Curs de miracole:181- Am încredere în frații mei, care sunt una cu mine

frați

 

      În ziua în care practicăm acest exercițiu nu ne mai interesează pentru moment obiectivul general al cursului, pentru că în această zi ne vom educa mintea să vadă altfel decât a văzut până acum. Suntem un călător pe drumul mântuirii, dar până la capătul drumului avem de învățat. S-a spus în repetate rânduri că fiecare frate de-al nostru este mântuitorul nostru. Astăzi învățăm să-i vedem inocenți pe toți cei pe care până acum îi  consideram păcătoși, căci păcatul pe care-l vedem în ei este păcatul nostru.

       În mod obișnuit nu vedem oamenii de sub  masca eului. Percepția noastră se focalizează pe exterior, pe ce dorește eul lor să arate și pe ce dorește eul nostru să vadă. Astăzi mutăm punctul pe care se focalizeză percepția din exterior în interior. Dincolo de ceea ce noi judecăm că ar fi păcat în atitudinea și comportamentul unui om, vom vedea ființa perfectă din el, așa cum a creat-o Dumnezeu. El poate nu este conștient de ce este cu adevărat, dar tu, acum, după 180 de zile de practică, știi că ai în fața ta o ființă perfectă și inocentă. A-ți concentra atenția asupra a ceea ce tu și lumea considerați că este o greșeală, un păcat, înseamnă a acorda realitate acelui păcat, în primul rând în mintea ta. Păcatul se transferă de la cel care poate nu se simte păcătos și nici nu este păcătos, la tine, cel care “vede” păcatul lui. 

      Astăzi căutăm inocența în toți oamenii pe care-i întâlnim și nimic mai mult. Renunțăm la trecut și la toate ideile preconcepute pe care le avem despre ei. Poate nu i-am mai văzut de mult, și, cu siguranță, ei nu mai sunt astăzi oamenii care au fost ieri. 

      Se poate întâmpla ca pe parcursul zilei să pierdem focalizarea. Vom știi că s-a întâmplat acest lucru atunci când apare furia și ni se vor năzări iarăși păcate și greșeli la cei din preajma noastră. Peste astfel de obstacole vom trece instruindu-ne mintea să se refocalizeze în timp ce spunem:

*

Nu asta vreau să văd.

 Am încredere în frații mei,  care sunt una cu mine.

*

      Nu căutăm astăzi nici fantezii, ci recunoaștem că atunci când lucrurile par s-o ia razna în mintea fratelui nostru, el nu-i în firea lui, Sinele lui sfânt este controlat de ego, iar noi vom vedea cu calm, dincolo, înlăuntrul lui, pe Fiul lui Dumnezeu din el și vom lăsa deoparte ce a făcut eul lui din Sinele lui.

Ce căutăm să vedem este adevărat. Și, focalizându-ne dincolo de greșeli, vom întrezări o lume total lipsită de păcat. Când asta e tot ce vrem să vedem, când e tot ce căutăm în numele percepției adevărate, ochii lui Cristos vor fi, inevitabil, ochii noștri. Și iubirea pe care o simte El pentru noi devine și ea a noastră. Acesta va deveni singurul lucru pe care îl vedem reflectat în lume și în noi înșine.

Căutăm această aducere aminte când ne apucăm azi de exersat. Nu ne uităm nici înainte, nici înapoi. Ne uităm de-a dreptul în prezent. Și ne încredem în trăirea pe care o cerem acum. Nepăcătoșenia noastră nu e decât vrerea lui Dumnezeu. În clipa aceasta, vrerea noastră e una cu a Lui.

Sursa:

Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp. 324,325.


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Curs de miracole: Ultimul capitol – “Viziunea finală”

 carte

      Am scris mult pe parcursul acestui an închinat lui Dumnezeu și mie însămi. Vine o vreme în viața oricărui om când are nevoie de lămuriri, are nevoie ca dincolo de experiența personală și învățătura dobândită prin durere și bucurie să înțeleagă “De ce ?” De ce se întâmplă tot ce se întâmplă, cine sunt, de unde vin, unde mă duc? Aceste întrebări care te urmăresc de când ai început să devii conșient de tine, merită un răspuns, și fiecare îl primește în felul său. Acest curs poate fi un răspuns complet, dar cu certitudine nu singurul, și nu cel mai ușor de abordat. Pentru mine căutarea a fost lungă, dar pare că a început să ofere răspunsuri, căci această experiență numită “Curs de miracole” a fost într-adevăr deosebită.

      Am ajuns acum la ultimul capitol. A fost multă învățătură, a fost greu, a fost abstract, poate am înțeles ceva dar n-am înțeles tot, sau poate am înțeles mai mult decât cred. 

      Învățătura a fost prezentată treptat în cele 600 de pagini alocate “Textului”, s-au învățat cu puținelul lucruri noi și s-au tot repetat cele deja învățate. Ultimul capitol. Ce-ar putea fi nou aici? O ultimă idee? Foarte posibil. O ultimă învățătură? Nicicum. Învățătura abia acum începe, nu prin cuvinte, ci prin trăire. Căci cârja pusă deoparte ar trebui să scoată la iveală întreaga capacitate de a merge singur, în deplină siguranță și deplină conștiență de Sine.

      Dacă la început am simțit nevoia să-mi aduc argumente de ordin cât de cât științific pentru tot ce am citit aici, treptat acest imbold s-a atenuat, căci cine ar mai fi în această lume dacă ar deține cheia cunoașerii, ce știință și-ar mai avea rostul în prezența revelată și recunoscută a Adevărului etern și imuabil? Pe măsură ce eul este conștientizat și “educat”, nevoia de argument dispare, și nu mai ai nevoie de nimic, decât să fii, și atât. Poți aștepta o mie de vieți până ca știința să-ți confirme neconfirmabilul, dar tu pierzi exact esența și rostul vieții: să trăiești acum și aici, în această viață, în acord cu tine și cu Universul văzut și nevăzut, cu tine și cu toți cei care fac parte din această viață a ta. Așa că nevoia de căutare dispare, iar viața devine pur și simplu un minunat mod de a fi.

      Simt ușurare, bucurie, dar și  puțină tristețe, căci au fost diminețile și serile mele cu acest curs în față, și privesc cu drag cartea “muncită” și creioanele tocite și reascuțite, obosite, dar încă vii după cazna subliniatului înverșunat a celor 1200 de pagini câte are în total acest curs ( “Text” + “Culegere de exerciții pentru studenți” +” Manual pentru profesori”).

    Mai jos am să redau ultimele idei și fragmente ce mi s-au părut mai importante în acest capitol, și fie ca toate rezumatele și selecțiile realizate în acest an  să aducă alinare și încredere oricărei minți scormonitoare care se va pierde în căutări lungi pe Internet în căutarea răspunsului perfect la cele mai grele întrebări existențiale. Și poate va fi un îndemn să facă propriile “cercetări”, să citească el cu ochii lui, să pătrundă el cu mintea lui, să înțeleagă tot ce e de înțeles și să trăiască tot ce e de trăit în această viață. Căci ultimul pas îl face Dumnezeu, și fiecare merge pe lungul drum al Ispășirii cât de mult dorește, cât de mult poate și cât de mult este pregătită mintea lui s-o facă în acest moment al existenței sale. 

***

1. Simplitatea mântuirii.

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot.

        Această idee a fost reluată de multe ori pe parcursul învățării, iar înțelegerea ei are la bază explicațiile cu privire la dualitatea omului: Om= “eu” + Sine divin; Om = “eu” + Fiul lui Dumnezeu.

          Eul te poartă, te amăgește, dar este și responsabil de învățătura ta în lumea timpului. Eul te “ajută” să greșești, să judeci, să iubești, să suferi, să ataci, să faci tot ce-i trece prin cap în această lume a formei schimbătoare și pieritoare. Tu ești înger și demon, iar prin “eu” experimentezi adesea “demonul” din tine într-o lume a iluziilor. Atunci când înveți să-l controlezi și-i folosești capacitatea de a învăța în scopul avansării accelerate pe drumul mântuirii, te apropii din ce în ce mai mult de Fiul lui Dumnezeu din tine, cel pur și veșnic nevinovat. De aceea, orice s-ar întâmpla în lumea timpului nu s-a petrecut nicicând în veșnicie, acolo unde Sinele tău se găsește la adăpost și în siguranță, în Cerul lui Dumnezeu. Acolo nu există timp, căci veșnicia nu are început și nici sfârșit. Acolo nu există vinovăție și nici judecată, căci Dumnezeu nu-și judecă Fiul. Dar ca să ajungi acolo, la esența ta, unde e casa sufletului tău,  ai nevoie să-l redescoperi pe Fiul lui Dumnezeu din tine, și să renunți definitiv la eul tău separat.

         Viața ta pe acest pământ este, a fost și va fi o perpetuă lecție despre legile acestei lumi, doar dacă, la un moment dat, nu hotărăști că această învățătură nu-ți mai este necesară, și hotărăști să accesezi cunoașterea pe care o ai deja și care  așteaptă să fie scoasă la lumină din întunericul eului tău.

Cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe. Nimeni nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume. Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident.

Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!

 Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu.

Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta.

Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?

Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei:

*

       1:Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.

*

  2:Lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume. Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea.

Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa.  Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire. ( Amintește-ți din primele capitole ale cursului că orice formă de atac este un strigăt după iubire, așa că atunci când percepi un atac, gândește-te că acolo este de fapt o nevoie de iubire.)

Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.

Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el. Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

 

2. A merge cu Cristos.

În lumea aceasta vrei să joci deopotrivă două roluri, unul în care ești condus, și celălalt în care ești conducător:

 

 

Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.

Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui.

Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru. Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine!

Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru:

*

Răspunsul pe care i-l dau fratelui meu este ce cer eu însumi.
Şi ce învăţ referitor la el e ce învăţ referitor la mine însumi.

*

Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum.

Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.

Iartă-i fratelui tău toate aparențele! Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.

3. Autoacuzații

Numai autoacuzații condamnă. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac „just”.

Eşti tu un păcat? Răspunzi „da” de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga?

Păcatele sunt în trupuri. Crezi poate că trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă te crezi păcat, încui mintea în trup, iar trupul acţionează în locul ei.

Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândește și nu are puterea să învețe, să ierte, și nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aşa că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.

 Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.

Să ne bucurăm că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

 

      Când te pregătești să faci o astfel de alegere, cu astfel de urmări ca rezultat, trebuie să înveți la perfecție cum se face. Iar felul în care trebuie procedat “trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacție la toată ispita și la toate situațiile care se ivesc”. Iată de ce acest ultim capitol nu este un sfârșit, ci un început. Căci munca cu mintea ta de-abia acum începe.

4. Adevărata alternativă.

      Crezi că lumea îți poate oferi consolare la toate problemele tale. Cum să-i ceri așa ceva când rostul ei este tocmai să le păstreze, căci lumea este un loc unde ai de ales numai între iluzii. Nu căuta să scapi aici de probleme, căci toate drumurile lumii duc la dezamăgire. Uneori alegi un drum pe care călătorești voios un timp, iar alteori drumul poate fi presărat cu spini încă de la început. Toate drumurile, însă, duc spre acel sfârșit implacabil pe care tu îl numești moarte. Ai încercat toate variantele și ai bătut și-o să mai bați, poate, toate drumurile lumii, și sunt multe, foarte multe, o infinitate de variante și combinații care te pot ține prizonier aici o veșnicie. Și totuși, crezi cu încăpățânare că există un drum care te va scăpa de moarte. Au fost mulți care au căutat drumul perfect, dar când au văzut că nu există și-au pierdut speranța.

Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine.

Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.

Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative. Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine. Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.

Nu există drum care să te îndepărteze de Dumnezeu. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce?

Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze.

 

 

5. Conceptul de sine versus Sinele.

NOU!

      Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. 

Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine.

Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate”, l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.

      Conceptul de sine este un idol pe care l-ai construit, care este adaptat acestei lumi,  și care îl înlocuiește pe Fiul lui Dumnezeu din tine, ce reprezintă de fapt unicul tău Sine.

      Conceptul de sine “lucrează” toată viața asupra acelei fețe pe care o ai și pe care ai adus-o cu tine când ai venit în această lume: fața inocenței. Este acea față care râde, farmecă, iubește, își caută tovarăși, oferă mângâiere. Aici însă, fața inocenței suferă prima modificare esențială: ea crede că e bună într-o lume rea. Devine astfel un aspect de bază al conceptului de sine:

Lumea e haină și nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.

Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare. Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea.

Sub faţa inocenţei stă o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt”.

Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui.  Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli.

Conceptele se învață. Nu sunt firești. Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se” în gândirea ei.

Toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.

De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău (și lumea)  din tine. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare?

Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu” care şi-a adus-o?

Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe.

Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. 

 Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.

Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:

*

Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.

*

Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

6. Recunoașterea spiritului.

 *

Fie vezi trupul, fie recunoști spiritul.

*

Nu există compromis între aceste două variante. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privință determină tot ce vezi, ce socotești real și iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.

Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf?

Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva.(…) Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?

Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: „Facă-se voia ta”. Şi ţi se face în consecinţă.

Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?

Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

7. Viziunea mântuitorului.

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi”; cei „buni” sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune” ca să i se ierte cele „rele”. Şi nu se încrede în „binele” din nimeni, crezând că „răul” trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul” în tine.

Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele” ţi s-au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze.

În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică” a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri.

Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună.

Tot ce cere acest salt (de la “rău” la “bun”) e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel.

Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.

Priveşte rolul pe care îl ai în univers!Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.

Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup.

Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. (…) Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot.

Vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.

Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul.

Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase – de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.

 

8. Mai alege odată.

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

*

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

*

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.

 Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine.

Încercările vieții nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: „Frate, mai alege o dată”. Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere.(…) Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.

Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată. (…) Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El.

Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab:

*

Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu. Fiul Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiul Lui.

*

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare.

Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.

Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.

Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.

Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi. Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.

Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.

Şi acum spunem „Amin”. Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole;Text – Cap.31: “Viziunea finală” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 584-605.

Curs de miracole: Ex. 153-154

curs-text

153: În neapărarea mea stă siguranţa mea.

 

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate “darurile” pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate “darurile” ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze. Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o. Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei.  Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume?

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită – cu veşnicia.

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă? Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat.  Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor.

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele, puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa – nu e decât propria lui fantezie delirantă.

***

 La începutul zilei vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cincisprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

Dar, când putem, ne reamintim oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei ştii că Cerul merge cu tine.

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii. Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune: “Sunt aici”.

-∞-


 

154. Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu

 

Să nu fim azi nici aroganţi, nici plini de falsă umilinţă. Am depăşit asemenea prostii. Nu ne putem judeca pe noi înşine, şi nici nu nevoie să o facem. Acestea nu sunt decât încercări de-a nu lua o decizie şi de-a amâna asumarea funcţiei noastre. Nu e rostul nostru să ne judecăm valoarea, şi nici nu putem şti care e cel mai bun rol pentru noi; ce putem face în cadrul unui plan mai amplu, pe care nu îl putem vedea în întregimea lui. Rolul nostru ne e distribuit în Cer. Iar ce credem că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem că e puterea noastră este adesea aroganţă.

Indiferent care ţi-e rolul desemnat, a fost selectat de Vocea pentru Dumnezeu, a Cărui funcţie e să vorbească şi pentru tine. Văzându-ti capacităţile exact aşa cum sunt şi conştientizând unde pot fi aplicate cel mai bine, la ce anume, cui şi când, El alege şi acceptă pentru tine rolul tău. El nu lucrează fără consimţământul tău.

Vocea aceasta îţi desemnează funcţia şi ţi-o transmite, dându-ţi puterea să o înţelegi şi să reuşeşti în tot ce faci în legătură cu ea.

Această îngemănare a Tatălui şi a Fiului prin Vocea pentru Dumnezeu distinge mântuirea de lume. Această Voce vorbeşte de legi la care lumea nu se supune, şi făgăduieşte mântuirea de toate păcatele. Acum mintea devine din nou conştientă de Cel Care a creat-o şi de veşnica Lui uniune cu ea.

Nu mesagerul e cel ce scrie mesajul pe care îl poartă. Şi nici nu pune la îndoială dreptul celui care îl scrie, nici nu întreabă de ce i-a ales acesta tocmai pe cei ce vor primi mesajul pe care îl aduce el. E de ajuns să îl accepte, să îl dea celor cărora le este destinat şi să îşi îndeplinească rolul în transmiterea lui. Dacă determină care să fie mesajele, care să fie scopul lor sau unde să fie duse, nu îşi exercită rolul legitim de purtător de Cuvânt.

Există o diferenţă majoră în rolul mesagerilor Cerului, care îi distinge de cei pe care îi desemnează lumea. Mesajele pe care le trimit ei le sunt destinate în primul rând lor. Şi numai când le pot acepta pentru ei înşişi devin capabili să le ducă mai departe şi să le dea oriunde au fost menite să ajungă. Ca mesagerii tereştri, nu ei au scris mesajele pe care le poartă, dar devin primii receptori ai acestora în cel mai adevărat sens, primind pentru a se pregăti să dea.

Un mesager terestru îşi îndeplineşte rolul dându-şi în primire toate mesajele. Mesagerii lui Dumnezeu îşi duc la îndeplinire atribuţia acceptând mesajele Lui ca pentru ei înşişi, şi arată că înţeleg mesajele dându-le mai departe. Nu îşi aleg roluri care nu li s-au dat prin autoritatea Lui.

Vrei să primeşti mesajele lui Dumnezeu? Eşti desemnat acum. Şi totuşi, întârzii cu datul mesajelor pe care le-ai primit. Nu cunoşti că sunt ale tale şi nu le recunoşti. Cel Care a primit pentru tine mesajele lui Dumnezeu vrea să fie primite şi de tine. Căci aşa te identifici cu El .

***

Astăzi ne propunem să recunoaştem tocmai această îngemănare. Nu vom căuta să ne ţinem minţile separate de Cel Care vorbeşte pentru noi, căci ascultându-L nu ne auzim decât propria voce. Numai El ne poate vorbi nouă şi pentru noi, îngemănând într-o singură Voce primirea şi dăruirea Cuvântului lui Dumnezeu.

El are nevoie de vocea noastră să poată vorbi prin noi. Are nevoie de mâinile noastre să Îi ţină mesajele şi să le ducă celor desemnaţi de El. Are nevoie de picioarele noastre să ne ducă unde voieşte El, ca făpturile care aşteaptă în chinuri să fie izbăvite în sfârşit. Şi are nevoie de voia noastră unită cu a Lui, să fim adevăraţii receptori ai darurilor pe care le dă El.

Să învăţăm azi o lecţie: că nu vom recunoaşte darul pe care îl primim până nu îl dăm. Ai auzit lucrul acesta în sute de feluri, de sute de ori, şi totuşi, încă îţi lipseşte credinţa. Dar un lucru este cert: cât timp nu îi dai crezare, vei primi o mie de miracole, şi apoi încă o mie, dar nu vei şti că Dumnezeu Însuşi nu a lăsat nici un dar pe dinafara celor pe care le ai deja.

Lumea se retrage când ne luminăm minţile. Numeroasele daruri primite de la Creatorul nostru ne vor ţâşni în faţa ochilor şi vor sări în braţe, şi vom recunoaşte ce am primit.

Lecţia noastră de astăzi sună în felul următor:

*

Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu şi sunt recunoscător că dispun de mijloacele prin care voi recunoaşte că sunt liber.

*

-∞-


Fragmente din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.271-277 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Cap.13( IV) – Atingerea lumii reale.

peisaj-urban-sf_59a5fe98256955

-∞-

      Această lecție merită a fi citită integral. Este cursivă și cât se poate de lesne de înțeles. În plus, este frumoasă. Așa că ideile pe scurt le păstrăm pentru lecțiile ce vor urma. 

       Îmi place să-mi amintesc, ori de câte ori mă cuprinde îndoiala, că drumul spre pace nu trebuie obligatoriu să treacă prin suferință. Nu trebuie să ne “răstignim” ca să atingem mântuirea. Am învățat încă din primele lecții că sunt două moduri în care oamenii pot ajunge la pacea sufletului și la redescoperirea esenței lor divine: prin suferință – ca alegere inconștientă –  sau treptat, învățând și experimentând iertarea și iubirea – ca alegere conștientă.

       Lecția de astăzi este încă un pas pe drumul alegerii conștiente a realității de dincolo de lumea timpului. Întreg cursul, cu cele 1200 de pagini pe care le conține, ne învață calea renunțării la durere, pentru că favorizează o schimbare interioară profundă dar treptată, pe parcursul unui  an de zile sau mai mult, ceea ce favorizează dizolvarea  lentă  a bolii,  cu ” efecte secundare minime” .

       După lecție, am atașat un material video cu renumitul vindecător rus S.N. Lazarev, cel care a pus la punct sistemul autoreglării câmpurilor. El răspunde la întrebările cititorilor, și explică ce înseamnă “atingerea divinității”  prin alegerea inconștientă a bolilor sau pierderilor. Explică de asemenea, printre altele, ce se întâmplă atunci când vindecarea vine spontan,  sau când transformarea este prea rapidă, iar copacul iubirii din noi are rădăcini prea subțiri și nu poate rezista furtunii consecințelor nedorite și neînțelese ce decurg din vindecare, și care generează iarăși boală și pierderi, până la vindecarea completă.

-∞-

peisaj urban

Atingerea lumii reale.

1. Şezi liniştit, priveşte lumea pe care o vezi şi spune-ţi: „Lumea reală nu este aşa. Nu are clădiri şi nu sunt străzi pe care oamenii merg separaţi şi singuri. Nu există magazine în care oamenii cumpără liste interminabile de lucruri de care nu au nevoie. Nu e luminată de o lumină artificială şi nu se lasă noaptea peste ea. Nu sunt zile de care să se lumineze sau întunece. Nimic nu se pierde. Nu e nimic în ea care să nu strălucească, strălucind de-a pururea.”

2. Lumea pe care o vezi tu trebuie negată, căci vederea ei te costă un alt tip de viziune. Nu poţi să vezi ambele lumi, căci fiecare dintre ele implică un alt mod de a vedea, în funcţie de ce preţuieşti. Vederea uneia e cu putinţă pentru că ai negat-o pe cealaltă. Nu sunt adevărate amândouă, dar fiecare în parte îţi va părea reală în aceeaşi măsură în care o îndrăgeşti. Şi totuşi, puterea lor nu e aceeaşi, pentru că adevărata atracţie pe care o au pentru tine este inegală.

3. Nu vrei cu adevărat lumea pe care o vezi, căci te-a dezamăgit de când a început timpul. Casele pe care le-ai clădit nu te-au adăpostit niciodată. Drumurile pe care le-ai făcut nu te-au dus nicăieri, şi niciun oraş din câte ai construit nu a făcut faţă asaltului năruitor al timpului. Nu e nimic din câte ai făurit care să nu poarte marca morţii. Nu ţine la ea, căci e veche şi obosită şi gata să se întoarcă în pământ chiar de cum ai făcut-o. Această lume suferindă nu are nicidecum puterea să atingă lumea vie. Nu ai putut să îi dai aşa ceva, aşa că, deşi te desparţi de ea cu tristeţe, nu poţi găsi în ea drumul ce duce de la ea la altă lume.

4. Lumea reală însă are puterea să te atingă chiar şi aici, pentru că o iubeşti. Şi ce chemi cu iubire va veni la tine. Iubirea răspunde întotdeauna, nefiind în stare să refuze un strigăt de ajutor sau să nu audă strigătele de durere care se ridică până la ea din fiecare parte a acestei lumi ciudate pe care ai făcut-o, dar nu o vrei. Tot ce îţi trebuie ca să dai bucuros lumea aceasta în schimbul celei pe care nu ai făcut-o e disponibilitatea să înveţi că cea pe care ai făcut-o este falsă.

5. Te-ai înşelat în privinţa lumii pentru că te-ai judecat greşit. Dintr-un punct de referinţă atât de sucit, ce ai putea să vezi? Toată vederea porneşte de la perceptor, care judecă ce e adevărat şi ce e fals. Şi, ce judecă a fi fals, nu vede. Tu, care vrei să judeci realitatea, nu poţi să o vezi, căci – de fiecare dată când apare judecata – realitatea a dispărut. Ochii ce se dau uitării chiar că nu se văd, căci ce e negat e prezent, dar nu este recunoscut. Cristos e tot aici, deşi nu Îl cunoşti. Prezenţa Lui nu depinde de recunoaşterea ta. El trăieşte în tine, în liniştea prezentului, şi aşteaptă să laşi trecutul în urma ta şi să intri în lumea pe care ţi-o oferă cu iubire.

6. Nu există cineva în lumea aceasta distrată care să nu fi văzut câteva străfulgerări ale celeilalte lumi în jurul lui. Dar, cât continuă să ţină la a lui, va nega viziunea celeilalte, susţinând că iubeşte ce nu iubeşte şi neurmând drumul pe care i-l indică iubirea. Iubirea conduce cu atâta bucurie! Urmându-L, te vei bucura că I-ai găsit tovărăşia şi că ai învăţat de la El voiosul drum spre casă. Aştepţi doar după tine. Să renunţi la această lume tristă şi să îţi dai greşelile pe pacea lui Dumnezeu e doar voia ta. Iar Cristos îţi va oferi mereu Voia lui Dumnezeu, ca recunoaştere a faptului că o împărtăşeşti cu El.

7. E Voia lui Dumnezeu ca, în afară de El, nimic să nu îi atingă Fiul şi să nu se apropie de el. E la fel de ferit de durere cum este Dumnezeu, Care îl păzeşte în toate. Lumea din jurul lui sclipeşte de iubire căci Dumnezeu l-a pus chiar în El, unde nu este durere şi unde îl învăluie iubirea fără încetare sau cusur. Nicio tulburare a păcii lui nu poate fi. În deplină sănătate mintală, el priveşte iubirea, căci e peste tot în jurul lui şi în el. În clipa în care se percepe în braţele iubirii, trebuie să nege lumea durerii. Şi, din acest punct de siguranţă, se uită liniştit în jurul lui şi recunoaşte că lumea e una cu el.

8. Pacea lui Dumnezeu îţi covârşeşte înţelegerea doar în trecut. Dar e aici şi poţi să o înţelegi acum. Dumnezeu Îşi iubeşte Fiul de-a pururi şi, tot de-a pururi, Fiul înapoiază Tatălui Iubirea. Lumea reală e calea ce duce la amintirea singurului lucru pe deplin adevărat şi pe deplin al tău. Căci pe toate celelalte ţi le-ai împrumutat în timp şi se vor stinge. Dar acesta singur e mereu al tău, fiind darul lui Dumnezeu Fiului Său. Unica ta realitate ţi-a fost dată şi, prin ea, Dumnezeu te-a creat una cu El.

9. Mai întâi vei visa pacea, şi apoi te vei trezi la ea. Primul tău gest de-a da ce ai făurit pe ce vrei este acela de-a da coşmarele pe fericitele vise de iubire. În ele stau adevăratele tale percepţii, căci Spiritul Sfânt corectează lumea viselor, unde e toată percepţia. Cunoaşterea nu are nevoie de corecţie. Dar visele de iubire duc la cunoaştere. În ele nu vezi nimic înfricoşător şi, din cauza aceasta, ele sunt primirea bucuroasă pe care o faci cunoaşterii. Iubirea aşteaptă primire bucuroasă, şi nu timp, iar lumea reală nu e decât primirea bucuroasă pe care o faci lucrurilor care au fost mereu. De aceea, chemarea bucuriei e în ea, iar voiosul tău răspuns e deşteptarea ta la ce nu ai pierdut.

10. Laudă, atunci, Tatăl pentru desăvârşita sănătate mintală a preasfântului Său Fiu. Tatăl tău ştie că nu ai nevoie de nimic. În Cer aşa şi este, căci ce nevoi ai putea să ai în veşnicie? În lumea ta ai nevoie de lucruri. E o lume a carenţei în care te găseşti pentru că ai lipsuri. Dar poţi să te găseşti oare într-o astfel de lume? Fără Spiritul Sfânt, răspunsul ar fi nu. Dar, datorită Lui, răspunsul e un da bucuros! Ca Mijlocitor între cele două lumi, El ştie de ce ai nevoie şi ce nu îţi va dăuna. Proprietatea e un concept periculos dacă e lăsat în seama ta. Eul vrea să aibă lucruri pentru mântuire, căci posesiunea este legea lui. Posesiunea de dragul posesiunii e crezul fundamental al eului, o principală piatră unghiulară în bisericile pe care şi le clădeşte. Şi, la altarul lui, îţi cere să depui toate lucrurile pe care te pune să le capeţi, nelăsându-ţi nicio bucurie în ele.

11. Toate lucrurile de care îţi spune eul că ai nevoie îţi vor dăuna. Căci, deşi eul te îndeamnă să capeţi tot mereu, nu te lasă cu nimic, căci îţi va cere lucrul căpătat. Şi îl va smulge chiar din mâna ce l-a apucat şi îl va azvârli direct în praf. Căci, unde vede mântuire, eul vede separare, aşa că pierzi orice ai căpătat în numele lui. De aceea, nu te întreba pe tine ce nevoi ai, căci nu ştii, iar sfatul pe care ţi-l vei da îţi va dăuna. Căci lucrurile de care crezi că ai nevoie vor servi doar la etanşarea lumii tale împotriva luminii, şi te vor face nedispus să pui sub semnul întrebării valoarea pe care o poate avea lumea aceasta pentru tine.

12. Numai Spiritul Sfânt ştie ce nevoi ai. Căci îţi va da toate lucrurile care nu blochează calea spre lumină. De ce altceva ai putea avea nevoie? În timp, El îţi dă toate lucrurile de care ai nevoie şi le va reînnoi cât timp vei avea nevoie de ele. Nu îţi va lua nimic cât timp vei avea nevoie de lucrul respectiv. Şi totuşi, El ştie că toate lucrurile de care ai nevoie sunt temporare şi vor dura doar până te desprinzi de toate nevoile tale şi până îţi dai seama că toate au fost satisfăcute. De aceea, El nu investeşte în lucrurile pe care le furnizează decât pentru a Se asigura că nu le vei folosi pentru a zăbovi în timp. Ştie că nu eşti acasă acolo şi nu voieşte să ţi se întârzie sosirea bucuroasă acasă.

13. Lasă-I Lui, atunci, nevoile tale. El le va satisface fără să le scoată în evidenţă. Ce vine de la El la tine vine cu bine, căci El Se va încredinţa că nimic nu va deveni un punct întunecat, ascuns în mintea ta şi ţinut să te rănească. Sub îndrumarea Lui vei călători uşor şi pe cărări uşoare, căci privirea Lui e veşnic pironită pe finele călătoriei, care este ţelul Lui. Fiul lui Dumnezeu nu e un călător prin lumi exterioare. Oricât de sfântă ar deveni percepţia lui, nicio lume din afara lui nu îi deţine moştenirea. În sinea lui nu are nevoi, căci lumina nu are nevoie de nimic să strălucească în pace, şi din ea să lase razele să se extindă, în linişte, la infinit.

14. Când eşti tentat să întreprinzi o călătorie inutilă ce te-ar îndepărta de lumină, aminteşte- ţi ce anume vrei şi spune:

***

Spiritul Sfânt mă conduce la Cristos; oare vreau să merg altundeva?

Ce nevoie am decât să mă trezesc în El?

***

15. Urmează-L apoi cu bucurie, cu credinţa că te va conduce cu bine, prin toate pericolele la pacea minţii tale pe care lumea aceasta ţi le poate pune în cale. Nu îngenunchea la altarele închinate sacrificiului şi nu căuta ce vei pierde sigur. Mulţumeşte-te cu ce vei păstra la fel de sigur, şi nu te agita, căci întreprinzi o călătorie liniştită spre pacea lui Dumnezeu, unde El te vrea în linişte.

16. În mine ai biruit deja fiece ispită care te-ar reţine. Străbatem împreună calea spre linişte care e darul lui Dumnezeu. Ţine la mine, căci poţi să ai nevoie de altceva decât de fraţii tăi? Îţi vom reda pacea minţii pe care trebuie să o găsim împreună. Spiritul Sfânt te va învăţa să te trezeşti la noi şi la tine însuţi. Iată singura nevoie reală de satisfăcut în timp. Mântuirea de lume stă numai aici. Îţi dau pacea mea. Ia-o în schimb bucuros pentru tot ce ţi-a oferit lumea doar ca să îţi ia înapoi. Şi o vom întinde ca un văl de lumină pe faţa tristă a lumii, în care ne ascundem fraţii de lume şi lumea de ei.

17. Nu putem cânta imnul izbăvirii singuri. Sarcina mea nu e îndeplinită până nu înalţ fiecare voce odată cu a mea. Şi totuşi, nu e a mea, căci e darul pe care ţi-l fac eu, şi a fost darul pe care mi l-a făcut Tatăl mie, prin Spiritul Său. Sunetul ei va alunga mâhnirea din mintea preasfântului Fiu al lui Dumnezeu, unde nu poate sta. E nevoie de vindecare în timp, căci bucuria nu îşi poate stabili veşnica stăpânire unde mâhnirea îşi are locul.

***

Locul tău nu e aici, ci în veşnicie.

Tu călătoreşti doar în vise, în timp ce stai în siguranţă acasă.

***

Adu mulţumiri fiecărei părţi din tine pe care ai învăţat-o cum să îşi aducă aminte de tine. Aşa aduce mulţumiri Fiul lui Dumnezeu Tatălui său pentru puritatea lui.

-∞-

 


 S. N. Lazarev

Fragment din introducerea în Cartea a cincea din seria  Diagnosticarea Karmei:

Răspunsuri la întrebări

      Înainte de scrierea fiecărei cărți mă îmbolnăvesc. Pânza subțire a destinului meu se rupe și se destramă. Viața devine cu totul imprevizibilă. Încep să mă enervez și să mă supăr. Apoi brusc se instalează liniștea.  Și niciun fel de pierderi, nereușite și evenimente neașteptate nu mă mai ating. Este momentul în care înțeleg că ceea ce fac este inevitabil. Cu cât densitatea informației incluse în carte este mai mare, cu atât acțiunea ei asupra cititorului este mai puternică iar responsabilitatea mea crește dacă această influență se dovedește a fi nefastă. Calitatea informației este dată de apropierea mea față de iubire și Dumnezeu și de neatașarea mea de valorile umane, și în special cele spirituale. Nu doar dragostea pentru bani trebuie oprită ci și atașamentul față de idealuri. Cu cât sunt mai puternice suferințele omului în timpul nenorocirilor, bolilor, și cu cât încearcă mai puțin să depindă de ele îndreptându-se către Dumnezeu păstrând și intensifcând iubirea față de El, cu atât sufletul omului devine mai curat. Fiecare dintre noi într-o măsură sau alta parcurge acest drum. Iar puritatea sufletului în cazul acesta nu este într-atât determinată de cantitatea și profunzimea suferinței cât de concentrarea asupra iubirii divine și de dorința apropierii de ea. 

      Cartea se intitulează ” Răspunsuri la întrebări ” și se prea poate ca mulți să nu primească răspunsuri la ceea ce îi frământă. Bine ar fi dacă oamenii ar înțelege că cel mai de seamă lucru nu este întrebarea sau răspunsul corect. Drumul însănătoșirii este drumul către Dumnezeu. Și aici sentimentele sunt mai importante decât gândurile. Când omul se concentrează nu asupra perceperii drumului adevărat, ci asupra satisfacerii propriei conștiințe, efectul poate fi contrar.

Material video cu S.N. Lazarev răspunzând la întrebările cititorilor:

-∞-


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”

(Curs de Miracole)

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.229-232 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Cap.13(III) – Iubire și frică. Găsirea prezentului.

E o fericire să fii iubit.

E una și mai mare: să iubești.

Cine le are pe amândouă, e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.

( Alexandru Vlahuță)

 timp 1

 

Ideile pe scurt:

 

5. Cele două sentimente

  • Așa cum s-a mai spus în repetate rânduri, nu ai decât două sentimente : iubirea și frica. Iubirea ți s-a dat, frica ai făcut-o. 
  • Fiecare dintre ele e un mod de-a vedea, și lumi diferite se nasc din ele.
  • Iubirea crește pe măsură ce este oferită.
  • Frica îmbracă multe forme și pentru că ai ales-o, ți-ai construit lumea ta privată, o lume pe care numai tu o percepi și o înțelegi, o lume născută din separarea minții tale. Este lumea privată a “somnului”, în care de văzut nu poți vedea decât în “vis”, ce-ai făurit tu.
  • Ți-ai populat lumea ta privată cu figuri din propriul trecut individual.
  • Figurile pe care le găsești acolo sunt așa cum le vezi tu, nu cum sunt în realitate. Sunt figurile semenilor tăi vopsite în culori pe care le-ai ales în funcție de reacțiile pe care le-ai avut tu la ei, fără a ține cont și de reacțiile lor la tine.
  • Cu mintea nevindecată, crezându-te separat, te separi în lumea ta privată unde totul e dezordonat, și unde ce e înăuntru pare să fie și afară.
  • Iubirea nu poate trăi într-o lume separată.
  • Reacționezi cu frică la iubire și te îndepărtezi de ea, pentru că lumea ta e plină de fantasme ale fricii și nu vezi iubirea pe care ți-o oferă semenii tăi. Nu comunici cu nimeni și ești atât de izolat de realitate, de parcă ai fi singur în tot universul. 
  • Ți-e dat să înveți cum să ieși din lumea ta privată. Poți învăța să scapi din această închisoare și să fii liber.
  • Hristos e manifestarea Spiritului Sfânt. El te învață, te ajută și te însoțește pe drumul tău. Apoi, după ce te-ai eliberat, Îl vei ajuta la rândul tău, și astfel vor fi eliberați cu toții din închisorile lor.

***

   Nu căuta viziune prin ochii tăi, căci ți-ai făurit modul de a vedea ca să vezi în întuneric, și în asta ești amăgit. Dincolo de întunericul acesta – și totuși, tot în tine – e viziunea lui Cristos, Care privește totul în lumină. Și El vede pentru tine, ca propriul tău martor al lumii reale. El e manifestarea Spiritului Sfânt, privind mereu lumea reală, invocându-i martorii și atrăgându-i la tine. El iubește, și vrea să extindă, ce vede în tine. Și nu Se va duce înapoi la Tatăl până nu îți extinde percepția chiar până la El. Și acolo percepția nu mai este, căci El te-a readus la Tatăl cu El.

Dincolo de cele mai întunecate vise ale tale, El vede în tine Fiul nevinovat al lui Dumnezeu, iradiind de o desăvârșită strălucire, neumbrită de visele tale.

Spiritul Sfânt e lumina în care Se revelează Cristos. (…) Deoarece au văzut Fiul, s-au înălțat în El la Tatăl. Și vor înțelege totul, căci s-au uitat înăuntru și au văzut, dincolo de întuneric, Cristosul din ei, și L-au recunoscut.

***

6. Găsirea prezentului

  • Să percepi cu adevărat înseamnă să fii conștient de  realitate. Realitatea nu lasă loc pentru nicio greșeală. Asta înseamnă să îți percepi semenii cum sunt acum, pentru că trecutul lor nu are realitate în prezent. Dacă reacționezi la reacțiile tale trecute față de ei, vezi doar chipuri făcute de tine în locul celor reale. 

Întreabă-te dacă e chiar normal să percepi “fostul” ca “acum”. Dacă îți amintești trecutul când îți privești fratele, nu vei fi în stare să percepi realitatea care este acum. Ți se pare “firesc” să îți folosești experiența din trecut ca punct de referință din care să judeci prezentul. Dar e nefiresc… .Când vei învăța să îi vezi pe toți fără nicio referire la trecut, al lor sau al tău după cum îl percepi, vei putea să înveți din ce vezi acum. 

  • A renaște înseamnă a te desprinde de trecut și a privi prezentul fără condamnare.
  • Timpul poate elibera dar și încarcera.
  • Îți anticipezi și îți construiești viitorul pe baza experienței tale din trecut. În felul acesta “aliniezi” trecutul cu viitorul și nu lași miracolul, ce ar putea surveni între ele, să îți dea drumul să renaști. Același miracol îți permite să îți percepi  semenii renăscuți, pentru că nu le mai vezi trecutul, cu greșelile lor cu tot.

***

Judecata și condamnarea sunt lăsate în urmă și, dacă nu le porți cu tine, vei vedea că ai scăpat de ele. Uită-te cu iubire la prezent, căci deține singurele lucruri de-a pururea adevărate. Toată vindecarea stă în el, căci continuitatea lui e reală. (…) Prezentul este de dinainte de-a fi fost timpul, și va fi când timpul nu mai este. (…) Numai trecutul poate separa, și el nu este nicăieri.

Acum e timpul mântuirii, căci acum e eliberarea de timp. Întinde-ți mâna să îți atingi toți frații și atinge-i cu atingerea lui Cristos. În veșnica ta uniune cu ei stă continuitatea ta…. Fiecare voce are rolul ei în cântecul izbăvirii, imnul bucuriei și al recunoștinței pentru lumină, închinat Creatorului luminii.

***

  • Lumina din tine o vei găsi prin cei cărora le-ai dat lumină și iubire. Ei sunt martorii tăi. 
  • A te trezi la Hristos înseamnă a urma legile iubirii din proprie inițiativă.

***

Copil al Luminii, nu știi că lumina e în tine. Dar o vei găsi prin martorii ei, căci – odată ce le-ai dat lumina  – ți-o vor da înapoi. Cei pe care îi vezi în lumină îți aduc tot mai aproape momentul în care vei conștientiza lumina ta. Iubirea duce întotdeauna la iubire. 

Există o lumină pe care lumea aceasta nu o poate da. Dar tu poți să o dai, după cum ți s-a și dat. Iar, când o dai, ea se răsfrânge să te cheme să ieși din lume și să o urmezi. Căci lumina aceasta te va atrage cum nu te poate atrage nimic în lumea aceasta. Și te vei lepăda de lume și îți vei găsi alta. Această altă lume strălucește de iubirea pe care i-ai dat-o tu. (…) Lumina e nelimitată și se împrăștie în toată lumea aceasta cu o tihnită bucurie. 

În somn ești singur și conștiența ți-e limitată doar la tine. De aceea vin coșmarurile. Visezi izolare din cauză că ochii îți sunt închiși. Nu îți vezi frații, și în somn nu poți să vezi lumina pe care le-ai dat-o.  Și totuși legile iubirii nu sunt suspendate din cauză că dormi. Chiar și în somn te-a ocrotit Cristos asigurându-ți lumea reală pentru când te vei trezi. 

***

Eckhart Tolle: Despre Atenție – un mod de a ne ancora în ființa noastră.


 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți, pp.223-228 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


 

Curs de miracole: Cap.12 – Programa Spiritului Sfânt (II)

programa

 

Ideile pe scurt:

 

  • Numai iubirea e puternică.
  • Ești invulnerabil, pentru că ești creat din iubire și porți în tine  iubirea și lumina lui Dumnezeu.
  • Ești egal cu toți semenii tăi și la fel de puternic ca oricare dintre ei.
  • Conștientizarea invulnerabilității duce la înțelegerea faptului că atacul nu are efecte, și la suprimarea nevoii de atac.
  • Cei puternici nu atacă, pentru că și-au recunoscut invulnerabilitatea.
  • Ești întotdeauna prima țintă a atacului tău, pentru că cei asupra cărora l-ai direcționat vor reacționa numai dacă-l vor percepe ca atac. 
  • Ești un student slab atâta timp cât mintea ți-e scindată și crezi în separare.
  • Pentru că ai ales să înveți însă, ai nevoie de un alt profesor decât tine, pentru a “demonta” credința în scindare și separare – asta pentru că dorești să-ți depășești limitele, și nu pot fi depășite atâta vreme cât consideri că poți face acest lucru singur, cu resursele pe care le-ai folosit până acum. Programa ta de studiu – programa eului – s-a dovedit a fi ineficientă.
  • În condiții de învățare corecte, vei deveni un student excelent, și apoi un profesor excelent. Momentan trebuie să demisionezi din rolul de profesor propriu.
  • Sub îndrumarea Spiritului Sfânt și acordându-I atenție deplină, bazându-te pe potențialul de învățare nelimitat pe care-l ai, poți fi condus la Dumnezeu.
  • Eul te învață cum să câștigi lumea întregă pierzându-ți sufletul.
  • Spiritul Sfânt te asigură că nu-ți poți pierde sufletul, dar îți poți pierde conștiența lui.
  • Lumea este o iluzie. Singura realitate e realitatea lui Dumnezeu. Eul face parte din lume, iar Spiritul tău face parte din Dumnezeu. Tu nu ești trup, și nu ești ego. Ești spirit.
  • Spiritul Sfânt îți va aminti de tine și de Tatăl tău, pentru că El e singurul care cunoaște ce ești.
  • Trezirea începe cu retragerea “investițiilor ” din lumea aceasta, iluzorie, și reorientarea lor către realitatea lui Dumnezeu.
  • Din lumea aceasta nu merită să păstrezi decât gândurile iubitoare. Ele constituie singura realitate a lumii, iar singura libertate pe care o mai ai este puterea de decizie.
  • Acceptă viziunea lui Cristos prin ochii tăi, și vezi tot ce vezi cu iubire.
  • Acceptând antrenamentul Spiritului Sfânt, care are aplicabilitate universală, la un moment dat vei știi să reacționezi corect în orice situație. Este momentul în care cunoașterea  va fuziona cu percepția ta corectă. În acel moment, Spiritul tău va fuziona cu Spiritul Tatălui, care se răsfrânge cu iubire asupra ta – propria Sa extensie și propriul Său Fiu.
  • Ce nu poți vedea cu ochii pentru că este invizibil, poate fi recunoscut după efectele pe care le produce. Este cazul Spiritului Sfânt pe care nu-l poți vedea,  dar căruia îi poți simți efectele prin tine. Este cazul capacităților tale pe care nu le știi,  dar în  care poți căpăta încredere observând rezultatele acțiunilor tale.
  • Ce îți permite Spiritul Sfânt să faci utilizându-ți capacitățile, încalcă fiecare lege a lumii și transcende timpul și spațiul.
  • În “Cer” funcția ta împărtășită cu Dumnezeu este să creezi, iar pe pământ funcția ta împărtășită cu Spiritul Sfânt este să vindeci. Alegerea îți aparține.
  • Ce vezi în exteriorul tău, este ce ai pus în interior. De aceea, fie proiectezi în exterior frică, atac, conflict, ură, separare,  fie extinzi iubire, pace și unitate. În interior vei găsi însă ceea ce dorești să fie, în funcție de călăuza pe care ai ales-o : eul sau Spiritul Sfânt.
  • Când în interiorul tău vei vrea și vei vedea iubire, aceasta va deveni manifestată și în exterior. Iar iubirea atrage iubire.
  • Oferă iubire și o vei avea.
  • Oferă atac, și iubirea va rămâne ascunsă, pentru că nu poate trăi decât în pace.
  • Marele tău  “handicap” este că nu înțelegi iubirea desăvârșită. ( Vezi exercițiul 127: aici )
  • Deși realitatea minții tale e cea mai frumoasă și grandioasă creație a lui Dumnezeu, capabilă să îți aducă pacea pe care ai menirea să o împărtășești, pentru că nu o recunoști, nu o vezi. E posibil să vezi în interior altceva, care nici măcar nu are realitate, dar care e în stare să te sperie și să te facă să te temi de Dumnezeu.
  • Te temi încă de Dumnezeu pentru că deși L-ai chemat, iar El ți-a răspuns prin Hristos și prin Spiritul Său Sfânt, nu renunți încă la lumea ta. Acceptă numai lumea reală a lui Dumnezeu! Dă drumul lumii tale iluzorii, pentru că trebuie să faci o alegere! Nu poți trăi în două lumi. ( Vezi exercițiile 128-130 care vor urma.)
  • Să nu uiți că Tatăl tău ți-a ascuns Sinele la loc sigur în Sinele Lui, și te ține departe de gândurile tale distructive până când vei alege să te trezești și să-ți amintești cine ești.
  • Îți vei aminti atunci când vei renunța să controlezi realitatea, pentru că cine nu se poate controla pe sine, nu poate aspira la controlul universului. 

 

-∞- 

5: Programa sănătoasă.

 

Iubirea, atacul, invulnerabilitatea.

 

Numai iubirea e puternică. Cei puternici nu atacă pentru că nu văd ce nevoie au să o facă. Înainte de-a fi putut să îți intre în minte ideea de atac, precis te-ai perceput slab. Din cauză că te-ai atacat te vezi slăbit. Considerându-te mai slab decât frații tăi încerci să “egalizezi” situația pe care ai făcut-o.

Iată de ce recunoașterea propriei tale invulnerabilități este atât de importantă pentru refacerea sănătății tale mintale. Căci, dacă îți accepți invulnerabilitatea, recunoști că atacul nu are efect. Odată ce îți dai seama de acest lucru, nu vei mai vedea niciun rost în atac, căci e limpede că nu funcționează și că nu te poate proteja. Dacă atacurile tale asupra ta nu au reușit să te slăbească înseamnă că mai ești puternic. Și nu e nevoie, așadar, să “egalizezi” situația ca să îți stabilești puterea.

Ești întotdeauna prima țintă a atacului tău, căci alții reacționează la atac numai dacă îl percep.

 

Alegerea programei.

 

Iubirea Spiritului Sfânt este puterea ta, căci nu te poți încrede în propria ta iubire atunci când o ataci. Nu poți învăța ce e iubirea desăvârșită cu o minte scindată, căci o minte scindată s-a prefăcut singură într-un student slab. Ai încercat să faci din separare un lucru veșnic, pentru că ai vrut să reții caracteristicile creației, dar cu propriul tău conținut. Creația însă nu ține de tine iar studenților slabi trebuie să li se predea într-un mod special.

Ai literalmente niște handicapuri care te împiedică să înveți. Priceperea ta de a învăța e atât de deteriorată pe alocuri, încât nu poți progresa decât sub îndrumarea constantă și răspicată a unui Profesor Care poate transcende resursele tale limitate. El devine Resursa ta, pentru că de la tine nu poți învăța. Studenții slabi nu sunt buni de ales ca profesori, nici pentru ei nici pentru altcineva. Nu le-ai cere tocmai lor să întocmească programa prin care își vor putea depăși limitele. Dacă ar înțelege ce e dincolo de ele nu ar fi handicapați.

Nu cunoști semnificația iubirii, și acesta este handicapul tău.

Am spus că regula eului este  “Caută și nu găsi”. ” Încearcă să înveți, dar să nu reușești”.

Fiecare mijloc autentic de predare, fiecare veritabilă îndrumare și fiecare ghid rațional ce îți poate arăta cum să înveți vor fi greșit interpretate, din moment ce servesc cu toate la facilitarea învățării la care se opune această programă ciudată – programa eului. Un obiectiv suplimentar al acestei programe este să înveți cum să nu depășești scindarea. Și  nu vei depăși scindarea în această programă, căci tot ce o să înveți va fi în folosul ei. (…) Dar, poate nu îți dai seama, nici acum, că există un lucru pe care vrei să îl înveți și că îl poți învăța, pentru că ai ales să îl înveți.

Tu, care ai încercat să înveți ce nu vrei, ar trebui să prinzi curaj, căci – deși programa pe care ți-ai stabilit-o singur e de-a dreptul deprimantă -, dacă o privești, e ridicolă doar.

Demisionează acum din rolul de profesor propriu. Nu e o demisie ce duce la depresie. E doar rezultatul unei sincere evaluări a tot ce te-ai învățat până acum și a consecințelor ce au decurs din urma învățării.  În condiții de învățare potrivite, – pe care nu le poți nici furniza nici înțelegevei deveni un excelent student și un excelent profesor. Dar nu ai devenit încă și nu vei deveni până ce întreaga situație de învățare nu devine exact opusul celei pe care ai stabilit-o. 

Înțeles corect, potențialul tău de-a învăța este nelimitat pentru că te va duce la Dumnezeu. Poți preda calea care duce la El și o poți învăța, dacă urmezi profesorul Care o cunoaște.

Trebuie doar să acorzi atenție deplină. Restul ți se va da.

 

6. Viziunea lui Cristos.

 

Eul încearcă să te învețe cum câștigi lumea întreagă și să îți pierzi sufletul. Spiritul Sfânt te învață că nu îți poți pierde sufletul și că nu există câștig în lume, căci de la sine nu aduce profit. A investi fără profit, înseamnă a te sărăci cu siguranță, iar costurile sunt mari. Nu numai că nu e profit în această investiție, dar te și costă enorm de mult. Căci, negând realitatea ta, investiția aceasta te costă realitatea lumii și  nu îți dă nimic în schimb. Nu îți poți vinde sufletul, dar îți poți vinde conștiența lui. Nu îți poți percepe sufletul, dar nu îl vei cunoaște cât timp percepi altceva ca fiind mai valoros.

Spiritul Sfânt e puterea ta pentru că nu te cunoaște decât ca spirit. E cât se poate de conștient de faptul că nu te cunoști și de felul în care te poate învăța să îți amintești ce ești.(…) Aducându-și mereu aminte de tine, El nu te poate lăsa să îți uiți valoarea. (…) Dumnezeu e în memoria ta datorită Lui. Tu ai ales să îți uiți Tatăl, dar nu vrei să o faci cu adevărat și, de aceea, poți decide altfel. Așa cum a fost decizia mea, tot așa e și a ta.

Nu vrei lumea. Singurul lucru de valoare din ea e acea parte din ea pe care o privești cu iubire.

Corecția e pentru toți cei ce nu pot să vadă. A deschde ochii celor orbi e misiunea Spiritului Sfânt, căci știe că nu și-au pierdut vederea, ci doar dorm. El îi va trezi din somnul uitării la reamintirea lui Dumnezeu. Ochii lui Cristos sunt deschiși; El va privi ce vezi cu iubire dacă accepți ca viziunea Lui să fie a ta. Spiritul Sfânt păstrează viziunea lui Cristos pentru fiecare Fiu de-al lui Dumnezeu care doarme. (…) El îți va arăta lumea reală pentru că Dumnezeu ți-a dat Cerul. Prin El, Tatăl tău Își cheamă Fiul să își aducă aminte. Trezirea Fiului Său începe cu investiția lui în lumea reală, și prin asta, va învăța să reinvestească în el însuși.

Odată ce vei vedea lumea reală – și o vei vedea, cu siguranță – , îți vei aduce aminte de Noi. Dar trebuie să înveți cât te costă somnul și să refuzi să plătești acel cost. Numai atunci vei hotărî să te trezești. Și atunci, lumea reală îți va sări în ochi, căci pe Cristos nu L-a luat niciodată somnul. El așteaptă să fie văzut căci nu te-a pierdut din vedere niciodată. El privește liniștit lumea reală, pe care vrea să o împărtășească cu tine. … Spiritul Sfânt îl va conduce pe fiecare acasă la Tatăl său, unde Cristos așteaptă ca Sine al Fiecăruia.

Fiecare copil de-al lui Dumnezeu e una în Cristos, căci ființa lui e în Cristos, după cum a lui Cristos e în Dumnezeu. (…) Când Spiritul Sfânt te va conduce în final la Cristos, percepția va fuziona în cunoaștere din cauză că percepția va deveni atât de sfântă, încât transferul ei în sfințenie va fi doar extensia ei firescă. Iubirea se transferă în iubire fără nicio perturbare, căci amândouă una sunt. Pe măsură ce percepi tot mai multe elemente comune în toate situațiile, transferul antrenamentului sub îndrumarea Spiritului Sfânt sporește  și se generalizează. Treptat, înveți să îl aplici la tot și la toate, căci are aplicabilitate universală. Odată ce ai realizat asta, percepția și cunoașterea devin atât de similare, încât împărtășesc unificarea legilor lui Dumnezeu.

La altarul lui Dumnezeu, sfânta percepție a Fiului lui Dumnezeu devine atât de luminată, încât lumina se revarsă în ea șuvoaie, iar spiritul Fiului lui Dumnezeu se răsfrânge în mintea Tatălui și devine una cu ea. Cu multă blândețe, Dumnezeu se răsfrânge asupra Lui Însuși, iubindu-și extensia care e Fiul Său.

 

7. Privirea lăuntrică.

 

Miracolele demonstrează că învățarea a avut loc sub corecta îndrumare, căci învățarea e invizibilă și ce s-a învățat se poate recunoaște numai după rezultate. Generalizarea ei e demonstrată pe măsură ce o folosești în tot mai multe situații. Vei recunoaște că ai învățat că miracolele nu au o ordine a dificultății când le aplici la toate situațiile. Nu există situație la care miracolele să nu se aplice și, aplicându-le la toate situațiile vei dobândi lumea reală. Căci, în această percepție sfântă vei fi întregit, iar ispășirea se va răsfrânge, din acceptarea ei pentru tine însuți, la toți cei pe care ți-i trimite Spiritul Sfânt să-i binecuvântezi. Toți cei ce sunt în lume trebuie să își joace propriul rol în izbăvirea ei.

Nu poți să vezi ce este invizibil. Dar, dacă îi vezi efectele, știi că trebuie să existe. Nu îți poți vedea capacitățile, dar capeți încredere în existența lor pe măsură ce acestea îți permit să acționezi. Iar rezultatele acțiunilor tale poți să le vezi. (…) Spiritul Sfânt e invizibil, dar poți vedea rezultatele Prezenței Lui și, prin ele, vei învăța că El există. Ce îți permite El să faci e clar că nu e din lumea aceasta, căci miracolele încalcă fiecare lege a realității, după cum o judecă lumea aceasta. Fiecare lege a timpului și spațiului, a masei și mărimii ajunge să fie întrecută, căci ce îți permite El să faci e clar mai presus de fiecare dintre ele. 

Fă lucrarea Spiritului Sfânt, căci îi împărtășești funcția. Precum în Cer funcția ta e să creezi, așa și pe pământ funcția ta este să vindeci. Dumnezeu își împărtășește funcția cu tine în Cer, iar Spiritul Sfânt Și-o împărtășește cu tine pe pământ. Cât crezi că ai alte funcții vei avea nevoie de corecții.

Tu vezi ce aștepți să vezi și ce inviți. Eu sunt manifestarea Spiritului Sfânt și, când mă vei vedea o vei face pentru că L-ai invitat pe El. 

De tine depinde ce proiectezi sau ce extinzi, dar trebuie să faci una sau alta, căci e o lege a minții, și trebuie să te uiți înăuntru înainte de-a te uita în afară. Uitându-te înăuntru, alegi călăuza care să îți îndrume vederea. Și apoi te uiți în afară și îi vezi mărturiile. Ce vrei în tine, vei face manifest.

Cât timp percepi lumea ca împărțită nu ești vindecat. Căci a fi vindecat înseamnă a urmări un singur obiectiv. Când vei vrea numai iubire, nu vei vedea altceva. Iubirea se recunoaște și ea prin mesagerii ei. Dacă faci iubirea manifestă, mesagerii ei vor veni la tine pentru că i-ai invitat. 

Puterea de decizie e singura libertate ce ți-a mai rămas ca prizonier al lumii acestea. Poți decide să o vezi corect. Ce ai făcut din ea nu e realitatea ei, căci realitatea ei e numai ce îi dai tu. Nu poți să dai decât iubire la ceva sau cineva și nici nu poți primi decât iubire de la ei. De socotești că ai primit altceva, precis te-ai uitat înăuntru și ai crezut că vezi în tine puterea de-a da altceva. 

Te temi de mine pentru că te-ai uitat înăuntru și te temi de ce ai văzut. Dar nu se poate să fi văzut realitatea, căci realitatea minții tale e cea mai minunată dintre creațiile lui Dumnezeu. Puterea și grandoarea ei ți-ar putea aduce numai pace dacă ai vedea-o cu adevărat. Dacă te temi, precis ai văzut ceva ce nu e acolo. Dar în același loc ai fi putut să mă vezi pe mine și pe toți frațiii tăi, în siguranța deplină a Minții care ne-a creat. 

Când îți vei accepta misiunea de-a extinde pace, vei găsi pace, căci, făcând-o manifestă o vei vedea. (…) Ți-am auzit chemarea și am răspuns la ea, dar nu vrei să te uiți la mine, nici să auzi răspunsul pe care l-ai căutat. Căci nu vrei încă numai asta. (…) Prin ochii lui Cristos numai lumea reală există și numai lumea reală poate fi văzută. După cum decizi, așa vei și vedea .

Când te vei uita înăuntru și Mă vei vedea, va fi pentru că ai decis să manifești adevărul. Și, manifestându-l, îl vei vedea atât în afară, cât și înăuntru. Îl vei vedea în afară pentru că l-ai văzut mai întâi înăuntru. Tot ce vezi în afară e o judecată a ce ai văzut înăuntru. Dacă e judecata ta, va fi greșită, căci judecata nu e funcția ta. Dacă e judecata Spiritului Sfânt va fi corectă, căci judecata e funcția Lui. Îi împărtășești funcția doar judecând ca El, nerezervând nicio judecată pentru tine însuți. 

Amintește-ți atunci, că de câte ori te uiți în afară și reacționezi nefavorabil la ce vezi, te-ai judecat nevrednic și te-ai condamnat la moarte. Pedeapsa cu moartea e obiectivul unic pe care îl are eul, căci te crede un criminal ce merită să moară la fel de mult cât știe Dumnezeu că meriți să trăiești. Pedeapsa cu moartea nu îi iese eului din minte niciodată, căci asta îți rezervă totdeauna în final. (…) Te va chinui cât trăiești, dar ura lui nu va fi satisfăcută până nu mori. Căci distrugerea ta e singura finalitate la care lucrează și singurul final cu care va fi satisfăcut. Eul nu e trădător față de Dumnezeu pe Care a-L trăda este cu neputință, dar este trădător față de tine, cel ce crezi că ți-ai trădat Tatăl. Iată de ce desfacerea vinovăției este o parte esențială a programei Spiritului Sfânt. Căci, cât te simți vinovat, asculți vocea eului care îți spune că l-ai trădat pe Dumnezeu, și că meriți de aceea moarte. Vei crede că moartea vine de la Dumnezeu, și nu de la eu… .

Când ești tentat să cedezi dorinței de moarte, amintește-ți că eu  nu am murit. Îți vei da seama că e adevărat când te vei uita înăuntru și mă vei vdea. (…) Când vei învăța să mă faci manifest, nu vei vedea moarte niciodată. 

 

8. Atracția iubirii pentru iubire.

 

Chiar crezi că îl poți ucide pe Fiul lui Dumnezeu? Tatăl și-a ascuns Fiul la loc sigur în Sinea Lui și l-a ținut departe de gândurile tale distructive. Ataci lumea reală în fiecare zi și în fiecare ceas și în fiecare minut, și totuși ești surprins că nu o poți vedea. De cauți iubirea ca să o ataci, nu o vei găsi niciodată. Ofer-o și va veni la tine, pentru că e atrasă de ea însăși. Oferă însă atac și iubirea va rămâne ascunsă, căci nu poate trăi decât în pace. 

 Datorită iubirii Tatălui tău nu îl poți uita niciodată, căci nimeni nu poate uita ce i-a pus în memorie chiar Dumnezeu. O poți nega dar nu o poți pierde. (…) Dumnezeu vrea din nou să te unească cu tine însuți și nu te-a abandonat la necaz. Îl aștepți doar pe el și habar nu ai de acest lucru. Dar amintirea Lui strălucește în mintea ta și nu poate fi ștearsă. Nu e nici trecută, nici viitoare, fiind eternă pentru totdeauna. 

Nu trebuie decât să ceri această amintire și îți vei aminti. Dar amintirea lui Dumnezeu poate miji doar într-o minte care alege să își amintească și care a renunțat la dorința dementă de-a controla realitatea. Tu, care nu te poți controla nici măcar pe tine, nu ar trebui să aspiri la controlul universului. Privește însă ce ai făcut din el și bucură-te că nu e așa. 

Fiul lui Dumnezeu nu te mulțumi cu nimicul! (…) Tot ce ai plăsmuit nu a fost nicicând și este invizibil pentru că Spiritul Sfânt nu îl vede. Dar ce vede El e al tău și îl vezi și, prin viziunea Lui percepția ți-e vindecată. Ai făcut invizibil singurul adevăr pe care îl conține lumea aceasta. Prețuind nimicul, ai căutat nimicul. Făcându-ți-l real l-ai și văzut. Dar el nu există.  Iar Cristos ți-e invizibil din cauza a ce ți-ai făcut vizibil. 

Nu contează însă câtă distanță ai încercat să pui între conștiența ta și adevăr. Fiul lui Dumnezeu poate fi văzut … . Spiritul Sfânt îl privește și nu vede altceva în tine. El și-a adus aminte de tine pentru că nu Și-a uitat Tatăl. Tu ai privit irealul și ai găsit deznădejde. (…) Ce nu ți-a dat Dumnezeu nu are putere asupra ta, iar atracția iubirii pentru iubire rămâne irezistibilă. Căci e funcția iubirii să le unească în sânul ei pe toate și să le țină laolaltă pe toate. 

Lumea reală ți-a fost dată în schimb iubitor pentru lumea pe care ai făcut-o și pentru cea pe care o vezi. Ia-o dar din mâna lui Cristos și uită-te la ea. (…) Nimicul va deveni invizibil, căci ai văzut cu adevărat, în sfârșit. Percepția izbăvită e tradusă ușor în cunoaștere, căci numai percepția e capabilă de greșeală. Corectată fiind ea cedează locul cunoașterii, care e de-a pururi, singura realitate. Ispășirea nu e decât calea de întoarcere la ce nu ai pierdut niciodată. 

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole – Text, pp.203-2012 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.