Curs de miracole:191-Sunt sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuși.

deepak chopra

 

      Vorbeam acum ceva vreme în cadrul unei ședințe de coachig-NLP cu cineva care, profund dezamăgit  de această țară,  dorea să plece, gândind că nimic din ce se întâmplă aici nu-i poate aduce siguranța și schimbarea de care are nevoie în viața lui. Pentru a-l ajuta pe client să  descopere dacă este sau nu potrivit să facă acest pas, am folosit o tehnică ce presupune ca tu, în calitate de client, să inviți în mod virtual la discuții trei persoane care ți-ar putea fi mentori, să intri în pielea lor și să le pui întrebările la care ai nevoie de răspunsuri. Ei bine, unul dintre mentori, i-a răspuns clientului meu să-și cerceteze cu atenție sufletul. La final, când a  centralizat sfaturile primite într-o listă am observat că tocmai această cercetare a sufletului a fost printre ultimele ce au fost luate în considerație. Clientul meu a fost mult mai atent la sfaturile ce-l îndemnau la o cercetare mentală a situației.

      Lecția de astăzi din Curs de miracole și conexiunea pe care am făcut-o cu lucrarea doctorului Deepak Chopra pot aduce un plus de încredere în faptul că atunci când îți asculți sufletul, toate merg bine.

      Cei mai mulți dintre noi văd lumea ca pe o temniță din care nicicând nu pot evada cu adevărat. Uneori, cu speranța că evadarea este posibilă, părăsim un loc în speranța că ne vom găsi liniștea în altul; părăsim o țară în speranța că vom fi fericiți altundeva. Problema nu este dacă rămânem aici sau plecăm în altă parte, pentru că nicio decizie nu este bună sau rea; ea este cea mai potrivită decizie pentru persoana respectivă în acel moment al vieții ei. Mai devreme sau mai târziu însă, vedem că oriunde ne-am afla, atâta timp cât ne căutăm împlinirea în lucruri exterioare, fie că este  societatea, fie că sunt relațiile, cariera, poziția socială, etc, împlinirea nu va veni niciodată cu adevărat, pentru că nu ține de niciunul dintre aceste lucruri.  Așa că încet, încet, afirmațiile din Curs încep să capete sens: oriunde îți întorci privirea nu vezi decât o lume rea, cuprinsă de frică, speriată de propriile fantasme, sălbatică, lipsită de orice rațiune, oarbă și înnebunită de ură.

      Pentru cineva care se agață cu disperare de lumea exterioară, veșnic imperfectă, nu există imagine care să nu confirme urâțenia ei, nu există sunet care să nu-i adeverească dizarmonia și fragilitatea, nu există respirație care să nu-l apropie cu încă un pas de moarte, și nici speranță care să nu  se năruiască în lacrimi.

      Acceptă-ți imperfecțiunea și vei fi imperfect. Acceptă-ți neputința și vei fi neputincios, respinge-ți adevărata Identitate și vei fi un nimeni în necuprinsul universului. Căci, cine ești tu și ce ai făcut de ai o asemenea lume? Ești fiul pământului, țărână din țărână, fără suflare de viață, sau Fiul lui Dumnezeu veșnic așa cum te-a creat El? Dacă-ți negi Identitatea, nu vei scăpa de nebunia lumii și de frica morții. Dacă te întorci înăuntrul tău, la sufletul tău veșnic luminos și sfânt, îți dai seama că lumea poate să dispară într-o clipită, țările să se destrame, războaiele să se dezlănțuie în lungul și în latul pământului, ura să pândească la orice colț de stradă – căci nimic din ce e trupesc și lumesc nu te poate clinti din ceea ce ești tu în adâncul sufletului tău. Nu poți să suferi, nu poți fi cuprins de dureri, nu poți să înduri pierderi, căci în esența ta ai toată bogăția, lumina, integritatea și sprijinul de care ai nevoie pentru a-ți continua călătoria.

Neagă-ți propria Identitate, și te apuci să înfrunți universul de unul singur, fără niciun prieten, o infimă părticică de praf împotriva legiunilor dușmanilor tăi. Neagă-ți propria Identitate, și vezi numai rău, păcat și moarte; disperarea smulgându-ți din mână fiecare rămășiță de speranță, nelăsându-ți altceva decât dorința de-a muri.

 

Și totuși, ce e acesta decât un joc de-al tău în care Identitatea poate fi negată? Ești așa cum te-a creat Dumnezeu. Să crezi orice altceva e curată nebunie.

 

Lasă ideea de astăzi să-și găsească un loc printre gândurile tale, și te vei înălța cu mult deasupra lumii și deasupra tuturor gândurilor lumești care o țin prizonieră. Și, din acest loc al siguranței și al eliberării, te vei întoarce și o vei elibera. Căci cel care își poate accepta adevărata Identitate e mântuit cu adevărat. Iar mântuirea lui e darul pe care îl dă tuturor, cu recunoștință față de Cel Ce i-a arătat drumul către fericire, care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra lumii.

 

Un singur gând ca acesta și ești liber: ești sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. (…) Și în gândul acesta, tot ce vezi este total schimbat.

 

Tu, care te percepi slab și fragil, cu speranțe deșarte și vise devastate, născut doar ca să mori, să plângi și să chinuiești, ascultă: ți s-a dat toată puterea în Cer și pe pământ. Nu există ceva care să îți fie cu neputință. Te joci de-a moartea, de-a neputința, jalnic legat de descompunere, într-o lume care nu îți arată niciun pic de milă. Dar, când îi arăți mila ta, mila ei se va răsfrânge asupra ta.(…) Privește lumea din jurul tău și vezi suferința din ea. Nu ți-e dispusă inima să le aducă odihnă fraților tăi istoviți?

 

Ei trebuie să aștepte propria ta eliberare. Stau în lanțuri până nu ești liber. Și nu pot să vadă mila lumii până nu o găsești în sinea ta. Stau în chinuri până nu negi încleștarea ei asupra ta. Și mor până nu îți accepți viața veșnică.

 

Tu ești sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. Amintește-ți asta, și toată lumea este liberă. Amintește-ți asta și Cerul și pământul una sunt.

 ***

      Acestă lecție din Curs de Miracole este – nimic altceva – decât o pagină scrisă altfel dintr-o carte universală ce se rescrie, iar și iar, cu alte cuvinte dar cu același înțeles, de autori ce par a fi diferiți de-a lungul timpului, dar care sunt în esență, cu toții Unul.

      Povestea Paulinei pe care a redat-o Deepak Chopra într-una din cărțile scrise de el, este un exemplu grăitor și foarte pământean al modului în care o ființă umană își poate regăsi Identitatea despre care vorbește Cursul, în cele mai uimitoare și neașteptate moduri:

      Paulina este o femeie de succes în vârstă de 40 de ani. Toți cei care o cunosc spun – unii cu invidie, alții cu neîncredere – că are o viață de vis. Dar nimeni nu știe adevărul, nimeni nu știe care este motivul pentru care totul îi merge bine. Ați auzit bine: TOTUL. În ultimii 20 de ani Pauline nu a avut nicio problemă. Toate lucrurile care altora le-ar părea a fi probleme, în cazul ei se termină în final cu bine. Nu este nici îngâmfată și nici nu zâmbește ironic când spune asta. Ea povestește că totul se leagă de o situație foarte stresantă din viața ei:

Terminasem facultatea, dar nu știam încotro s-o apuc. La 25 de ani, ajunsesem într-un post de funcționar care nu avea nimic de oferit decât siguranță. Am ieșit de câteva ori în oraș, dar nu s-a legat nimic serios. Acestea par niște văicăreli obișnuite și nu arată cât de dezorientată și nemulțumită mă simțeam. Mă trezeam în toiul nopții și trăgeam aer în piept cu disperare, ca cineva care se îneacă.

Nimeni nu a știut cum mă simțeam. Ce să spun? Nimeni nu putea să-mi spună ce se întâmpla de fapt, cel puțin nimeni dintre cunoscuți.

Mă dezintegram în interior. Nu, e prea dramatic. Mă remodelam. Tot procesul trebuie că a durat o perioadă, poate a început în copilărie; am fost foarte credincioasă pe la 10 ani, mă îmbrăcam în negru și mă izolam în pod să citesc Biblia. În fine, nu știam cum să-mi controlez starea de agitație care s-a terminat într-o după-amiază de sâmbătă.

Stăteam lângă ferestră, într-un fotoliu vechi, iar mintea mea alerga. Nu-mi mai amintesc la ce mă gândeam, dar îmi amintesc că m-am întrebat dacă așa își pierd oamenii mințile.(…)

Nu eram agitată. Mă cuprinsese o stare ciudată de calm. Parcă vedeam cum mintea altcuiva galopa din ce în ce mai tare. Dintr-o dată s-a oprit totul. M-am uitat afară la soarele strălucitor și am știut. Tot ce vrei vine la tine. Nu trebuie să faci nimic. Pur și simplu. Nu-mi venea să cred.

Am simțit că cineva îmi vorbește. Dumnezeu? Eul meu superior? Nu aș vrea să dau un nume acelei voci interioare, dar mi-am simțit corpul relaxându-se. Am crezut că voi izbucni în plâns, dar în schimb am răsuflat adânc. O povară uriașă mi s-a ridicat de pe umeri, pe care nici nu știam că o port.

-

La început simțeam o stare de euforie. Am avut încredere totală în ce mi-a spus vocea. Am văzut totul în roz. Știi, nu mă mai temeam. Oamenii nu-și dau seama, dar frica întotdeauna stă la pândă într-un colț, precum carii în lemnărie. Când dispare, lumea întreagă se luminează.

Faza aceea a durat doar câteva săptămâni. Am coborât din nori. Redevenisem eu însămi. Ai crede că aici s-a sfârșit totul. Dar schimbarea a fost reală. Au încetat să mi se mai întâmple lucruri rele. Am început să iau hotărâri bune. Viața mea nu mai era plină de crize și drame. Au început și alții să observe că aveam o viață minunată.

      Așa cum spune fără să clipească chiar Pauline și cum remarcă și Deepak Chopra în comentariile ulterioare, divinitatea  a avut un rol covârșitor în schimbarea vieții acestei femei.

      Ce s-a întâmplat de fapt, a fost că Pauline s-a reconectat brusc la sufletul ei, omul s-a reunit cu Fiul lui Dumnezeu din el, și-a regăsit Identitatea. Vocea pe care a auzit-o nu venea din afara ei, căci era voca sufletului. ” Mai degrabă, și-a auzit mintea punând în cuvinte o schimbare a conștiinței ” – spune dr. Chopra. Și tot el, mai spune:

Imaginează-ți că ești prins între două forțe. Una dintre ele, forța educației, te împinge spre o viață de efort și luptă. Cealaltă, forța sufletului, te împinge spre o viață fără efort. Lupta dintre cele două se dovedește a fi extrem de nedreaptă, pentru că prima forță este sprijinită din spate de o alianță extrem de puternică. Toată lumea acceptă că viața e grea, și prin urmare societatea îți cere să ții pasul, nu numai în vorbă și faptă, dar și în gândurile care îți trec prin minte. Căci gândurile tale nu îți aparțin. Ai asimilat o sută de voci dn jurul tău – familie, prieteni, mass – media, societate în general și acum ele îți vorbesc din interiorul minții.

Comparativ cu această alianță puternică, sufletul nu are nicio putere vizibilă. Nicio voce din capul tău nu-ți vorbește despre el. Iar alții nu au cum să îți vorbească, pentru că este ceva prea intim. Am văzut că energia poate fi deblocată de conștiință, dar conștiința sufletului e atât de rafinată, încât energia pe care o deblochează e incredibil de fină. Cu atâtea împotriviri, cum reușește sufletul să exercite vreo forță? Răspunsul e incredibil de simplu. Sufletul ești tu. Forțele din exterior creează o presiune constantă, și o perioadă scurtă semnalele sufletului vor fi blocate. Dar până la urmă nu te poți ignora. Fiind tot timpul prezent, sufletul tău poate aștepta oricât e nevoie.

Poți să faci un experiment simplu ca să-ți dovedești asta. Ia un alt lucru prezent întotdeauna: respirația. Îți poți ignora respirația ore întregi. Își continuă ritmul fără încetare, fără să atragă niciodată atenția asupra ei. Acum stai liniștit și încearcă să-ți ignori respirația. Fă un efort conștient să o oprești. Nu poți. Odată ce atenția ți-a fost atrasă de respirație, s-a produs o schimbare. Într-un final, bineînțeles, mintea va rătăci din nou. Vei uita din nou de respirație. Dar asta nu o schimbă cu nimic. La fel ca sufletul, respiarția își poate permite să aștepte, fiindcă e întotdeauna prezentă, cât timp ești în viață.

În cazul Paulinei, ce s-a întâmplat de fapt nu a fost o epifanie în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu din Ceruri nu a observat-o dintr-o dată și i-a trimis personal o telegramă. Ci ea și-a observat sufletul, la fel cum îți dai seama că respiri. În sine, aceasta nu este o experiență singulară. Fiecare dintre noi trăiește momente când alunecă pe nesimțite într-o stare superioară a conștiinței. Șmecheria e să reușești apoi să îți împiedici mintea să mai rătăcească. Pauline a reușit ceva rar: Și-a observat sufletul și apoi nu și-a mai luat atenția de la el. Sufletul a rămas cu ea, și de aceea viața ei a devenit una ” de vis”.

       De unde știm că suntem conectați la sufletul nostru? Foarte simplu:

  • Totul ne merge ușor.
  • Ne simțim liniștiți și în siguranță.
  • Găsim răspunsuri clare.
  • Totul se leagă perfect.
  • Ne simțim stăpâni pe situație.
  • Nu întâlnim obstacole.
  • Suntem concilianți cu cei de alte opinii.
  • Nu respingem nicio posibilitate.
  • Nu ne judecăm pe noi sau pe alții.
  • Ne simțim împliniți.

      De unde știm că am pierdut conexiunea cu sufletul? la fel de simplu:

  • Lucrurile merg greu.
  • Suntem derutați și nesiguri.
  • Nu găsim răspunsuri clare. Oscilăm tot timpul.
  • Totul este confuz.
  • Ne simțim depășiți de situații.
  • Întâlnim multe obstacole.
  • Suntem măcinați de contradicții interioare.
  • Ne e greu să găsim soluții de ieșire.
  • Ne învinovățim pe noi și pe alții.
  • Ne simțim neîmpliniți. Probabil că ne lipsește ceva.

      Ce face Cursul de Miracole? Restabilește legătura cu sufletul.

      În primăvara lui 2014, la puțin timp după ce am început să studiez cursul, cineva mă întreba dacă simt un efect în viața mea, dacă merită efortul de a-l parcurge. Atunci era prea devreme să răspund la întrebare. Acum, după aproape  2 ani, pot să spun clar:

      Efectul este garantat dacă ai răbdare și voință să-l parcurgi până la capăt. Elementele de recunoaștere a legăturii cu sufletul enumerate mai sus sunt prezente de atunci în viața mea. S-a creat un lanț de evenimente la care nici nu visam în urmă cu un an. Atunci când calculele exagerate ale minții sunt îndepărtate și ideile preconcepute anulate, multe lucruri devin posibile. Dar, așa cum spune și Cursul,  călătoria abia acum începe. Iluziile vin doar ca să plece, și pleacă doar ca să vină apoi din nou. Diferența este că acum știi ce ai de făcut. Te întorci la sufletul tău ori de câte ori simți că aluneci în cel de-al doilea șir de “simptome ale deconectării”. Atunci când guști din nectarul bucuriei fără să ai motiv, când te simți stăpân pe tine chiar dacă lumea pare să se dărâme în jurul tău, cu greu mai poți ceda ispitei să te dezlipești de sufletul tău și de Fiul lui Dumnezeu din tine.

Cu drag !


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fii complet relaxat.

Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: Ex.163-Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.

nu există moarte

      “Nu există moarte” – o idee care devine din ce în ce mai credibilă și pentru cei mai sceptici dintre noi. Dar de la o idee mai mult sau mai puțin acceptată până la conștientizarea directă și deplină a vieții de dincolo de trup este cale lungă. Căci a fi conștient de Viață, a fi sigur că – dincolo de lumea văzută și dincolo de trup – nu ești doar o biată entitate cuprinsă de somnul inconștient al uitării, înseamnă a te trezi și a învia, iar învierea are loc aici și acum. Ce folos că ești viu în veșnicie, dacă nu ești conștient de viața ta, căci moartea nu pare a fi decât un lung somn în deplină inconștiență de Sine, fie că ești încă în trup, fie că nu.

      În dialogurile purtate cu Gwedoline Jarczyk, Raimon Panikkar – unul dintre cei mai mari teologi creștini ai secolului XX, născut dintr-o mamă catolică și un tată hindus – oferă răspunsuri teologice la câteva întrebări legate de moarte și înviere. El explică de ce Viața nu este sinonimă cu viața biologică, de ce învierea nu are, deci, nicio legătură cu învierea trupului, fiind o înviere a conștienței de sine cât încă ești în trup. Sugerează discret că învierea nu înseamnă nici trecerea din corpul fizic în celelalte corpuri subtile ale ființei ( astral, energetic, mental, etc.) Experimentarea  posibilităților și libertăților pe care ni le oferă acestea nu au legătură cu trezirea la Viață, cu dizolvarea în Oceanul Divin în scopul reîntregirii și regăsirii Sinelui întreg, unic, nedivizat.

  • În ce fel înțelegeți învierea?     

      Învierea poate începe după moarte, dar nu învierea trupului fiindcă acest trup nu va mai fi.

      Dacă învierea creștină nu este ceva care are loc “hic et nunc”, aici și acum, ea nu este învierea trupului. Această înviere nu trebuie împinsă într-un după. Viața veșnică nu vine după timp. Viața veșnică nu are durată, nu este temporală și  nu ține de economia timpului. Adesea ne înșelăm asupra acestui punct, atât în filozofie cât și în mistică. Timpul este văzut ca un fel de autostradă care ne-ar conduce în cer; este culmea simplificării. Să ne gândim că eternitatea este un timp care nu încetează niciodată este chiar lipsit de sens. Să confundăm “bios” cu “zoe”, altfel spus “biologicul” cu “viața” profundă, care este cea pe care ne-o făgăduiește Cristos, reprezintă o eroare exegetică de prim ordin, care ar deforma lectura Evangheliilor. Isus nu făgăduiește niciodată “bios”-ul veșnic, ci făgăduiește viața, “zoe”, veșnică; or, ea este de un alt ordin decât această “viață” individualistă de care poate da socoteală o “biografie”: “zoe” este viața, este viața noastră în măsura în care ea depășește orice individualism, orice grijă a destinului individualist. (…)

   Un teolog german, Fridolin Stier, un om înțelept și umil, și-a consacrat viața traducerii Noului Testament. La el am găsit cea mai bună interpretare a ceea ce numim de obicei “viața veșnică”. El vorbește într-adevăr, de “viață nesfârșită”… . Or, această viață infinită nu vine după viața finită; ea este dimensiunea de profunzime chiar a acestei vieți. Este motivul pentru care dacă nu îmi trăiesc “acum” învierea, nu o voi trăi niciodată. Este posibil să avem acolo o altă viață; este o problemă cosmologică; dar viața veșnică nu este continuarea vieții temporale.

      O frază a lui Simeon Noul Teolog spune acest lucru pe scurt: cei care nu trăiesc viața veșnică aici și acum trebuie să fie convinși că nu o vor trăi niciodată. Viața veșnică nu este un viitor (în sensul temporal), ea este aici și acum sau nu este. Veșnicia nu este decât cealaltă față a temporalității. Așadar cel care nu trăiește veșnicia în clipa prezentă, nu se va bucura niciodată de viața veșnică. Sfântul Ioan pune aceasta chiar în gura lui Isus: “Eu am venit pentru ca oamenii să aibă viața și să o aibă din belșug.”(In 10,10) Aceasta este învierea: ea se joacă în chiar această clipă. Învierea trupului nu este viața corpurilor care nu vor mai fi corpuri, care vor trece prin ziduri și se vor bucura de o mulțime de alte posibilități! Trebuie să descoprerim Viața în viață. Bineînțeles, acest “hic et nunc” despre care vorbesc ține de o “tempiternitate” perceptibilă cu cel de-al treilea ochi, în armonie cu ceilalți doi ochi.

  • Ce înseamnă, așadar, trecerea prin moarte? Se mai poate vorbi de un “după moarte”?

       Am găsit un exemplu care are șansa să-i convingă pe unii; este vorba de o metaforă pe care am descoperit-o deopotrivă în lecturile persane, indiene, creștine, evreiești; aceea a picăturii de apă. Noi suntem picături de apă. Ce se întâmplă cu picătura de apă când eu mor? Picătura dispare. Cade în pelagos-ul infinit al mării. Dumneavoastră veți dispărea? Dar ce sunteți în realitate, picătura de apă sau apa picăturii? În timpul vieții noastre muritoare trebuie să ne realizăm ca apă și nu numai ca picătură.

      Picătura este locul luptelor mele, al căderilor și al victoriilor mele – a tot ceea ce îmi provoacă bucurie și suferință într-un mod imediat. Dar dacă mă realizez în manieră autentică, dacă mă aflu în ascultarea realității care sunt eu în profunzime, sunt apă. Ce se întâmplă cu apa când picătura încetează să mai fie?  Nimic. Ea nu încetează să fie ceea ce este. Picătura cade în mare, dar apa nu dispare odată cu acest fapt. Sigur, nu pot să o mai diferențiez de ceea ce este în exterior; dar, trăită în interior, dacă pot spune, această apă nu încetează să fie apă – apa “mea”, apa care sunt eu. Această apă este unică. Nicio primejdie să mă dizolv. Aici este misterul personalității care nu trebuie confundată cu individualitatea.

  • Mai există un loc pentru frica de a muri?

      Personal, pot spune că nu îmi este frică să mor. Câtuși de puțin. Într-adevăr, dacă încep să mă realizez cu adevărat, să mă descopăr ca apă, ca ființă divină adică, dacă, în termeni creștini, mă știu fiu al lui Dumnezeu – fiindcă, așa cum o spune Cristos, toți suntem – atunci ce se petrece? Nimic. Dimpotrivă. Dacă dispare ceea ce mă face să sufăr acum – limitele mele, realitatea superficială a picăturii care sunt – apa este acolo și rămâne. Învierea nu va fi altceva decât să ne descoperim apă, fiind totuși picături. La această oră, suntem totuși picături; nu spun, așadar că sunt deja brahman. Nu, sunt o picătură, dar o picătură de apă; și ceea ce contează în mine este apa. Această apă, ca picătură, este, desigur, diferită de a dumneavoastră, dar nu în măsura în care este apă. Nu suntem două ape distincte, ci există o singură apă, identică cu ea însăși, identică apei care, ca apă, este numai apă – divină. O natură divină în persoane umane. Iată misterul lui Cristos – și al Treimii.

(Raimon Panikkar: “Între Dumnezeu și cosmos – o viziune non-dualistă a realității”; Ed. Herald, București, 2006.)

 ***

Curs de miracole: “Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber.”

 

Moartea e un gând care ia multe forme, adesea nerecunoscute. Ea poate să apară ca tristeţe, frică, nelinişte sau îndoială; ca lipsă de credinţă şi de încredere; preocupare pentru trupuri, invidie şi toate formele în care dorinţa de-a fi cum nu eşti poate veni să te tenteze. Toate aceste gânduri sunt doar reflecţii ale venerării morții ca mântuitoare şi eliberatoare.

-

Întrupare a fricii, gazda păcatului, dumnezeu al celor vinovaţi şi stăpânul tuturor iluziilor şi amăgirilor, gândul morţii pare într-adevar puternic. Căci pare să ţină toate făpturile în mâna ei uscată; toate speranţele şi dorinţele în încleştarea ei funestă; toate obiectivele percepute doar în ochii ei nevăzători. Firavii, neputincioşi şi boInavi se închină în faţa imaginii ei, socotind că doar ea este reală, inevitabilă, demnă de încrederea lor. Căci numai ea va veni cu siguranţa. Cu excepţia morţii, totul e considerat nesigur, prea repede pierdut oricât de greu ar fi de obţinut, incert ca rezultat, capabil să inşele speranţele pe care le-a trezit cândva şi să lase în urmă gustul prafului şi al cenuşii, în locul aspiraţiilor şi al viselor. Numai pe moarte se poate conta. Căci va veni cu paşi siguri când îi vine timpul să sosească. Şi nu va pregeta nicicând să ia ostatică viaţa toată.

-

Chiar vrei să te închini unor astfel de idoli? Aici, puterea şi tăria lui Dumnezeu sunt percepute într-un idol făcut din pulbere şi praf. Aici, opusul lui Dumnezeu e proclamat stăpânul creaţiei întregi mai puternic decât Voia de viaţă a lui Dumnezeu, nesfârşirea iubirii şi constanţa desăvârşită şi imuabilă a Cerului. Aici, Voia Tatălui şi a Fiului e definitiv înfrântă, şi pusă la loc de odihnă sub piatra funerară pe care a aşezat-o moartea pe trupul sfântului Fiu al lui Dumnezeu. Nesfânt în înfrângere, el a devenit ce l-a vrut moartea. Epitaful lui, pe care l-a scris moartea însăşi, nu îi dă nume, căci s-a făcut ţărână, pulbere şi praf. Nu spune decât atât: “Aici zace un martor că Dumnezeu e mort”. Și scrie asta de repetate ori, în timp ce adoratorii ei consimt şi, îngenunchind cu fruntea la pământ, şoptesc cu teamă că aşa este.

-

E imposibil să te închini sub orice formă morţii şi să alegi totuşi câteva pe care să nu le cultivi şi pe care să încerci chiar să le eviţi, în timp ce mai crezi în celelalte. Căci moartea e totală. Ori mor toate lucrurile, ori trăiesc toate şi nu pot muri. Nu e posibil niciun compromis. Căci aici vedem din nou o poziţie evidentă, pe care trebuie să o acceptăm dacă vrem să fim sănătoşi la minte: ce contrazice un gând chiar întru totul nu poate fi adevărat decât dacă opusul lui se dovedeşte a fi fals.

-

Ideea morţii lui Dumnezeu e atât de absurdă, încât şi demenţilor le vine greu să o creadă. Căci presupune că Dumnezeu a fost odată viu şi a pierit cumva; ucis, pesemne, de cei ce nu au vrut ca El să supraviețuiască. Voia lor, superioară ca putere, a putut să o înfrângă pe a Lui, aşa că viaţa veşnică a cedat în faţa morţii. Şi, odată cu Tatăl, a murit şi Fiul.

-

Celor ce venerează moartea probabil că le este frică. Şi totuşi, pot gînduri ca acestea să fie înfricoşătoare? Dacă ar vedea că nu cred decât aşa ceva, ar fi eliberați pe loc. Şi asta le vei arăta azi. Nu există moarte, şi renunţăm la ea acum în fiecare formă, spre mântuirea lor şi a noastră, totodată. Dumnezeu nu a făcut moartea. Aşa că orice fomă ia trebuie să fie o iluzie. Iată poziţia pe care o luăm astăzi. Şi , ne e dat să privim dincolo de moarte şi să vedem viaţa.

***

Tatăl nostru, binecuvântează-ne astăzi ochii. Suntem mesagerii Tăi şi vrem să vedem slăvita reflecţie a Iubirii Tale care străluceşte în toate. Noi numai în Tine viețuim şi ne mişcăm. Nu suntem separaţi de veşnica Ta viaţă. Nu există moarte, căci moartea nu e Voia Ta. Şi rămânem unde ne-ai pus Tu, în viaţa pe care o împărtăşim cu Tine şi cu toate făpturile, să fim ca Tine şi parte din Tine de-a pururi. Îţi acceptăm Gândurile ca ale noastre, iar voia noastră e veşnic una cu a Ta. Amin.

***

Moartea nu există – ce au descoperit oamenii de știință moderni cu privire la moarte.

Share Button

Curs de miracole: Ex.161

îngeri

Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu.

(fragment)

 

Astăzi exersăm altfel şi luăm poziţie împotriva mâniei noastre, ca fricile noastre să dispară şi să facă loc iubirii. Iată mântuirea, în simplele cuvinte cu care exersăm ideea de azi.

-

Abstracţia deplină este condiţia firească a minţii. Dar o parte din ea este acum nefirească. Nu vede totul ca un tot unitar. Ci vede în schimb doar fragmente din întreg, căci numai aşa a putut inventa lumea parţială pe care o vezi. Scopul pe care îl urmăreşte toată vederea este să îţi arate ce doreşti să vezi. Tot auzul nu face decât să aducă minţii tale sunetele pe care vrea să le audă.

-

Aşa a fost făcut concretul. Iar acum pe acesta trebuie să îl folosim exerciţiile noastre. I-l dăm Spiritului Sfânt, să îl folosească într-un scop diferit de cel pe care i l-am dat noi. El însă poate să folosească ce am făcut noi, pentru a ne învăţa dintr-un alt punct de vedere, ca să putem vedea un alt folos în toate.

-

Un frate e toţi fratii. Fiecare minte conţine toate minţile, căci fiecare minte e un tot unitar. Acesta este adevărul. Dar oare gândurile acestea limpezesc înţelesul creaţiei? Oare cuvintele acestea îţi aduc claritate deplină? Ce pot părea decât nişte sunete goale; frumoase, poate, corecte ca simţire, însă fundamental neînţelese şi de neînţeles. Mintea care s-a deprins să gândească la concret nu mai poate pricepe abstracţia în sensul că e atotcuprinzătoare. E nevoie să vedem puţin, ca să învăţăm mult.

-

Avem senzaţia că trupul e cel care ne limitează libertatea, ne face să suferim și, în final, ne stinge viaţa. Dar trupurile nu sunt decât simboluri pentru o formă concretă a fricii.

-

Trupurile atacă, dar minţile nu. Gândul acesta, sigur, ne aminteşte de text, unde e subliniat adesea. Iată de ce trupurile devin cu uşurinţă simbolurile fricii. Ai fost îndemnat de multe ori să priveşti dincolo de trup(…) Trupul este ţinta atacului, pentru că nimeni nu se gândeşte că urăşte o minte. Dar cine îndrumă trupul să atace, dacă nu mintea? Care altul ar putea să fie sediul fricii, dacă nu acel ceva care îşi închipuieşte frica?

-

Ura e concretă. Trebuie să existe un lucru de atacat. Un duşman trebuie perceput într-o asemenea formă încât să poată fi atins, văzut, auzit şi, în final, ucis. (…) Frica este nesătulă, consumând tot ce îi vad ochii, văzându-se pe ea în toate, nerezistând tentaţiei de-a se îndrepta împotriva ei înseşi şi de- a se distruge.

-

Cine vede un frate ca un trup îl vede ca simbol al fricii. Şi va ataca, pentru că îşi vede propria frică exterioară sieşi, gata de atac şi urlând să se unească din nou cu el.

-

Iată ce văd ochii trupului în cel pe care Cerul îl îndrăgeşte, îngerii îl iubesc şi Dumnezeu l-a creat perfect. Aceasta e realitate a lui, și în viziunea lui Cristos, minunăţia lui e reflectată într-o formă atât de sfântă şi de frumoasă, încât abia te poţi abţine să nu îngenunchezi la picioarele lui. Il vei lua în schimb de mână, căci eşti ca el în viziunea care îl vede aşa. Atacul la adresa lui ţi-e duşman ţie, căci nu vei perceepe că în mâinile luI i e mântuirea ta. Cere-i doar asta, şi ţi-o va da. Nu îi cere să simbolizeze frica ta.

***

Astăzi exersăm într-o formă pe care am mai încercat-o. Acum eşti mai aproape de-a fi gata, iar astăzi te vei apropia şi mai mult de viziunea lui Cristos.

Conexiuni:

Ex.121 ( despre iertare)

http://www.emilena.ro/curs-de-miracole121122-exercitiile-iertarii/

Ex. 158-159 ( despre viziunea lui Hristos)

http://www.emilena.ro/e-158-159-sa-vezi-lumea-prin-ochii-lui-hristos/

-

Alege-ţi un frate ca simbol al celorlalţi şi cere-i mântuire. Vezi-l mai întâi cât poţi de clar, în aceeaşi formă cu care eşti obişnuit. Vezi-i faţa, mâinile şi picioarele, îmbrăcămintea. Priveşte-i zâmbetul şi vezi gesturile familiare pe care le face atât de des. Gândeşte-te apoi la următorul lucru: ce vezi acum te împiedică să îl vezi pe cel care îţi poate ierta toate păcatele; ale cărui sacre mâini pot scoate cuiele care le străpung pe ale tale şi pot înlătura cununa de spini pe care ţi-ai pus-o pe creştetul însângerat. Cere-i asta, ca să te poată pune în libertate:

-

  • Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu. Vreau să te privesc cu ochii lui Cristos şi să îmi văd în tine nepăcătoşenia desăvârşită.

-

 Priveşte-l acum pe cel pe care l-ai văzut doar carne şi oase, şi recunoaşte că a venit la tine Cristos. Ideea de azi e modul tău sigur de-a scăpa de mânie şi de frică. Fii atent să îl foloseşti imediat, dacă eşti tentat să îţi ataci vreun frate şi să percepi în el simbolul fricii tale. Şi îl vei vedea transformat pe loc din duşman în mântuitor, din demon în Cristos.


Sursa:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.291-293.


Share Button

Curs de miracole: Ex.134 – Să percep iertarea așa cum e.

iertarea 1

***

 Florin Bogardo: Iertarea

 

-∞-

 Nu ești nevinovat în timp, ci în veșnicie. 

-

Ai păcătuit în trecut, dar trecutul nu există.

-

Poți să te cramponezi de trecut numai prin vinovăție.

***

Timpul pare să meargă într-o direcție, dar – când ajungi la capătul lui – se va rula ca un lung covor întins de-a lungul trecutului din urma ta și va dispărea. Cât crezi că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, vei merge pe acest covor crezând că duce la moarte.

****

Îți percepi fratele doar așa cum îl vezi acum. Trecutul lui nu are realitate în prezent… .

-

Reacțiile tale trecute față de el nu mai sunt nici ele; și, dacă reacționezi tocmai la ele, vezi doar un chip al lui făcut de tine, la care ții în locul lui.

-

Întreabă-te dacă e chiar normal să percepi “fostul” ca “acum”. Dacă îți amintești trecutul când îți privești fratele, nu vei fi în stare să percepi realitatea care este acum.

*

( Curs de miracole – Text)

-∞-

Să percep iertarea aşa cum e.

Să recapitulăm astăzi semnificaţia verbului “a ierta”, fiind foarte uşor de distorsionat şi perceput ca ceva ce implică o nedreaptă renunţare la o mânie îndreptăţită, un dar nejustificat şi nemeritat, şi o negare completă a adevărului. Dintr-o astfel de perspectivă, iertarea nu poate să nu fie văzută ca o prostie extravagantă, iar acest curs să pară a lăsa mântuirea la cheremul unei toane.

-

Dificultatea cea mai mare pe care o întâmpini faţă de aplicarea de către tine a iertării veritabile se datorează faptului că încă mai crezi că trebuie să ierţi adevărul, şi nu iluziile. Crezi că a scuza reprezintă o încercare deşartă de ignorare a ceea ce se află acolo, de a trece cu vederea adevărul, într-un efort neîntemeiat de a te amăgi singur, conferind realitate unei iluzii. Acest punct de vedere distorsionat nu face decât să reflecte influenţa pe care o mai are încă ideea păcatului asupra minţii tale, reflectând imaginea pe care o ai despre tine însuţi.

-

Deoarece eşti de părere că păcatele tale sunt adevărate, ai impresia că a scuza înseamnă amăgire. Căci este imposibil să te gândeşti la păcat ca fiind adevărat, şi să nu crezi că iertarea este o minciună. Astfel, iertarea realmente nu este altceva decât un păcat, ca toate celelalte. Ea afirmă că adevărul este fals, zâmbindu-le celor corupţi ca şi cum ar fi la fel de neprihăniţi ca iarba, la fel dacă imaculaţi ca zăpada. (…) Consideră corect ceea ce este evident greşit, şi ia scârboşenia ca pe ceva bun.

-

Dintr-un asemenea punct de vedere, scuza nu este o scăpare. Este un semn în plus că păcatul este de neiertat, putând, cel mult, să fie ascuns, negat sau altfel denumit, căci a scuza este trădare faţă de adevăr. Vina nu poate fi iertată. Dacă păcătuieşti, vina ta este atotdăinuitoare. Cei iertaţi dintr-un punct de vedere din care păcatele lor sunt reale, sunt batjocoriţi ca vai de ei şi de două ori condamnaţi: odată de ei înşişi, pentru ceea ce consideră că au făcut, şi încă o dată de către cei care îi scuză.

-

Tocmai irealitatea păcatului face ca iertarea să fie naturală şi pe de-a-ntregul sănătoasă, o profundă uşurare pentru cei care o oferă, o tăcută binecuvântare acolo unde este primită. Iertarea nu încurajează iluziile, ci le adună graţios, cu un râset uşor, aşternându-le cu blândeţe la picioarele adevărului. Iar acolo ele dispar cu totul.

-

Iertarea este singurul lucru care reprezintă adevărul în toiul iluziilor lumii. (…) Se uită la ei cu ochi liniştiţi, spunându-le doar atât: “Frate ale meu, ceea ce crezi nu este adevărul.”

-

Puterea iertării constă în onestitatea ei, care este atât de incoruptibilă încât vede iluziile ca iluzii, şi nu ca fiind adevărul. (…) Prin capacitatea sa de a trece cu vederea ceea ce nu se află acolo, ea deschide drumul către adevăr, drum ce a fost blocat de către visele vinovăţiei. Acum eşti liber să urmezi calea care ţi-o deschide adevărata ta iertare. Căci dacă un singur frate a primit acest dar de la tine, uşa este deschisă şi pentru tine.

***

Există un mod foarte simplu de a găsi uşa către adevărata iertare şi de o percepe ca fiind larg deschisă, în semn de bun venit. Dacă te simţi ispitit să acuzi pe cineva de vreun păcat, indiferent sub ce formă, nu-i permite minţii să stăruie asupra a ceea ce crezi că a făcut acea persoană, căci înseamnă să te amăgeşti singur. Întreabă-te, în schimb:

-

 

“M-aş acuza eu oare de acest lucru?”

-

Astfel vei vedea alternativele între care ai de ales, în termeni care dau sens alegerii şi îţi păstrează mintea liberă de vinovăţie şi durere, precum Dumnezeu Însuşi a rânduit-o să fie, după cum este ea într-adevăr. Numai minciunile condamnă. Într-adevăr, inocenţa este singurul lucru care există. Iertarea se aşează între iluzii şi adevăr, între lumea pe care o vezi şi cea care se află dincolo de ea; între iadul vinovăţiei şi poarta Cerului.

-

Peste această punte, la fel de puternică precum Iubirea care şi-a întins binecuvântările peste ea, toate visele despre rău, ură şi atac sunt tăcut aduse în faţa adevărului. Ele nu sunt reţinute ca să intensifice, să intimideze şi să îngrozească pe nesăbuitul visător care crede în ele. El a fost deja trezit, cu blândeţe, din visul său, prin înţelegerea faptului că ceea ce i s-a părut că vede nu a existat niciodată iar acum el nu mai poate gândi că i sa refuzat orice posibilitate de scăpare.

-

Nu trebuie să lupte pentru a-şi afla mântuirea. Nu trebuie să ucidă balaurii de care se credea urmărit. Şi nici nu trebuie să înalţe groasele ziduri de piatră şi uşile de fier despre care credea că îl vor pune în siguranţă. El acum poate să-şi îndepărteze armura greoaie şi inutilă, făurită pentru ai lega mintea cu lanţul fricii şi suferinţei. Pasul îi este uşor şi, de cum se aşterne la drum, o stea rămâne în urma sa, pentru a arăta calea celor ce-l urmează.

-

Iertarea trebuie exersată, căci lumea nu îi poate percepe sensul, şi nici nu poate pune la dispoziţie o călăuză care să-ţi demonstreze eficienţa ei benefică. Nu există în toată lumea vreun gând care să conducă măcar la o cât de mică înţelegerea legilor pe care le urmează, nici a Gândului pe care-l reflectă. Iertarea este la fel de străină de această lume precum este propria ta realitate. Totuşi, ea îngemănează mintea cu realitatea din tine.

***

Astăzi exersăm adevărata iertare, pentru ca vremea îngemănării să nu mai fie amânată. Căci vrem să ne întâlnim cu realitatea noastră în libertate şi pace. Exersarea se preschimbă în paşii ce luminează calea pentru fraţii noştri, care ne vor urma către realitatea pe care o împărtăşim cu ei.

-

Pentru ca se înfăptuiască aceasta, haideţi să dedicăm câte un sfert de oră, de două ori pe zi, pe care să-l petrecem alături de Îndrumătorul Care înţelege sensul iertării, şi Care ne-a fost trimis spre a ni-l revela. Să-L rugăm aşadar:

-
“Fă-mă să percep iertarea aşa cum este ea.”

-

Apoi alege un frate, conform îndrumării pe care El ţi-o va da, şi înșiră-i “păcatele”, pe măsură ce îţi vin în minte, unul câte unul. Să nu zăboveşti asupra nici unuia dintre le, ci realizează că îi foloseşti “ofensele” numai şi numai pentru a salva lumea de toate ideile păcatului. Gândește-te puțin la tot ce ai gândit rău despre el şi, de fiecare dată, întreabă-te:

-

M-aş condamna eu oare pentru toate acestea?”

-

Îngăduie-i să fie eliberat de toate gândurile pe care le-ai nutrit referitor la păcatul din el. Acum tu eşti pregătit pentru libertate. Dacă până acum ai exersat cu bunăvoinţă şi onestitate, vei începe să conştientizezi o senzaţie de înălţare, o uşurare a greutăţii ce o simţeai de-a lungul pieptului, un cert şi profund sentiment de uşurare. Timpul ce a mai rămas trebuie consacrat resimţirii sentimentului de eliberare de toate lanţurile împovărătoare cu care ai încercat să-l încătuşezi pe fratele tău, dar pe care le-ai aruncat asupra ta însăţi.

-

Iertarea trebuie practicată de-a lungul întregii zile, căci vor fi încă multe ocazii când îi vei uita sensul şi te vei ataca pe tine însuţi. Dacă se întâmplă asta, îngăduie-i minţii tale să nu se lase păcălită de această iluzie, spunând în sinea ta:

Fie să percep iertarea aşa cum este ea.

M-aş acuza oare de acest lucru?

Nu mă voi încătuşa singur.

În tot ce faci, amintește-ți că :

Nimeni nu este răstignit de unul singur,

tot aşa cum nimeni nu poate intra de unul singur în Cer.

( Curs de miracole: Fragment din Exercițiul 134 – Să percep iertarea așa cum e.)

-∞- 

Share Button

Curs de miracole: Exercițiile 93,94.

 

curs exercitii

 

93: Lumina și bucuria și pacea își au locul în mine.

94: Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu.

         De astăzi începe o serie de exerciții în care intervalele practice vor dura câte 5 minute la începutul fiecărei ore de pe parcursul zilei.  Aceste 5 minute se vor desfășura cu ochii închiși și vor începe de fiecare dată cu repetarea ideilor, după care restul timpului va fi consumat în deplină liniște, urmând indicațiile din fiecare exercițiu. Dacă nu există dorință, disponibilitate sau condiții pentru a realiza aceste intervale practice în forma cerută de curs, este sugerat ca măcar din oră în oră să fie repetate ideile zilei, pe cât posibil cu ochii închiși, timp de un minut.

93: Lumina și bucuria și pacea își au locul în mine.

     

Suntem educați prin diferite mijloace că în noi își au locul răul, întunericul și păcatul. Uneori suntem atât de dezamăgiți de propriile noastre persoane încât considerăm că dacă cineva ar cunoaște tot adevărul despre noi, ar fugi ” ca de un șarpe înveninat”.

E evident că ai făcut greșeli. Că ți-ai căutat mântuirea în moduri ciudate; că ai fost amăgit; că ai amăgit; că te-ai speriat de fantezii prostești și vise turbate; și că te-ai închinat la idoli făcuți din pulbere și praf…Aceste gânduri nu concordă cu voia lui Dumnezeu. El nu împărtășește cu tine aceste convingeri trăsnite.

De ce nu ai fi încântat la culme să primești încredințarea că tot răul pe care crezi că l-ai făcut nu s-a făcut nicicând, că toate păcatele tale nu sunt absolut nimic, că ești la fel de pur și de sfânt cum ai fost creat, și că lumina și bucuria și pacea își au locul în tine. Imaginea ta de sine nu poate ține piept Voii lui Dumnezeu.

Sinele făurit de tine nu e Fiul lui Dumnezeu. De aceea sinele acesta nu există.(….) Nu este nici rău nici bun. E ireal și nimic mai mult. Nu se luptă cu Fiul lui Dumnezeu. Nu îl rănește și nici nu îi atacă pacea.

Nepăcătoșenia ta e garantată de Dumnezeu…iar lumina și bucuria și pacea își au locul în tine. Lucrul acesta trebuie repetat tot mereu, până se acceptă. E adevărat.

Mântuirea cere acceptarea unui singur gând: ești așa cum te-a creat Dumnezeu, nu ce ai făcut din tine. Indiferent ce rău consideri că ai făcut, ești așa cum te-a creat Dumnezeu. Indiferent ce greșeli ai făcut, adevărul despre tine rămâne neschimbat. Creația e veșnică și imuabilă.(…) Ești și vei fi întotdeauna așa cum ai fost creat. Lumina și bucuria și pacea își au locul în tine pentru că Dumnezeu le-a pus acolo.

Cum se procedează:

La începutul celor cinci minute vom reafirma adevărul despre noi:

  • Lumina și bucuria și pacea își au locul în noi.
  • Nepăcătoșenia noastră e garantată de Dumnezeu.

Vom încerca să îndepărtăm toate imaginile nefavorabile pe care le-am construit despre noi. Suntem fie așa cum ne-a creat Dumnezeu, fie așa cum ne-am “creat” noi. Încercăm să apreciem divinitatea Sinelui nostru și iubirea din care a fost creat.  Ne vom petrece restul intervalului practic în liniște, fără gânduri, simțindu-ne așa cum ne-a creat Dumnezeu.

Dacă pe parcursul zilei suntem tentați să ne supărăm pe cineva putem, în gând, să reafirmăm adevărul despre acea persoană, dincolo de imaginea pe care i-am făurit-o noi:

  • Lumina și pacea și bucuria își au locul în tine.
  • Nepăcătoșenia ta e garantată de Dumnezeu.

-∞-

94: Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu.

Acesta este singurul gând care reduce eul la tăcere și îl desface total(…) Sunetele acestei lumi amuțesc, imaginile acestei lumi dispar și toate gândurile pe care le-a deținut vreodată această lume sunt șterse de această singură idee. Iată mântuirea realizată. Iată luciditatea redată.

Lumina e adevărata putere… Dacă râmâi cum te-a creat Dumnezeu, trebuie să fii puternic și lumina trebuie să fie în tine. Cel Care ți-a asigurat nepăcătoșenia trebuie să fie, negreșit, și garanția puterii și a luminii.

Cum se procedează:

La începutul celor cinci minute vor fi repetate ideile:

  • Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu.
  • Sunt Fiul Lui pe vecie.
  • Sinele făurit de mine e ireal și nimic mai mult.

În restul intervalului practic vom încerca să ajungem la Fiul lui Dumnezeu din noi:

E Sinele care nu a păcătuit nicicând și care nu Și-a făurit o imagine, un chip cu care să înlocuiască realitatea. E Sinele care nu și-a părăsit niciodată căminul pe care îl are în Dumnezeu, ca să cutreiere lumea la voia întâmplării. E Sinele care nu cunoaște frica și pentru Care lipsa, suferința și moartea sunt de neconceput. 

Ca să atingi acest obiectiv, nu ți se cere decât să renunți la toți idolii și la toate imaginile de sine; să lași în urmă lista de atribute, bune și rele, pe care ți le-ai desemnat; și să aștepți adevărul într-o expectativă tăcută. Dumezeu Însuși a făgăduit că acesta va fi relevat tuturor celor ce o cer. Tu ceri acum.

Dacă din nou, pe parcursul zilei vom fi iritați de anumite persoane, să ne amintim că:

  • E așa cum l-a creat Dumnezeu.
  • E Fiul Lui pe vecie.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.  Mulțumesc!

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.154-158 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


 

 

 

 

Share Button

Curs de miracole: Ex. 57( Recapitulare 31-35)

curs exercitii

 

      Astăzi am să-mi amintesc că:

     Sunt Fiul lui Dumnezeu, sunt așa cum m-a creat Dumnezeu, și în esența mea sunt acolo unde trebuie să fiu. Pentru că sunt Fiu al lui Dumnezeu, mintea mea face parte din Mintea Lui, și ar trebui să gândesc în armonie cu El. Dar nici nu mai știu acest lucru, pentru că mă consider separat și prizonier în lumea aceasta pe care o văd, și pe care fiecare dintre noi  am inventat-o prin gândurile noastre, de acum, și dintotdeauna. Și eu am contribuit la imaginea ei. Această lume a devenit închisoarea mea. Dar tocmai pentru că nu e reală, pentru că e inventată, și pentru că știu acest lucru, mă pot elibera dacă doresc. În lumea reală își are locul pacea și nu războiul. În lumea reală domnește Legea lui Dumnezeu. În străfundurile noastre domnește pacea. În lumea lui Dumnezeu, în care domnește pacea, toate făpturile sunt unite și sfinte, inclusiv eu.

      Modul de abordare pe perioada recapitulărilor este prezentat pe scurt aici.

       Ideile care stau la baza exercițiul de astăzi sunt următoarele:

31. Nu sunt victima lumii pe care o văd.

32. Eu am inventat lumea pe care o văd.

33. Există un alt mod de-a privi lumea.

34. Aș putea să văd pace în schimb.

35. Mintea mea face parte din Mintea lui Dumnezeu. Sunt foarte sfânt.

      Deoarece ideile readuse în prim plan în cadrul  exercițiilor recapitulative  au menirea de a contribui la construirea unui sistem de gândire coerent, am să prezint de data aceasta fragmente de comentarii din Culegere în ordinea care mie mi s-a părut logică, tocmai pentru a crea o coerență și tocmai pentru a le înțelege și a le putea  recapitula mai ușor pe timpul zilei. Forma integrală, originală, este disponibilă pe Internet.

      Totul pornește de la faptul că eu sunt Fiul/Fiica lui Dumnezeu. Este un fapt, și nu o ipoteză, așa cum a fost clar afirmat în mai multe rânduri până acum.

      Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie veșnic liber. El e așa cum l-a creat Dumnezeu, și nu ce am vrut eu să fac din el. El e unde îl vrea Dumnezeu și nu unde m-am gândit eu să îl țin prizonier.

   Văd lumea ca pe-o închisoare pentru Fiul lui Dumnezeu. Eu am inventat închisoarea în care mă văd. Poarta închisorii e deschisă. Cum pot să fiu victima unei lumi pe care pot să o desfac dacă vreau? Lanțurile îmi sunt slăbite. Pot să le scutur prin simpla dorință de-a le scutura. Poarta închisorii e deschisă. Pot să plec ieșind afară pur și simplu. Nimic nu mă ține în lumea aceasta. Doar dorința mea de-a sta mă ține prizonier. Vreau să privesc lumea  așa cum este și să o văd ca pe un loc în care Fiul lui Dumnezeu își găsește libertatea. Când văd lumea ca pe un loc al libertății, îmi dau seama că reflectă legile lui Dumnezeu, și nu regulile pe care le-am inventat să le respecte. Voi înțelege că în ea își are loc pacea și nu războiul. Și voi percepe că pacea își are și ea locul în inimile tuturor celor care împart cu mine acest loc. Împărtășind pacea lumii cu frații mei, încep să înțeleg că pacea aceasta vine din străfundul meu. Lumea pe care o văd s-a înveșmântat în lumina iertării mele și răsfrânge iertare asupra mea, la rândul ei. Încep să înțeleg sfințenia tuturor făpturilor, inclusiv a mea, și unitatea lor cu mine.

            Conexiuni ( link-uri):

 

finish


Fragment:

*** Curs de miracole:Culegere de exerciții pentru studenți, pp. 91,92; Editura Centrum -Polonia, 2007.


 

Share Button