Curs de miracole: Cap.21: Rațiune și percepție.

 ochiul minții

Introducere.

      Lumea pe care o vezi este foarte importantă pentru tine, pentru că este mărturia stării tale mentale. Nu căuta să schimbi lumea, ci alege să îți schimbi gândirea la adresa lumii.
      În drumul vieții te împiedici și cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut. Nu îți dai seama că poți trece prin uși pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor tăi nevăzători. Nu e nevoie să înveți prin durere. Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Au învățat cum, prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăși. Acceptă sprijinul Divinității care te învață să recunoști pietrele și îți cultivă viziunea, lăsând vederea trupului în urmă. Acest Curs poate fi unul dintre mijloacele pe care le poți utiliza în acest sens.

      Sunt multe idei care se repetă de multe ori pe parcursul cursului, așa că pentru a câștiga timp, de data aceasta am semnalat acest aspect la începutul fiecărui subcapitol. Astfel, pot fi parcurse numai acele porțiuni de text care aduc un plus de noutate învățăturii, considerând că restul este deja învățat și stăpânit.

 

Cântecul uitat.

cântecul uitat

Nou!

Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.

_

 Ascultă – poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.

_

Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te-ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.

Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.

Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.

Răspunderea pentru vedere.

Să ne amintim!

      S-a spus de nenumărate ori că ți se cere foarte puțin ca să înveți acest curs. Ți se cere doar puțină disponibilitate. Oferind atât de puțin, vei primi de toate: viziune, fericire, eliberare de durere și scăpare deplină de păcat.

      Nu te mai amăgi că ești neputincios și că ești victima lumii. E cu neputință să fii la discreția unor evenimente din afara ta, pentru că e cu neputință ca tot ce ți se întâmplă să nu fi fost propria ta alegere, chiar dacă nu ești conștient de asta. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului. Se pare că nu înțelegi legea cauzei și efectului. Ai început să confunzi cauza cu efectul. Tratezi efectul – ceea ce ți se întâmplă acum – ca și cum ar fi o cauză pentru reacția, emoția, durerea, pe care o trăiești, și construiești un cerc vicios, în care efectul devine cauză pentru că opui la nesfârșit rezistență la ceea ce crezi că primești fără să ai vreo vină, negândind că tot ceea ce trăiești este efectul a ceea ce ai ales, poate, cu mult timp în urmă. 

      Tot ce ți se cere să faci, și poți cu adevărat să faci, este să lași pur și simplu adevărul să intre, să-l lași să  se manifeste, și să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine.

Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii:

  • Sunt răspunzător pentru ce văd.
  • Eu aleg sentimentele prin care trec şi tot eu decid obiectivul pe care vreau să îl ating.
  • Şi, tot ce pare să mi se întâmple, cer, şi primesc după cum am cerut.

Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ți se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.

 

Credință, convingere și viziune.

Să ne amintim:

      Toate relațiile speciale, așa cum le vede eul, au ca obiectiv păcatul. De ce? Pentru că eul se crede pe sine și îi crede pe ceilalți trupuri. Lumea eului este lumea trupurilor, a fricii și a păcatului, care pare concretă deși este ireală. Fiii lui Dumnezeu sunt “blocați” în lumea trupurilor. Fiii lui Dumnezeu sunt cuprinși de frică în lumea trupurilor, pentru că văzând totul ca fiind trupuri, pierderea acestora este asociată cu pierderea propriului eu, iar renunțarea la trup este considerat a fi un sacrificiu.

    Prin opoziție, lumea Adevărului, este lumea Spiritului Sfânt, pe cât de abstractă, pe atât de reală, și cu toate acestea atât de îndepărtată de Fiii lui Dumnezeu. În această lume trupul nu are nicio semnificație. El este neutru și util în lumea timpului, pentru că este un mijloc de învățare pentru minte. Pretinsa unitate dintre minte și trup este falsă, pentru că trupul devine ce dorește mintea să facă din el. Trupul este efemer, pe când mintea nu. Acea fărâmă de minte egotică pe care o folosești în lumea timpului, va ajunge în cele din urmă să unească cu Mintea lui Dumnezeu, din care de altfel s-a și separat. 

      Misiunea Spiritului Sfânt este să te ajute să te întorci Acasă, în lumea reală. Relațiile speciale sunt un mijloc important folosit de Spiritul Sfânt în acest scop. Cum?  Schimbându-le obiectivul; din relațiile păcatului vor fi transformate în relații sfinte. Așa cum eul te învață să-ți privești fratele ca fiind un trup, Spiritul Sfânt te învață să-ți vezi fratele dincolo de trup – sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu. Spiritul Sfânt te învață să vezi în fratele tău acele raze fascinante de lumină aurie care sunt puse acolo, la loc sigur, de Însuși Dumnezeu. Acele raze se prelungesc și-i unesc în sfințenie pe toți Fiii lui Dumnezeu. Aceasta este viziunea, și pentru că ești încă în lumea timpului și a eului, pentru a căpăta această viziune, ai nevoie de credință și de convingere. Eliberează-ți frații de trup, și nu vei mai avea nicio frică!

De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii?(…) Dar tot credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate.

Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.

 

Frica de a te uita înăuntru.

Să ne amintim!

 

      Ți-e frică să privești înăuntrul tău, pentru că acolo crezi că vei găsi păcat. Ai învățat acum ce este păcatul și ce este greșeala. Ai învățat că păcătos te face numai credința ta (a eului) în păcat. Greșeala se poate corecta – acesta este rolul Spiritului Sfânt. El nu știe de păcat, și nu te va învăța niciodată că ești păcătos,  pentru că păcatul, dacă ar exista, “L-ar ucide pe Dumnezeu”, ori acest lucru este imposibil.

      Faptul că tu crezi că în tine trăiește păcatul, te face să te rușinezi, și să-ți fie frică de Dumnezeu, intuind că păcatul este o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. ( În paranteză fie spus, să nu uităm că pe o scară de 1 la 1000, rușinea calibrează la nivelul 30 după Dr. Hawkins, un nivel al negării de sine, foarte apropiat de moarte.). Iată la ce te duce ideea de păcat – opera sistemului de gândire al eului.

 

Ce-ar fi dacă te-ai uita înăuntru şi nu ai vedea niciun păcat? Iată întrebarea „înfricoşătoare” pe care eul nu o pune niciodată. Iar tu, care o pui acum, îi ameninţi prea serios întregul sistem defensiv să se mai obosească să pretindă a-ţi fi prieten. Cei ce s-au unit cu fraţii lor s-au desprins de convingerea că identitatea lor este în eu. O relaţie sfântă e una în care te uneşti cu ce face într-adevăr parte din tine. Convingerea cu care crezi în păcat ţi-a fost deja zdruncinată, şi nu mai eşti acum întru totul nedispus să te uiţi înăuntru şi să nu îl vezi.

Eliberarea ta e încă numai parţială, încă limitată şi incompletă, dar rodită înăuntrul tău. Nemaifiind complet nebun, ai fost dispus să îţi priveşti o mare parte din demenţă şi să îi recunoşti nebunia. Credinţa ta se mută în interior, dincolo de demenţă, spre raţiune. Iar eul nu vrea să audă ce îţi spune raţiunea acum. Scopul Spiritului Sfânt a fost acceptat de partea minţii tale de care nu ştie eul ( Mintea lui Dumnezeu). Nici tu nu ai ştiut. Şi totuşi, această parte, cu care acum te identifici, nu se teme să se privească. Nu ştie de păcat. Această parte a tot așteptat nașterea libertății.

Eul te mai înşeală încă. Dar, în momentele în care eşti mai sănătos la minte, aiurelile lui nu te înmărmuresc de groază. Au mai rămas câteva nimicuri ce par încă să îţi fure ochiul cu lucirea lor. Dar nu vei „vinde” Cerul să le ai. Iar acum eului chiar că îi este frică. Dar ce aude el cu groază, cealaltă parte aude ca muzica cea mai dulce; cântecul ce i-a fost dor să îl audă de când ţi-a intrat în minte eul pentru prima oară. Slăbiciunea eului este puterea ei. Cântecul libertăţii, ce ridică în slăvi o altă lume, îi aduce speranţa păcii.

 

Rațiunea

Să ne amintim!

 

       Percepția selectează lumea pe care o vezi. Percepția e o alegere, nu un fapt, iar realitatea și adevărul nu au nevoie de percepția ta și nici de cooperare din partea ta, pentru a fi ele însele, căci există dincolo de orice percepție. Cu toate acestea, poți folosi percepția în folosul tău până vei ajunge la cunoaștere directă. Pentru a ajunge la cunoaștere trebuie mai întâi să transformi “percepția falsă” în “percepție adevărată”.

         Percepția falsă este tot ceea ce percepi prin intermediul eului și al organelor de simț. Percepi lumea eului, în care te vezi minuscul, vulnerabil și înfricoșat, și în care te simți deprimat, lipsit de valoare, efemer și ireal. Crezi că ești prada unor forțe ce îți depășesc cu mult controlul, și, cu adevărat, aceste lucruri se întâmplă cât timp te crezi un trup, și cât timp crezi în toate aceste neajunsuri. Asta e credința ta și asta îți face realitatea.

      Percepția adevărată este asociată viziunii și Vocii căreia ai putea să-i dai ascultare dacă ai renunța la vocea eului. Este Vocea Sinelui tău, și această Voce îți spune că miracolele sunt atât de simple și de firești cum este respirația pentru trup. Poți accesa aceste miracole atunci când nu te mai crezi un trup și când nu mai crezi că mintea ta e separată de celelalte minți. Pe bună dreptate miracolele ar putea părea nefirești, pentru că nu poți înțelege cum se pot influența reciproc niște minți separate. Dar nu există decât o Minte – a mea, a ta, a tuturor- Mintea lui Dumnezeu.

Avem două sine:

  • sinele individual (eul), ce se crede separat, care funcționează în lumea timpului și căruia i s-a atașat o minte ruptă din Mintea lui Dumnezeu.
  • Sinele Unitar din care s-a separat eul și căreia îi corespunde Mintea lui Dumnezeu.

Nou!

      Rațiunea stă în acest Sine Unitar. Poți accesa rațiunea învățând să-ți accesezi Sinele de care, din păcate, nu ești conștient. Când vei învăța să folosești rațiunea, emoțiile de tot felul nu vor mai năvăli neinvitate în viața ta, și tot ce vei gândi și ce vei face nu va mai fi la discreția emoțiilor, ci vor trece mai întâi prin filtrul rațiunii. Asta îți va aduce pace. Rațiunea este un mijloc care slujește scopului Spiritului Sfânt. Ea nu se află printre mijloacele accesibile eului. 

*

Observație:

      Dr. Hawkins spunea că nivelul 400 al conștiinței este nivelul rațiunii. Adoptând sistemul de gândire al eului, conștiința ta nu poate depăși nivelul 200. Trecând de 200 te desprinzi din ce în ce mai mult din mrejele eului. În anul 2003, 80% din populația lumii avea nivelul calibrat al conștiinței sub 200. Iată cum se explică “pe limba noastră” afirmația repetată pe tot parcursul cursului, conform căreia, lumea în care trăim este lumea eului, dominată de sistemul de gândire și de valori al acestuia.

      Peste nivelul 200, fiziologia creierului și modelele de procesare a informației încep să se schimbe treptat. Dacă sub nivelul 200, răspunsul emoțional la informațiile percepute sub influența eului este brusc și furtunos pentru că inteligența și rațiunea nu au timp să-l modifice, peste nivelul 200 lucrurile se inversează, astfel încât informația este prelucrată mai întâi de inteligență și rațiune, iar răspunsul emoțional vine abia după aceea. Nivelul 200 este, cu alte cuvinte, nivelul trecerii de la mintea inferioră la mintea superioară – cum spune Dr. Hawkins, sau nivelul trecerii de la mintea separată a eului, la Mintea Sinelui care face parte integrantă din Mintea lui Dumnezeu – cum spune Cursul.

*

     S-a vorbit mai devreme despre credință, percepție și convingere, ca instrumente pe care le vei utiliza în călătoria ta de mântuire, și s-a spus că sunt necesare pe drum până când ajungi la cunoaștere directă, moment în care nu-și mai au rostul. Cu toate acestea trebuie să fii vigilent, pentru că după cum bine ți-ai putut da seama, acestea pot fi utilizate atât în folosul adevărului, cât și în slujba eului. De ce ți se cere credință și se vorbește atât de mult despre ea? Pentru că în lumea eului, a trupurilor și a timpului, e foarte ușor să crezi ce-ți văd ochii, ce-ți aud urechile și ce-ți simte trupul, și mult mai greu să auzi și să crezi Vocea subțire și liniștită a Spiritului Sfânt. Nefiind “palpabilă”, lumea reală pare cu totul nereală, pe când iluzia lumii eului este tot ceea ce ne este la îndemână să credem. Dar lumea eului este o nebunie – după cum bine vezi în jurul tău – și “nu există rațiune în demență, căci ea depinde întru totul de absența rațiunii”.

      Rațiunea nu vede păcate, dar vede în schimb greșeli la a căror corecție contribuie din plin. Spiritul Sfânt nu știe de păcate, singura lui misiune  fiind să corecteze greșelile, dacă le lași la dispoziția Sa. Ești călăuzit pe drumul adevărului cu rațiune, de către Spiritul Sfânt. Atunci când crezi că păcătuiești, El îți spune că ceri de fapt ajutor, așa că fii dispus să-I accepți ajutorul, pentru a putea să-l dai mai departe fraților tăi. Nu vei putea să le dai ajutor dacă te crezi separat de ei. 

        În nebunia ta, vezi oamenii ca trupuri, și crezi că mințile lor sunt separate. Într-adevăr, aceasta este o nebunie, și numai rațiunea o poate vindeca căci ” dacă vrei să aperi trupul împotriva rațiunii, nu vei înțelege nici trupul, nici pe tine însuți“.

Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândește fără Fiul Său. Așa ceva ar fi posibil doar dacă amândoi ar fi în trupuri. Căci numai trupurile pot fi separate și ireale deci.

Raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unul dintre voi – în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private?

Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere.  Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.

Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa.

Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta.

Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării.

Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?

Ultima întrebare fără răspuns.

Nou!

Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios? Neputinţa e preţul păcatului. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.

Cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi. Neştiind că sunt una cu El, ei nu ştiu pe cine urăsc.

Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc „duşmanul”, ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.

Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există.

Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care păcatul nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe:

*

Doresc o lume condusă de mine în locul unei lumi ce mă conduce?
Doresc o lume în care sunt puternic, şi nu neputincios?
Doresc o lume în care nu am duşmani şi nu pot să păcătuiesc?
Şi vreau să văd ce am negat pentru că este adevărul?

*

Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti.

Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului sau a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune?

Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:

*

Asta vreau să văd? Asta vreau?

*

Asta e singura ta decizie. Dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.

De ce e atât de importantă ultima întrebare? E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile.

Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală. Răspunzând „da” la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi.

De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă „da” şi „nu”. Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare – acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.

Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide.

 

Transformarea interioară.

 

 Gândurile sunt, atunci, periculoase? Pentru trupuri, da!

Gândurile ce par să ucidă sunt cele care îl învaţă pe cel ce le gândeşte că poate fi ucis. Aşa că „moare” din cauza a ceea ce a învăţat. Trece din viaţă în moarte, dovada finală că a preţuit inconstantul mai mult decât constanţa. Sigur, a crezut că vrea fericire. Dar nu a dorit-o pentru că e adevărul şi trebuie, de aceea, să fie constantă.

Constanţa bucuriei e o condiţie complet străină de înţelegerea ta. Dar, dacă ţi-ai putea închipui ce trebuie să fie, ai dori-o deşi nu o înţelegi. Constanţa fericirii nu are excepţii, nici schimbări de niciun fel. E la fel de neclintită ca Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fericirea priveşte totul şi vede că toate sunt acelaşi lucru. Ea nu vede efemerul, căci doreşte ca totul să fie ca ea. Nimic nu are puterea de a-i zăpăci constanţa. Ea le parvine celor care văd că întrebarea finală le este necesară celorlalte, cu aceeaşi certitudine cu care pacea trebuie să le parvină celor care aleg să vindece şi să nu judece.

 Raţiunea îţi va spune că nu poţi cere fericire inconstant. Dacă fericirea e constantă, atunci nu trebuie să o ceri decât o dată, ca să o ai pentru totdeauna. Iar, dacă nu o ai întotdeauna, nu ai cerut-o.(…) Dorinţa e o cerere, o rugăminte făcută de cel căruia Dumnezeu Însuşi nu va putea nicicând să nu îi răspundă. Dumnezeu a dat deja tot ce îşi doreşte el cu adevărat. Dar lucrul de care e nesigur, Dumnezeu nu poate să i-l dea. Căci nu şi-l doreşte cât timp rămâne nesigur, iar dăruirea lui Dumnezeu trebuie să fie incompletă dacă acesta nu e primit.

Tu, care întregeşti Voia lui Dumnezeu şi eşti fericirea Lui, a cărui voie e de o putere cu a Lui, o putere care nu se pierde în iluziile tale, gândeşte-te atent de ce nu eşti încă hotărât cum vei răspunde la ultima întrebare. Răspunsul tău la celelalte a făcut posibilă ajutarea ta să fii parţial deja întreg la minte. Şi totuşi, ultima e cea care te întreabă de fapt dacă eşti dispus să fii total întreg la minte.

Ce e clipa sfântă, dacă nu apelul pe care ţi-l adresează Dumnezeu să recunoşti ce ţi-a dat El? Iată marele apel la raţiune; fericirea poate fi a ta întotdeauna. Aici e pacea constantă pe care ai putea să o resimţi întruna. Căci aici s-a răspuns deja la ultima întrebare şi ţi s-a dat ce ceri. Aici e viitorul acum, căci timpul e neputincios pentru că îţi doreşti ce nu se va schimba nicicând. 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Rațiune și percepție” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.401-420.


C.M. Ex. 160: Sunt acasă. Frica e străinul aici.

frica 1

Fotografie de Caraș Ionuț

***

       Exercițiul de astăzi din “Curs de miracole” este un bun pretext pentru a pune în valoare informațiile despre frică, pe care doctorul David R. Hawkins ni le pune la dispoziție prin cartea sa “Transcenderea nivelurilor de conștiință – scara  spre iluminare”.

       David R. Hawkins a fost în viața sa fizică un învățător spiritual de excepție, un iluminat, cu o experiență de peste 50 de ani în practica psihiatrică. Harta nivelurilor calibrate ale conștiinței pe care a prezentat-o în 1995, poziționează frica la nivelul calibrat 100. Pentru a înțelege exact influența nefastă pe care o are asupra noastră, este util să știm că nivelurile de conștiință sunt împărțite în patru grupe:

1: Niveluri calibrate sub valoarea 200 : Eul;

2: Niveluri calibrate între 200-499: Mintea lineară;

3: Niveluri calibrate între 500-599 : Realitatea spirituală;

4: Niveluri calibrate între 600-1000: Stările iluminate;

     Conform măsurătorilor, “Curs de miracole” calibrează până la nivelul 600, căci “ultimul pas îl face Însuși Dumnezeu” – așa spune Cursul, și așa își încheie și Dr. Hawkins lucrarea .

    Este interesant de știut că la momentul publicării cărții (2006), autorul estima că 80% din populația lumii are nivelul calibrat al conștiinței sub 200, în condițiile în care obiectivul  spiritual al marilor religii ale lumii este să calibreze conștiința oamenilor în jurul valorii de 500 – nivelul iubirii necondiționate.

       Exercițiul de astăzi începe cu o frază plină de tâlc:

*

” Frica e străină de făgașurile iubirii.”

*

         Cum poate fi adevărat acest lucru? Ce legătură are frica cu iubirea?

     Când ți-e frică, ai în mintea ta un dușman imaginar, iar dacă ai un dușman, firesc, începi să-ți construiești tactici de apărare și atac. Să ne amintim că orice atac, sau orice percepem noi ca fiind un atac, este de fapt un strigăt după iubire al celui care atacă, sau al nostru, dacă noi suntem în poziția atacatorului. Iată că, dacă orice atac este un strigăt după iubire, firesc, orice frică va fi în esență, tot un strigăt după iubire. Este vorba însă despre acea iubire care transcende iubirea egoistă, omenească, este vorba despre Iubirea din care am fost creați, și care stă ascunsă în adâncul nostru, gata să iasă la lumină, ca singură alternativă la toate iluziile.

     Într-o lume în care Iubirea nu e simțită, primită și oferită ca un gest firesc, frica guvernează în pace, și poate îmbrăca multe forme: frica de dușmani, de bătrânețe sau moarte, teama de a fi respins sau de a pierde o relație, etc. Frica este unul din instrumentele de control preferate de agențiile opresive, și de manipulatori importanți.  Odată ajunși în ghearele fricii chiar și cele mai inocente evenimente ne-o alimentează, devenind obsesivă și putând lua orice formă. A nu se confunda însă cu teama realistă sau precauția care servesc supraviețuirii, în contrast cu teama irațională ce indică probleme psihologice. Precauția este un comportament acceptat și normal, ce se exprimă în aproape fiecare domeniu al vieții, de la încuierea ușilor și alarmele împotriva incendiilor, până la sănătate și obiceiuri alimentare.

    În vreme ce vinovăția, rușinea și regretul – calibrate la nivelurile 20 și 30 – sunt proiectate asupra trecutului, frica este o anticipare focalizată asupra viitorului și se poate propaga la nesfârșit prin mecanismul imaginației și fanteziei.

      Doctorul Hawkins spune că o gândire marcată de frică duce la un nivel cronic de stres, iar la limită poate provoca paranoia sau poate fi cauza apariției structurilor neurotice defensive. Frica este o emoție care generează un nivel ridicat de alertă al sistemului neurocerebral. Ea poate fi proiectată asupra oricărui aspect al vieții și poate deveni extrem de limitativă. Așa cum precauția vine în sprijinul supraviețuirii, frica poate deveni paralizantă și deci foarte nocivă.

    Din punct de vedere clinic frica se exprimă prin anxietate (neliniște), fobii, tulburări de stres post-traumatice, retragerea în sine, dependența de anumite substanțe (tranchilizante, alcool, droguri).

   Din punct de vedere al evoluției, viața ca ființă umană începe printr-o experimentare a fricii suferită de copilul mic: teama de a fi luat de lângă mama sa și de a o pierde. Frica se continuă de-a lungul vieții și culminează în final cu frica de moarte și frica de necunoscut.

      Cum se depășește frica?

     Având în vedere faptul că frica se autoconsolidează, este foarte important ca ea să nu fie negată printr-o formă de bravadă sau printr-un comportament inutil riscant. Toate fricile trebuie scoase la lumină și vindecate. O tehnică simplă ce poate fi folosită de oricine ar putea fi numită “ Și ce urmează după asta?“. Temerile sunt lăsate să apară fără nicio rezistență, iar energia lor emoțională va fi înfrântă imediat ce apare. Exemplu:

“Mi-e teamă să nu-mi pierd slujba”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta nu voi mai avea bani.”

” Și ce urmează după asta?”

“După asta vom fi dați afară din casă.”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta vom fi vagabonzi.”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta nu vom avea bani pentru mâncare și am putea muri de foame”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta ne îmbolnăvim și murim” …

    Toate fricile omului sunt de fapt o inconștientă frică de moarte și de necunoscut. Când moartea însă este acceptată și abandonată lui Dumnezeu, această primă și ultimă frică se topește, fapt dovedit de cei care au trecut prin experiențe revelatoare în apropierea morții sau în moarte clinică. Cu toții au simțit în aceste situații o Iubire dincolo de orice experiență umană, care le-a șters orice teamă de moarte, de destin și de un Dumnezeu judecător și răzbunător.

        Pacea vine ca o acceptare a caracterului inevitabil al vieții, care se bazează pe observarea și recunoașterea faptului că dincolo de trup există o unică și extrem de importantă caracteristică a omului: conștiința și conștiența de sine, mai întâi ca ființă separată de Dumnezeu, și mai apoi, conștiința și conștiența de Sine ca ființă făcând veșnic parte din Sinele Unitar Dumnezeiesc.

*

A “fi” este un lucru; dar a ști că “ești“, necesită în mod evident, o calitate superioară.”

*

      “Tu nu ești trup” – spune Cursul de miracole. “Ești spirit, și ești exact așa cum te-a creat Dumnezeu“. Ce ești de fapt? Ești conștiință pură. Nici măcar nu se pune problema morții, căci viața continuă pe alte planuri ale existenței, dincolo de tărâmul fizic.

       Frica și evoluția spirituală

    Doctorul Hawkins spune că studiile efectuate în domeniul conștiinței au relevat faptul că orice sentiment de frică este în final un produs al persistenței eului, al ezitării să te  abandonezi complet în mâinile lui Dumnezeu, să renunți la micul tău sine egotic în favoarea Sinelui Superior.  A nu se confunda acest tip de abandon cu apatia, resemnarea sau pasivitatea, pentru că a reuși să renunți la ego este de fapt o dovadă de curaj, este un act de voință foarte puternic. Înseamnă să te aliniezi cu Divinitatea și Adevărul, să transferi identitatea de la sinele personal la Sine, să renunți la separare în favoarea re-unirii cu Dumnezeu, înseamnă să te întorci Acasă. Această decizie are drept consecință creșterea încrederii, curajului și demnității umane în dauna tendințelor de auto-degradare și auto-denigrare.

    Decizia de a te abandona în mâinile lui Dumnezeu trebuie să fie însă completă, pentru că abandonarea totală aduce pacea, pe când abandonarea parțială aduce îndoieli fără sfârșit. Abandonarea totală înseamnă să accepți fără rezerve sistemul de gândire bazat pe iubire, iertare și unitate. Abandonarea parțială înseamnă să nu renunți definitiv la sistemul de gândire al eului, bazat pe separare, judecare, atac, apărare, frică. Acesta este sistemul de gândire pe care este construită lumea.

Atunci când eul/sinele e abandonat progresiv, el se dizolvă și este înlocuit cu Sinele veșnic și auto-radiant, care șterge orice urmă de îndoială, pentru totdeauna. Aceeași experiență se petrece și în cazul persoanelor care au trăit o experiență în apropierea morții sau acelora care dețin o conștiință avansată și care au traversat înțelegeri transformatoare.

Studiile efectuate asupra conștiinței confirmă faptul că moartea nu este nici măcar o posibilitate. Viața este susținută de Sursa ei eternă, de care nu poate fi separată. Ceea ce este linear, circumscris și limitat în timp capătă existență în virtutea a ceea ce este etern și non-linear. ( Această afirmație calibrează la nivelul 1000.)

     Cu alte cuvinte această lume măruntă a timpului și spațiului de care ne agățăm cu disperare crezând că este singura realitate “reală”, pentru că o putem percepe cu simțurile trupului, nici măcar n-ar exista, dacă n-ar fi susținută de sursa sa eternă: Sursa Vieții. Așa se face că ne folosim de toate tertipurile posibile pentru a ne prelungi viața în speranța că vom ajunge cândva, cumva, la nemurirea trupului ca garanție a trăirii în această singură lume pe care o cunoaștem. Ignorăm faptul că Viața Însăși ne înconjoară, este în noi și în jurul nostru, o cuprindem și ne cuprinde, independent de existența trupului, instrument neutru, mijloc didactic de învățare și evoluție câtă vreme  suntem călători în aceată lume.

         Frica și religia.

Frica apare prin conștientizarea consecințelor viitoare ale păcatelor, erorilor și abaterilor noastre de la morală, care pot fi temporare sau pe termen lung. Există o teamă față de judecata Divină, ca și de reprezentarea antropomorfică a unui Dumnezeu supărat sau chiar răzbunător. Cu cât viziunea despre Dumnezeu este mai primitivă, cu atât mai înspăimântătoare sunt și imaginile. Sentimentele de frică sunt asociate și combinate cu vinovăția și cu spectrul pedepsei – sau chiar al iadului însuși. Toate acestea sunt amplificate prin sistemele de credință mitologice, care devin parte integrantă din cultura respectivă.

Cu cât nivelul conștiinței este mai înalt, cu atât este mai redusă teama de Dumnezeu.(…) Ignoranța este intrinsecă structurii și limitelor eului/ minții dualiste care, din cauza dezvoltării sale limitate, nu poate să discearnă între aparență și esență. Astfel, în absența unui Mântuitor, Avatar sau Mare Învățător, umanitatea s-ar afla într-un mare dezavantaj.

Religiile iudeo-creștină și islamică oferă soluții pentru izbăvire și mântuire, în timp ce budismul și hinduismul accentuează evoluția spirituală de la limitele eului linear la nivelurile non-lineare mai înalte ale identificării spirituale. Oricare ar fi contextualizarea, consecințele păcatelor/rătăcirilor/limitărilor/ignoranței sunt contrabalansate de Iertarea, Iubirea și Compasiunea Divină.

Din studiile efectuate asupra conștiinței reiese clar că soarta sufletului reprezintă mai degrabă consecința alegerilor și deciziilor fiecăruia dintre noi decât răzbunarea unei divinități mânioase. Astfel că, asemenea unui dop de plută care plutește pe mare și care se ridică în acord cu propria sa capacitate de flotabilitate, sau a piliturii de fier care se deplasează automat într-un câmp magnetic universal, așa și fiecare spirit își determină propria poziție evolutivă în contextul non-linear al câmpului infinit al conștiinței.

Justiția divină este înnăscută și independentă, apărând ca o consecință a Creației însăși. În plus, omniprezența generală a Totalității include permanent opțiuni de salvare. Dreptatea lui Dumnezeu este astfel perfectă, pentru că permite atât o libertate deplină, cât și posibilitatea evoluției conștiinței și a conștientizării spirituale.

( Cele de mai sus calibrează la nivelul 945; prin contrast, reprezentările antropomorfice ale lui Dumnezeu calibrează abia la nivelul 75.)

        Pe scurt, ca o concluzie, iată ce trebuie făcut pentru a ține frica la distanță și pentru a o elimina încet, încet, cu totul:

  • Când simți emoția pericolului păstrează-ți “sângele rece”!
  • Apelează la autocontrol atunci când panica și reacțiile exagerate sunt pe cale să izbucnească!
  • Încearcă să reduci nivelul de frică și nu-l lăsa să ia amploare!
  • Fii independent, nu încerca să câștigi atenția și să ceri mereu ajutor!
  • Nu lăsa emoțiile să te cuprindă, gândește lucid!
  • Rămâi rațional, nu-ți lăsa imaginația să construiască scenarii înfricoșătoare!
  • Trăiește în prezent! Trecutul s-a dus iar viitorul lasă-l în mâinile lui Dumnezeu. Nu proiecta frică asupra lui!
  • În loc să-ți studiezi posibilii dușmani, imaginați, construiește-ți propria siguranță!
  • Acceptă situațiile de viață, nu încerca să te aperi, să le eviți, să le reziști!
  • Fii realist, nu găsi justificări pentru frică!
  • Asumă-ți responsabilitatea!
  • Concentrează-te asupra spiritului, nu asupra trupului!
  • Vezi viața ca fiind eternă, nu te gândi la moarte!
  • Învață că singura realitate e realitatea spirituală, și renunță la perspectiva fizică asupra vieții!
  • Nu-ți fie frică de pierderea tinereții, a banilor, a averii, a iubirii altora, căci singura Sursă a Iubirii este Sinele Universal, iar fericirea este intrinsecă condiției tale de ființă spirituală.
  • Nu te atașa de propria ta persoană dominată de ego, ai încredere în Dumnezeu și în Sine!

Sursa: David R. Hawkins, ” Transcenderea nivelurilor conștiinței”, Editura Cartea Daath – 2007, pp.91-100.

***

Sunt acasă. Frica e străinul aici.

Frica e străină de făgaşurile iubirii. Identifică-te cu frica, şi îţi vei fi străin. Şi îţi eşti, aşadar, necunoscut ţie însuţi. Ce e Sinele tău rămâne străin părţii din tine care se consideră reală, dar diferită de tine. Cine poate fi sănătos la minte în asemenea împrejurare? Cine altul dacă nu doar un nebun s-ar crede ce nu este, apoi s-ar judeca şi s-ar respinge singur?

Există în sânul nostru un străin, care vine dintr-o idee atât de străină de adevăr, încât vorbeşte o altă limbă, vede o lume pe care adevărul nu o ştie, şi înţelege ceva ce adevărul consideră un nonsens. Şi mai ciudat e că nu recunoaşte la cine vine, deşi susţine că lui îi arţine casa celui la care a venit, în timp ce străinul e acum cel care e acasă. Şi totuşi, cât de uşor ar fi să spui: “Asta e casa mea. Aici e locul meu şi nu voi pleca din cauză că un nebun îmi spune că trebuie să plec. “

Ce motiv ai să nu o spui? Care să fie motivul, dacă nu faptul că l-ai invitat să intre pe acest străin, să îţi ia locul şi să te lase străin de tine însuţi? Nimeni nu s-ar lăsa deposedat atât de inutil, dacă nu ar crede că există o altă casă mai pe gustul său.

Cine e străinul? Cine – tu sau frica – e cel nepotrivit pentru casa pe care i-a asigurat-o Dumnezeu Fiului Său? Oare frica să fie a Lui, creată după chipul şi asemănarea Lui? Oare frica să fie cea care întregeşte iubirea şi de care e întregită? Nu există casă care să poată adăposti iubirea şi frica. Ele nu pot coexista. Dacă eşti real, frica trebuie să fie o iluzie. Iar, dacă frica e reală, nu exişti deloc.

Cât de simplu, atunci, se rezolvă întrebarea. Cine se teme nu face decât să se nege singur şi să spună: “Eu sunt străinul aici. Aşa că îmi las casa unuia mai ca mine decât mine şi îi dau lui tot ce am crezut că îmi aparţine”. Acum e exilat în mod imperios, neştiind cine e, nesigur de toate în afară de un singur lucru: că el nu e el şi că i s-a refuzat propria lui casă.

Ce caută acum? Ce poate să găsească? Cel care îşi este un străin nu îşi poate găsi o casă oriunde s-ar uita, căci şi-a făcut imposibilă reîntoarcerea. S-a rătăcit şi rătăcit rămâne, dacă nu va veni să îi dea de urmă un miracol şi să îi arate că nu e un străin acum. Miracolul va veni. Căci în casa lui rămâne Sinele lui. Acesta nu a poftit niciun străin în casă şi nu S-a confundat cu nici un gând străin. Şi Îşi va chema la Sine ce e al Său, recunoscând ce Îi aparţine.

Cine e străinul? Oare nu cel pe care Sinele tău nu îl cheamă? Nu poţi acum să recunoşti acest străin în sânul tău, căci i-ai cedat locul ce se cuvine ţie. Dar Sinele tău e la fel de sigur de ce Îi aparţine pe cât e de sigur Dumnezeu de Fiul Său. El nu poate fi derutat în privinţa creaţiei. E sigur de ce Îi aparţine. Nici un străin nu se poate pune între cunoaşterea Lui şi realitatea Fiului Său. El nu ştie de străini.E sigur de Fiul Său.

Certitudinea lui Dumnezeu e de ajuns. Cel pe care îl ştie El de Fiu îşi are locul unde şi-a pus Fiul pentru totdeauna. Tocmai El ţi-a răspuns la întrebarea: ,,Cine e străinul?” Auzi ce liniştit şi sigur te asigură Vocea Lui că nu Îi eşti străin Tatălui tău, şi nici Creatorul tău nu ţi-a devenit străin. Ceea ce a unit Dumnezeu rămâne de-a pururi unul, acasă în El, nestrăin de El.

Aducem astăzi mulţumiri că a venit Cristos în lume să caute ce Îi aparţine Lui. Viziunea Lui nu vede străini, ci îi vede doar pe ai Săi şi se uneşte bucuros cu ei. Ei Îl văd ca pe un străin, căci nu se recunosc pe ei înşişi. Totuşi, întâmpinându-L cu bucurie, îşi amintesc. Iar El îi reconduce cu blândeţe acasă, unde este locul lor.

Cristos nu uită de nici unul. Şi nu uită să ţi-i dea să ţi-i aminteşti pe toţi, să îţi fie întregită şi desăvârşită casa, după cum a fost la întemeierea ei. EI nu te-a uitat. Dar nu îţi vei aduce aminte de El până nu îi vei privi pe toţi cum îi priveşte El. Cine îşi refuză fratele Îl refuză pe El, respingând astfel darul vederii prin care Îşi recunoaşte Sinele cu claritate, îşi aminteşte casa şi îi vine mântuirea.

Exercițiul este preluat integral de aici : https://arhivaspirituala.files.wordpress.com , și este în concordanță cu textul din “Curs de miracole” tradus în limba română și editat la Editura Centrum-Polonia,  pp.289,290.

 

-∞-


Curs de miracole: Cap.13(III) – Iubire și frică. Găsirea prezentului.

E o fericire să fii iubit.

E una și mai mare: să iubești.

Cine le are pe amândouă, e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.

( Alexandru Vlahuță)

 timp 1

 

Ideile pe scurt:

 

5. Cele două sentimente

  • Așa cum s-a mai spus în repetate rânduri, nu ai decât două sentimente : iubirea și frica. Iubirea ți s-a dat, frica ai făcut-o. 
  • Fiecare dintre ele e un mod de-a vedea, și lumi diferite se nasc din ele.
  • Iubirea crește pe măsură ce este oferită.
  • Frica îmbracă multe forme și pentru că ai ales-o, ți-ai construit lumea ta privată, o lume pe care numai tu o percepi și o înțelegi, o lume născută din separarea minții tale. Este lumea privată a “somnului”, în care de văzut nu poți vedea decât în “vis”, ce-ai făurit tu.
  • Ți-ai populat lumea ta privată cu figuri din propriul trecut individual.
  • Figurile pe care le găsești acolo sunt așa cum le vezi tu, nu cum sunt în realitate. Sunt figurile semenilor tăi vopsite în culori pe care le-ai ales în funcție de reacțiile pe care le-ai avut tu la ei, fără a ține cont și de reacțiile lor la tine.
  • Cu mintea nevindecată, crezându-te separat, te separi în lumea ta privată unde totul e dezordonat, și unde ce e înăuntru pare să fie și afară.
  • Iubirea nu poate trăi într-o lume separată.
  • Reacționezi cu frică la iubire și te îndepărtezi de ea, pentru că lumea ta e plină de fantasme ale fricii și nu vezi iubirea pe care ți-o oferă semenii tăi. Nu comunici cu nimeni și ești atât de izolat de realitate, de parcă ai fi singur în tot universul. 
  • Ți-e dat să înveți cum să ieși din lumea ta privată. Poți învăța să scapi din această închisoare și să fii liber.
  • Hristos e manifestarea Spiritului Sfânt. El te învață, te ajută și te însoțește pe drumul tău. Apoi, după ce te-ai eliberat, Îl vei ajuta la rândul tău, și astfel vor fi eliberați cu toții din închisorile lor.

***

   Nu căuta viziune prin ochii tăi, căci ți-ai făurit modul de a vedea ca să vezi în întuneric, și în asta ești amăgit. Dincolo de întunericul acesta – și totuși, tot în tine – e viziunea lui Cristos, Care privește totul în lumină. Și El vede pentru tine, ca propriul tău martor al lumii reale. El e manifestarea Spiritului Sfânt, privind mereu lumea reală, invocându-i martorii și atrăgându-i la tine. El iubește, și vrea să extindă, ce vede în tine. Și nu Se va duce înapoi la Tatăl până nu îți extinde percepția chiar până la El. Și acolo percepția nu mai este, căci El te-a readus la Tatăl cu El.

Dincolo de cele mai întunecate vise ale tale, El vede în tine Fiul nevinovat al lui Dumnezeu, iradiind de o desăvârșită strălucire, neumbrită de visele tale.

Spiritul Sfânt e lumina în care Se revelează Cristos. (…) Deoarece au văzut Fiul, s-au înălțat în El la Tatăl. Și vor înțelege totul, căci s-au uitat înăuntru și au văzut, dincolo de întuneric, Cristosul din ei, și L-au recunoscut.

***

6. Găsirea prezentului

  • Să percepi cu adevărat înseamnă să fii conștient de  realitate. Realitatea nu lasă loc pentru nicio greșeală. Asta înseamnă să îți percepi semenii cum sunt acum, pentru că trecutul lor nu are realitate în prezent. Dacă reacționezi la reacțiile tale trecute față de ei, vezi doar chipuri făcute de tine în locul celor reale. 

Întreabă-te dacă e chiar normal să percepi “fostul” ca “acum”. Dacă îți amintești trecutul când îți privești fratele, nu vei fi în stare să percepi realitatea care este acum. Ți se pare “firesc” să îți folosești experiența din trecut ca punct de referință din care să judeci prezentul. Dar e nefiresc… .Când vei învăța să îi vezi pe toți fără nicio referire la trecut, al lor sau al tău după cum îl percepi, vei putea să înveți din ce vezi acum. 

  • A renaște înseamnă a te desprinde de trecut și a privi prezentul fără condamnare.
  • Timpul poate elibera dar și încarcera.
  • Îți anticipezi și îți construiești viitorul pe baza experienței tale din trecut. În felul acesta “aliniezi” trecutul cu viitorul și nu lași miracolul, ce ar putea surveni între ele, să îți dea drumul să renaști. Același miracol îți permite să îți percepi  semenii renăscuți, pentru că nu le mai vezi trecutul, cu greșelile lor cu tot.

***

Judecata și condamnarea sunt lăsate în urmă și, dacă nu le porți cu tine, vei vedea că ai scăpat de ele. Uită-te cu iubire la prezent, căci deține singurele lucruri de-a pururea adevărate. Toată vindecarea stă în el, căci continuitatea lui e reală. (…) Prezentul este de dinainte de-a fi fost timpul, și va fi când timpul nu mai este. (…) Numai trecutul poate separa, și el nu este nicăieri.

Acum e timpul mântuirii, căci acum e eliberarea de timp. Întinde-ți mâna să îți atingi toți frații și atinge-i cu atingerea lui Cristos. În veșnica ta uniune cu ei stă continuitatea ta…. Fiecare voce are rolul ei în cântecul izbăvirii, imnul bucuriei și al recunoștinței pentru lumină, închinat Creatorului luminii.

***

  • Lumina din tine o vei găsi prin cei cărora le-ai dat lumină și iubire. Ei sunt martorii tăi. 
  • A te trezi la Hristos înseamnă a urma legile iubirii din proprie inițiativă.

***

Copil al Luminii, nu știi că lumina e în tine. Dar o vei găsi prin martorii ei, căci – odată ce le-ai dat lumina  – ți-o vor da înapoi. Cei pe care îi vezi în lumină îți aduc tot mai aproape momentul în care vei conștientiza lumina ta. Iubirea duce întotdeauna la iubire. 

Există o lumină pe care lumea aceasta nu o poate da. Dar tu poți să o dai, după cum ți s-a și dat. Iar, când o dai, ea se răsfrânge să te cheme să ieși din lume și să o urmezi. Căci lumina aceasta te va atrage cum nu te poate atrage nimic în lumea aceasta. Și te vei lepăda de lume și îți vei găsi alta. Această altă lume strălucește de iubirea pe care i-ai dat-o tu. (…) Lumina e nelimitată și se împrăștie în toată lumea aceasta cu o tihnită bucurie. 

În somn ești singur și conștiența ți-e limitată doar la tine. De aceea vin coșmarurile. Visezi izolare din cauză că ochii îți sunt închiși. Nu îți vezi frații, și în somn nu poți să vezi lumina pe care le-ai dat-o.  Și totuși legile iubirii nu sunt suspendate din cauză că dormi. Chiar și în somn te-a ocrotit Cristos asigurându-ți lumea reală pentru când te vei trezi. 

***

Eckhart Tolle: Despre Atenție – un mod de a ne ancora în ființa noastră.


 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți, pp.223-228 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


 

Curs de miracole: Cap.13 – Lumea lipsită de vinovăție (I)

 

purifica-te

 

 

Introducere

 

Ciclul vinovăției:

      Ca rezultat al separării, s-au conturat două tipuri de minți: una care judecă, și una care este judecată. În urma judecății se stabilește o vinovăție care, conform legilor acestei lumi se cere condamnată și apoi pedepsită. Prin “stabilirea” pedepsei, o minte atacă și una se simte atacată. Atacul vine pe de o parte din exterior asupra acelei minți care este considerată vinovată, iar pe de altă parte din interior, atunci când mintea se consideră ea însăși vinovată.

      Obiectivul acestui capitol este acela de a ne ajuta să conștientizăm lipsa de  vinovăție în noi și în ceilalți, din perspectiva lui Dumnezeu.  Nu este vorba despre  vinovăție, așa cum este ea percepută în dimensiunea spațiu-timp, ci este vorba despre iluzia vinovăției care transcende lumea aceasta și pe care o ducem cu noi în veșnicie. Aceste lecții sunt încă o încercare de a spulbera sentimentul de vinovăție care ne-a fost inoculat încă de la naștere și pe care îl amplificăm cu fiecare alegere, faptă, sau atitudine pe care ne-o judecăm ca fiind greșită de-a lungul vieții.

Acceptarea vinovăției în mintea Fiului lui Dumnezeu a fost începutul separării, după cum acceptarea Ispășirii e sfârșitul ei. Lumea pe care o vezi e sistemul delirant al celor înnebuniți de vinovăție. Lumea aceasta e simbolul pedepsei, și toate legile ce par să o guverneze sunt legile morții. Copii se nasc în ea prin durere și în durere. Creșterea le e însoțită de suferință; iar de învățat învață ce sunt tristețea, separarea și moartea. Mințile lor par blocate în creier, iar puterile lor par să slăbească dacă li se face vreun rău trupurilor lor. Par să iubească dar părăsesc și sunt părăsiți. Par să piardă ce iubesc, poate cea mai dementă credință dintre toate. Iar trupurile lor se ofilesc și își dau duhul, și sunt puse în pământ, și nu mai sunt. Nu e unul printre ei care să nu creadă că Dumnezeu e crud. 

Dacă asta ar fi lumea reală Dumnezeu chiar că ar fi crud. Căci niciun Tată iubitor nu Și-ar putea supune la așa ceva copiii, ca preț al mântuirii lor. Iubirea nu ucide ca să mântuiască. “Păcatul” lui Adam nu s-ar fi putut atinge de nimeni dacă el nu ar fi crezut că Tatăl a fost Cel Ce l-a izgonit din Rai. Căci, prin credința aceasta, și-a pierdut cunoașterea Tatălui, din moment ce numai cei ce nu Îl înțeleg pot crede așa ceva. 

Lumea asta e un tablou al răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Și până nu îți dai seama că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi răstignit, asta e lumea pe care o vei vedea. Dar nu îți vei da seama de asta până nu accepți faptul etern că Fiul lui Dumnezeu nu este vinovat.

Ideile pe scurt:

1. Nevinovăție și invulnerabilitate.

  • Spiritul Sfânt urmărește să elimine vinovăția din mintea ta pentru a-ți putea aminti în pace de Creator.
  • Vinovăția și pacea sunt în antiteză. Vinovăția și iubirea nu pot coexista.
  • Acceptarea vinovăției înseamnă negarea originii tale divine și a  stării tale de puritate ce decurge din aceasta.
  • Nevinovăția ta nu este valabilă în timp, ci în veșnicie – o afirmație menită să-ți apere onestitatea, pentru că dacă te lași pradă iluziei timpului, îți vezi și îți păstrezi toate greșelile pe care consideri că le-ai făcut:

 

***

Ai “păcătuit” în trecut, dar trecutul nu există. Întotdeauna nu are direcție. Timpul pare să meargă într-o direcție –  dar când ajungi la capătul lui – se va rula ca un lung covor întins de-a lungul trecutului din urma ta și va dispărea. Cât crezi că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, vei merge pe acest covor, crezând că duce la moarte. Și călătoria o să-ți pară lungă și crudă și fără noimă, pentru că așa și este. (…) Spiritul Sfânt stă la capătul timpului, unde trebuie să fii și tu, pentru că El este cu tine.(…) Mă vei vedea pe măsură ce înveți că Fiul lui Dumnezeu e nevinovat.

***

  • Dumnezeu nu își așteaptă Fiul în timp, ci în veșnicie. Așa a fost dintotdeauna. Lasă sfințenia ta să alunge norul vinovăției.
  • Atâta vreme cât îți accepți nevinovăția în veșnicie, ești invulnerabil.
  • Vinovăția stabilește că vei fi pedepsit (în viitor) pentru ce ai făcut (în trecut), și depinde astfel de timpul unidimensional. 
  • Veșnicia înseamnă însă “acum”, înseamnă “mereu”. Timpul înseamnă din trecut spre viitor prin eternul “acum” . Veșnicia și timpul par a fi ca două drepte care se intersectează în “prezent” pentru a nu se mai întâlni apoi, niciodată.  Numai “acum” aparține veșniciei, așa că poți lăsa în pace trecutul cu toate păcatele lui și poți uita de viitor cu toate pedepsele sale. Iartă-ți “acum” vinovăția din timp și recunoaște-ți nevinovăția din veșnicie.
  • Nu poți spulbera vinovăția acordându-i mai întâi realitate și apoi gândindu-te s-o ispășești. Acesta este planul eului, care-ți “dă mereu de lucru” pentru a-și asigura supraviețuirea.
  • Spiritul Sfânt Spulberă vinovăția pur și simplu recunoscând calm că în veșnicie ea nu a existat niciodată.
  • Când vei scăpa din închisoarea lumii, pe care singur ți-ai făcut-o, e doar o chestiune de timp, dar timpul nu e decât o iluzie. 
  • Călătoria ta prin lumea aceasta nu este o călătorie, ci numai o trezire, căci nu există drumuri și nici timp prin care să călătorești. 

 

2. Fiul nevinovat al lui Dumnezeu

 

  • S-a mai spus în acest curs că răstignirea e simbolul eului. Să ne amintim atunci, că Părintele Arsenie Boca afirma în “Cărarea Împărăției” că eul este primul pui al Diavolului. Atunci al cui simbol este răstignirea?
  • Eul îți spune că a te considera neprihănit și fără de vină este blasfemie.  De ce te miri atunci că “orice frică pe care o simți în legătură cu acest curs, decurge, în fond, din această interpretare” ? Obiectivul acestui curs este fericirea și pacea ta, și eliberarea de toată frica. Și totuși ți-e frică de el, pentru că îți spune că ești pur și nevinovat , în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Cum ai putea accepta așa ceva când ți s-a spus mereu că ești născut din păcat și în păcat trăiești? Te-ai gândit vreodată că marea majoritate a oamenilor sunt născuți de fapt din dragoste?
  • Ispășirea a fost interpretată întotdeauna ca eliberarea de vinovăție – o afirmație corectă dacă este înțeleasă corect.

 

3. Frica de izbăvire.

 

  • Nu ți-e frică de frică. Deși nu îți place frica, în starea dezordonată a minții tale nu te temi nici de ea  și nici de dorința ta de-a ataca, care decurge din frică. O minte vindecată ar respinge imediat și frica și atacul.
  • Nu te temi nici de răstignire, pentru că ești răstignit în fiecare zi. 

***

Adevărata ta groază e groaza de izbăvire. Sub tenebroasa temelie a eului stă amintirea lui Dumnezeu. De ea te temi de fapt. Căci această amintire ți-ar reda imediat locul ce ți se cuvine, tocmai locul pe care ai urmărit să-l părăsești. Frica ta de atac nu e nimic în comparație cu frica ta de iubire. Nu vrei vindecarea separării pentru că iubirea ta față de Tatăl tău te-ar face să răspunzi Chemării Sale și să sari în Cer. 

***

  • E mai greu să spui “iubesc” decât “urăsc”.
  • Asociezi iubirea cu slăbiciunea și ura cu puterea. 

***

Te temi că Iubirea lui Dumnezeu te-ar smulge din tine și te-ar face mic, căci crezi că magnitudinea stă în sfidare și că atacul e grandoare. Tu crezi că ai făcut o lume pe care Dumnezeu ar vrea să o distrugă și că, iubindu-L pe El – ceea ce și faci – ai arunca această lume – ceea ce ai și face. 

Preferi să fii un rob al răstignirii decât un Fiu al lui Dumnezeu în curs de izbăvire. Moartea ta individuală pare mai prețioasă decât unitatea ta cea vie, căci ce ți-e dat, nu ți-e la fel de drag ca tot ce e făcut de tine.

***

  • Amintește-ți că orice atac ce-ți pare a fi o manifestare a puterii este de fapt un strigăt după iubire. Orice atac este în final un strigăt după iubirea Tatălui tău.
  • Nu-ți fie teamă să aduci în fața Spiritului Său Sfânt orice durere, orice suferință și orice gând care te neliniștește și pe care te temi să-l dezvălui, poate. El va vindeca totul.
  • Vei fi vindecat complet atunci când vei învăța să iubești complet.
  • Nu scuti pe nimeni de iubirea ta, căci vei ascunde în mintea ta un loc întunecat și plin de frică, în care Spiritul Sfânt nu poate pătrunde. Căci iubirea nu poate să pătrundă unde există un strop de frică.
  • Separarea este favoarea pe care i-ai cerut-o lui Dumnezeu și nu ți-a acordat-o. Ai vrut să te “singularizezi”, să te însingurezi, și pentru că Tatăl tău te-a refuzat, L-ai considerat neiubitor.

***

Tu, care preferi separarea în locul sănătății mintale, nu o poți obține în mintea ta corectă. Ai avut parte de pace până ai cerut un favor special. Iar Dumnezeu nu ți l-a acordat, căci cerința I-a fost străină și nu îi poți cere așa ceva unui Tată care într-adevăr își iubește fiul. De aceea ai făcut din El un Tată neiubitor… . Și pacea Fiului lui Dumnezeu a fost sfărâmată căci nu și-a mai înțeles Tatăl.

În pace, nu a avut nevoie de nimic și nu a cerut nimic. În război, a pretins totul, și nu a găsit nimic. (…) Dacă Fiul nu a dorit să rămână în pace, el nu a putut rămâne deloc. Căci o minte întunecată nu poate trăi în lumină, și trebuie să caute un loc întunecat în care să poată crede că e unde nu e. 

“A singulariza” înseamnă “a face să fie singur”, deci “a însingura”.  Dumnezeu nu ți-a făcut asta. Ar fi putut El să te separe, știind că pacea ta stă în unitatea Sa? El nu ți-a refuzat decât rugămintea să ai parte de durere, căci suferința nu ține de creația sa. Odată ce ți-a dat creația, El nu a putut să ți-o ia înapoi. Ci a putut doar să răspundă dementei tale rugăminți cu un răspuns nedement, care să stea cu tine în demența ta. Iată ce a și făcut. Cei ce Îi aud răspunsul nu pot să nu renunțe la demență. Căci răspunsul său e punctul de referință de dincolo de iluzii, din care le poți privi pe toate și le poți vedea demente. Caută acest loc și îl vei găsi, căci iubirea e în tine și te va conduce acolo. 

***

Despre “aici și acum”, despre “puterea clipei” –  “dincolo de cuvinte”


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei. 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole- Text, pp.213-221 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Cap.12 – Programa Spiritului Sfânt (I)

 programa

 

Pe scurt: 

  • Nu recționezi la nimic în mod direct, ci doar la interpretarea pe care o dai fiecărui lucru.
  • Orice atac pe care îl percepi asupra ta, sub orice formă, este de fapt un strigăt de ajutor și o nevoie de vindecare.
  • Aprecierea, recunoștința, gândurile iubitoare sunt reacțiile potrivite la atac.
  • Frica și iubirea sunt singurele sentimente de care suntem în stare.
  • Frica este un strigăt după iubire.
  • Boala și ura sunt de asemenea, strigăte după iubire.
  • Oferă iubire ca să vindeci și să fii vindecat.
  • Privește-ți în față coșmarurile! Privește-ți cu curaj obstacolele, pentru a le putea îndepărta!
  • Nu nega, și nu ascunde frica!
  • Iubirea căutată prin prisma eului e falsă, pentru că iubirea desființează eul. Eul nu poate trăi în prezența iubirii.
  • Nu suntem acasă în lumea aceasta. Casa noastră nu este în exteriorul nostru. Ea este veșnică, și o găsim numai în adâncurile noastre.
  • Când ți-ai aflat casa, călăuzește-ți semenii spre casă, așa cum și tu ai fost călăuzit. 
  • Lumea “exterioară” nu există. Este o construcție mentală generată de iluzia separării.
  • În conștientizarea realității de necontestat a unității/ întregimii/neseparării/vieții veșnice, trebuie investit spirit, nu bani. Spiritul înseamnă voință. Deci prețul “Împărăției” este voința. Cu bani îți “cumperi” moartea.

 

1: Judecata Spiritului Sfânt

Nu judeca ce nu înțelegi!

Ți s-a spus să nu acorzi realitate greșelii.(…) Înțelege că nu reacționezi la nimic în mod direct, ci doar la interpretarea pe care o dai fiecărui lucru. Interpretarea ta devine astfel justificarea reacției tale. Iată de ce analizarea motivelor altora e, pentru tine, un lucru hazardat. Dacă decizi că cineva chiar încearcă să te atace sau să te părăsească sau să te înrobească, vei reacționa ca și cum ar fi făcut-o efectiv, odată ce i-ai făcut greșeala reală pentru tine. A interpreta greșeala înseamnă a-i da putere.

Analiza motivației eului e foarte complicată, foarte derutantă și nu se face niciodată fără implicarea propriului tău eu. Întregul proces reprezintă o încercare clară de-ați demonstra capacitatea de-a înțelege ce percepi. O dovedește faptul că reacționezi la interpretările tale ca și cum ar fi corecte. Îți poți controla apoi reacțiile comportamental, dar nu și emoțional.

 

Atacul ca un strigăt de ajutor.

Există o singură interpretare cu noimă pe care o poți da motivației. Și, din  moment ce e judecata Spiritului Sfânt, nu necesită absolut niciun efort din partea ta. Fiecare gând iubitor e adevărat. Orice altceva e un apel la vindecare și la ajutor, indiferent de forma pe care o ia. Oare poate fi îndreptățit cineva  să reacționeze cu mânie la cererea de ajutor a unui frate? Îți arogi astfel dreptul de-a-i ataca realitatea interpretând-o după cum crezi tu nimerit.

Cu excepția propriei tale nevoi închipuite de-a ataca, nimic  nu te împiedică să recunoști toate strigătele de ajutor ca exact ceea ce sunt. Doar ea ( propria nevoie de a ataca)  te face dispus să te angajezi în nesfârșite “lupte” cu realitatea, în care negi nevoia de vindecare.

Indicația să nu judeci ce nu înțelegi este, cu siguranță, un sfat bun. (…) Dacă nu ești dispus să percepi un apel la ajutor drept ce este înseamnă că nu ești dispus să dai ajutor și să îl primești. A nu recunoaște un strigăt de ajutor înseamnă a refuza ajutor. Vrei să susții că nu ai nevoie de el? Dar numai asta susții când refuzi să recunoști apelul unui frate, căci numai răspunzând la apelul lui poți fi ajutat.

Numai aprecierea e o reacție potrivită la adresa fratelui tău. Recunoștința i se cuvine atât pentru gândurile lui iubitoare, cât și pentru apelurile lui la ajutor, căci ambele te pot face să conștientizezi iubirea dacă le percepi adevărat. (…) Ce simplu e, atunci, planul de mântuire al lui Dumnezeu!

Nu încerca să “ajuți” un frate în felul tău, căci nu te poți ajuta pe tine. Auzi-l cum strigă după Ajutorul lui Dumnezeu, și îți vei recunoaște propria nevoie de Tată. Interpretările pe care le dai nevoilor fratelui tău sunt interpretările pe care le dai alor tale. Dând ajutor, îl ceri și, dacă percepi doar o singură nevoie în tine (nevoia de Tată), vei fi vindecat. (…) Fiecare apel la care răspunzi în  numele lui Cristos, îți aduce mai aproape de conștiență amintirea Tatălui tău. De dragul nevoii tale, atunci, auzi fiecare strigăt de ajutor drept ce este, ca Dumnezeu să îți poată răspundă ție.

 

Frica și iubirea.

Pentru a scăpa de frică nu este destul  să o recunoști, deși recunoașterea e necesară pentru a demonstra nevoia de-a scăpa de ea.

Învățându-te să accepți numai gândurile iubitoare în alții și să vezi orice altceva un apel la ajutor, Spiritul Sfânt te-a învățat că frica însăși e un apel la ajutor. (…) Iată ce valoare are în ultimă instanță, deprinderea de-a percepe atacul ca strigăt după iubire. Am învățat deja că frica și atacul sunt asociate în mod inevitabil. Dacă numai atacul produce frică și dacă vezi atacul ca strigătul după ajutor ce este, irealitatea fricii trebuie să îți mijească în minte. Căci frica e un strigăt după iubire.

Frica e un simptom al profundei tale senzații de pierdere.(…) Frica și iubirea sunt singurele sentimente de care ești în stare.

 

2: Modul de-ați aduce aminte de Dumnezeu

Răspunde la ură și la boală cu iubire, ca să vindeci și să fii vindecat.

Dacă a te iubi înseamnă a te vindeca pe tine însuți, atunci bolnavii nu se iubesc pe ei. De aceea ei cer iubirea ce i-ar vindeca, dar pe care și-o refuză. Dacă ar cunoaște adevărul despre ei înșiși, nu s-ar putea îmbolnăvi. (…) Bolnavii trebuie să se vindece singuri, căci adevărul e în ei. Dar, din moment ce l-au făcut obscur, lumina dintr-o altă minte trebuie să se răsfrângă într-a lor, pentru că lumina respectivă e a lor. 

Percepe în boală doar un alt strigăt după iubire și oferă-i fratelui tău ce crede că nu își poate oferi. Indiferent de boală, există un singur remediu. Vei fi întregit pe măsură ce întregești, căci, a percepe în boală apelul de sănătate, înseamnă a recunoaște în ură strigătul după iubire. Răspunde la strigătul lui după iubire și al tău a găsit răspuns. 

Privește în față ce te înspăimântă! Privește-ți obstacolele! Nu nega frica!

Adu-ți aminte ce am spus despre înfricoșătoarele percepții ale copilașilor, care îi înspăimântă pentru că nu le înțețeg. Dacă cer edificare și o acceptă, spaimele lor dispar. Dar, dacă își ascund coșmarele, le vor menține. E ușor să ajuți un copil nesigur, căci recunoaște că nu înțelege ce înseamnă percepțiile lui. Dar tu crezi că le înțelegi pe ale tale. Puiule, îți ascunzi capul sub păturile groase cu care te-ai acoperit. Îți ascunzi coșmarele în întunericul falsei tale certitudini, și refuzi să îți deschizi ochii și să le privești. (…) Dă păturile la o parte și privește ce te înspăimântă. Doar anticiparea te va înspăimânta, căci realitatea  nimicului nu poate fi înfricoșătoare. Să nu amânăm, căci visul de ură nu te va găsi fără ajutor, și ajutorul e aici. Învață să îți păstrezi liniștea în toiul zarvei, căci liniștea e încetarea luptei și asta e călătoria către pace. Privește în față fiecare imagine ce apare ca să te facă să întârzii, căci țelul e inevitabil din moment ce este veșnic. Țelul iubirii e doar dreptul tău și îți aparține în ciuda viselor tale. 

Nu îți lăsa ura să stea în calea iubirii, căci nimic nu poate ține piept iubirii lui Cristos față de Tatăl Său sau Iubirii Tatălui Său față de El. 

Încă puțin și o să mă vezi, căci nu stau ascuns doar pentru că te ascunzi tu. Te voi trezi la fel de sigur cum m-am trezit și pe mine, căci m-am trezit pentru tine. În învierea mea stă eliberarea ta. Misiunea noastră e aceea de-a scăpa de răstignire nu de izbăvire. Ai încredere în ajutorul meu, căci nu am mers singur, și te voi însoți după cum m-a însoțit și pe mine Tatăl nostru. 

În iubirea desăvârșită nu este frică. Nu de necunoscut te temi, ci de cunoscut. Misiunea ta nu va da greș, pentru că a mea nu a dat greș. Acordă-mi puțintică încredere în numele deplinei încrederi pe care o am în tine, și împreună vom realiza ușor obiectivul desăvârșirii. 

Tu, care ai încercat să alungi iubirea, nu ai reușit, dar tu, care alegi să alungi frica, vei reuși negreșit. Domnul e cu tine dar nu o știi. Izbăvitorul tău însă e viu și sălășluiește în tine, în pacea din care ai fost creat. Când vom birui frica, nu ascunzând-o, nu minimalizând-o, și nici negând în niciun fel însemnătatea ei deplină –  iată ce vei vedea cu adevărat. Nu poți da la o parte obstacolele puse în calea adevăratei viziuni fără să le privești, căci a da la o parte ceva înseamnă a judeca în defavoarea acelui lucru. Dacă vei privi, Spiritul Sfânt va judeca, și o să judece adevărat. Dar nu poate spulbera lucrul pe care îl ții ascuns, căci nu I l-ai oferit și nu îl poate lua de la tine. 

Începem, așadar un program organizat, bine structurat și atent conceput, ce urmărește să înveți cum să îi oferi Spiritului Sfânt tot ce nu vrei. El știe ce are de făcut cu ce Îi oferi. Toate câte Îi dai și nu țin de Dumnezeu dispar. Dar trebuie să fii cât se poate de dispus să le privești tu însuți, căci altfel, cunoașterea lui îți rămâne inutilă.

3.Investiția în realitate

Te-am rugat cândva să îți vinzi averile, să le dai săracilor și să mă urmezi. Iată ce am vrut să spun: dacă nu investești în nimic din lumea aceasta, poți să îi înveți pe săraci unde le e comoara. Săracii sunt doar cei ce au investit greșit, și chiar că sunt săraci. Deoarece sunt într-o stare de nevoie, ți-e dat să îi ajuți, din moment ce te afli printre ei. Gândește-te ce perfect ți s-ar învăța lecția dacă nu ai fi dispus să le împărtășești sărăcia. Căci sărăcia e lipsă, și există doar o singură lipsă, din moment ce există doar o singură nevoie. 

Când te superi pe un frate, indiferent din ce motiv, crezi că de mântuit este eul și că e de mântuit prin atac. Dacă fratele tău e cel ce atacă, ești de acord cu această credință; dacă tu ești cel ce atacă, o întărești. Ține minte că cei ce atacă sunt săraci. Sărăcia lor cere daruri, nu sărăcie suplimentară. 

Recunoaște ce contează și, dacă frații tăi îți cer ceva “șocant”, fă-o pentru că nu contează. (…) Nici o rugăminte șocantă nu-i poate fi adresată celui care recunoaște ce e valoros și care nu vrea să accepte altceva. 

Mântuirea vizează mintea și se obține prin pace. Iată singurul lucru ce poate fi mântuit și singurul mod de-al mântui. Orice alte reacții decât cele de iubire provin dintr-o confuzie referitoare la “ce” și “cum” se mântuiește, și acesta este singurul răspuns. Să nu pierzi din vedere acest lucru și să nu îți îngădui să crezi, nici măcar o clipă, că există un alt răspuns. 

Să te identifici cu eul înseamnă să te ataci și să te sărăcești. Iată de ce, cel ce a ales să se identifice cu eul se simte văduvit. Și ce simte atunci e depresie sau mânie, pentru că a dat iubirea de Sine pe ura de sine și a ajuns să îi fie frică de el însuși. Chiar dacă își conștientizează neliniștea pe deplin, nu îi percepe sursa în propria identificare cu eul și încearcă mereu să și-o stăpânească printr-un soi de “aranjament” dement cu lumea. El percepe lumea aceasta mereu în afara lui, căci e un lucru crucial pentru adaptarea lui. Nu își dă seama că el face lumea aceasta, căci nu există lume în afara lui. 

Dacă numai gândurile iubitoare ale Fiului lui Dumnezeu sunt realitatea lumii, lumea reală trebuie să fie în mintea lui. Gândurile lui demente trebuie să fie și ele în mintea lui, dar el nu poate tolera un conflict intern de o asemenea amploare. O minte scindată e în pericol. Tot ce percepi a fi lumea exterioară e doar încercarea ta de-ați menține identificarea cu eul… Gândește-te însă ce s-a întâmplat, căci gândurile chiar au consecințe pentru cel ce le gândește. Ai ajuns în dezacord cu lumea, așa cum o percepi tu, căci ți-o socotești potrivnică. (…) Iată de ce trebuie să îți dai seama că ura ta e în mintea ta, și nu în afara ei, înainte de-a putea scăpa de ea; și tot de aceea, trebuie să te scapi de ea înainte de-a percepe lumea așa cum este cu adevărat. 

Lumea pe care o percepi e o lume a separării. (…) Nu poți să voiești împotriva Tatălui; și de aceea nu ai control asupra lumii pe care ai făcut-o căci e guvernată de dorința de a fi diferit de Dumnezeu, iar dorința aceasta nu e voință. De aceea, lumea pe care ai făcut-o e total haotică, guvernată de “legi” arbitrare și nonsensice, fără niciun fel de înțeles. (…) Lumea aceasta însă e doar în mintea celui ce o face, laolaltă cu adevărata lui mântuire. Să nu crezi că este în afara ta, căci – numai recunoscând unde este – vei dobândi control asupra ei. Căci ai control asupra minții tale din moment ce mintea e mecanismul de decizie. 

Dacă ai vrea să recunoști că tot atacul pe care îl percepi e în propria ta minte, și nu în altă parte, i-ai localiza în sfârșit sursa, iar unde începe trebuie să sfârșească. Căci în același loc stă și mântuirea. 

4. A căuta și a găsi.

Eul e sigur că iubirea e periculoasă, și asta e mereu principala lui doctrină. Dar nu o exprimă niciodată astfel; dimpotrivă, toți cei ce cred că eul este mântuire par extrem de angrenați în căutarea iubirii. Eul însă, deși încurajează căutarea iubirii foarte activ, pune o clauză: să nu o găsești.  ” Caută și nu găsi”.

Căutarea pe care o întreprinde eul e sortită, așadar, înfrângerii. Căci eul nu poate iubi și, în goana lui frenetică după iubire, caută tocmai ce i-e frică să găsească. Căutarea e inevitabilă pentru că eul face parte din mintea ta și, datorită sursei sale, nu e separat total. Mintea ta crede în el și îi dă existență. Și tot mintea ta are putere să nege existența eului, un lucru pe care îl vei face, precis, când îți dai seama exact în ce călătorie te trimite eul. 

E un lucru evident că nimeni nu vrea să găsească ceva ce l-ar înfrânge cu desăvârșire. Incapabil să iubească, eul ar fi total inadecvat în prezența iubirii. De aceea eul va distorsiona iubirea și te va învăța că  iubirea trezește de fapt reacțiile pe care le poate preda eul. Urmează-i atunci învățătura, și vei căuta iubirea, dar nu o vei recunoaște. 

A căuta și a nu găsi nu e deloc o bucurie. Spiritul Sfânt îți oferă o altă făgăduință, una care te va duce la bucurie. ” Caută și vei găsi”. Sub îndrumarea Lui nu poți fi înfrânt. 

O călătorie tot vei întreprinde pentru că nu ești acasă în lumea aceasta. Și casa tot ți-o vei căuta, indiferent dacă realizezi sau nu unde este. De crezi că e în afara ta,  vei căuta degeaba, căci o vei căuta unde nu este. Nu îți amintești cum să te uiți înăuntru, căci nu crezi că tocmai acolo e casa ta.  Spiritul Sfânt Își amintește însă pentru tine și te va călăuzi spre casă, pentru că asta este misiunea Lui. Misiunea ta este aceeași cu a Lui. Călăuzindu-ți frații spre casă, nu faci decât să Îl urmezi pe El.

Privește Călăuza pe care ți-a dat-O Tatăl tău, să înveți că ai viață veșnică.  Nu plătești niciun preț pentru viață, căci ți-a fost dată, dar plătești un preț pentru moarte, și încă unul foarte piperat. Dacă moartea e comoara ta, vei vinde totul ca să o cumperi. Și vei crede că ai cumpărat-o pentru că ai vândut totul. Dar împărăția Cerului nu o poți vinde. Moștenirea ta nu se poate nici cumpăra nici vinde. 

Ispășirea nu e prețul întregimii tale, dar este prețul conștientizării întregimii tale. Căci ce ai ales să “vinzi” ți-a trebuit păstrat, de vreme ce nu l-ai putut “răscumpăra”. Trebuie însă să investești în el nu bani, ci spirit. Căci spiritul e voință, iar voința e “prețul” Împărăției. Spiritul sfânt te călăuzește într-o viață veșnică, dar trebuie să renunți la investiția făcută în moarte, căci altfel nu vei vedea viața, deși e peste tot în jurul tău.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole- Text, pp.194-205 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Cap.10 – Idolii bolii

idolii bolii2

 Observație: Dacă, ce scrie aici vi se pare prea mult pentru răbdarea și bugetul de timp pe care-l aveți la dispoziție, dar v-ați dori totuși să aflați ceva din informațiile transmise în acest capitol – cu observația că s-ar putea să pară oarecum rupte din context – am selectat câteva mesaje semnificative pe care le puteți accesa aici:

http://milenaelenapopescu.blogspot.com/2014/10/vei-invata-ce-esti.html

Introducere

Nimic din afara ta nu te poate umple de frică sau de iubire, pentru că nimic nu este în afara ta. Timpul și veșnicia sunt ambele în mintea ta, și vor rămâne în conflict până vei percepe timpul doar ca mijloc de redobândire a veșniciei. Nu o poți face cât crezi că orice ți se întâmplă e cauzat de factori din afara ta. Trebuie să înveți că timpul e exclusiv la dispoziția ta și că nimic în lume nu îți poate răpi această răspundere. Poți știrbi legile lui Dumnezeu în închipuirea ta, dar nu poți fugi de ele. Au fost stabilite pentru protecția ta și sunt la fel de neștirbite ca siguranța ta.

Dumnezeu nu a creat nimic în afară de tine și nu există nimic în afară de tine, căci faci parte din El. Nimic în afara Lui nu poate să se întâmple, căci – cu excepția Lui – nimic nu e real. (…) Ce altceva poate să te supere decât efemerul, dar cum să fie real efemerul dacă tu ești singura creație dumnezeiască și El te-a creat veșnic? Mintea ta cea sfântă stabilește tot ce ți se întâmplă. De tine depinde fiecare reacție pe care o ai la fiecare lucru pe care îl percepi, pentru că mintea ta determină cum îl percepi. 

Dumnezeu nu se răzgândește în privința ta căci nu e nesigur de El. (…) Te-a creat pentru El, dar ți-a dat puterea să creezi pentru tine ca să fii ca El. Iată de ce e sfântă mintea ta. Poate ceva să depășească Iubirea lui Dumnezeu? Poate ceva să depășească, atunci, voia ta? Nimic nu poate ajunge la tine din afara ei pentru că, fiind în Dumnezeu, cuprinzi totul. Crede acest lucru, și îți vei da seama câte depind de tine.

 

Acasă în Dumnezeu.

 

Ești acasă în Dumnezeu visând la exil, dar în măsură să te trezești la realitate. Iei decizia să o faci? Tu recunoști, din proprie experiență, că tot ce vezi în vise iei de bun în timp ce dormi. Dar, în clipa în care te trezești, realizezi că tot ce a părut să se întâmple în vis nu s-a întâmplat deloc. Nu ți se pare ciudat, deși – cât ai dormit – toate legile lumii la care te trezești au fost știrbite. Nu e oare posibil să fi trecut doar dintr-un vis într-altul, fără să te trezești cu adevărat?

Te-ai obosi oare să reconciliezi cele întâmplate în două vise discordante, sau le-ai respinge pe amândouă deodată dacă ai descoperi că realitatea nu concordă cu nicicare dintre ele? Nu îți aduci aminte să fi fost treaz. Când auzi Spiritul Sfânt,  se poate să te simți mai bine căci iubirea îți pare posibilă atunci, dar încă nu îți amintești că a fost așa cândva. Când îți vei aminti, vei ști că ce îți amintești e veșnic și, de aceea e acum.

Îți vei aminti totul în clipa în care o dorești pe deplin… Visele vor fi imposibile pentru că vei vrea numai adevărul, iar acesta, fiind în sfârșit voia ta, va fi al tău.

 

Decizia de a uita.

 

Conform DEX, ” a disocia” înseamnă  a despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei, care formează de obicei un ansamblu unic. A descompune temporar și reversibil o combinație.

Nu poți disocia ceva fără să cunoști acel ceva mai întâi. Cunoașterea trebuie să preceadă disocierea, așa că disocierea nu e decât o decizie de-a uita. Ce s-a uitat pare înfricoșător atunci, dar numai din cauză că disociația e un atac asupra adevărului. Ți-e frică pentru că ai uitat.

Oferă-i Spiritului Sfânt doar bunăvoința de-a-ți aminti, căci El îți păstrează cunoașterea de Dumnezeu și de tine, în așteptarea acceptării tale. Renunță bucuros la tot ce ți-ar sta în calea reamintirii, căci Dumnezeu e în memoria ta. (…) Nu lăsa nimic din această lume să îți întârzie reamintirea lui, căci în această reamintire stă cunoașterea de tine.

A-ți reaminti înseamnă a reda minții tale ce e deja în ea. Nu făurești ce îți reamintești, ci doar accepți din nou ce e deja acolo, dar s-a respins.

Când ataci, te negi. Te înveți în mod concret că nu ești ce ești. Dacă înțelegi că acesta e întotdeauna un atac împotriva adevărului, iar adevărul este Dumnezeu, îți vei da seama de ce e înfricoșător . În plus, dacă recunoști că faci parte din Dumnezeu, vei înțelege de ce te ataci întotdeauna mai întâi pe tine însuți. Tot atacul e un atac de Sine. Altceva nu poate fi. Provenit din decizia de-a nu fi ce ești, e un atac asupra identificării tale. Așadar, atacul este modul în care ți se pierde identificarea, căci – când ataci – sigur ai uitat ce ești. (…) Nu ai putea lua o decizie atât de dementă dacă ți-ai da seama că îți distruge complet pacea minții. Decizând împotriva realității tale, te-ai făcut vigilent împotriva lui Dumnezeu și a împărăției Sale. Și tocmai această vigilență te face să te temi de amintirea Lui.

 

Dumnezeul bolii.

 

 

Vindecă-ți frații pur și simplu acceptându-l pe Dumnezeu pentru ei. Mințile voastre nu sunt separate, și Dumnezeu are un singur canal de vindecare pentru că are doar un Fiu. Să fii conștient de asta e să îi vindeci, pentru că înseamnă să conștientizezi că nimeni nu e separat, așa că nimeni nu e bolnav.

Să crezi că un Fiu de-al lui Dumnezeu poate fi bolnav înseamnă să crezi că parte din Dumnezeu poate să sufere. Iubirea nu poate suferi pentru că nu poate ataca. De aceea, reamintirea iubirii aduce cu ea invulnerabilitate. Nu sta de partea bolii în prezența unui Fiu de-al lui Dumnezeu, chiar dacă el însuși crede în ea… Faptul că îl recunoști ca parte din Dumnezeu îi amintește adevărul lui de sine, pe care îl neagă. Vrei să îi întărești negarea lui Dumnezeu, și să te pierzi astfel în vedere chiar pe tine?

Când nu te apreciezi la justa valoare, devi bolnav, dar valoarea pe care ți-o atribui eu te poate vindeca, pentru că valoarea Fiului lui Dumnezeu e una singură. Când am spus ” Pacea mea v-o dau”, am vorbit serios. Pacea vine de la Dumnezeu prin mine la tine. E pentru tine, deși se prea poate să nu o ceri.

Când un frate e bolnav, e bolnav pentru că nu cere pace și, de aceea nu știe că o are. Acceptarea păcii e negarea iluziei, iar boala este o iluzie. (…) Te pot vindeca pentru că te cunosc. Îți cunosc valoarea și tocmai valoarea aceasta te face întreg. Te voi vindeca pur și simplu pentru că am un singur mesaj, care  e adevărat.

Nu aduc mesajul lui Dumnezeu cu amăgire, dar să nu ai alți dumnezei înintea Lui, căci nu vei auzi. Nu Dumnezeu e gelos pe dumnezeii făcuți de tine, ci tu. Vrei să îi mântuiești și să îi slujești, crezând că ei te-au făcut pe tine. Dacă Dumnezeu are un singur Fiu, există doar un singur Dumnezeu. Împărtășești cu El realitatea, căci realitatea e neîmpărțită.

Numai la altarul lui Dumnezeu vei găsi pace. Iar acest altar e în tine, pentru că acolo l-a pus Dumnezeu. Vocea Lui te cheamă în continuare să revii, iar el va fi auzit când nu pui înaintea Lui alți dumnezei. Poți renunța la dumnezeul bolii pentru frații tăi; de fapt va trebui să o faci dacă renunți la el pentru tine. Căci, dacă vezi dumnezeul bolii oriunde, l-ai acceptat. Și, dacă îl accepți, te vei pleca și te vei închina în fața lui, pentru că a fost făcut să îl înlocuiască pe Dumnezeu.

Sfârșitul bolii.

 

Toată religia e recunoașterea că ireconciliabilul nu poate fi reconciliat. Boala și perfecțiunea sunt ireconciliabile. Dacă Dumnezeu te-a creat perfect, ești perfect. De crezi că poți să fii bolnav, ai pus alți dumnezei înaintea Lui.

Realitatea poate miji doar într-o minte neînnorată. Ea, e mereu acolo, gata să fie acceptată, dar acceptarea ei depinde de cât ești de dispus să o ai. (…) Cunoașterea nu poate miji într-o minte plină de iluzii, pentru că adevărul și iluziile sunt ireconciliabile.

Fiimea nu poate fi percepută parțial bolnavă… Dacă Fiimea este una, e una în toate privințele. Unitatea nu poate fi divizată.

Legile lui Dumnezeu îți vor ține mintea într-o stare de pace pentru că pacea e Voia Lui, iar legile Lui au fost făcute să o susțină. Legile Lui sunt ale libertății, dar legile tale sunt ale robiei. (…) Legile lui Dumnezeu funcționează numai spre binele tău, și nu există alte legi pe lângă ale Lui. Restul, pur și simplu nu este legiuit și este deci haotic. Tot ce nu se supune acestora nu există. (…) Creația este perfect legiuită, iar haoticul e fără înțeles, fiind fără Dumnezeu.

Nu ești liber să renunți la libertate, ci doar să o negi. (…) Ai fost creat de Voia Lui, prin Legile Lui; și felul în care ai fost creat te-a stabilit creator. Ce ai făcut tu e ceva atât de nedemn de tine, încât nu ai putea să îl dorești, dacă ai fi dispus să îl vezi așa cum este. Nu vei vedea absolut nimic. (…) Realitatea nu poate străpunge obstacolele pe care le pui între ea și tine, dar te va învălui complet când le vei da drumul.

Miracolul e actul unui Fiu de-al lui Dumnezeu care s-a lepădat de toți dumnezeii falși și își invită frații să facă același lucru. E un act de credință, fiind recunoașterea că fratele lui poate face același lucru.

Puterea unei minți se poate răsfrânge într-alta, pentru că toate lămpile lui Dumnezeu au fost aprinse de aceeași scânteie. E pretutindeni și e veșnică. În mulți rămâne doar scânteia, căci Marile Raze sunt ascunse de nori. Dumnezeu însă a ținut scânteia vie, ca razele să nu poată fi complet uitate. De vei vedea mica scânteie, vei învăța lumina mai mare, căci razele sunt acolo, nevăzute. Perceperea scânteii va vindeca, dar cunoașterea luminii va crea. La întoarcere însă, trebuie recunoscută mai întâi mica lumină, căci separarea a fost o coborâre din mărime în micime. Scânteia însă a rămas la fel de pură, ca Marea Lumină,  fiind ce a mai rămas din chemarea creației. 

 

Negarea lui Dumnezeu

 

Ritualurile dumnezeului bolii sunt bizare și foarte exigente. Bucuria nu e permisă niciodată,  depresia fiind indiciul loialității la adresa lui. Depresia înseamnă că te-ai lepădat de Dumnezeu.  Mulți se tem de blasfemie, dar nu înțeleg ce înseamnă. Nu își dau seama că a-L nega pe Dumnezeu, înseamnă a-ți nega propria Identitate, și că, în acest sens, plata păcatului e moartea. 

Deși crezi că îți judeci frații după mesajele pe care ți le dau ei, i-ai judecat după mesajul pe care li-l dai tu. Nu le atribui lor faptul că negi bucuria, căci nu vei putea vedea scânteia din ei, ce ți-ar aduce bucurie. Tocmai negarea scânteii aduce depresie, căci, de câte ori îți vezi frații fără ea Îl negi pe Dumnezeu.

Supunerea față de negarea lui Dumnezeu, e religia eului. Dumnezeul bolii cere – evident- negarea sănătății, pentru că sănătatea e în opoziție directă cu propria lui supraviețuire.

Boala și moartea au părut să intre în mintea Fiului lui Dumnezeu în ciuda Voii Sale. “Atacul asupra lui Dumnezeu” l-a făcut pe Fiul Său să creadă că nu are Tată și, nu a vrut să accepte că, deși era creator fusese creat. Dar Fiul este neajutorat fără Tată, Care e singurul lui Ajutor.

Am spus mai înainte că de la tine nu poți să faci nimic, dar tu nu ești de la tine. Dacă ai fi, ce ai făurit ar fi adevărat și nu ai putea să scapi niciodată. Tocmai pentru că nu te-ai făcut tu, nu trebuie să te frămânți pentru nimic.

Fiul lui Dumnezeu, nu ai păcătuit, dar te-ai înșelat mult și bine. Greșeala ta însă poate fi corectată și Dumnezeu te va ajuta… L-ai negat pentru că L-ai iubit, cunoscând că –  dacă ți-ai recunoaște iubirea față de El – nu l-ai putea nega. (…) Amintește-ți că tot ce negi trebuie să fi cunoscut cândva. Și dacă accepți negarea, poți să accepți desfacerea ei.

Tatăl tău nu te-a negat. El nu ripostează ci te cheamă să revii. (…) Dacă îi auzi mesajul, ți-a răspuns, și vei învăța de la El dacă auzi bine.(…) Uită-te cu pace la frații tăi, și Dumnezeu va năvăli în inima ta în semn de recunoștință pentru darul pe care I-l faci.

Nu apela la dumnezeul bolii să te vindeci, ci doar la Dumnezeul iubirii, căci vindecarea e adeverirea Lui. (…) Nu ești bolnav, și nu poți să mori. Dar te poți confunda cu lucrurile care pot.

Doar cei veșnici pot fi iubiți, căci iubirea nu moare. Ce e al lui Dumnezeu e al Lui pe vecie, iar tu ești al lui Dumnezeu. S-ar lăsa El să sufere? (…) Dacă te vei accepta așa cum te-a creat Dumnezeu, vei fi incapabil de suferință. Dar, pentru a o face, trebuie să Îl adeverești ca propriu-ți creator. Nu pentru că vei fi pedepsit altfel. Ci pentru că a-ți adeveri Tatăl înseamnă să te adeverești pe tine așa cum ești. Tatăl tău te-a creat total fără păcat, total fără durere, și total fără niciun fel de suferință. Dacă Îl negi, aduci păcatul, durerea și suferința în propria ta minte, datorită puterii pe care i-a dat-o El. Mintea ta e în stare să creeze lumi, dar poate să și nege ce creează, pentru că e liberă.

Nu îți dai seama cât de mult te-ai negat și cât de mult în Iubirea Sa Dumnezeu nu vrea așa ceva. Dar nu vrea să intre peste tine pentru că nu Și-ar cunoaște Fiul dacă acesta nu ar fi liber. Să intre peste tine ar însemna să se atace pe El Însuși, dar Dumnezeu nu e dement. Când Îl negi, tu ești dement. Dumnezeu nu va înceta niciodată să Își iubească Fiul, iar Fiul său nu va înceta niciodată să Îl iubească pe El. Asta a fost condiția creării Fiului Său, fixată pe vecie în Mintea lui Dumnezeu. Cunoașterea acestui lucru e sănătate mintală. Negarea lui e demență.

Cerul îți așteaptă revenirea, căci a fost creat să fie sălașul Fiului lui Dumnezeu. Nu ești acasă nicăieri altundeva și în nicio altă condiție. (…) Dumnezeu ți-a dat mijloacele de-a desface ce ai făcut. Ascultă și vei învăța să îți amintești ce ești.

Dacă Dumnezeu își cunoaște copiii complet nepăcătoși, e o blasfemie să îi percepi vinovați. Dacă Dumnezeu Își cunoaște copiii complet fără durere, e o blasfemie să percepi suferință oriunde. Dacă Dumnezeu își cunoaște copiii complet bucuroși, e o blasfemie să te simți deprimat. Toate aceste iluzii – și multe alte forme pe care le poate lua blasfemia – sunt refuzuri de a accepta creația așa cum este. Dacă Dumnezeu și-a creat Fiul perfect, așa trebuie să înveți să îl vezi, ca să îi înveți realitatea. 

Numai dacă accepți Paternitatea lui Dumnezeu vei avea ceva, pentru că Paternitatea Lui ți-a dat totul. Iată de ce  a-l nega pe El e totuna cu a te nega pe tine.

Aroganța e negarea iubirii, căci iubirea împărtășește, iar aroganța refuză să dea. Noțiunea de opțiune care nu ține de Dumnezeu, te va însoți pe durata prezenței timpului în mintea ta. Timpul în sine e opțiunea ta. Dacă vrei să îți amintești veșnicia, trebuie să privești doar ce e veșnic. Dacă te lași preocupat de temporal, trăiești în timp. Ca întotdeauna , ce alegi e determinat de ceea ce prețuiești. Timpul și veșnicia nu pot fi ambele adevărate, pentru că se contazic reciproc. Dacă vei accepta ca real numai ce e veșnic, vei începe să înțelegi veșnicia și să ți-o însușești.

-∞-

 


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole – Text, pp.163-173 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de Miracole – 9(2): Răspunsul la rugăciune

3

În această a doua lecție din capitolul 9  se vorbește despre răspunsul la rugăciune, despre ideea centrală în jurul căreia ar trebui să se concentreze rugăciunea, despre rugăciune și relația noastră cu semenii noștri.

Se pornește de la reamintirea faptului că scopul acestui curs este eliberarea de toată frica, ca o condiție a recâștigării păcii interioare și în final a mântuirii. De aceea:

  • Prin rugăciune ar trebui să cerem eliberarea de toată frica.
  • Rugămințile îndreptate către sănătate, prosperitate, mântuire, etc… accentuează atât frica ( de boală, de sărăcie, de Dumnezeu…), cât și starea de lipsă a acestora pe care noi o percepem. În acest caz, rugăciunile nu sunt decât cerințe de îndepărtare a simptomelor, și nu cerințe de vindecare profundă. De aceea răspunsul pe care îl primim nu este de cele mai multe ori în concordanță cu ceea ce am cerut, asta în situația în care am reușit să identificăm un răspuns la rugăciune.
  • Răspunsul ne este oferit totuși întotdeauna, în diferite forme, prin intermediul semenilor noștri.
  • Rugăciunea este o reafirmare a unității, și deci, nu ne putem ruga numai pentru noi. Ea este dirijată de Spiritul Sfânt potrivit legilor lui Dumnezeu.
  • Nu putem cere binecuvântări fără să binecuvântăm.
  • Nu putem primi în urma rugăciunilor mai mult decât dăm pentru că puțin dăm, puțin primim.
  • Nu putem judeca fără să “plătim un preț”, pentru că atunci când judecăm fixăm un preț. 

-∞-

      Toți cei ce au încercat vreodată să folosească rugăciunea pentru a cere ceva s-au confruntat cu un aparent insucces. Este vorba atât despre lucruri concrete ce pot fi dăunătoare cât și de rugăminți legate de  învățăturile din acest curs. Trebuie să ne reamintim că scopul acestui curs este debarasarea de frică. Ori prin rugăciunile noastre noi cerem sănătate trupescă pentru că ne frică de boală, suferință și moarte, mai mulți bani pentru că ne e frică de sărăcie și de ziua de mâine, sau iertarea păcatelor și mântuire pentru că ne frică de Dumnezeu. Prin urmare, noi nu cerem eliberarea de toată frica – sursa sănătății sufletului, a minții și a trupului – ci îndepărtarea simtomelor: boala, sărăcia… Aceste rugăminți nu sunt deloc cereri de vindecare, deci nu sunt în interesul nostru, și nu este de mirare că nu primim răspunsul pe care ni-l dorim. Vindecarea înseamnă mult mai mult decât îndepărtarea unui simptom.

        Cu toate acestea răspunsurile ne sunt oferite întotdeauna, dar acestea nu vor fi niciodată unele care să sporească frica.  Le vom primi întotdeauna  prin frații noștri.

Mesajul pe care ți-l dă fratele tău de tine depinde. Ce îți spune el? Ce ai vrea să îți spună? Decizia pe care o iei în privința lui determină mesajul pe care îl primești. Amintește-ți că Spiritul Sfânt este în el și că Vocea Lui îți vorbește prin el. Ce poate să îți spună un frate atât de sfânt decât adevărul? Dar îl asculți?  Cuvintele lui sunt răspunsul pe care ți-l dă Spirtul Sfânt. Ți-e destul de tare credința în el să te lase să auzi?

Nu te poți ruga numai pentru tine,  după cum nu poți găsi nici bucurie numai pentru tine. Rugăciunea e o reafirmare a includerii, dirijată de Spiritul Sfânt potrivit legilor lui Dumnezeu. Mântuirea vine de la fratele tău. Spiritul Sfânt Se extinde din mintea ta la a lui și îți răspunde ție. Nu poți să auzi Vocea pentru Dumnezeu numai în tine pentru că nu ești singur. Dacă vrei să mă auzi, auzi-mi frații în care vorbește  Vocea lui Dumnezeu. În ei stă răspunsul la toate rugăciunile. Ți se va răspunde când auzi răspunsul în toți.  Nu asculta altceva căci nu vei auzi cu adevărat. Ei îți vor răspunde dacă înveți să le ceri numai adevărul. Nu le cere binecuvântări fără să îi binecuvântezi. Urmând această cale cauți adevărul din tine.

A nu crede înseamnă a te pune împotrivă sau a ataca. A crede înseamnă a accepta…A crede nu înseamnă a fi credul ci a accepta și a aprecia. Vei avea de plătit un preț pentru judecată, pentru că judecata e fixarea unui preț. Și cum îl vei fixa așa îl vei plăti.

Nu uita niciodată deci, că tu stabilești valoarea lucrului primit și îi fixezi prețul prin ce dai. Să crezi că e posibil să capeți mult pentru puțin înseamnă să crezi că te poți târgui cu Dumnezeu. Legile lui Dumnezeu sunt întotdeauna drepte și întru totul consecvente. Dând, primești.

Prin urmare, Îi poți cere Spiritului Sfânt doar dându-I și Îi poți da doar unde Îl recunoști. Dacă Îl recunoști în toți, gândește-te ce mult Îi vei cere și ce mult vei primi.

În felul acesta, și numai în felul acesta, Îi vei primi răspunsul …Spune-i deci la fiecare :

Pentru că vreau să mă cunosc te văd Fiul lui Dumnezeu și fratele meu.

-∞-

Ca o completare la această scurtă lecție, am găsit câteva fragmente din “Conversații cu Dumnezeu” cu Neal Donald Walsh, în care, chiar dacă nu se face referire directă la rugăciune, se face referire la capacitatea noastră de a ne realiza dorințele dacă atingem o anumită înțelepciune și cunoaștere, dacă reușim să trăim în comuniune directă cu Dumnezeu.

D:Dumnezeu

NW:Neale Walsch

D:Adevăr vă spun Eu vouă:…Oamenii au vindecat boli. Oamenii i-au înviat pe morți.

NW: Un om a făcut-o.

D: Crezi că numai unui singur om i s-au dat astfel de puteri asupra universului fizic?

NW: Numai un singur om a demonstrat că le are. (…) Iisus. (…) Mulți oameni cred că, dacă cer în numele lui Iisus, Tu vei vrea să le îndeplinești cererea.

D: Da. Mulți oameni cred asta. Ei cred că nu au putere, dar ei au văzut ( sau îi cred pe alții care au văzut) puterea lui Iisus, așa că ei cer în numele Lui, chiar dacă El a spus: ” De ce sunteți atât de uimiți? Acestea și încă multe altele le veți face și voi. “

Totuși oamenii n-au putut să creadă. Mulți nu cred nici în ziua de azi. Cu toții vă imaginați că nu sunteți vrednici, așa că cereți în numele lui Iisus sau al Binecuvântatei Fecioare Maria. Sau al “sfântului care vă patronează”. Sau al Dumnezeului Soare. Sau al duhului Estului.

Folosiți numele oricui – al oricui – în afară de al vostru!

Și, totuși adevăr vă spun eu Vouă: cereți și veți primi, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide.

NW: Aruncă-te de pe clădire și vei zbura.

(…)

D: Omul de pe clădire a trăit într-o lume de autoamăgire, în care el s-a văzut pe el însuși ca fiind altceva decât voi ceilalți.

Declarând “eu sunt Dumnezeu”, el și-a început demonstrația cu o minciună. El a sperat să devină unicat. Să devină mai important. Mai puternic.

A fost un gest al egoului. Ego-ul, adică ceea ce este unic , individual, nu poate să fie niciodată dublura a ceea ce este Unul, și nici nu-l poate demonstra.

Încercând să demonstreze că el era Dumnezeu, omul de pe clădire a demonstrat numai separarea sa de totul și nu unitatea cu acesta. Astfel, el a căutat să demonstreze starea lui de Dumnezeire, dovedind neDumnezeire și a eșuat.

Iisus pe de altă parte, și-a dovedit starea de Dumnezeire, dovedindu-și Unitatea și văzând Unitate și Întreg oriunde și în oricine la care se uita. În această privință, conștiența Lui și conștiența Mea au fost Una și, într-o astfel de stare, orice El cerea se materializa în Realitatea Lui Divină și în acel Moment Sfânt.

NW: Înțeleg. Deci, nu ai nevoie decât de conștiență Christică pentru a face minuni!

        Ei da, asta simlifică complet lucrurile!!

D: De fapt, chiar le simplifică. E mult mai simplu decât crezi. Mulți au ajuns la această conștiență. Mulți au fost în starea de Christos.

NW:Cum…?

D: Străduindu-te să fii. Alegând să fii. Dar este o alegere pe care trebuie să o faci în fiecare zi, în fiecare minut. Ea trebuie să devină însuși scopul vieții tale.

 Ea este scopul vieții tale – pur și simplu tu nu o știi.

Și chiar dacă ai știi, chiar dacă ți-ai aminti motivul minunat al existențe tale, se pare că nu știi cum să ajungi acolo, din punctul în care te afli acum.

(…)

Adevăr îți spun Eu ție iarăși:”caută și vei găsi, bate și ți se va deschide”.

NW: Am “căutat” și am “bătut” de 35 de ani încoace. Te rog să mă scuzi dacă sunt puțin cam plictisit de treaba asta.

D: Ca să nu zicem și deziluzionat, nu-i așa? Dar, realmente, dacă ar fi să-ți dau notă bună pentru încercare – un “zece pentru efort” ca să zic așa – nu pot să fiu de acord cu tine, nu pot să spun că ai bătut și ai căutat de 35 de ani încoace.

Hai să cădem de acord că ai bătut și ai căutat cu intermitență, de 35 de ani încoace, dar, – de cele mai multe ori – n-ai făcut-o.

În trecut, când erai foarte tânăr, veneai la mine numai când erai la necaz, când aveai nevoie de ceva. Pe măsură ce ai crescut și te-ai maturizat, ți-ai dat seama că nu asta era probabil relația corectă cu Dumnezeu și ai căutat să creezi ceva mai substanțial. Dar, chiar și atunci, Eu nu eram nimic mai mult decât ceva ocazional. Mai târziu, când ai ajuns să înțelegi că unirea cu Dumnezeu poate fi atinsă numai în comuniune cu Dumnezeu, ai apelat la practici și comportamente care puteau să-ți aducă această comuniune, dar până și pe acestea le-ai făcut în mod sporadic, cu inconsecvență.

Ai meditat, ai făcut anumite ritualuri, m-ai chemat în rugăciuni și cântece, ai evocat Spiritul Meu din tine, dar numai când ți-a convenit, numai când ai simțit o chemare.

Și, chiar dacă în aceste ocazii, trăirea ta legată de Mine a fost minunată, ți-ai petrecut 95% din viață trăind iluzia separării de Mine și, numai în momente foarte scurte, din când în când, ți-ai dat seama de realitatea supremă.

Tu încă mai crezi că viața înseamnă să repari mașina și să plătești telefonul și niște relații și ce vrei să obții din ele; că ea se referă la dramele pe care le-ai creat, mai degrabă decât la creatorul acelor drame. Mai ai încă de învățat motivul pentru care continui să-ți creezi dramele. Ești prea preocupat să joci în ele. (…)

E momentul să încetezi de a fi deziluzionat de Mine și să începi să te vezi pe tine însuți, așa cum ești cu adevărat.

Acum – adevăr îți spun Eu ție: vrei să fii ca și Christos?

Acționează asemenea lui Christos, în fiecare clipă a fiecărei zile. ( Să nu spui că nu știi cum. El ți-a arătat calea.)

Fii asemănător lui Christos în fiecare situație. ( Să nu-mi spui că nu poți. El ți-a lăsat îndrumări.)

În caz că vrei să cauți drumul, să știi că ești ajutat. Te ghidez în fiecare clipă a fiecărei zile. Eu sunt acea voce încă mică din interior care știe încotro s-o apuci, pe ce drum să mergi, ce răspuns să dai, ce acțiune să faci, ce cuvânt să spui – ce realitate să creezi, dacă într-adevăr cauți comuniunea și unitatea cu Mine.

Ascultă-Mă doar.

(…)

Apropie-te de Mine. Apropie-te de Mine!

Fă ce poți.Fă ce trebuie. Fă ce este nevoie. Spune o rugăciune. Sărută o piată. Fă o plecăciune către răsărit. Rostește o incantație. Fă să se miște pendului…Sau scrie o carte.

Fă tot ce e nevoie.

Fiecare dintre voi construiește propria lui imagine. Fiecare dintre voi M-a înțeles – M-a creat – în felul lui. Pentru unii dintre voi, Eu sunt bărbat. Pentru unii dintre voi, Eu sunt femeie. Pentru unii sunt și una și alta. Pentru unii nu sunt nici una nici alta.

Pentru unii dintre voi, Eu sunt energie pură. Pentru unii, sentimentul suprem pe care voi îl numiți dragoste. Și unii dintre voi habar nu au ce sunt Eu. Voi știți pur și simplu că EU SUNT.

Și așa și este.

EU SUNT

(…)

Fă absolut orice îți este de folos, orice te ajută – orice ritual, ceremonie, demonstrație, meditație, gând, cântec, cuvânt sau acțiune care-ți sunt necesare ca să te “reconecteze” – fă-le.

Fă orice, ca să-ți amintești de Mine.

finish


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de Miracole-Text, Cap.9-“Acceptarea Ispășirii- Răspunsul la rugăciune”, pp.147-149 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

Neale Donald Walsch, Conversații cu Dumnezeu-volumul II, pp.35-41; București: For You, 2009.

 

Curs de Miracole:Cap7(2); “Între timp și veșnicie” sau “Frica de transformare”.

 a

     

     Iubesc această lume. Când îmi imaginez  “planeta mea” plutind în spațiu, nu simt decât iubire. Când mă confund cu miliardele și miliardele de entități care locuiesc pe această planetă, sub o formă sau alta, nu simt decât iubire. Iubesc cerul cu stele, sau cu nori, din care picură rouă sau din care curg torente. Cu toate acestea, undeva în adâncul meu există o reținere, pentru că există încă frică. Pentru că judec. În interiorul cojii de nucă, care este lumea noastră minusculă,  se întâmplă multe, foarte multe lucruri pe care nu le pot accepta încă, dar pe care nici nu le pot schimba. Când voi renunța la judecată, voi renunța în sfârșit, și la atac. Pentru că toate au un rost – acela de a ne ajuta să descoperim Cine suntem Noi cu Adevărat cum ar spune Neal Donald Walsch. De aceea, voi înlocui frica cu iubirea, pentru că frica vine din lipsă de iubire, și generează conflict.

       Frică și iubire. Născute din ego sau din Inspirația Universală – Spiritul Sfânt. Se întorc întotdeauna în mintea celui care le naște. Frica aduce  frică. Iubirea aduce iubire. Nu putem aprecia cu adevărat nimic din Creație dacă privim cu frică, și vom aprecia totul, dacă privim cu iubire, totul. Totul, dar absolut totul, face parte din Creația lui Dumnezeu, inclusiv noi. A ataca o parte din ea, înseamnă a ataca toată Creația, iar Creatorul și Creația Lui sunt una. Cum îl putem atunci ataca pe Dumnezeu? Iubind fiecare părticică din creație, bună, rea, fără s-o judecăm noi, iubim întreaga Creație, și suntem în armonie cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu judecă. Cum și-ar putea judeca propria Creație? Asta ar însemna că se judecă pe Sine.

        Judecata este asociată eului. În permanenta lui luptă de supraviețuire în lumea iluzorie de care s-a atașat, ne  respinge cu vehemență esența. Respingându-ne esența, se respinge de fapt pe sine, pentru că el, este o creație a minții noastre, care face parte din Mintea Universală, Mintea veșnică a lui Dumnezeu. E produsul ei. De fapt, e produsul acelei mici părți care s-a scindat din ea pentru a crea eul, necesar într-o măsură limitată pentru supraviețuirea trupului în această lume. Eul, acest pilot automat, acest robot, cum îl numea Osho, a ajuns însă să preia controlul Ființei noastre. El nici măcar nu ne recunoaște Ființa. Eurile Inventează măști pe care le așează pe fețele tuturor Ființelor,

…născocesc chipuri, le percep lipsite de valoare și le atacă din cauza acestei lipse închipuite. Iată tot ce este lumea eului. Nimic. Nu are niciun înțeles. Și nu există. Nu încerca s-o înțelegi pentru că, dacă încerci, crezi că poate fi înțeleasă, deci apreciată și iubită. Și asta i-ar justifica existența, care nu poate fi justificată. Nu poți da înțeles neînțelesului. Nu ar fi decât o încercare dementă.

         În jurul acestui “eu” s-a creat sistemul de gândire transmis de mii de ani, și a devenit din ce în ce mai bine fortificat. Și tocmai pentru că începem să ne simțim din ce în ce mai mult prizonieri în propriile noastre vieți, guvernate de acest parșiv sistem de gândire, începem, timid, să dăm ascultare glasului pur al ființei noastre eterne, spirituale. Dar nu e suficient. Nu putem folosi jumătăți de măsură, pentru că ceea ce învățăm, aceea vom împărtăși.  Iar aceasta este o mare responsabilitate. Nu putem avea pace și iubire, atâta timp cât mai credem încă în ego și în luptă. Este necesar ca abandonul să fie total. Noul sistem de gândire bazat pe acceptare , iertare, iubire și înțelegere, trebuie implementat complet. Dar frica? Frica de a abandona ceva ce purtăm adânc în noi de-atâta timp? Vom găsi scuze, vom găsi motive, pentru că acolo în adânc pândește frica. Și chiar de ne-am dori transformarea totală, frica ne roade, așa că vom găsi mereu și mereu argumente împotriva acesteia. Vorbind despre meditație, ca instrument pe calea transformării, Osho spunea:

   Se prea poate ca în adâncul tău să nu dorești transformarea. Teama aceasta, teama de transformare e reală. (…) Teama de transformare este la fel ca teama de moarte. Este o moarte, pentru că vechiul pleacă lăsând loc nou-venitului în ființa ta. Tu, cel de dinainte, nu vei mai exista, ceva total nou se va naște din tine. (…) Cel nou nu poate fi continuarea celui vechi. Cel vechi este discontinuu. Cel vechi trebuie să dispară. Abia atunci cel nou își poate lua locul în ființa ta. Cel nou nu este un vlăstar al celui vechi, nu este o continuare a lui. El este ceva total nou, ceva care apare abia când cel vechi a murit. 

Există o prăpastie între cel vechi și cel nou – tocmai această prăpastie te înspăimântă. Te temi. Ai vrea să te transformi, dar, în același timp, ai vrea să rămâi cel vechi. Asta este înșelătoria. Ai vrea să crești și totuși să rămâi tu cel vechi.

       Tocmai pentru că prăpastia dintre cel vechi și cel nou este foarte adâncă, acest curs, ne ridică o punte, prin aceste lecții care repetă sub forme diferite, aceleași idei, punând ușor și treptat cărămizi noi pe zidul noului nostru sistem de gândire.

        Acceptarea, fie că vine în prezența înțelegerii, fie că vine în absența ei, devine element important al transformării, pentru că într-adevăr, ” Dă-mi Doamne putere să schimb ce pot schimba și să accept ce nu pot schimba” capătă sens. Acceptarea   poate însemna, așa cum spune chiar acest text, să nu încercăm să înțelegem această lume a eului, pentru că nu putem da înțeles neînțelesului. Putem însă, și suntem obligați, să apărăm adevărul pe care-l vom percepe din ce în ce mai mult pe măsură ce mintea noastră se vindecă. Iar la baza adevărului stau iubirea și credința în unitate.  Numai așa putem să ne asumăm rolul de co-creatori care ne-a fost menit. Numai așa putem extinde Creația, în armonie cu Dumnezeu, așa cum ne-a fost hărăzit. O misiune grea, dar nu imposibilă.

        Sunt vremuri în care trăim între ego și  Sinele Divin. Sunt vremuri în care trăim între timp și veșnicie, și pentru a putea trăi, trebuie să înțelegem că singurul aspect al timpului care e veșnic e “acum”.  Este nevoie de vigilență atâta timp cât facem tranziția. Când vom fi gata însă, și când pacea ne va stăpâni, totul va decurge firesc, pentru că vigilența nu mai este necesară. E pace, în sfârșit. Vigilența are un rol numai atâta vreme cât suntem pe drumul vindecării minții. Și să nu uităm : Noi toți, și fiecare dintre noi în parte, suntem lumina lumii. Asemeni lumânărilor aprinse în noaptea de Înviere, ne vom aprinde încet, unul de la lumina celuilat, dând naștere în final unei mări de lumină.

5

         Fragmentele de text de mai jos pot aduce unele completări  sau unele lămuri necesare.

      Deși poți iubi Fiimea doar ca un tot unitar, o poți percepe fragmentată. E imposibil însă să vezi ceva într-o parte a ei pe care să nu i-l atribui în totalitate.

Fractalii: cum se oglindește întregul în toate părțile lui.

       Iată de ce atacul nu e răzleț și trebuie să renunți la el în întregime. Dacă nu renunți la el în întregime, nu renunți la el deloc. Frica și iubirea fac sau creează, în funcție de cine le dă naștere sau le inspiră – eul sau Spiritul Sfânt. -, dar precis se vor întoarce în mintea celui care le gândește și îi vor afecta percepția totală. Asta include noțiunea lui de Dumnezeu, de creații ale Lui și ale sale. Nu le va aprecia pe nicicare dacă le privește cu frică. Și le va aprecia pe toate dacă le privește cu iubire. (…) Mintea care acceptă atacul nu poate iubi. (…) Gândirea ta a făcut toate acestea datorită puterii sale, dar tot gândirea ta te poate mântui de toate acestea pentru că nu tu i-ai făcut puterea. Capacitatea ta de-a-ți dirija gândirea după cum dorești e parte din puterea ei. Dacă nu crezi că o poți face, îți negi puterea gândirii și o faci neputincioasă în credința ta.

          Eul nu își poate permite să cunoască ceva . Cunoașterea e totală, iar eul nu crede în totalitate. Această necredință e obârșia lui și, deși eul nu te iubește pe tine, le rămâne credincios propriilor săi antecesori, zămislind după cum a fost zămislit. Mintea reproduce întotdeauna după cum a fost produsă. Produs prin frică, eul reproduce frică. Asta e loialitatea lui, și această loialitate îl face neleal față de iubire pentru că tu ești iubire. Iubirea e puterea ta, ceea ce eul trebuie să nege. De asemenea, trebuie să nege tot ce îți dă această putere pentru că ea îți dă totul. Niciunul dintre cei ce au totul nu dorește eul. (…) Eul se opune, așadar, întregii aprecieri, întregii recunoașteri, întregii percepții sănătoase și întregii cunoașteri. El percepe amenințarea lor ca totală…

      . Sper că am putut să redau cu înțelegerea mea esențialul acestei a șasea lecții din capitolul VII – o lecție grea, greu de pătruns, greu de rezumat, greu de exprimat. Dacă ar fi să rezum totul la câteva idei pe care le-am înțeles și pe care le-am reținut, acestea ar fi următoarele:

  • Este necesar să abandonăm complet sistemul de gândire moștenit, bazat pe ego.
  • Nu putem împărtăși două sisteme de gândire.
  • Noul sistem de gândire bazat pe unitate, iubire și iertare, trebuie implementat complet. Este necesară abandonarea fricii, judecății, atacului, ca expresii ale lipsei profunde de iubire și înțelegere.
  • Este necesar să ne înțelegem și să ne asumăm natura noastră de ființe complete și divine: trup-minte-suflet.
  • Suntem co-creatori ai lui Dumnezeu, iar rolul nostru este de a extinde Creația Lui. Nu putem face acest lucru cu actualul  sistem de gândire, care ne ține mințile prizoniere în lumea construită de ego.
  • Pentru a putea merge mai departe este necesar să nu judecăm și să nu încercăm să înțelegem această lume iluzorie a eului. Schimbăm ce putem schimba, acceptăm ce nu putem schimba.
  • Pentru că trăim în două lumi, între iluzie și adevăr, ego și divin, este important să trăim prezentul, acel veșnic ” acum”, ca singur element de legătură între timp și veșnicie. Fără regrete, vinovății, așteptări, gânduri rătăcitoare, ci doar bucurându-ne și savurând eternul acum, în toate aspectele vieții, cultivând iertarea și iubirea.

 

3

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-“Text”, Cap.7-“DARURILE ÎMPĂRĂȚIEI- DE LA VIGILENȚĂ LA PACE”, pp.111-114 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

Observație: Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii, care depind de puterea mea de înțelegere și de nivelul de evoluție spirituală pe care îl am în acest moment. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, dar și pentru oricine este interesat de acest curs și poate găsi aici un ajutor sau un sprijin în descifrarea și înțelegerea lui. Mulțumesc!