Curs de miracole:181- Am încredere în frații mei, care sunt una cu mine

frați

 

      În ziua în care practicăm acest exercițiu nu ne mai interesează pentru moment obiectivul general al cursului, pentru că în această zi ne vom educa mintea să vadă altfel decât a văzut până acum. Suntem un călător pe drumul mântuirii, dar până la capătul drumului avem de învățat. S-a spus în repetate rânduri că fiecare frate de-al nostru este mântuitorul nostru. Astăzi învățăm să-i vedem inocenți pe toți cei pe care până acum îi  consideram păcătoși, căci păcatul pe care-l vedem în ei este păcatul nostru.

       În mod obișnuit nu vedem oamenii de sub  masca eului. Percepția noastră se focalizează pe exterior, pe ce dorește eul lor să arate și pe ce dorește eul nostru să vadă. Astăzi mutăm punctul pe care se focalizeză percepția din exterior în interior. Dincolo de ceea ce noi judecăm că ar fi păcat în atitudinea și comportamentul unui om, vom vedea ființa perfectă din el, așa cum a creat-o Dumnezeu. El poate nu este conștient de ce este cu adevărat, dar tu, acum, după 180 de zile de practică, știi că ai în fața ta o ființă perfectă și inocentă. A-ți concentra atenția asupra a ceea ce tu și lumea considerați că este o greșeală, un păcat, înseamnă a acorda realitate acelui păcat, în primul rând în mintea ta. Păcatul se transferă de la cel care poate nu se simte păcătos și nici nu este păcătos, la tine, cel care “vede” păcatul lui. 

      Astăzi căutăm inocența în toți oamenii pe care-i întâlnim și nimic mai mult. Renunțăm la trecut și la toate ideile preconcepute pe care le avem despre ei. Poate nu i-am mai văzut de mult, și, cu siguranță, ei nu mai sunt astăzi oamenii care au fost ieri. 

      Se poate întâmpla ca pe parcursul zilei să pierdem focalizarea. Vom știi că s-a întâmplat acest lucru atunci când apare furia și ni se vor năzări iarăși păcate și greșeli la cei din preajma noastră. Peste astfel de obstacole vom trece instruindu-ne mintea să se refocalizeze în timp ce spunem:

*

Nu asta vreau să văd.

 Am încredere în frații mei,  care sunt una cu mine.

*

      Nu căutăm astăzi nici fantezii, ci recunoaștem că atunci când lucrurile par s-o ia razna în mintea fratelui nostru, el nu-i în firea lui, Sinele lui sfânt este controlat de ego, iar noi vom vedea cu calm, dincolo, înlăuntrul lui, pe Fiul lui Dumnezeu din el și vom lăsa deoparte ce a făcut eul lui din Sinele lui.

Ce căutăm să vedem este adevărat. Și, focalizându-ne dincolo de greșeli, vom întrezări o lume total lipsită de păcat. Când asta e tot ce vrem să vedem, când e tot ce căutăm în numele percepției adevărate, ochii lui Cristos vor fi, inevitabil, ochii noștri. Și iubirea pe care o simte El pentru noi devine și ea a noastră. Acesta va deveni singurul lucru pe care îl vedem reflectat în lume și în noi înșine.

Căutăm această aducere aminte când ne apucăm azi de exersat. Nu ne uităm nici înainte, nici înapoi. Ne uităm de-a dreptul în prezent. Și ne încredem în trăirea pe care o cerem acum. Nepăcătoșenia noastră nu e decât vrerea lui Dumnezeu. În clipa aceasta, vrerea noastră e una cu a Lui.

Sursa:

Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp. 324,325.


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Curs de miracole: Cap.22: Mântuirea și relația sfântă.

prietenie

Mântuirea e o promisiune, făcută de Dumnezeu, că vei găsi cum să ajungi la El în cele din urmă. Nu poate să nu fie îndeplinită. Ea garantează că timpul va avea un sfârșit. Cuvântul lui Dumnezeu e dat fiecărei minți care consideră că are gânduri separate, și va înlocui aceste gânduri de conflict, cu Gândul păcii.

Introducere.

Să ne amintim!

      Aflam din lecțiile trecute că în Cer nu intrăm decât doi câte doi. Trăim și evoluăm pe baza relațiilor, de orice fel ar fi ele. Într-o relație intră doi: la prima vedere, “eu” și “tu”, în realitate “noi”. Credința în separare și în păcat ne ține departe de Cer. Cele două entități ce se cred separate, “eu” și “tu”, nu pot vedea păcatul deodată, pentru că fiecare îl vede în celălalt. Este o percepție strict individuală. Fiecare pare să facă greșeli pe care celălat nu le poate înțelege.    Păcatul pare real numai în separare, căci dacă ne-am simți uniți, așa cum și suntem de fapt, unde-ar mai fi păcatul? Numai cei singuri și însingurați, care își consideră frații diferiți de ei înșiși au nevoie de păcat.

       O relație nesfântă se bazează pe diferențe. Fiecare crede că celălalt îi poate da ce nu are el. Stau împreună până ce cred că nu mai e nimic de luat și apoi trec mai departe, “și hoinăresc așa, printr-o lume de străini, diferiți de ei; trăind cu trupurile lor, poate sub un acoperiș comun, care nu îl adăpostește pe nicicare; în aceeași încăpere, și totuși fiecare în lumea lui“.

      O relație sfântă este o relație în care fiecare s-a uitat înăuntru și a văzut că este complet. Acceptându-și desăvârșirea, este fericit să se unească cu cineva la fel de conștient de propria-i desăvârșire. Ei nu văd nicio diferență între sinele lor, căci diferențele țin doar de trup. Într-o relație sfântă se trece de la credința în separare și diferențe, la credința în identitate și unitate. Într-o relație sfântă, apelând la rațiune, vederea se transformă în viziune.

– Osho: Iubire și singurătate –

      Urmează mai jos o porțiune de text –Mesajul relației sfinte– care pune la încercare puterea noastră de pătrundere a abstractului, căci mintea noastră este abstractă, gândirea este abstractă, întreg textul din acest curs este abstract. Este poate o încercare de a ne antrena în vederea trecerii de la gândirea lineară la cea nonlineară, căci…

Dintre toate mesajele pe care le-ai primit şi nu le-ai înţeles, doar cursul acesta e accesibil înţelegerii tale şi poate fi înţeles. Asta e limba ta. Nu o înţelegi încă doar din cauză că întreaga ta comunicare este ca a unui nou-născut. Sunetele scoase de un nou-născut şi cele pe care le aude sunt cât se poate de nesigure, însemnând pentru el diferite lucruri la momente diferite. Nici ce aude, nici ce vede nu e stabil deocamdată. Dar ce aude şi nu înţelege va fi limba lui maternă, prin care va ajunge să comunice cu cei din jur, şi ei cu el. Iar ciudatele fiinţe mişcătoare ce le vede în jur vor deveni mângâietorii lui, şi îşi va recunoaşte casa şi îi va vedea cu el acolo.

 

Mesajul relației sfinte.

Să ne amintim!

Lasă raţiunea să mai facă un pas. Dacă îl ataci pe cel pe care Dumnezeu vrea să îl vindece şi îl urăşti pe cel pe care îl iubeşte El, tu şi Creatorul tău aveţi o voie diferită. Dar, dacă tu eşti Voia Lui, trebuie să crezi atunci că tu nu eşti tu însuţi. (…)De unde, te întrebi, îţi vine neliniştea ciudată, senzaţia că eşti deconectat şi frica obsesivă că îţi lipseşte orice înţeles? E ca şi cum ai nimerit aici din întâmplare, fără alt plan decât să o întinzi de-aici, căci numai asta pare cert.

Raţiunea ţi-ar spune că lumea pe care o vezi cu ochi care nu sunt ai tăi trebuie să nu aibă sens pentru tine. Cui să îşi returneze mesajele o asemenea vedere? Sigur nu ţie, al cărui văz e total independent de ochii ce văd lumea. Dacă nu e viziunea ta, ce poate să îţi arate ţie? Creierul nu poate interpreta ce vede viziunea ta. Asta, tu ai înţelege. Creierul interpretează pentru trup, din care face parte. Dar nu poţi înţelege ce îţi spune. Şi totuşi, l-ai ascultat şi îl asculţi. Şi ai tot încercat din greu să îi înţelegi mesajele.

Nu ai primit niciun mesaj pe care să îl înţelegi. Căci ai ascultat ce nu poate comunica. Gândeşte-te atunci ce se întâmplă. Negând ce eşti şi crezând cu fermitate că eşti altceva, acest „altceva” pe care l-ai făcut să fii devine văzul tău. Şi atunci acest „altceva” trebuie să fie cel ce vede şi, „altceva” fiind, aidoma neţie, îţi explică ţie ceea ce vede. Viziunea ta, fireşte, ar face asta să fie de prisos. Dar, dacă ochii îţi sunt închişi şi ai cerut acestui „altceva” să te ghideze, rugându-l să îţi explice lumea pe care o vede el, nu ai motiv să nu asculţi, şi nici să suspectezi că explicaţiile ce ţi le dă nu sunt adevărate. Raţiunea ţi-ar spune că nu pot fi adevărate pentru că nu le înţelegi. Dumnezeu nu are secrete. El nu te poartă printr-o lume de chin, aşteptând să îţi spună, la finele călătoriei, de ce ţi-a făcut una ca asta.

Ce poate fi secret de Voia lui Dumnezeu? Tu însă crezi că ai secrete. Ce pot fi secretele tale, dacă nu o altă „voie”, care e a ta, separat de-a Lui? Raţiunea ţi-ar spune că asta nu e un secret ce trebuie ascuns ca un păcat. Ci o greşeală! Nu îţi lăsa frica de păcat să o ferească de corecţie, căci atracţia vinovăţiei e numai frică. E singurul sentiment ce se opune iubirii, ducând mereu la vederea diferenţelor şi la pierderea identităţii. Iată singurul sentiment ce te ţine orb, dependent de sinele pe care crezi că l-ai făcut să te conducă prin lumea pe care a făcut-o pentru tine.

Vederea ţi s-a dat, odată cu tot ce poţi să înţelegi. Nu vei avea dificultăţi să înţelegi ce îţi spune această viziune, căci numai viziunea ta poate să îți transmită ce poți să vezi.

În fiecare relaţie sfântă, se renaşte capacitatea de-a comunica în loc de-a separa. Dar o relaţie sfântă – renăscută ea însăşi atât de recent dintr-o relaţie nesfântă, şi totuşi, mai străveche decât vechea iluzie pe care a înlocuit-o – e ca un nou-născut acum în propria-i renaştere. Şi totuşi, ţi se redă viziunea în acest prunc, şi el va vorbi limba pe care o poţi înţelege. Nu e crescut de acel „altceva” ce ai crezut că eşti. Nu i s-a dat acestuia, nici nu a fost primit decât de tine. Căci doi fraţi nu se pot uni decât prin Cristos, a Cărui viziune îi vede una.

Fii sigur că Dumnezeu nu Şi-a încredinţat Fiul cui nu merită. De unit, nu merită să se unească decât ce este parte a Lui. Şi nici nu e posibil să se unească ceva ce nu e parte a Lui. Celor ce se unesc trebuie să li se fi redat comunicarea, căci nu o pot face prin trupuri. Ce i-a unit atunci? Raţiunea îţi va spune că trebuie să se fi văzut unul pe altul printr-o viziune nu a trupului şi să fi comunicat într-o limbă pe care trupul nu o vorbeşte. Şi nu se poate să îi fi atras, uşor, ca să devină unul, imagini sau sunete înfricoşătoare. (…) În casa sfântă în care frica e fără putere, iubirea intră cu gratitudine, recunoscătoare că e una cu voi care v-aţi unit ca să o lăsaţi să intre. Cristos vine la ce e ca El: acelaşi, nu diferit. Căci e atras mereu de El Însuşi.

Cert e că cine e atras de Cristos e atras de Dumnezeu, după cum e cert că sunt atraşi Amândoi de fiece relaţie sfântă, casa pregătită pentru Ei când pământul se preface în Cer.

 

Nepăcătoșenia fratelui tău.

Iluzii, deziluzii, adevăr; Fericire versus bucurie.

Să ne amintim!

      Toată lumea eului e construită din iluzii. Toate obiectivele efemere, pe care le atingem sau nu, și pe care le înlocuim de îndată cu altele pe măsură ce le atingem, sunt iluzii. Ele mor doar pentru a renaște altele. Ele aduc fericire efemeră sau deziluzie și nefericire, după cum le-am dus sau nu la îndeplinire. Așa că viața eului în lumea timpului este o veșnică pendulare între iluzie și deziluzie. Ai spune că opusul iluziei este deziluzia, și în consecință, opusul fericirii este nefericirea. 

      Opusul iluziilor și al deziluziilor este însă numai adevărul, pentru că aduce bucurie, iar bucuria este veșnică. Fericirea este aparentă, nu are stabilitate și se poate oricând destrăma în tristețe. Bucuria lăuntrică nu se poate destrăma în tristețe, pentru că ce e veșnic nu poate muri, dar tristețea, efemeră fiind, se poate schimba în bucurie, pentru că timpul cedează în fața eternității.

      Așadar, rațiunea îți spune că singurul lucru pe care poți să-l faci pentru a scăpa de nefericire este să o recunoști și să o iei în direcția opusă: a adevărului.

Iată o fază decisivă a acestui curs, căci aici trebuie să se desăvârşească separarea ta de eu.

Trebuie să alegi acum între tine, cel adevărat, şi tine, cel din iluzie. Nu şi unul, şi altul, ci unul singur. Nu are rost să încerci să eviţi această singură decizie. Ea trebuie luată. Credinţa şi convingerea pot să se oprească indiferent de care parte, dar raţiunea îţi spune că nefericirea stă numai de o parte, şi bucuria, de cealaltă.

Nu îţi abandona fratele acum. Vă daţi unul altuia viaţă sau moarte; vă sunteţi mântuitor sau judecător, oferindu-vă reciproc refugiu sau condamnare. Acest curs va fi crezut în totalitate sau deloc. Căci este fie întru totul adevărat, fie întru totul fals, şi nu poate fi crezut doar parţial. Iar tu vei scăpa de nefericire în totalitate sau deloc. Raţiunea îţi va spune că nu există teren de mijloc, un loc în care să te poţi opri nesigur, aşteptând să alegi între bucuria Cerului şi nefericirea iadului. Până nu alegi Cerul, eşti în nefericire şi în iad.

Un mântuitor nu poate fi judecător, şi nici mila, condamnare. Iar viziunea nu poate să condamne, ci numai să binecuvânteze. Cel a Cărui funcţie este să mântuiască va mântui. Cum o va face îţi depăşeşte puterea de înţelegere, dar când, trebuie să fie alegerea ta. Căci tu ai făcut timpul, aşa că e la dispoziţia ta. Nu eşti un rob al timpului, după cum nu eşti nici rob al lumii pe care ai făcut-o.

Dincolo de trupul pe care l-ai pus între tine şi fratele tău, sclipind în lumina aurită care se răsfrânge până la el din cercul nesfârşit, strălucitor, care se extinde de-a pururi, stă relaţia ta sfântă, iubită de Dumnezeu Însuşi. Ce liniştit se odihneşte, în timp şi totuşi dincolo de el, nemuritoare şi totuşi pe pământ.

Tot ce trebuie să faci ca să rămâi, în linişte, cu Cristos, este să Îi împărtăşeşti viziunea. Viziunea Lui i se dă, repede şi bucuros, oricui este dispus să îşi vadă fratele lipsit de păcat. Cerul e casa purităţii desăvârşite, şi Dumnezeu l-a creat pentru tine. Priveşte-ţi fratele preasfânt, nepăcătos ca tine, şi lasă-l să te conducă acolo.

 

Rațiunea și formele greșelii.

Să ne amintim!

       Introducerea rațiunii în sistemul de gândire al eului marchează începutul destrămării lui. Rațiunea îți schimbă vederea trupului în viziunea minții superioare.

     Cu ajutorul rațiunii situațiile se “văd” altfel, se limpezesc, soluțiile sunt evidente.

      Rațiunea îți spune că poți învăța cursul acesta, și poți atinge pacea, dacă renunți la mofturile eului. Eul îți spune că nu te poți desprinde de lume și de sistemul ei de gândire.

      Cu ajutorul rațiunii îți poți vedea și accepta greșelile, și le poți lăsa să fie corectate. Eul îți spune că nu greșești, că celălalt e vinovat. El introduce mereu vinovăția în relații, și nu se lasă corectat, pentru că nu recunoaște greșeala. Așa face dintr-o simplă greșeală un păcat pe care îl proiectează în afară, iar acesta devine ” un bloc de granit, coborât ca o poartă grea, încuiată și fără cheie, de-a curmezișul drumului ce duce la pace”. Păcatele se nasc din greșeli ascunse, nerecunoscute și pe care nu le-ai oferit corecției.

      Tot ce poți să vezi cu ochii trupului și să judeci cu mintea eului este o greșeală, pentru că ce judecă eul tău este doar un fragment din întreg, distorsionat, și fără înțelesul întregului. Ochii trupului nu pot să vadă dincolo de formă, pentru că așa au fost făcuți, și de aceea nu pot vedea nici dincolo de greșeală. De aceea, zidul dintre tine și adevăr e complet adevărat.

       Greșelile pot lua forme diferite, și de aceea, pot să amăgească, și dacă forma li se poate schimba și sunt amăgitoare, nu pot fi reale. Așadar, tu care ai aflat că fiecare om este sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu, că nu e trup, ci spirit, că dincolo de eul lui trăiește lumina veșnică a lui Dumnezeu și inocența lui, nu lăsa felul în care-ți vezi fratele să fie blocat de faptul că îi percepi păcatul și trupul.

Rațiunea vede o relație sfântă drept ceea ce este: o stare mentală comună, în care și unul, și altul își oferă bucuroși greșelile să fie corectate, ca să fie vindecați voios amândoi, ca tot unitar.

Bifurcarea drumului.

Frumos!

Când ajungi la locul unde bifurcarea drumului e cât se poate de evidentă, nu poţi merge înainte. Trebuie să o iei fie într-o direcţie, fie într-alta. Căci acum, dacă mergi tot înainte, în direcţia în care ai mers înainte de-a ajunge la răscruce, nu vei ajunge nicăieri. Întregul scop al drumului parcurs până aici a fost acela de-a decide în ce direcţie să o iei acum. Cea care te-a adus aici nu mai contează. Nu îţi mai poate fi de folos. Niciunul dintre cei ce ajung până aici nu poate lua decizia greşită, deşi poate amâna, Şi nicio parte a călătoriei nu pare mai disperată şi mai inutilă decât cea în care stai unde se bifurcă drumul şi nu te hotărăşti în ce direcţie să mergi.

 Par grei doar primii câţiva paşi în direcţia cea bună, căci ai ales, deşi crezi că mai poţi să faci cale întoarsă, să o alegi pe cealaltă. Nu e aşa. O alegere făcută cu sprijinul puterii Cerului nu poate fi desfăcută. Ai hotărât încotro să o iei. Nu există ceva care să nu ţi se spună, dacă recunoşti asta.

Aşa că stai cu fratele tău aici, în locul acesta sfânt, în faţa vălului păcatului ce atârnă între voi şi faţa lui Cristos. Să se ridice! Ridică-l cu fratele tău, căci nu e decât un văl ce stă între voi. De unii singuri, fie tu, fie fratele tău îl veţi vedea ca un bloc solid de piatră, şi nu vă veţi da seama cât de subţire e voalul care vă separă acum. Dar e pe ducă în conştienţa ta, şi pacea a ajuns la tine chiar aici, în faţa vălului.

Gândeşte-te cât de frumoşi vă veţi părea unul altuia tu şi fratele tău! Cât de fericiţi veţi fi să fiţi împreună, după o călătorie atât de lungă şi de solitară, în care aţi mers de unii singuri. Porţile Cerului, acum deschise pentru voi, le veţi deschide acum celor trişti.

Fiece greşeală pe care o faceţi tu şi fratele tău, celălalt o va corecta cu blândeţe. Căci, în viziunea lui, frumuseţea ta e mântuirea lui, pe care o fereşte de rău. Iar tu vei fi ocrotitorul viguros al fratelui tău, ferindu-l de tot ce pare să se ridice între voi. Aşa veţi cutreiera lumea cu mine, al cărui mesaj nu s-a dat încă tuturor. Oferta lui Dumnezeu mai e deschisă, dar aşteaptă să fie acceptată.

Acest văl pe care tu şi fratele tău îl ridicaţi împreună deschide calea adevărului nu numai pentru voi doi.

Cât de uşor este să le oferi acest miracol tuturor! Niciunul dintre cei ce l-au primit pentru ei nu l-ar putea considera un lucru dificil.  Aceasta e funcţia unei relaţii sfinte: să primiţi împreună şi să daţi după cum aţi primit. Cât staţi în faţa vălului, vă pare dificil. Întinde-ţi însă mâna, unită cu a fratelui tău, şi atinge acest bloc atât de greu în aparenţă, şi vei învăţa cât de uşor îţi alunecă degetele prin nimic. Nu e un zid solid. Între tine şi fratele tău, şi Sinele sfânt pe care Îl împărtăşiţi, stă doar o iluzie.

 

Slăbiciune și defensivitate.

Nou!

      Orice situație conflictuală, orice atac, apărare sau tendința de a-ți judeca frații reprezintă din perspectiva acestui curs o iluzie. În “Manual pentru profesori” este numită chiar “magie”, pentru că respinge rațiunea, te aruncă în incertitudine  și încalcă crunt adevărul – Iubirea. Incertitudinea înseamnă îndoială de tine însuți. Iubirea însă aduce certitudine, liniște și pace. În Iubire nu poate ființa atacul pentru că în Iubire slăbiciunea nu există.

      Cum se depășesc iluziile? Nu prin forță sau mânie, și nici opunându-li-te în vreun fel. Numai în iluzii este nevoie de apărare din cauza slăbiciunii și a fricii.

Cât de slabă este frica; cât de mică şi de nesemnificativă! Ce neînsemnată e în faţa puterii liniştite a celor cărora li s-a alăturat iubirea! Iată-ţi „duşmanul”: un şoricel înspăimântat ce vrea să atace universul. Care sunt şansele să reuşească? Îţi poate fi greu să ignori imperceptibilele chiţcăituri care îi proclamă omnipotenţa şi vor să înăbuşească imnul de laudă închinat Creatorului său, pe care îl cântă veşnic, la unison, fiecare inimă din tot universul? Cine e mai puternic? Acest şoricel sau tot ce a creat Dumnezeu? 

De-ai recunoaşte cât de puţin stă între tine şi conştientizarea unităţii tale cu fratele tău! Nu te lăsa amăgit de iluziile mărimii şi grosimii, greutăţii, solidităţii şi trăiniciei temeliei pe care ţi le prezintă. Da, ochilor fizici li se pare un corp solid şi imens, neclintit ca un munte. Dar în tine e o Forţă la care nicio iluzie nu poate rezista.

Nu uita, când simţi că se stârneşte în tine nevoia de-a fi defensiv în legătură cu ceva, precis te-ai identificat cu o iluzie. Şi te simţi, de aceea, slab, pentru că eşti singur. Acesta e preţul tuturor iluziilor. Nu există una care să nu se bazeze pe convingerea că eşti separat.

 

Lumina relației sfinte.

 

“Vrei libertatea trupului sau a minții?”

Nou!

      Primul lucru pe care l-ai spune probabil este că le vrei pe amândouă. Află că nu se poate. Ori una, ori cealaltă. Atunci când alegi pe una dintre ele ca obiectiv, cealaltă devine mijlocul care te ajută să-l atingi. Astfel, vei avea libertatea trupului, sacrificând libertatea minții, sau vei avea libertatea minții, folosind trupul ca mijloc, pentru că așa după cum ai învățat deja, trupul este un instrument de învățare pentru minte.

     Pe măsură ce obiectivele sunt atinse, valoarea mijloacelor descrește până ce sunt eclipsate complet atunci când devin cu totul lipsite de funcție. Așa se face că atunci când te identifici cu trupul,  tot ce faci, faci pentru el, eclipsându-ți mintea, iar atunci când îți dorești libertatea  și vigoarea minții, nu te mai preocupă în mod deosebit trupul, pentru că nu te mai identifici cu el. Cu toate acestea, un trup viguros și sănătos este expresia unei minți vindecate.

Să ne amintim!

 Relația sfântă și separarea:

Dinaintea unei relaţii sfinte nu există păcat. Forma greşelii nu se mai vede, iar raţiunea, unită cu iubirea, priveşte liniştită toată confuzia, mulţumindu-se să remarce că: „A fost o greşeală”. Şi atunci aceeaşi Ispăşire pe care ai acceptat-o în relaţia ta corectează greşeala şi lasă în locul ei o parte din Cer.

Când îţi vei privi fratele cu o iertare deplină, din care nu excluzi nicio greşeală şi de care nu ascunzi nimic, ce eroare va putea să existe orişiunde pe care să nu o poţi trece cu vederea? Ce formă de suferinţă îţi va putea bloca vederea, împiedicându-te să vezi dincolo de ea? Şi ce iluzie vei putea să nu recunoşti ca o greşeală; o umbră prin care treci fără de spaimă?

Îţi vei vedea valoarea prin ochii fratelui tău, şi fiecare în parte va fi eliberat când îşi va vedea mântuitorul în locul atacatorului care a crezut că este. Prin această eliberare se eliberează lumea. Acesta este rolul tău în aducerea păcii. Căci ai întrebat ce funcţie ai aici şi ţi s-a răspuns. Nu căuta să o schimbi, nici să o înlocuieşti cu un alt obiectiv. Aceasta ţi s-a dat, şi numai aceasta. Accept-o pe aceasta şi îndeplineşte-o de bunăvoie, căci e la latitudinea Spiritului Sfânt ce face cu darurile pe care le dai fratelui tău, cui le oferă, unde şi când. El le va acorda acolo unde sunt primite şi bine-venite. Îl va folosi pe fiecare dintre ele în scopul păcii. Şi nu îi va scăpa nimănui niciun surâs, oricât de mic, şi nicio disponibilitate de-a trece peste cea mai minusculă greşeală.

Şi va adăuga la el toată puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu, să facă din fiece mic dar de iubire o sursă de vindecare pentru toţi. Fiece mic dar pe care i-l oferi fratelui tău face lumină în lume. Să nu te preocupe întunericul; mută-ţi privirea de la el la fratele tău. Şi lasă întunericul să fie împrăştiat de Cel Ce cunoaşte lumina şi o pune încetişor în fiece calm surâs de încredere şi credinţă cu care îţi binecuvântezi fratele.

De învăţarea ta depinde binele lumii. Şi numai aroganţa neagă puterea pe care o are voia ta.(…) Te vezi vulnerabil, plăpând şi uşor de distrus, în voia unor nenumăraţi atacatori, mai puternici decât tine. Să vedem fără ocolişuri cum a apărut greşeala aceasta, căci aici stă îngropată ancora grea ce pare să ţină pe loc frica de Dumnezeu.

 Cum poate Fiul lui Dumnezeu să fie slab, fragil şi lesne de distrus, dacă nu cumva e tot aşa şi Tatăl lui? Tu nu vezi că fiece păcat şi condamnare pe care le percepi şi le justifici sunt un atac la Tatăl tău. Tu nu vezi că asta e ce încerci să faci din cauza credinţei tale că Tatăl şi Fiul sunt separaţi. Şi trebuie să crezi că sunt separaţi, din cauza fricii. Căci pare mai nepericulos să îl ataci pe altul sau pe tine însuţi decât să ataci marele Creator al universului, a Cărui putere o cunoşti.

Dacă ai fi una cu Dumnezeu şi ai recunoaşte această unitate, ai ştii că puterea Lui e a ta. Singura situaţie în care s-ar putea justifica este aceea în care tu şi fratele tău aţi fi separaţi unul de altul, şi aţi fi separaţi cu toţii de Creatorul vostru. Căci numai atunci ar fi posibil să ataci o parte a creaţiei fără întreg, Fiul fără Tată; şi să îl ataci pe altul fără tine sau să îţi faci rău fără ca altul să simtă vreo durere. Şi convingerea aceasta o vrei. Dar în ce constă valoarea ei, dacă nu în dorinţa ta de-a ataca fără a te pune în pericol? Atacul nu e nici periculos, nici nepericulos. E imposibil. Căci universul este una.

Numai cei diferiţi pot ataca. Aşa conchizi că, din cauză că poţi să ataci, tu şi fratele tău precis sunteţi diferiţi. Spiritul Sfânt îţi explică însă altfel. Din cauză că tu şi fratele tău nu sunteţi diferiţi, nu poţi să ataci. Ambele poziţii sunt concluzii logice.

Singura întrebare la care trebuie să se răspundă pentru a decide care din ele trebuie să fie adevărată e dacă tu şi al tău frate sunteţi diferiţi. De pe poziţia înţelegerii tale, păreţi să fiţi şi, de aceea, poţi să ataci. Dintre alternative, aceasta pare mai firească şi mai aliniată la experienţa ta. De aceea, e necesar să ai alte experienţe, mai pe linia adevărului, pentru a te învăţa ce e firesc şi adevărat.

Aceasta e funcţia relaţiei tale sfinte. Căci ce gândeşte unul, celălalt va resimţi cu el odată. Poate să însemne altceva decât că mintea ta şi a fratelui tău sunt una? Nu privi cu frică acest fapt fericit şi nu te gândi că îţi pune în spinare o povară grea. Căci atunci când îl vei accepta cu bucurie, îţi vei da seama că relaţia ta e o reflecţie a unităţii dintre Creator şi Fiul Său. Între minţi ce se iubesc nu există separare.

 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.421-436.


Curs de miracole:Cap.19(I) – Păcat versus greșeală

păcat vs greșeală

      Înainte de păcat și de greșeală, la începutul acestui capitol, câte ceva despre credință, necredință, și vindecarea minții ca o condiție a vindecării trupului. Tema vindecării a mai fost abordată detaliat în primele capitole, informațiile putând  fi accesate aici: 

***

1. Vindecare și credință.

      Obiectivul final al acestui curs este obținerea păcii. Este un drum pe care, dacă ai pornit, nu poți înainta fără credință. Pe credință te-ai bazat atunci când ai invitat Călăuza în viața ta, pentru că nu te poți baza încă pe propriile percepții. Percepțiile tale limitate sunt viciate de particularitățile acestei lumi guvernată de trupuri, de naștere și moarte, de boală sufletească și trupească, de timp și spațiu. Pentru a păși în veșnicie ai nevoie de ajutor și de credință ca să-ți schimbi percepția obișnuită cu percepția adevărată.  Atunci pacea va coborâ în inima ta, și-l vei lăsa pe Dumnezeu să facă ultimul pas: pasul adevărului – iluminarea deplină. Lasă-ți așadar Călăuza să te îndrume și consacră fiecare situație de viață adevărului. Lasă-L pe El să “proceseze”, să pună cap la cap, să compare, să discearnă, să aleagă cea mai bună soluție pentru evoluția spiritului tău, chiar dacă aceasta este uneori în totală contradicție cu așteptările micuțului tău eu. Nu te răzvrăti și nu te descuraja,  mergi înainte!

      Situațiile de viață sunt mijloacele prin care toți Fiii lui Dumnezeu pot fi vindecați, cu o condiție: ca acestea să fie consacrate Adevărului. Când ai ieșit dintr-o situație împăcat înseamnă că decizia a fost corectă chiar dacă drumul a fost greu, iar decizia a fost corectă în măsura în care ai știut să asculți Călăuza din inima ta. Această Călăuză ți-a cerut să-i dai Lui micuțul tău eu, pentru a-ți putea regăsi Sinele. Când micuțul tău eu nu se va mai amesteca în viața ta, vei învăța să-ți vezi semenii așa cum i-a creat Dumnezeu – dincolo de trup pentru că nu sunt trupuri –  eliberându-i de toate pretențiile pe care eul tău le are de la ei. Numai așa își poate face loc vindecarea – vindecarea minții scindate, separate de Mintea Celui care te-a creat pe tine și pe toți frații tăi. Amintește-ți că trupul nu se poate îmbolnăvi așa cum nu se poate vindeca singur. Trupul e neutru. El este exact ce vrea mintea ta să facă din el și expresie a scopului în care l-a folosit. Este un mijloc de învățare atâta timp cât călătorești prin lumea timpului.

       Așadar în fiecare situație de viață nu-ți mai vedea frații ca fiind trupuri. Lasă-L pe Spiritul Sfânt  pe care l-ai chemat în inima ta, prin credință, să te îndrume către deciziile corecte, căci El vindecă prin tine. El iubește la fel pe toți Fiii lui Dumnezeu și El e cel care te va ajuta să alungi ideea de separare din viața ta. Căci totul este Unitate, tu și fratele tău sunteți uniți pe veci în Dumnezeu, iar trupurile sunt numai linii fine de demarcație care dau eului iluzia puterii într-o lume a iluziilor.

      Uită de eul tău micuț ce-ți stăpânește viața. Uită de necredință și alungă îndoielile, pentru că ele limitează și atacă, distrug și separă, interpun iluzii între tine, frații tăi  și Creator. Necredința se consacră iluziilor.

     Lasă credința să intre în viața ta, pentru că elimină limitele și întregește, unește și vindecă, înlătură toate obstacolele dintre Fiii lui Dumnezeu și Tatăl lor. Credința se consacră total adevărului.

     Prin necredință te consacri total iluziilor acestor lumi. Prin credință te consacri adevărului. Adevărul este absența iluziei, iar iluzia este absența adevărului. Nu le poți alege pe amândouă. Dacă le vrei pe amândouă nu le vei avea niciodată. Pentru iluzie ai nevoie de trup ca mijloc de căutare a realității prin atac. Pentru adevăr ai nevoie de o minte vindecată ca mijloc de căutare a realității prin iertare. Cum poți ierta dacă alegi să ataci? Cum poți iubi dacă alegi să judeci? Nu mai încerca în zadar să-ți vindeci trupul, căci trebuie să-ți vindeci mai întâi mintea!

Iată ce e vindecarea. Trupul e vindecat pentru că ai venit fără el și te-ai contopit cu Mintea în care stă toată vindecarea.

Să ai credință înseamnă să vindeci. E indiciul că ai acceptat Ispășirea pentru tine și vrei, prin urmare să o împărtășești. Prin credință, oferi darul eliberării de trecut, pe care l-ai primit. Nu folosi nimic din ce a făcut fratele tău odinoară, să îl condamni acum. Alegi de bunăvoie să îi omiți greșelile, privind dincolo de toate barierele dintre tine și el.

Credința e opusul fricii, o parte din iubire, așa cum și frica e o parte din atac. Credința vă recunoaște, grațios,  pe fiecare ca Fiu al iubitorului vostru Tată. Iubirea Lui e ceea ce vă unește, pe tine și pe fratele tău. Tu vezi Cristosul din el, și e vindecat pentru că vezi ce face credința de-a pururi justificată în fiecare.

Necredința îl vede pe Fiul lui Dumnezeu și îl judecă nedemn de iertare. Credința îl vede numai acum, pentru că nu se uită la trecut să îl judece, ci nu vede în El decât ce vede în tine. Ea nu vede prin ochii trupului. Ea e mesagera noii percepții.

Credința aduce pace, invitând Adevărul să intre și să înfrumusețeze ce s-a pregătit deja pentru frumusețe. Adevărul urmează credința și pacea. Credința e tot un obiectiv al învățării, de care nu mai e nevoie când lecția s-a învățat. Dar adevărul va rămâne pentru totdeauna.

Consacră-te, atunci, eternului și învață cum să nu îl perturbi și cum să nu faci din el un rob al timpului. Căci ce crezi că îi faci eternului îți faci ție. Poți înrobi un trup, dar o idee e liberă și nu poate fi întemnițată, nici limitată în vreun fel decât de mintea care a gândit-o. Căci rămâne legată de sursa ei, care îi este temnicer sau eliberator, în funcție de scopul pe care și-l alege singură.

Iar tu nu ești altceva, decât o idee a lui Dumnezeu.

2;3: Păcat versus greșeală; irealitatea păcatului.

“PĂCÁT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc(sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit.”

GREȘEÁLĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.”

Sursa: dexonline.ro

           Din definițiile curente, se deduce că greșeala și păcatul sunt pe undeva sinonime, pentru că iată, dincolo de păcatul strămoșesc, cel care “a alungat neamul omenesc din paradis”, păcat mai înseamnă la modul general și greșeală, vină, faptă vinovată, și de cele mai multe ori, în viața de zi cu zi, când atribuim un păcat cuiva îi atribuim de fapt o vină, o greșeală. 

            Iată însă ce spune cursul despre acest lucru:

E esențial să nu se confunde greșeala cu păcatul, pentru că tocmai această distincție face posibilă mântuirea. Căci greșeala poate fi corectată și răul îndreptat. Dar păcatul, dacă ar fi posibil, ar fi ireversibil. Păcatul cere pedeapsă după cum și greșeala cere corecție, și e clar că e o nebunie să crezi că pedeapsa e corecție.

Păcatul nu e o greșeală, căci implică o aroganță ce lipsește ideii de greșeală. Să păcătuiești ar însemna să încalci realitatea și să reușești. El presupune că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, reușind astfel să își piardă inocența și să se prefacă în ceva ce Dumnezeu nu a creat. Creația e considerată astfel neeternă, iar Voia lui Dumnezeu expusă la împotriviri și înfrângeri. Păcatul e marea iluzie a eului. Căci prin el, Dumnezeu Însuși e transformat și prefăcut în ceva incomplet.

Fiul lui Dumnezeu se poate înșela; se poate amăgi; poate chiar să își îndrepte puterea minții împotriva lui însuși. Dar nu poate păcătui. Nu poate face nimic care să îi schimbe cumva realitatea și să îl facă vinovat. Asta ar vrea păcatul să facă, fiindcă ăsta e scopul lui. Căci plata păcatului e moartea, dar cum pot muri nemuritorii?

O dogmă de bază în dementa religie a eului e aceea că păcatul nu e greșeală, ci adevăr, și că inocența e cea care ar fi amăgitoare. Puritatea e văzută ca aroganță, iar acceptarea păcătoșeniei de sine e percepută ca sfințenie. Și această doctrină înlocuiește realitatea Fiului lui Dumnezeu după cum l-a creat Tatăl său, și după cum l-a voit pe vecie. Să fie asta o dovadă de smerenie? Sau este mai degrabă, o încercare de-a smulge credința din adevăr și de-a o ține separată?

Eul consideră inadmisibil de-a reinterpreta păcatul ca greșeală. E cel mai “sfânt” concept din sistemul eului. Se poate spune, pe drept cuvânt, că eul și-a construit lumea de păcat. Numai într-o astfel de lume  ar putea să fie totul cu susul în jos. Căci păcatul a transformat creația dintr-o idee dumnezeiască într-un ideal dorit de eu: o lume condusă de el, alcătuită din trupuri lipsite de minte, supuse stricăciunii și descompunerii totale. Dacă este o greșeală, adevărul o poate desface cu ușurință. Orice greșeală poate fi corectată, dacă e lăsat să o judece adevărul. Dar, dacă greșelii i se dă statutul de adevăr, la ce mai poate fi adusă? “Sfințenia” păcatului se menține tocmai prin acest procedeu ciudat. 

Nu există piatră în tot bastionul de luptă al eului care să fie mai aprig apărată decât ideea că păcatul e real – o idee ce exprimă firesc în ce s-a prefăcut Fiul lui Dumnezeu și ce este. Căci asta e realitatea eului; ăsta e “adevărul” din care scăparea va fi mereu cu neputință. 

Oare nu ai prefera să fie totul o greșeală, care să se poată corecta total și din care să poți scăpa atât de ușor, încât întreaga ei corecție să fie ca o ieșire la soare dintr-o ceață? Căci nu e altceva. Poate ești tentat să fii de acord cu eul că e mult mai bine să fii păcătos decât să te înșeli. Gândește-te bine însă înainte de-ați îngădui să faci această alegere. Nu o aborda ușor căci alegi între iad și Cer.

***

Spiritul Sfânt nu poate pedepsi păcatul. Greșelile le recunoaște și le va corecta pe toate după cum L-a însărcinat Dumnezeu. Dar de păcat nu știe. Greșelile cer corecție și atât. Fiecare greșeală trebuie să ceară iubire. Ce e păcatul atunci? Ce ar putea să fie decât o greșeală pe care vrei să o ții ascunsă, un strigăt de ajutor pe care vrei să îl ții neauzit, și deci fără răspuns? 

       Observație: În una din lecțiile capitolelor trecute s-a exprimat clar faptul că orice greșeală poate fi iertată și corectată, cu o singură condiție: să fie expusă, să fie scoasă la vedere, să nu fie ascunsă, să fie eliberată și dată Spiritului Sfânt pentru a fi corectată și transformată. Este o alegere personală, pentru că fără dorința ta de a te corecta, Spiritul Sfânt nu poate face nimic. Tot ce este scos la lumină poate fi iertat și corectat. Tot ce este ascuns, ascuns rămâne, făcând să înflorească vinovăția, și iată, să transforme greșeala în păcat. Tot atacul, ura, învinuirea, judecarea, sunt de fapt strigăte după iubire, iar singura iubire care vindecă este iubirea dumnezeiască. Deschide-te deci către Tatăl tău, și lasă-ți greșelile în seama Spiritului Său Sfânt, căci de la El îți va veni pacea. Păstrază-te separat, ține-ți bine ascunse greșelile și le vei transforma în păcat.

În timp, Spiritul Sfânt vede clar că Fiul lui Dumnezeu poate face greșeli. Și tu vezi asta. Dar nu recunoști diferența dintre timp și veșnicie pe care o recunoaște El. Iar, când se termină corecția, timpul e veșnicie.  Spiritul Sfânt te poate învăța cum să vezi timpul altfel și cum să privești dincolo de el, dar nu cât timp crezi în păcat. În greșeală da, căci pe ea mintea o poate corecta. 

Când ești tentant să crezi că păcatul e real, amintește-ți un lucru: dacă păcatul e real, Dumnezeuși tu nu sunteți. Dacă creația e extindere, Creatorul precis S-a extins, și e imposibil ca o parte din El să fie total diferită de restul. Dacă păcatul e real, Dumnezeu precis Se războiește cu El însuși. Precis S-a scindat și oscilează între bine și rău; parțial normal și parțial anormal. Căci a creat precis ce vrea să Îl distrugă și ce are puterea s-o facă. Oare nu e mai ușor să crezi că te-ai înșelat decât să crezi asta?

Cât timp crezi că realitatea ta sau a fratelui tău e delimitată de un trup, vei crede în păcat. Căci credința că trupurile limitează mintea duce la o percepție a lumii în care dovada separării pare a fi peste tot. Iar Dumnezeu și creația Sa par dezbinați și înfrânți. Căci păcatul ar dovedi că lucrul pe care Dumnezeu l-a creat sfânt nu poate triumfa asupra lui. Păcatul ar fi considerat mai tare decât Dumnezeu, ceva înaintea căruia Dumnezeu Însuși trebuie să Se plece, oferindu-Și creația cuceritorului ei. Să fie oare asta smerenie sau nebunie?

Dacă păcatul e real, trebuie să rămână de-a pururi nevindecabil. Căci ar exista atunci o putere mai presus de a lui Dumnezeu, capabilă să facă o altă voie care poate să îi atace Voia și să o înfrângă.

Și totuși, cauți cu surâsul Cerului pe buze și cu binecuvântarea Cerului în priviri. Nu vei mai vedea mult păcatul. Căci, în noua percepție, mintea îl corectează când pare a fi văzut, și devine invizibil. Greșelile se recunosc rapid și se predau rapid corecției, să fie vindecate, nu ascunse. Vei fi vindecat de păcat și de toate ravagiile lui în clipa în care nu îi mai dai putere asupra fratelui tău. Și eliberându-l bucuros de credința în păcat, îl vei ajuta să își depășească greșelile.

-∞-


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***
Observație:

Rezumatele realizate, ideile sau selecțiile de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.

Fragmentele citate:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole-Cap.19: “Dobândirea păcii” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.358-365.