Curs de miracole: Cap.23- Războiul cu tine însuți

războiul cu tine 1

Introducere.

*

” Nu vezi că opusul fragilității și al slăbiciunii e nepăcătoșenia?”

*

      Când faci paradă de putere ca să ataci, te arăți de fapt slab. Atâta vreme cât ataci înseamnă că ți-ai creat un dușman, imaginar bineînțeles, căci dușmanul e numai în mintea ta, și asta pentru că ai judecat. Gândește-te însă că în fiecare făptură e Dumnezeu. În fiecare frate al tău stă ascunsă fața lui Hristos. El poate nu știe, dar tu, acum, ar trebui deja să știi, și ai putea să îți asumi viziunea lui Hristos. Ai învățat că fiecare frate al tău este în esența lui exact așa cum l-a creat Dumnezeu – nepăcătos – și așa va fi până se va întoarce Acasă. Faptul că el nu știe acest lucru, că se confundă cu eul și cu trupul său, nu înseamnă că-ți dă ție dreptul să-l judeci. “Va mai rătăci prin vise” o vreme, dar până la urmă va găsi drumul –  atunci când mintea lui va fi pregătită pentru asta. Așadar să nu vezi nicăieri un dușman pe care crezi că ești îndreptățit să-l ataci, căci îl ataci pe Însuși Dumnezeu și te ataci pe tine ca parte a Lui.

Nou!

      Pornit pe drumul adevărului, s-ar putea să fii tentat să te lupți cu orice crezi tu că ar putea duce la păcat, ar putea să îți facă rău, și ar putea să îți devină dușman. Te lupți crezând că vei învinge, doar pentru a vedea că nu se schimbă nimic, și atunci vei ataca din nou. Îți mai amintești că atacul înseamnă frică, iar unde e frică nu e iubire?

Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.

Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?

Nu lăsa micile elemente inoportune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.

Nimic din ce te înconjoară  nu poate să nu fie parte a ta. Privește totul cu iubire și vezi lumina Cerului în toate. Așa vei ajunge să înțelegi tot ce ți-e dat.

Convingerile ireconcibiabile.

Nou!

     Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniștită, nu într-una ce se războiește cu ea însăși. Războiul se duce între eul tău și Sinele tău  dumnezeiesc, între tine și Dumnezeu. De fapt, nu e un război, ci convingere nebunească că Voia lui Dumnezeu poate fi răsturnată. E convingerea că tu poți controla totul, e rezistența pe care o opui în fața adevărului neînțeles. E indisponibilitatea de a-ți lăsa mintea egotică să se unească cu Mintea lui Dumnezeu și de a-i atribui Spiritului Sfânt rolul de Călăuză a vieții tale. E frica de a renunța la “eu”.

Războiul e condiția în care frica se naște, crește și caută să domine.

Pacea e starea în care iubirea stă și caută să se împărtășească.

Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.

Amintirea Tatălui e uitată în viața trupului și, dacă crezi că ești un trup, vei crede că ai dat-o uitării.

Îți vei aminti ce cunoști când vei învăța că nu poți fi într-o stare de conflict. Nu există învingător, și nici victorie. Adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins și liniștit în pacea lui Dumnezeu. Ce îți vei aminti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu.

Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu.

      Conflictul nu se poate naște decât între două puteri, considerate a fi separate. Dar, din perspectiva unității, tu ești lumea, și lumea e în tine, tu ești cuprins de Dumnezeu, iar Dumnezeu este în tine. Atunci, e cu neputință să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Conflictul este de fapt, în interior.

*

De ce ți-ai umple lumea de conflicte cu tine însuți?

Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii.

*

Legile haosului.

Nou!

Legile haosului nu pot fi înțelese pentru că depășesc sfera rațiunii, dar pot fi aduse la lumină.

PRIMA LEGE A HAOSULUI spune că adevărul e altul pentru fiecare. Cum ar putea fi altfel pentru aceia care se cred separați unul de altul și care nu pot vedea că adevărul este unul singur și nu are opus? Adevărul ESTE și atât. Nu poate fi interpretat și nici fragmentat. El nu poate fi înțeles cu mintea egotică, scindată din Mintea Universală, pentru că nu poate avea privirea de ansamblu. De aceea fiecare își stabilește propriul set de valori pe care le consideră adevărate și care în mod cert nu corespund integral cu valorile altuia.

A DOUA LEGE A HAOSULUI cere ca greșelile să impună pedeapsă, nu corecție.

Acest lucru transformă o greșeală ce poate fi corectată, într-un păcat a cărui “izbăvire” se poate face numai prin pedeapsă, suferință și în final moarte, căci numai prin distrugere poți fi scos în afara corecției și a iertării. Prin moartea trupului, separat de Creator și de toată Creația, cu o sumedenie de păcate asumate, te aștepți acum să fi judecat și condamnat de Cel pe care L-ai respins, și de care te-ai separat. N-ai înțeles că prin asumarea greșelilor, scoaterea lor la lumină și corectarea lor aplicând legile fundamentale ale creației, poți scăpa definitiv de ele, și poți reface legătura cu Sursa ta eternă. În acest fel se naște cea de-a treia lege a haosului.

A TREIA LEGE A HAOSULUI este frica de Dumnezeu.

Frica înseamnă atac, și este o consecință firească a lipsei de iubire. Ai înlocuit Iubirea cu frica și atacul, greșeala cu păcatul, și iubirea de Dumnezeu cu Frica de Dumnezeu. Păcatul se naște din atac și distrugere, provocând suferință și moarte, și atentează în final la însăși integritatea Creației. Iubirea însă crează, și extinde Creația lui Dumnezeu. Aceasta este legea “Împărăției”. Asumându-ți păcatul ești conștient cumva că a încalci această lege, și îți este frică de pedeapsa divină, considerându-l pe Dumnezeu “dușmanul” și “judecătorul” tău.

Conflictul devine acum inevitabil, iar mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit dușmanul tău.

Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare. Ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea El. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului.

A PATRA LEGE A HAOSULUI spune că paguba altuia este câștigul tău. Nu recunoști astfel că nu poți lua decât de la tine însuți. Un aspect al acestei legi, mai puțin evident în lumea materială, este proiectarea vinovăției în afară.

Aşa îşi declară „nevinovăţia” cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.

A CINCEA LEGE A HAOSULUI spune că există un substitut pentru iubire: mântuirea.

 

A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită”, la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi” de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.

Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor” un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă” la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea.

Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.

      Cauți mântuirea fără să știi cum s-o găsești. Gândești că tu nu greșești și de aceea proiectezi vinovăția în afară. Când îl judeci și-l condamni pe celălalt găsindu-l vinovat, tu te declari nevinovat, iar dacă ești nevinovat, te-ai mântuit. Ataci așadar, pentru a-ți “însuși” de la celălalt mântuirea.

      Ai uitat oare că singurele instrumente prin care se obține mântuirea sunt iertarea și iubirea necondiționată? Nu prin judecare și atac te mântuiești, ci prin iubire și iertare. Mântuirea nu este un substitut al iubirii ci un efect al ei.

***

Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea” ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid.

O asemenea inversare, complet sucită – în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare – e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii.

Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul.

Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Nu te lăsa amăgit de forma atacului! Nu poți urmări să faci rău și să te mântuiești pe tine. Să nu te lași amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare.

Tu susţii sus şi tare – şi socoteşti că e adevărat – că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?

Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.

Legile haosului guvernează toate iluziile. Dar fiecare dintre ele se bazează pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. Lipsa credinței în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.

Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.

Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.

Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Mântuire fără compromis.

Nou!

      Uneori nu recunoști formele pe care le poate lua atacul, așa că nu recunoști nici sursa durerii întotdeauna. Atacul este la fel de distructiv, indiferent de forma pe care o îmbracă, singura sa țintă fiind să “ucidă”.

Oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?

      Să faci un compromis înseamnă să accepți doar o parte din ce dorești, iar la restul să renunți. Mântuirea nu cunoaște compromis. Ea ori este deplină, ori nu este deloc. Compromisul cu privire la mântuire constă în convingerea că poți iubi un pic, dar poți în același timp să și ataci un pic. Nu ești convins că mântuirea este posibilă cu adevărat.

 

Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea.

Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor?

Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Deasupra câmpului de luptă.

Nou!

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. (…) Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac.

Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dacă ar fi adevărate amândouă, ele ar trebui să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere? Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup.

Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. (…) Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.

Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor.

Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele; simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine. Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El.

Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles. Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.

Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?

Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă. Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.