fantezie, ca să îţi păstrezi sănătatea mintală”.

*

Nu pleca urechea! Ai credinţă în Cel Ce ţi-a răspuns. Nu mai eşti cuprins de o demenţă totală. Îţi cere acum să ai credinţă încă un pic, chiar şi nedumerit fiind. Căci nedumerirea va trece… Nu Îl abandona acum şi nu îţi abandona nici fratele. Această relaţie a renăscut sfântă.

Vei găsi multe ocazii să îţi învinuieşti fratele pentru „eşecul” relaţiei voastre, căci va părea uneori să nu aibă scop. Sentimentul lipsei de finalitate va veni să te bântuie şi să îţi amintească toate modurile în care ai căutat cândva satisfacţie, şi ai crezut că ai găsit-o. Nu uita că ai găsit doar suferinţă, şi nu îţi însufleţi eul acum şubred. Căci relaţia voastră nu s-a distrus. Ci mântuit.

Eşti foarte nou într-ale mântuirii şi crezi că te-ai rătăcit. Drumul tău l-ai rătăcit într-adevăr, dar să nu crezi că ai suferit vreo pagubă. În noutatea ta, ţine minte că tu şi fratele tău aţi luat-o de la capăt, împreună. Ia-l de mână, să mergeţi împreună pe un drum mult mai familiar decât îţi pare acum.

Te-ai unit cu mulţi în clipa sfântă şi ei s-au unit cu tine. Să nu crezi că alegerea făcută te va lăsa nemângâiat, căci Dumnezeu Însuşi ţi-a binecuvântat relaţia cea sfântă. (…) Nu condamna mântuirea, căci a venit la voi. Primiţi-o cu bucurie împreună, căci a venit să vă unească, pe tine şi pe fratele tău, într-o relaţie în care întreaga Fiime e binecuvântată laolaltă.

V-aţi angajat împreună să invitaţi Spiritul Sfânt în relaţia voastră. El nu ar fi putut să intre altfel. Deşi aţi făcut multe greşeli de atunci, aţi făcut şi eforturi enorme să Îl ajutaţi să Îşi facă treaba. Iar El nu a fost sărac în aprecieri pentru tot ce aţi făcut pentru El. Şi nu vede nici urmă de greşeli. I-ai fost la fel de recunoscător fratelui tău? I-ai apreciat consecvent eforturile bune şi i-ai trecut cu vederea greşelile? Sau ţi-a pâlpâit aprecierea şi ţi-a pălit în pretinsa lumină a greşelilor? Poate începi acum o campanie de învinuire a lui pentru disconfortul situaţiei în care te afli. Şi, prin această lipsă de apreciere şi recunoştinţă, te pui în incapacitatea de-a exprima clipa sfântă şi o pierzi, aşadar, din vedere.

Experienţa unei clipe, oricât ar fi de convingătoare, se uită uşor dacă laşi timpul să se închidă peste ea. Ea trebuie păstrată, strălucitoare şi plină de graţie, în conştienţa timpului, dar timpul nu trebuie să o ascundă. Clipa rămâne. Dar tu unde eşti? Să îi aduci mulţumiri fratelui tău înseamnă să apreciezi clipa sfântă şi să permiţi rezultatelor ei să fie, astfel, acceptate şi împărtăşite. Să îţi ataci fratele nu înseamnă să pierzi clipa, ci să îi faci efectele neputincioase.

Tu ai primit clipa sfântă, dar ai stabilit şi o condiţie în care nu o poţi folosi. Prin urmare, nu îţi dai seama că ea mai este cu tine. Şi, rupându-te de expresia ei, ţi-ai refuzat beneficiile ei. De fiecare dată când îţi ataci fratele, întăreşti acest lucru, pentru că atacul trebuie să te împiedice să te vezi. E imposibil să te negi, şi să recunoşti ce s-a dat şi ce s-a primit de către tine.

Tu şi fratele tău staţi împreună în prezenţa sfântă a adevărului însuşi. Aici e obiectivul, împreună cu voi. Oare nu crezi că obiectivul însuşi va furniza bucuros mijloacele atingerii lui? (…)Sunteţi uniţi în scop, dar rămâneţi încă separaţi şi divizaţi cu privire la mijloace. Obiectivul însă e fix, ferm şi nealterabil, iar mijloacele vor veni cu siguranţă pentru că obiectivul este sigur. Şi vei împărtăşi bucuria Fiimii că el e aşa.

6. Stabilirea obiectivului.

  • Obiectivul Spiritului Sfânt pentru tine este unul simplu și foarte clar: adevărul. Acesta este și obiectivul tău, pe care-l împărtășești cu El, dacă ai ales să Îl desemnezi drept Profesor și Călăuză cât ești călător prin lumea timpului. Este un obiectiv, pe cât de general, pe atât de particular fiecărei situații de viață în care te afli.
  • Stabilește-ți obiectivul încă de la început pentru fiecare situație în care trebuie să iei o decizie. Nu uita că acesta este de fiecare dată, dincolo de obiectivele specifice, unul singur: adevărul. Lasă-ți apoi Sinele prin puterea Spiritului Sfânt să te conducă în tot ce faci. Toate situațiile de viață sunt mijloace prin care Spiritul Sfânt te îndrumă către mântuire.

În orice situație în care ești nesigur, primul lucru la care trebuie să te gândești e pur și simplu următorul: ” Ce vreau să rezulte de aici? La ce folosește?”. Clarificarea obiectivului își are locul la început, căci el va determina rezultatul. 

Fără un obiectiv pozitiv și bine definit, stabilit încă de la început situația numai pare să se întâmple și nu are sens până nu s-a întâmplat deja. Atunci o privești retrospectiv și încerci să pui cap la cap ce trebuie să fi însemnat. Și nu vei avea dreptate. Nu numai că judecata îți este în trecut, dar nu ai idee ce ar trebui să se întâmple.(…) Singura judecată care mai rămâne de făcut e dacă îi place sau nu îi place eului: poate fi acceptată sau cere răzbunare? 

  • Dacă ți-ai stabilit ca obiectiv încă de la început ca fiind adevărul, vei trata fiecare situație de viață ca pe un mjloc de a-l atinge. Te vei concentra asupra tuturor lucrurilor care te ajută să-ți atingi obiectivul, și nu le vei da atenție acelora care te îndepărtează de el. Și pentru a ști dacă ai ales bine, dacă deciziile tale sunt cele care te duc la adevăr, ține cont de următorul lucru:

Dacă situația e folosită pentru adevăr și sănătate mintală, rezultatul ei trebuie să fie pacea. Iar asta se va întâmpla indiferent care e rezultatul.(…) Dacă ai un sentiment de pace înseamnă că adevărul a ajuns la tine și vei vedea rezultatul cu adevărat, căci amăgirea nu te poate birui. Vei recunoaște rezultatul din cauză că te simți cuprins de pace.

  • Să nu fii deci dezamăgit dacă ce ar fi vrut eul tău să se întâmple nu s-a întâmplat. Să fii atent la pacea care rămâne sau nu rămâne în urma deciziilor pe care le-ai luat. Și atunci vei ști dacă ți-ai lăsat eul să te conducă sau dacă ai împuternicit Spiritul Sfânt din tine să decidă corect.

Obiectivul adevărului cere credință. (…) Spiritul Sfânt vede situația în ansamblu. Obiectivul stabilește faptul că toți cei implicați în ea își vor juca rolul în atingerea lui. Asta e inevitabil. Nimeni nu va da greș în nicio privință. Lucrul acesta pare să îți ceară o credință mai presus de ce ești în stare și de ce poți da. Dar e așa numai din punctul de vedere al eului, căci eul vede rezolvarea conflictului prin fragmentare și nu percepe situația în ansamblu. 

 

7. Se cere credință

 

  • Dacă într-o situație există o problemă care nu s-a rezolvat, înseamnă că nu ai crezut cu adevărat că se poate rezolva, înseamnă că nu ți-ai dorit cu adevărat să se rezolve, pentru că orice situație este de fapt o relație. Și mai departe, o relație este o întrunire de gânduri. Atunci când se percep probleme într-o situație, într-o relație, înseamnă că gândurile sunt în conflict. 
  • Atunci când în orice relație a ta se ivește o situație pe care o percepi ca fiind o problemă procedează în felul următor:

 Las-o să intre și uită-te calm la ea dar să n-o folosești. Necredința e roaba iluziei… Nu te lăsa ispitit de ce îți oferă. (…) Dacă îți lipsește credința că cineva își îndeplinește rolul, în mod perfect, în orice situație dedicată în prealabil adevărului, dedicația ta e împărțită. Și în felul acesta, i-ai fost necredincios fratelui tău și ți-ai folosit necredința împotriva lui. (…) Realitatea obiectivului va stârni și va înfăptui fiecare miracol necesar împlinirii lui. Nimic prea mic sau prea mare, prea slab sau irezistibil, nu va rămâne neîntors, cu blândețe, înspre folosul și scopul lui. Universul îi va servi cu bucurie, așa cum servește și el universului. Dar nu te amesteca. 

Puterea aşezată în tine, cel în care s-a stabilit obiectivul Spiritului Sfânt, îţi întrece atât de mult mica noţiune de infinit, încât nu ai idee cât de mare e forţa ce te însoţeşte. Pe aceasta o poţi folosi în deplină siguranţă. Şi totuşi, în ciuda puterii ei, atât de mare încât ajunge dincolo de stele, la universul din spatele lor, mica ta necredinţă o poate face inutilă dacă vrei să foloseşti necredinţa în schimb.

Gândeşte-te însă la toate acestea şi învaţă cauza necredinţei: crezi că îi reproşezi fratelui tău ce ţi-a făcut. Dar îl învinuieşti de ce i-ai făcut tu de fapt lui. Nu trecutul lui i-l reproşezi, ci al tău. Şi îţi lipseşte credinţa în el din cauza a ce ai fost. Dar eşti la fel de inocent ca el de ce ai fost. Ce nu a fost nicicând nu are cauză şi nu există ca să stea în calea adevărului. Nu există cauză pentru necredinţă, dar există Cauză pentru credinţă. Această Cauză a pătruns în fiecare situaţie care Îi împărtăşeşte scopul. Lumina adevărului se răsfrânge din centrul situaţiei şi îi atinge pe toţi cei chemaţi de scopul situaţiei. Îi cheamă pe toţi. Nu există situaţie care să nu implice întreaga ta relaţie, cu fiecare aspect al ei şi completă în fiecare parte. Nu poţi să laşi nimic din tine în afara ei, şi să faci situaţia să rămână sfântă. Căci ea împărtăşeşte scopul întregii tale relaţii şi îşi derivă din ea tot înţelesul.

Adevărul cere credință, iar credința face loc adevărului.

Tu, a cărui relație împărtășește obiectivul Spiritului Sfânt, ești despărțit de singurătate pentru că a sosit adevărul. Adevărul cere din răsputeri credință. 

 

8. Condițiile păcii.

 

  • Condiția păcii este să lași adevărul să intre. Pur și simplu. Și vei face din fiecare situație o clipă sfântă. Asta îți cere Spiritul Sfânt:

Lasă adevărul să fie ce este. Nu îl deranja, nu îl ataca, nu îi întrerupe venirea. Lasă-l să învăluiască fiecare situație și să aducă pace. Nu ți se cere nici măcar credință, căci adevărul nu cere nimic. Lasă-l să intre și el îți va stârni și-ți va asigura credința de care ai nevoie pentru pace. Dar nu te ridica împotriva lui, căci nu poate veni împotriva rezistenței tale. (…) Efortul de-a refuza credința adevărului este enorm și cu mult mai mare decât îți dai seama. Dar a răspunde adevărului cu credință nu implică niciun efort. 

  • Efortul de-a te opune adevărului și chemării la mântuire a produs nefericire, depresie, boală, durere, întuneric, închipuiri de groază, teamă și “învăpăiate vise de iad”. În acest fel, tu, Fiu al lui Dumnezeu, te-ai răstignit. Te-a răstignit necredința ta. Acceptând adevărul și răspunzând chemării la mântuire, ai o mare responsabilitate față de Fiul lui Dumnezeu din tine. 

Gândește-te bine înainte de-a-ți îngădui să folosești necredința împotriva lui. Căci el a înviat și ai acceptat ca a ta Cauza trezirii lui. Ți-ai asumat rolul în izbăvirea lui, iar acum răspunzi din plin în fața lui. Nu îi înșela așteptările acum, căci ți s-a dat să îți dai seama ce trebuie să însemne pentru tine lipsa ta de credință în el.  Mânturea lui e singurul tău scop. Nu vedea decât asta în fiecare situație, și ea va fi un mijloc de-a nu aduce decât asta. Când ai acceptat adevărul ca obiectiv al relației tale, ai devenit un dăruitor de pace cu aceeași certitudine cu care și ție ți-a dat pace Tatăl tău.

***

Idei și citate din:

*** Curs de miracole-Text, Cap. 17: “Iertarea și relația sfântă”, pp.316-334 , Editura CENTRUM, Polonia; Fundația pentru Pace Lăuntrică – 2007


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei. 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)