Curs de miracole: 186 – Mântuirea lumii depinde de mine.

proteste

            Lecțiile din Culegere de exerciții pentru studenți sunt concepute astfel încât  pe o perioadă de cel puțin un an de zile – cât ar trebui să dureze studiul- să fii pus în situația să aplici concret învățăturile în viața de zi cu zi.

      Ultima perioadă din viața noastră a fost extrem de dificilă iar evenimentele ce s-au derulat nu au favorizat punerea cu ușurință în practică a învățăturilor din acest curs. Moarte, traume psihice, vinovăție, judecată, conflict, întoarcere în trecut dar și solidaritate, ajutor, compasiune, empatie; toate s-au perindat pe scena vieții noastre pentru a alege și a învăța ceva din tot ce s-a întâmplat. Dar cel mai greu este să rămâi conștient în astfel de situații dificile, să nu-ți pierzi cumpătul și să nu te lași târât de val înapoi în lumea întunecată din care te străduiești să ieși. Într-o lume care deocamdată, în viața de zi cu zi, nu poate funcționa fără să judece, să stabilească vinovați și să ia măsuri corective ( căci de prevenție nu poate fi încă vorba cu adevărat) iertarea deplină pare imposibilă, căci este foarte greu să-i ierți pe toți și să-i simți pe toți, fără deosebire, frații tăi, una cu tine și cu tot ce înseamnă viață, indiferent cât de grave par a fi greșelile lor; ori tocmai spre asta ne îndrumă Cursul, căci aici este esența mântuirii.

         Să ne schimbăm noi, este probabil singurul lucru concret și la îndemâna oricui care poate fi făcut pentru a crea premisele schimbării acestui sistem social. Nehrănit, acest sistem va muri încet, încet.

      Tot ce se întâmplă – perceput a fi drept sau nedrept – face parte din procesul nostru de evoluție și toți am făcut de-a lungul timpului ce am crezut noi că este mai bine și mai drept. Acest curs ne învață să iertăm pentru a putea vindeca trecutul și pentru a putea să ne concentrăm pe ceea ce putem face acum pentru a ne contura viitorul. Acest curs este orientat către mântuire iar fără iertare nu există mântuire.

Iertarea – spune Cursul – e o formă pământească de iubire, care – așa cum e în Cer – nu are formă. Dar de ce este nevoie aici, se dă după nevoie. În forma aceasta, îți poți îndeplini funcția chiar și aici, deși ce va însemna iubirea pentru tine când ți se va reda neformitatea e ceva și mai măreț. Mântuirea lumii depinde de tine care poți să ierți. Aceasta e funcția pe care o ai aici. ( Curs de miracole – lecția 186)

           Cât despre dreptate aflăm că:

      În Cer nu există nici dreptate nici nedreptate, greșeala fiind imposibilă și corecția neavând înțeles. În lumea aceasta însă, iertarea depinde de dreptate, din moment ce tot atacul nu poate fi decât nedrept. Dreptatea e verdictul Spiritului Sfânt asupra lumii. Dreptatea nu e posibilă decât în judecata Lui, pentru că – în lume – nimeni nu e în stare să facă numai interpretări drepte și să se lepede de toate nedreptățile. Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi judecat drept, nu ar mai fi nevoie de mântuire. Gândul separării ar fi fost de-a pururi de neconceput.

-

Dreptatea, ca și opusul ei, este o interpretare. E însă singura interpretare care duce la adevăr. 

-

Toate conceptele tale de sine și de semeni, toate temerile de stări viitoare și toate preocupările cu trecutul își au originea în nedreptate. Iată lentila care, ținută înaintea ochilor trupului, distorsionează percepția și aduce mărturia lumii distorsionate înapoi minții care a făcut lentila și ține la ea foarte mult. Așa se clădește, selectiv și arbitrar, fiecare concept al lumii. “Păcatele” sunt percepute și justificate printr-o selectivitate atentă în care trebuie să se piardă toate gândurile întregimii. Iertarea nu are loc în asemenea mașinații, căci nu există “păcat” care să nu pară pe veci adevărat.

-

Judecata lui Dumnezeu este dreptatea Lui. Asupra acesteia – o Judecată total lipsită de condamnare; o evaluare bazată întru totul pe iubire – ți-ai proiectat nedreptatea, dându-i lui Dumnezeu lentila percepției deformate prin care privești.

-

Roagă-te pentru dreptatea lui Dumnezeu și nu Îi confunda milostivirea cu propria ta demență. Percepția poate face orice imagine vrea să vadă mintea. Să ții minte asta. În asta stă Cerul sau iadul, după cum alegi. Dreptatea lui Dumnezeu trimite la Cer tocmai pentru că e total  imparțială. Ea acceptă toate dovezile ce i se aduc, neomițând nimic și neapreciind nimic ca desprins și separat de restul. Ea judecă numai din acest punct de vedere, și numai din acesta. Aici tot atacul și condamnarea devin de neînțeles și de neapărat. Percepția încetează, mintea e liniștită și lumina vine iar. (Curs de miracole- Manual pentru profesori)

 

“Mântuirea lumii depinde de mine.”

-

      La prima vedere această afirmație poate părea arogantă pentru un creștin căruia i s-a inoculat de mic credința că este păcătos și neputincios. Cursul spune însă că acesta este gândul adevăratei umilințe pentru că exprimă acceptarea rolului care ți s-a atribuit în planul Cerului de mântuire a lumii.  Prin propria ta mântuire dai o mână de ajutor la mântuirea lumii. Cursul acesta pledează pentru depășirea tuturor iluziilor acestei lumi și descoperirea păcii interioare. Zbaterea lumii se cere înțeleasă cu multă compasiune, dar nu împărtășită. Obiectivele vieții se cer redimensionate și reorientate către alte valori. 

Astăzi nu ne vom da înapoi de la sarcina pe care o avem pe fățarnicul motiv că ne insultă modestia. Tocmai orgoliul vrea să nege Chemarea pentru Dumnezeu.(…) Dacă Vocea lui Dumnezeu te asigură că mântuirea are nevoie de partea ta și că întregul depinde de tine, fii sigur că așa și este.(…) Nu ești slab, cum ți-e imaginea de sine. Nu ești ignorant și neputincios. Păcatul nu poate păta adevărul din tine, iar nefericirea  nu se poate apropia de sfânta casă a lui Dumnezeu.

-

Vocea pentru Dumnezeu îți spune toate aceste lucruri. Și, în timp ce îți vorbește, imaginea tremură și caută să atace amenințarea pe care nu o știe, simțind că i se fărâmă temelia. Dă-i drumul, mântuirea lumii depinde de tine, și nu de acest mic boț de humă, praf din pământ.

-

Și așa ne găsim pacea. Vom accepta funcția pe care ne-a dat-o Dumnezeu, căci toate iluziile au la bază convingerea bizară că ne putem face alta. Rolurile pe care ni le-am făcut noi sunt labile și par să se schimbe de la bocitoare la beatitudinea extatică a dragostei și a iubirii. Putem râde sau plânge, și putem întâmpina ziua cu bucurie sau cu lacrimi. Însăși ființa noastră pare să se schimbe în cursul miilor de schimbări de dispoziție, iar sentimentele prin care trecem ne înalță foarte sus sau ne trântesc la pământ în plină disperare. 

-

Acesta să fie oare Fiul lui Dumnezeu? Ar crea El o asemenea instabilitate și ar numi-o Fiu? Cel Ce e neschimbător împărtășește atributele Sale cu Creația Sa. Toate imaginile pe care pare să le facă Fiul Său  nu afectează nicidecum ce este el. Ele se vântură prin mintea lui ca niște frunze suflate în vânt, grupându-se într-un fel o clipă, risipindu-se ca să se regrupeze și apoi împrăștiindu-se total. Sau ca mirajele percepute deasupra unui deșert, înălțându-se din pulbere și praf. 

-

Imaginile acestea lipsite de substanță vor trece și îți vor lăsa mintea liniștită și înseninată, când vei accepta funcția care ți s-a dat. Imaginile pe care le faci tu dau naștere la obiective conflictuale, efemere și vagi, incerte și ambigue. (…) Funcțiile pe care le apreciază lumea sunt atât de incerte, încât se schimbă de zece ori pe oră când sunt cel mai sigure. Ce speranță de izbândă se poate baza pe asemenea obiective?

-

Fă cum te îndrumă Vocea lui Dumnezeu. Și dacă îți cere un lucru ce pare imposibil, adu-ți aminte Cine îl cere și cine l-ar refuza. Apoi gândește-te la următorul lucru: cine are dreptate mai degrabă? Vocea care vorbește pentru Creatorul tuturor lucrurilor, Care cunoaște toate lucrurile exact așa cum sunt, sau distorsionata ta imagine de sine, derutată, uluită, inconsecventă și nesigură de toate? ( Lecția 186 – fragmente)

soare


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

    Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fii complet relaxat.

     Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

     Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


 

 

Share Button

Curs de miracole:181- Am încredere în frații mei, care sunt una cu mine

frați

 

      În ziua în care practicăm acest exercițiu nu ne mai interesează pentru moment obiectivul general al cursului, pentru că în această zi ne vom educa mintea să vadă altfel decât a văzut până acum. Suntem un călător pe drumul mântuirii, dar până la capătul drumului avem de învățat. S-a spus în repetate rânduri că fiecare frate de-al nostru este mântuitorul nostru. Astăzi învățăm să-i vedem inocenți pe toți cei pe care până acum îi  consideram păcătoși, căci păcatul pe care-l vedem în ei este păcatul nostru.

       În mod obișnuit nu vedem oamenii de sub  masca eului. Percepția noastră se focalizează pe exterior, pe ce dorește eul lor să arate și pe ce dorește eul nostru să vadă. Astăzi mutăm punctul pe care se focalizeză percepția din exterior în interior. Dincolo de ceea ce noi judecăm că ar fi păcat în atitudinea și comportamentul unui om, vom vedea ființa perfectă din el, așa cum a creat-o Dumnezeu. El poate nu este conștient de ce este cu adevărat, dar tu, acum, după 180 de zile de practică, știi că ai în fața ta o ființă perfectă și inocentă. A-ți concentra atenția asupra a ceea ce tu și lumea considerați că este o greșeală, un păcat, înseamnă a acorda realitate acelui păcat, în primul rând în mintea ta. Păcatul se transferă de la cel care poate nu se simte păcătos și nici nu este păcătos, la tine, cel care “vede” păcatul lui. 

      Astăzi căutăm inocența în toți oamenii pe care-i întâlnim și nimic mai mult. Renunțăm la trecut și la toate ideile preconcepute pe care le avem despre ei. Poate nu i-am mai văzut de mult, și, cu siguranță, ei nu mai sunt astăzi oamenii care au fost ieri. 

      Se poate întâmpla ca pe parcursul zilei să pierdem focalizarea. Vom știi că s-a întâmplat acest lucru atunci când apare furia și ni se vor năzări iarăși păcate și greșeli la cei din preajma noastră. Peste astfel de obstacole vom trece instruindu-ne mintea să se refocalizeze în timp ce spunem:

*

Nu asta vreau să văd.

 Am încredere în frații mei,  care sunt una cu mine.

*

      Nu căutăm astăzi nici fantezii, ci recunoaștem că atunci când lucrurile par s-o ia razna în mintea fratelui nostru, el nu-i în firea lui, Sinele lui sfânt este controlat de ego, iar noi vom vedea cu calm, dincolo, înlăuntrul lui, pe Fiul lui Dumnezeu din el și vom lăsa deoparte ce a făcut eul lui din Sinele lui.

Ce căutăm să vedem este adevărat. Și, focalizându-ne dincolo de greșeli, vom întrezări o lume total lipsită de păcat. Când asta e tot ce vrem să vedem, când e tot ce căutăm în numele percepției adevărate, ochii lui Cristos vor fi, inevitabil, ochii noștri. Și iubirea pe care o simte El pentru noi devine și ea a noastră. Acesta va deveni singurul lucru pe care îl vedem reflectat în lume și în noi înșine.

-

Căutăm această aducere aminte când ne apucăm azi de exersat. Nu ne uităm nici înainte, nici înapoi. Ne uităm de-a dreptul în prezent. Și ne încredem în trăirea pe care o cerem acum. Nepăcătoșenia noastră nu e decât vrerea lui Dumnezeu. În clipa aceasta, vrerea noastră e una cu a Lui.

Sursa:

Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp. 324,325.


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: Ultimul capitol – “Viziunea finală”

 carte

      Am scris mult pe parcursul acestui an închinat lui Dumnezeu și mie însămi. Vine o vreme în viața oricărui om când are nevoie de lămuriri, are nevoie ca dincolo de experiența personală și învățătura dobândită prin durere și bucurie să înțeleagă “De ce ?” De ce se întâmplă tot ce se întâmplă, cine sunt, de unde vin, unde mă duc? Aceste întrebări care te urmăresc de când ai început să devii conșient de tine, merită un răspuns, și fiecare îl primește în felul său. Acest curs poate fi un răspuns complet, dar cu certitudine nu singurul, și nu cel mai ușor de abordat. Pentru mine căutarea a fost lungă, dar pare că a început să ofere răspunsuri, căci această experiență numită “Curs de miracole” a fost într-adevăr deosebită.

      Am ajuns acum la ultimul capitol. A fost multă învățătură, a fost greu, a fost abstract, poate am înțeles ceva dar n-am înțeles tot, sau poate am înțeles mai mult decât cred. 

      Învățătura a fost prezentată treptat în cele 600 de pagini alocate “Textului”, s-au învățat cu puținelul lucruri noi și s-au tot repetat cele deja învățate. Ultimul capitol. Ce-ar putea fi nou aici? O ultimă idee? Foarte posibil. O ultimă învățătură? Nicicum. Învățătura abia acum începe, nu prin cuvinte, ci prin trăire. Căci cârja pusă deoparte ar trebui să scoată la iveală întreaga capacitate de a merge singur, în deplină siguranță și deplină conștiență de Sine.

      Dacă la început am simțit nevoia să-mi aduc argumente de ordin cât de cât științific pentru tot ce am citit aici, treptat acest imbold s-a atenuat, căci cine ar mai fi în această lume dacă ar deține cheia cunoașerii, ce știință și-ar mai avea rostul în prezența revelată și recunoscută a Adevărului etern și imuabil? Pe măsură ce eul este conștientizat și “educat”, nevoia de argument dispare, și nu mai ai nevoie de nimic, decât să fii, și atât. Poți aștepta o mie de vieți până ca știința să-ți confirme neconfirmabilul, dar tu pierzi exact esența și rostul vieții: să trăiești acum și aici, în această viață, în acord cu tine și cu Universul văzut și nevăzut, cu tine și cu toți cei care fac parte din această viață a ta. Așa că nevoia de căutare dispare, iar viața devine pur și simplu un minunat mod de a fi.

      Simt ușurare, bucurie, dar și  puțină tristețe, căci au fost diminețile și serile mele cu acest curs în față, și privesc cu drag cartea “muncită” și creioanele tocite și reascuțite, obosite, dar încă vii după cazna subliniatului înverșunat a celor 1200 de pagini câte are în total acest curs ( “Text” + “Culegere de exerciții pentru studenți” +” Manual pentru profesori”).

    Mai jos am să redau ultimele idei și fragmente ce mi s-au părut mai importante în acest capitol, și fie ca toate rezumatele și selecțiile realizate în acest an  să aducă alinare și încredere oricărei minți scormonitoare care se va pierde în căutări lungi pe Internet în căutarea răspunsului perfect la cele mai grele întrebări existențiale. Și poate va fi un îndemn să facă propriile “cercetări”, să citească el cu ochii lui, să pătrundă el cu mintea lui, să înțeleagă tot ce e de înțeles și să trăiască tot ce e de trăit în această viață. Căci ultimul pas îl face Dumnezeu, și fiecare merge pe lungul drum al Ispășirii cât de mult dorește, cât de mult poate și cât de mult este pregătită mintea lui s-o facă în acest moment al existenței sale. 

***

1. Simplitatea mântuirii.

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot.

        Această idee a fost reluată de multe ori pe parcursul învățării, iar înțelegerea ei are la bază explicațiile cu privire la dualitatea omului: Om= “eu” + Sine divin; Om = “eu” + Fiul lui Dumnezeu.

          Eul te poartă, te amăgește, dar este și responsabil de învățătura ta în lumea timpului. Eul te “ajută” să greșești, să judeci, să iubești, să suferi, să ataci, să faci tot ce-i trece prin cap în această lume a formei schimbătoare și pieritoare. Tu ești înger și demon, iar prin “eu” experimentezi adesea “demonul” din tine într-o lume a iluziilor. Atunci când înveți să-l controlezi și-i folosești capacitatea de a învăța în scopul avansării accelerate pe drumul mântuirii, te apropii din ce în ce mai mult de Fiul lui Dumnezeu din tine, cel pur și veșnic nevinovat. De aceea, orice s-ar întâmpla în lumea timpului nu s-a petrecut nicicând în veșnicie, acolo unde Sinele tău se găsește la adăpost și în siguranță, în Cerul lui Dumnezeu. Acolo nu există timp, căci veșnicia nu are început și nici sfârșit. Acolo nu există vinovăție și nici judecată, căci Dumnezeu nu-și judecă Fiul. Dar ca să ajungi acolo, la esența ta, unde e casa sufletului tău,  ai nevoie să-l redescoperi pe Fiul lui Dumnezeu din tine, și să renunți definitiv la eul tău separat.

         Viața ta pe acest pământ este, a fost și va fi o perpetuă lecție despre legile acestei lumi, doar dacă, la un moment dat, nu hotărăști că această învățătură nu-ți mai este necesară, și hotărăști să accesezi cunoașterea pe care o ai deja și care  așteaptă să fie scoasă la lumină din întunericul eului tău.

Cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe. Nimeni nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume. Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident.

-

Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!

-

 Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu.

-

Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta.

-

Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?

-

Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei:

*

       1:Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.

*

  2:Lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume. Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea.

-

Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa.  Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire. ( Amintește-ți din primele capitole ale cursului că orice formă de atac este un strigăt după iubire, așa că atunci când percepi un atac, gândește-te că acolo este de fapt o nevoie de iubire.)

-

Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.

-

Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el. Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

 

2. A merge cu Cristos.

În lumea aceasta vrei să joci deopotrivă două roluri, unul în care ești condus, și celălalt în care ești conducător:

 

 

Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.

-

Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui.

-

Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru. Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine!

-

Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru:

*

Răspunsul pe care i-l dau fratelui meu este ce cer eu însumi.
Şi ce învăţ referitor la el e ce învăţ referitor la mine însumi.

*

Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum.

-

Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.

-

Iartă-i fratelui tău toate aparențele! Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.

3. Autoacuzații

Numai autoacuzații condamnă. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac „just”.

-

Eşti tu un păcat? Răspunzi „da” de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga?

-

Păcatele sunt în trupuri. Crezi poate că trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă te crezi păcat, încui mintea în trup, iar trupul acţionează în locul ei.

-

Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândește și nu are puterea să învețe, să ierte, și nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aşa că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.

-

 Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.

-

Să ne bucurăm că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

 

      Când te pregătești să faci o astfel de alegere, cu astfel de urmări ca rezultat, trebuie să înveți la perfecție cum se face. Iar felul în care trebuie procedat “trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacție la toată ispita și la toate situațiile care se ivesc”. Iată de ce acest ultim capitol nu este un sfârșit, ci un început. Căci munca cu mintea ta de-abia acum începe.

4. Adevărata alternativă.

      Crezi că lumea îți poate oferi consolare la toate problemele tale. Cum să-i ceri așa ceva când rostul ei este tocmai să le păstreze, căci lumea este un loc unde ai de ales numai între iluzii. Nu căuta să scapi aici de probleme, căci toate drumurile lumii duc la dezamăgire. Uneori alegi un drum pe care călătorești voios un timp, iar alteori drumul poate fi presărat cu spini încă de la început. Toate drumurile, însă, duc spre acel sfârșit implacabil pe care tu îl numești moarte. Ai încercat toate variantele și ai bătut și-o să mai bați, poate, toate drumurile lumii, și sunt multe, foarte multe, o infinitate de variante și combinații care te pot ține prizonier aici o veșnicie. Și totuși, crezi cu încăpățânare că există un drum care te va scăpa de moarte. Au fost mulți care au căutat drumul perfect, dar când au văzut că nu există și-au pierdut speranța.

Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine.

-

Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.

-

Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative. Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine. Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.

-

Nu există drum care să te îndepărteze de Dumnezeu. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce?

-

Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze.

 

 

5. Conceptul de sine versus Sinele.

NOU!

      Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. 

Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine.

Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate”, l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.

      Conceptul de sine este un idol pe care l-ai construit, care este adaptat acestei lumi,  și care îl înlocuiește pe Fiul lui Dumnezeu din tine, ce reprezintă de fapt unicul tău Sine.

      Conceptul de sine “lucrează” toată viața asupra acelei fețe pe care o ai și pe care ai adus-o cu tine când ai venit în această lume: fața inocenței. Este acea față care râde, farmecă, iubește, își caută tovarăși, oferă mângâiere. Aici însă, fața inocenței suferă prima modificare esențială: ea crede că e bună într-o lume rea. Devine astfel un aspect de bază al conceptului de sine:

Lumea e haină și nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.

-

Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare. Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea.

-

Sub faţa inocenţei stă o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt”.

-

Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui.  Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli.

-

Conceptele se învață. Nu sunt firești. Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se” în gândirea ei.

-

Toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.

-

De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău (și lumea)  din tine. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare?

-

Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu” care şi-a adus-o?

-

Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe.

-

Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. 

-

 Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.

-

Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:

*

Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.

*

Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

6. Recunoașterea spiritului.

 *

Fie vezi trupul, fie recunoști spiritul.

*

Nu există compromis între aceste două variante. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privință determină tot ce vezi, ce socotești real și iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.

-

Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf?

-

Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva.(…) Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?

-

Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: „Facă-se voia ta”. Şi ţi se face în consecinţă.

-

Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?

-

Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

7. Viziunea mântuitorului.

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi”; cei „buni” sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune” ca să i se ierte cele „rele”. Şi nu se încrede în „binele” din nimeni, crezând că „răul” trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul” în tine.

-

Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele” ţi s-au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze.

-

În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică” a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri.

-

Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună.

-

Tot ce cere acest salt (de la “rău” la “bun”) e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel.

-

Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.

-

Priveşte rolul pe care îl ai în univers!Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.

-

Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup.

-

Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. (…) Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot.

-

Vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.

-

Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul.

-

Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase – de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.

 

8. Mai alege odată.

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

*

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

*

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.

-

 Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine.

-

Încercările vieții nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: „Frate, mai alege o dată”. Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere.(…) Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.

-

Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată. (…) Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El.

-

Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab:

*

Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu. Fiul Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiul Lui.

*

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare.

-

Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.

-

Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.

-

Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.

-

Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi. Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.

-

Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.

-

Şi acum spunem „Amin”. Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole;Text – Cap.31: “Viziunea finală” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 584-605.

Share Button

Curs de miracole: Cap.26-Tranziția

înger

1. “Sacrificiul” unității.

      În lumea eurilor și a trupurilor, sacrificiul este o idee cheie. Este ideea că cineva trebuie să piardă. Dacă e să câștigi, cineva trebuie să piardă. De aici se nasc toate conflictele, toate compromisurile, toate încercările disperate de a încheia o afacere avantajoasă.

        Ideea de sacrificiu este baza lumii în care trăim, pentru că această lume este o lume construită pe “sacrificiul” unității. Ce poate fi oare mai relevant pentru separare decât trupul? La “adăpostul” trupului, tot ce a fost odată unitar, acum este separat, acum  are “identitate”. Entitățile separate prin trup se pot apropia sau depărta unele de altele atât cât vor, dar nu se pot uni, pentru că unirea nu este posibilă la nivelul trupului, ci la nivelul minții și al spiritului. În această lume trupul înseamnă identitate, și este firesc atunci, ca teama de moarte să fie umbra ce se ține scai de fiecare entitate separată, în această viață întrupată, și chiar dincolo de ea.

     Pentru entitatea separată, moartea trupului înseamnă moartea eului, a propriei identități. Renunțarea la ego – ce se prelungește chiar dincolo de trup și de această lume fizică- este înțeleasă ca fiind moarte definitivă, pentru că reintegrarea în Întreg înseamnă moartea definitivă a eului. Ceea ce  pentru Sinele divin înseamnă  reîntoarcerea la viață și redobândirea puterii nelimitate prin reunirea cu Tot ce există și cu Sursa, pentru ego înseamnă înfrângerea definitivă.

Trupul însuşi e un sacrificiu: o renunţare la putere în numele încercării de-a-ţi rezerva ţie doar un pic. A-ţi vedea un frate într-un alt trup, separat de-al tău, este expresia unei dorinţe de-a vedea o mică parte din el şi de-a sacrifica restul.

-

În jurul fiecărei entităţi s-a ridicat un zid atât de solid în aparenţă, încât ce este înăuntru pare să nu poată ajunge în afară, iar ce e în afară pare să nu poată atinge, nici fuziona cu ce e închis dincolo de zid. Fiecare parte trebuie să o sacrifice pe cealaltă pentru a rămâne ea ceva complet. Căci, dacă s-ar uni, şi-ar pierde identitatea, dar, prin separarea lor, sinele fiecăreia se păstrează.

-

Bucăţica pe care o îngrădeşte trupul devine sinele, prezervat prin sacrificiul restului. Iar restul trebuie să piardă această bucăţică, rămânând incomplet pentru a-şi păstra intactă propria identitate. În această percepţie de sine, pierderea trupului ar fi, într-adevăr, un sacrificiu.

-

Trupul e o pierdere şi poate fi făcut să sacrifice. Cât timp îţi consideri fratele un trup, despărţit de tine şi separat în celula lui, ceri sacrificiu de la el şi de la tine.

-

Poţi pierde din vedere unitatea, dar nu îi poţi sacrifica realitatea.

-

Ascultă, aşadar, cântecul ce ţi-l îngână fratele, şi lasă lumea să pălească, şi ia odihna pe care ţi-o oferă mărturia lui de partea păcii. Dar să nu îl judeci, căci nu vei auzi cântecul propriei tale eliberări, nici nu vei vedea ce i-e dat să dovedească tocmai ca să vezi şi tu şi să te bucuri cu el. Nu fă din sfinţenia lui un sacrificiu închinat credinţei tale în păcat. Odată cu inocenţa lui, ţi-o sacrifici pe a ta, şi mori de fiecare dată când vezi în el un păcat pentru care merită să moară.

-

În fiecare clipă însă poţi să renaşti şi ţi se poate da din nou viaţă. Sfinţenia lui îţi dă viaţă – ţie, care nu poţi să mori, pentru că nepăcătoşenia lui Îi este cunoscută lui Dumnezeu, şi nu poate fi sacrificată de tine, după cum nici lumina din tine nu poate să fie stinsă din cauză că nu o vede el.

-

În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu e întemniţat într-un trup, nici nu e un sacrificiu închinat, în solitudine, păcatului. Iar el, precum este în Cer trebuie să fie de-a pururi şi pretutindeni. E veşnic acelaşi. Renăscut în fiecare clipă, neatins de timp şi ferit de atingerea oricărui sacrificiu de viaţă sau de moarte.

 

2. Multe forme, o singură corecție.

      Se înțelege acum de ce ne amăgim și ne provocăm suferință cu “problemele” pe care ni le-am creat singuri. Din separare și din ideea de sacrificiu, se naște conflictul, iar de aici se ivesc problemele. Atâta timp cât eul conduce, Spiritul Sfânt va fi cu greu lăsat să rezolve toate problemele, multe sau puține, grele sau ușoare. Pentru El nu există grad de dificultate, pentru că toate se rezolvă la fel: prin iertare și prin conștientizarea unității depline – nimic în afară, nimic în interior. De fapt nu există decât o singură problemă, ce îmbracă mai multe forme. Crezi că ai rezolvat o situație conflictuală, dar ea va reveni mereu și mereu sub altă formă, până ce va fi rezolvată odată pentru totdeauna.

      Fiecare situație conflictuală și fiecare problemă ce te face să suferi reprezintă un mod de a te răstigni. De fiecare dată când decizi să rezolvi o problemă pe cont propriu, și n-o dai Spiritului Sfânt spre rezolvare, o faci din ce în ce mai mare și mai greu de vindecat. Nu uita că Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, ți-a oferit mijloacele prin care să vezi inocența fratelui tău și a ta. Nu-i cere lui Dumnezeu să îți pedepsească fratele pentru că tu îl crezi vinovat.

      Gândește-te ce mare îți va fi ușurarea când vei fi dispus să lași Spiritul Sfânt să-ți rezolve toate problemele în modul cel mai simplu cu putință: prin iertare. Amintește-ți că a ierta înseamnă a trece cu vederea, a nu te opri niciun moment asupra a ceea ce tu crezi că este o greșeală din partea fratelui tău. Nu judeca, pentru că vei suferi! Nu ataca, pentru că vei suferi! Nu răspunde la atac, pentru că vei suferi! Amintește-ți că sfințenia vine atunci când orice dorință de a ataca a dispărut.

Ce a părut cândva să fie o problemă specială, o eroare fără remediu sau o suferinţă incurabilă s-a transformat într-o binecuvântare universală. Sacrificiul a dispărut. Şi, în locul lui se poate aminti Iubirea lui Dumnezeu, care va risipi toată amintirea sacrificiului şi a pierderii.

-

Dumnezeu nu va putea fi amintit până dreptatea nu va fi un lucru îndrăgit, în loc să fie un lucru de temut. El nu poate fi nedrept cu nimeni şi nimic, căci ştie că toate câte sunt Îi aparţin şi vor fi mereu, aşa cum le-a creat. Nimic din ce iubeşte El nu poate să nu fie nepăcătos şi inatacabil.

 

3. Zona de frontieră.

 

      Cândva, de mult de tot, ți-ai stabilit ca obiectiv să te separi, să fii  “special”, să ai o identitate diferită de a Tatălui tău. Așa se face că încet, încet, ai uitat cine ești. De aceea scopul tău se schimbă acum. Îți dorești să te întorci Acasă după o lungă rătăcire prin vise și iluzii, să recapeți cunoașterea pe care ai avut-o cândva. A fost un joc pe care ți l-ai asumat – un joc pe care l-ai jucat legat la ochi. Îți dorești acum ca jocul să  ia sfârșit.

Complexitatea nu ţine de Dumnezeu. Cum ar putea să ţină când tot ce ştie El e unul, una? El ştie de o singură creaţie, o singură realitate, un singur adevăr şi un singur Fiu. Nimic nu e în conflict cu unitatea. Cum ar putea, atunci, să existe complexitate în El? Ce este de decis? Căci numai conflictul face posibilă alegerea. Adevărul e simplu: e unul singur, fără opus.(…) Adevărul nu ia decizii, pentru că nu are între ce să se decidă. Ce este tot nu lasă loc pentru altceva. Dar magnitudinea aceasta nu intră în sfera acestui curs. Şi nu e necesar să stăruim asupra unor lucruri ce nu pot fi pricepute imediat.

-

 Există o zonă de frontieră a gândirii care stă între lumea aceasta şi Cer. Nu e un loc, iar momentul când ajungi la ea e separat de timp. Această zonă de frontieră se găseşte imediat cum treci de poarta Cerului. Aici devine pur şi întru totul simplu fiecare gând. Aici se neagă păcatul şi se primeşte, în schimb, tot ce este.

-

 Acesta e sfârşitul călătoriei. Când ne-am mai referit la el până acum am folosit termenul de lume reală. Şi totuşi, există o contradicţie aici, în sensul că termenul presupune o realitate limitată, un adevăr parţial, un segment din univers ce a fost făcut adevărat. Motivul este acela că percepţia nu e atacată de cunoaştere. Ele sunt reunite şi numai una dintre ele continuă dincolo de poarta unde este Unitatea. Mântuirea e o zonă de frontieră în care şi locul şi timpul şi alegerea au încă înţeles, şi totuşi, e limpede că sunt temporare, că nu sunt la locul lor şi că s-a ales deja tot ce este de ales.

-

Ce înseamnă adevărul pentru Fiul lui Dumnezeu trebuie adus la ultima comparaţie pe care o va face vreodată, la ultima evaluare ce va fi posibilă, judecata finală la adresa acestei lumi. E judecata adevărului la adresa iluziei, a cunoaşterii la adresa percepţiei: „Nu are înţeles şi nu există”. Nu e o decizie pe care o iei. Ci simpla enunţare a unui simplu fapt. În lumea reală alegerea e simplificată.

-

În această lume complexă şi ultracomplicată, nu există o bază pe care să alegi. Căci nimeni nu înţelege ce e acelaşi lucru, şi pare să aleagă acolo unde, efectiv, nu are de ales. Lumea reală este sfera alegerii făcută reală, nu în ce priveşte rezultatul, ci în perceperea alternativelor între care ai de ales. Faptul că ai de ales e o iluzie. Dar în ea stă desfacerea fiecărei iluzii, inclusiv a acesteia.

-

Mântuirea se oprește la un pas de Cer, căci numai percepția are nevoie de mântuire.

 

4. Unde nu mai e păcatul.

*

“În lumea aceasta, iertarea e echivalentul dreptății cerești. “

*

      Iertarea este mijlocul de transcendere a acestei lumi, în care ideea de păcat este adânc înrădăcinată în mințile copiilor lui Dumnezeu. Nu ai nevoie de iertare dacă nu crezi în păcat și dacă nu crezi că ai multe păcate ce trebuie iertate.

      Păcatele sunt greșeli ascunse și necorectate. Spiritul Sfânt  are misiunea să-ți corecteze toate greșelile, cu o singură condiție însă: să nu I le ascunzi, căci nu poate corecta ceva de care nu are știință. Mai are misiunea sfântă să te îndrume și să te ajute să alegi corect în fiecare situație de viață, de asemenea cu o singură condiție: să-I ceri ajutorul. Vei găsi aici un beneficiu practic imens: acela că împuternicindu-L pe El să te călăuzească, vei ieși de sub tutela eului, iar în această situație privilegiată vei greși mai puțin sau deloc, iar greșelile, de sunt totuși făcute, nu se schimonosesc în aspectul sumbru al păcatelor. Sub călăuzirea Spiritului Sfânt ești ocrotit, căci învățând să ierți, va veni o vreme când nu vei mai avea nevoie de iertare, căci nu vei mai simți nevoia să judeci și să ataci. Așa vei deveni nepăcătos, iar nepăcătoșii ajung în cele din urmă la percepția corectă – aceea că sunt un tot unitar, nefiind nimic între ei care să-i separe – niciun conflict, nicio judecată, nicio nedreptate închipuită, niciun atac și nicio apărare.

      Așa că lasă să se ducă prin iertare desăvârșită orice rămășiță de păcat care mai stă încă între tine și fratele tău. Aceasta este mica barieră ce împiedică deschidera fericită a porții cerești și accesul la bogăția Cerului. Într-o lume în care alegerile au sens, există o singură alegere sigură și fericită pe care o poți face: renunțarea la ideea de păcat și utilizarea singurului mijloc care te poate conduce drept, pe drumul mântuirii: iertarea. Iartă-te pe tine, și iartă această lume pe care n-o poți schimba decât schimbându-te tu.

5. Micul impediment.

      Toată viața ta înveți, dar învățarea este o sabie cu două tăișuri. Învățarea poate fi un ajutor să ajungi, sau dimpotrivă un impediment să nu ajungi, la poarta Cerului. Învățătura vine de la profesor, așa că ai grijă ce profesor alegi, pentru că te vei îndrepta în direcția în care te conduce profesorul pe care l-ai ales. Drumul este unul singur, dar direcțiile sunt două. Drumul este drumul Cerului, dar una dintre direcții te duce la Cer, dacă te lași călăuzit de Spiritul Sfânt, iar cealaltă te duce spre nicăieri, dacă te lași sub îndrumarea eului. Cu toate acestea drumul nu-l vei rătăci, dar vei rătăci pe drum cât timp vei alege direcția greșită.

      Timpul este marea iluzie a eului. Timpul este marcat de un trecut căruia nu vrei să-i dai drumul deși s-a dus de mult, și de un viitor închipuit.

De pierdut, nimic nu se pierde decât timpul, care – în definitiv – este lipsit de înţeles. Căci nu e decât un mic impediment în calea veşniciei, total lipsit de înţeles pentru adevăratul Profesor al lumii. Dar, din moment ce crezi în el, de ce l-ai irosi îndreptându-te spre nicăieri, când poate fi folosit să atingă cel mai înalt obiectiv pe care îl poate realiza învăţarea? Să nu crezi că e greu să ajungi la poarta Cerului. Nimic nu e greu de făcut dacă se întreprinde cu un scop cert, o hotărâre neclintită şi o încredere voioasă, ţinându-ţi fratele de mână şi pasul în ritm cu cântecul ceresc. Dar este greu să te abaţi din drum, singur şi nefericit, şi să o iei într-o direcţie care nu duce la nimic şi nu are niciun scop.

-

Dumnezeu Şi-a dat Profesorul că să îl înlocuiască pe cel făcut de tine, nu ca să intre în conflict cu acesta! Şi ce înlocuieşte El s-a şi înlocuit. Timpul nu a durat decât o clipă în mintea ta, fără efect asupra veşniciei. Aşa a trecut tot timpul, şi totul e exact aşa cum a fost înainte de-a se fi făcut drumul spre nimic. Minuscula clipită în care s-a făcut prima greşeală, şi toate celelalte din cuprinsul acestei singure greşeli, a conţinut şi Corecţia ei, şi a tuturor celorlalte din cuprinsul ei. Şi, în acea minusculă clipită, timpul a dispărut, căci nu a fost niciodată mai mult de atât. La ce a răspuns Dumnezeu s-a răspuns şi a dispărut.

-

Pe tine, care mai crezi că trăieşti în timp şi nu ştii că el a dispărut, Spiritul Sfânt te călăuzeşte în continuare prin labirintul infinit de mic şi de lipsit de sens pe care îl mai percepi în timp, deşi a dispărut de mult. Crezi că trăieşti în ce a trecut.

-

Iertarea e marea eliberare de timp. E cheia pentru a învăţa că trecutul s-a sfârşit.

-

Vrei să se păstreze oare clipa aceea înfricoşătoare când Cerul a părut să dispară, iar Dumnezeu a devenit un lucru de temut şi un simbol al urii tale? Uită timpul de groază ce a fost corectat şi desfăcut cu atâta vreme în urmă. Poate oare păcatul să ţină piept Voii lui Dumnezeu? Poate oare de tine să depindă să vezi trecutul şi să îl pui în prezent? Nu poţi să mergi înapoi. Şi tot ce arată în direcţia trecutului nu face decât să te trimită într-o misiune a cărei realizare nu poate fi decât ireală. Tatăl tău Atoateiubitor S-a asigurat că asta e dreptatea ce trebuie să îţi revină. Şi te-a păzit de propria ta nedreptate faţă de tine însuţi. Nu te poţi rătăci, căci nu există altă cale decât a Lui şi nu poţi merge altundeva decât la El.

-

Oare Şi-ar lăsa El Fiul să îşi rătăcească drumul pe un făgaş ce nu e decât amintirea îndepărtată a unui timp trecut şi scurs? Cursul acesta te va învăţa doar ce e acum. O clipă cumplită dintr-un trecut îndepărtat, acum perfect corectată, nu are nici importanţă, nici valoare. Lasă ce e mort de-a binelea să fie dat uitării cu linişte şi calm. Învierea a venit să îi ia locul.

-

Fiul pe care l-a creat Dumnezeu este la fel de liber cum l-a creat Dumnezeu. Acum pendulezi între trecut şi prezent. Uneori trecutul pare real, de parcă ar fi prezentul. Auzi voci din trecut, de care apoi te îndoieşti. Eşti ca unul care mai halucinează, dar nu este convins de ce percepe. Aceasta e zona de frontieră dintre lumi, puntea dintre trecut şi prezent. Aici se menţine umbra trecutului, dar se recunoaşte vag şi o lumină prezentă. De îndată ce o vezi, nu poţi să uiţi lumina aceasta niciodată. Ea trebuie să te tragă din trecut în prezent, unde şi eşti de fapt.

-

În fiecare zi, în fiece minut al fiecărei zile şi în fiecare clipă conţinută în fiece minut, nu faci decât să retrăieşti clipa în care timpul groazei a luat locul iubirii. Aşa că mori în fiecare zi ca să trăieşti din nou, până treci peste fisura dintre trecut şi prezent, care nu e nicio fisură. Iată ce e fiecare viaţă: un interval aparent de la naştere la moarte şi din nou la viaţă; o repetare a unei clipe de mult scurse, ce nu poate fi retrăită. Şi tot timpul nu e decât convingerea nebună că ce s-a isprăvit mai e aici şi acum.

-

Iartă trecutul şi dă-i drumul, căci a trecut. Nu mai stai pe tărâmul dintre două lumi. Ai trecut mai departe şi ai ajuns în lumea ce stă la poarta Cerului. Nu există impediment la Voia lui Dumnezeu, nici nevoia de-a repeta o călătorie de mult încheiată.

6. Prietenul desemnat.

În lumea aceasta, tot ce consideri bun şi valoros şi demn de strădanie poate să îţi facă rău şi îţi va face. Nu pentru că ar avea puterea să facă rău, ci doar pentru că ai negat că nu e decât o iluzie şi ai făcut-o reală. Pentru tine, e reală. Nu e doar nimic. Şi, prin perceputa ei realitate, şi-a făcut intrarea întreaga lume a iluziilor bolnave. Aşa ţi-ai dobândit toată credinţa în păcat, în puterea atacului, în daună şi vătămare, în sacrificiu şi moarte.

-

Nu îţi duce mica viaţă în solitudine, având ca singur prieten o iluzie. Nu e o prietenie demnă de Fiul lui Dumnezeu, nici una cu care ar putea să se mulţumească. Dumnezeu însă i-a dat un Prieten mai bun, în Care stă toată puterea din Cer şi de pe pământ. Iluzia pe care o crezi prietenă Îi ascunde harul şi maiestatea de privirea ta, şi Îi fereşte prietenia şi iertarea de îmbrăţişarea ta călduroasă. Fără El, nu ai prieteni. Nu îţi căuta un alt prieten care să Îi ia locul. Alt prieten nu există. (…) Numai El este adevăratul tău Prieten. Îţi aduce daruri ce nu sunt din această lume; şi numai El, Cel Căruia I s-au dat, poate să Se asigure că le primeşti. Le va aşeza pe tronul tău când Îi vei face loc şi tu pe al Lui.

7. Legile vindecării.

Acesta e un curs de miracole. Ca atare, legile vindecării trebuie înţelese înainte de-a se putea realiza scopul acestui curs. Să reexaminăm principiile pe care le-am parcurs şi să le aranjăm într- un mod care rezumă tot ce trebuie să aibă loc ca vindecarea să fie posibilă. Căci, de îndată ce e posibilă, ea trebuie să aibă loc.

  • Boala provine din separare. Când se neagă separarea boala dispare. În relațiile acestei lumi ce crede în păcat și separare, păcatul și boala sunt cauză și efect. Greșeala/păcatul= cauză; Boala=efect.
  • Păcatul nu este greșeală. Greșeala este corectată și trecută cu vederea. În acel moment ea nu mai are realitate. Păcatul rezultă din convingerea că unele greșeli sunt lipsite pe veci de speranța vindecării. Păcatele sunt greșeli  reamintite, ce nu dorești să le treci cu vederea – un motiv de condamnare veșnică la iad. Păcatul nu ține de Dumnezeu și nici de Spiritul Sfânt. Ei nu știu de păcat și nici de răzbunare. Păcatul există în lumea timpului și va exista și condamna la iad atâta timp cât va exista credința în păcat. Unde este păcat, nu există iertare.
  • Iertarea oferă bucurie într-o lume în care s-a crezut că domnește păcatul și vinovăția. 
  • Păcatele sunt convingeri pe care le așezi între fratele tău și tine. Ele vă limitează pe amândoi la un spațiu mic, la un timp, și la un loc. Această separare este simbolizată de trup – un lucru clar separat și distinct.
  • Iertarea este dorința de a te uni cu fratele tău și de a înlătura separarea. Este o “dorință” în concordanță cu Voia lui Dumnezeu. Este ultima “dorință” într-o lume a posibilității de a alege, înainte de a renunța definitiv la alegere, căci în Cer nu poți alege nimic altceva decât ceea ce este, unic și veșnic: adevărul și cunoașterea.
  • Mântuirea înseamnă iertare. Ea nu-ți cere decât disponibilitatea de a alege în sfârșit între Cer și pământ, între Cer și lumea aceasta pe care par să o domine moartea și devastarea.
  • În această lume a iluziilor, bazată pe separare și păcat, în care se judecă, vinovăția cere pedeapsă. În lumea reală nu există judecată, vinovăție și pedeapsă.
  • Lumea aceasta este o lume în care guvernează legile percepției. Percepțiile îți construiesc lumea, așa cum vrei tu să fie. Percepția se poate schimba însă, trecând prin percepție “adevărată” la cunoaștere. Cunoașterea este atributul adevărului.
  • Adevărul este neschimbător și nu are opus. El poate fi doar cunoscut, nu perceput.
  • Legile percepției trebuie inversate pentru că sunt inversul legilor adevărului.
  • Mintea lui Dumnezeu a creat toate câte sunt, Spiritul Său le-a pătruns, Iubirea Sa le-a dat viață. Toată Creația este o Idee a cărei Sursă este Mintea lui Dumnezeu, iar ideile nu-și părăsesc niciodată sursa.
  • Ești o idee a lui Dumnezeu, așa cum sunt toți frații tăi, iar El nu v-a părăsit niciodată. Sunteți așa cum v-a creat Dumnezeu.
  • Nu este arogant să fii așa cum te-a creat Dumnezeu și să-ți folosești toată puterea pe care El ți-a dat-o, dar este arogant să-ți limitezi puterea și să alegi o mică dorință fără sens – dorința de a fi special, individual, separat. Ești una cu toți frații tăi și cu toată Creația lui Dumnezeu. Creația toată îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, iar tu faci parte din ea, așa cum ea face parte din tine. În asta stă puterea și pacea ta, căci este puterea și pacea lui Dumnezeu.
  • În această lume există convingerea fermă că ideile își pot părăsi sursa. Păcatul rezultă din convingerea că atacul poate fi proiectat în afară, în timp ce atacul este în primul rând un atac la propria persoană.
  • În lumea aceasta încerci să-ți dovedești inocența în timp ce cultivi atacul. Este o contradicție. Încerci să-ți dovedești nevinovăția apărându-te. Dar orice apărare presupune atac. A te apăra pentru a-ți dovedi nevinovăția înseamnă a te simți vinovat.
  • Eșecul acestei lumi constă în faptul că te mai simți încă vinovat deși nu înțelegi de ce. Ești convins că ești vinovat încă de “ceva”, și că ți-ai pierdut inocența.
  • Atâta timp cât consideri cauza separată de efect, vindecarea nu poate avea loc. Eliberarea se produce atunci când cauza și efectul se reunesc. Nevindecarea cauzei poate duce la apariția efectului sub forme multiple și diferite, care nu se vor vindeca niciodată. Vindecă cauza, și efectul va fi vindecat!
  • În aceată lume mori și renaști în fiecare clipă, pentru că în fiecare clipă ești cuprins de dorința de a judeca, ataca, răni. De aici toată durerea și suferința. Nu e nevoie de vindecare acolo unde nu există atac. Iertarea e răspunsul la orice fel de atac, iar nepăcătoșenia apare atunci când dispare orice dorință de a  ataca.

Nu există păcat. Şi fiece miracol e posibil în clipa în care Fiul lui Dumnezeu percepe că dorinţele lui şi Voia lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

-

Care e Voia lui Dumnezeu? Voia Lui este ca Fiul Lui să aibă tot. Şi I-a garantat lucrul acesta atunci când l-a creat ca tot. E imposibil să se piardă ceva, dacă ce ai este ce eşti. Acesta e miracolul prin care creaţia a devenit funcţia ta, împărtăşind-o cu Dumnezeu. Ea nu se înţelege separat de El şi, de aceea, nu are înţeles în lumea aceasta. Aici, Fiul lui Dumnezeu nu cere prea mult, ci mult prea puţin. Ar vrea să îşi sacrifice propria identitate cu totul, ca să găsească o mică comoară doar a lui. Şi nu o poate face fără o senzaţie de izolare, de pierdere şi de singurătate. Aceasta e comoara pe care a căutat să o găsească. Şi nu poate decât să îi fie frică de ea. Să fie frica oare o comoară? Poate incertitudinea să fie ceea ce vrei? Sau este o greşeală despre voia ta şi ce eşti de fapt?

-

Stai în pace, unde te vrea Dumnezeu. Şi fii mijlocul prin care fratele tău găseşte pacea în care ţi se împlinesc dorinţele. Laolaltă, să aducem binecuvântare lumii păcatului şi morţii. Căci ce ne poate mântui pe fiecare ne poate mântui pe toţi. Nu există nicio diferenţă între Fiii lui Dumnezeu. Unitatea pe care o neagă specialitatea îi va mântui pe toţi, căci ce e una nu poate avea specialitate. Şi totul aparţine fiecăruia din ei. Nicio dorinţă nu stă între un frate şi ai lui. A lua de la unul înseamnă a-i văduvi pe toţi. Şi totuşi, a binecuvânta şi unul singur înseamnă a-i binecuvânta pe toţi ca tot unitar.

-

Străvechiu-ţi Nume aparţine tuturor, după cum şi al lor îţi aparţine ţie. Invocă numele fratelui tău şi Dumnezeu va răspunde, căci Îl invoci pe El. Ar putea oare să refuze să răspundă, când le-a răspuns deja tuturor celor ce Îl invocă?

8. Imediatețea mântuirii.

     Mântuirea este imediată. Dacă nu o percepi așa, frică îți va fi de ea.

     Singura problemă care ți-a mai rămas e aceea că vezi un interval de timp între momentul când ierți și cel în care vei primi beneficiile iertării.  Acesta reflectă puținul pe care-l mai ții între tine și fratele tău, ca să mai puteți fi un pic separați. Nu ești gata să elimini definitiv separarea. Te mai ții la o anumită distanță de fratele tău, în timp și spațiu, deoarece încă mai crezi că ești exterior fratelui tău. Crezi că e mai sigur să fii precaut și atent la interese percepute ca fiind separate. Te îngrozește încă unirea din prezent. A lăsa pentru viitor acest lucru pare mai sigur, căci ești convins că “binele” nu poate veni decât în urma unui sacrificiu, a unei suferințe, a unei pedepse  pe care o cere mântuirea.
 
    Frica de mântuire are o cauză prezentă, iar această cauză trebuie corectată acum. Această cauză este de regulă credința în păcat, iar despre asta s-a vorbit deja. Corecția nu cere timp, dar acceptarea faptului că s-a efectuat deja poate părea că cere o veșnicie. Ești convins că mântuirea cere sacrificiu și durere, și de aceea crezi că e mai bine, poate, să amâni. 

Ţi s-a spus că tot ce vine de la Dumnezeu aduce numai bine. Şi totuşi, pare să nu fie aşa. E greu să crezi anticipat binele ce vine sub formă de dezastru. De altfel, e o idee ce nici nu are sens.

-

De ce să apară binele sub forma răului? Şi nu e o amăgire dacă apare? Cauza lui este aici, dacă e vorba să apară. Efectele lui de ce nu sunt, atunci, evidente? De ce tocmai în viitor? Iar tu cauţi să te mulţumeşti cu suspinatul, „raţionând” că nu înţelegi acum, dar că vei înţelege într-o bună zi. Când o să îţi fie limpede ce înseamnă. Asta nu e raţiune, căci e nedreaptă şi face aluzii clare la pedeapsă până te ajunge clipa eliberării. Dată o schimbare a scopului spre bine, nu există nicio raţiune pentru un interval în care să se abată un dezastru, ce se va percepe „bun” cândva, dar sub formă de durere acum. Asta ar însemna sacrificarea lui acum, un sacrificiu care nu poate fi plata ce ţi-o cere Spiritul Sfânt pentru ce ţi-a dat fără nicio plată.

-

Iluzia aceasta însă are o cauză care, deşi neadevărată, trebuie să fie deja în mintea ta. Iar iluzia aceasta e doar unul dintre efectele pe care le generează şi una dintre formele sub care i se percepe rezultatul. Acest interval de timp, în care pedeapsa e percepută a fi forma sub care apare „binele”, nu e decât unul dintre aspectele spaţiului mic ce stă între voi, tot neiertat.

-

Nu te mulţumi cu o fericire viitoare. Nu are înţeles şi nu e răsplata ce ţi se cuvine. Căci ai de ce să fii liber acum. Ce rost are libertatea sub forma captivităţii? De ce s-ar deghiza izbăvirea ca moarte? Amânarea nu are sens, iar „raţionamentul” ce susţine că efectele unei cauze prezente trebuie amânate până într-un timp viitor nu e decât negarea faptului că consecinţa şi cauza trebuie să vină laolaltă. Nu căuta să fii izbăvit de timp, ci de spaţiul mic ce mai este între voi. Şi nu lăsa să fie deghizat ca timp şi prezervat astfel – din cauză că i s-a schimbat forma şi nu se mai poate recunoaşte ce e. Scopul Spiritului Sfânt este acum al tău. Să nu fie a ta şi fericirea Lui?

9. Căci au sosit.

     Ei au sosit. Cine sunt Ei? Ei sunt Tatăl și Fiul, împreună, uniți. Fiul lui Dumnezeu este acel copil rătăcitor care s-a întors în sfârșit Acasă, în Cer și totuși aici pe pământ, acum, în această viață. Fiul lui Dumnezeu este copilul mântuit al Tatălui. Este  el  împreună cu toți cei mântuiți asemeni lui.

        Fiecare frate al tău, ca și tine, dincolo de fiul omului este Fiul lui Dumnezeu. Dacă îți închipui cumva că fratele tău pe care îl judeci după propriile tale valori va fi condamnat, află că:

Oricât de mult ţi-ai dori să fie condamnat, Dumnezeu este în el. Şi nu vei şti niciodată că este şi în tine, cât timp Îi ataci casa aleasă şi te lupţi cu gazda Sa. Priveşte-l cu blândeţe. Uită-te cu ochi drăgăstoşi la cel ce Îl poartă în el pe Cristos, ca să îi vezi slava şi să te bucuri că Cerul nu e separat de tine.

-

E oare prea mult să ţi se ceară un pic de încredere în cel ce ţi-L aduce pe Cristos, să ţi se ierte toate păcatele şi să fii lăsat fără să mai nutreşti niciunul? Nu uita că o umbră ţinută între fratele tău şi tine umbreşte chipul lui Cristos şi amintirea lui Dumnezeu. Vrei oare să Îi schimbi pe o ură străveche? Pământul pe care stai e pământ sfânt datorită Celor Care, stând cu tine acolo, l-au binecuvântat cu inocenţa şi cu pacea Lor.

-

Ce e pentru Ei o sută sau o mie sau zeci de mii de ani? Când sosesc Ei, scopul timpului s-a împlinit. Ce nu a fost nicicând trece în nimic când sosesc Ei. Tot ce a reuşit ura să ia se restituie iubirii, iar libertatea luminează fiece făptură şi o ridică la Cer, unde luminile devin tot mai aprinse cu fiece făptură ce se întoarce acasă.

-

Cerul este recunoscător că i se dăruieşte ce i s-a refuzat atâta vreme. Căci Ei au sosit să îi adune pe ai Lor. Ce a fost încuiat se deschide; ce a fost ferit de lumină e abandonat, ca lumina să se răsfrângă asupra lui şi să nu lase nici spaţiu, nici distanţă între lumina Cerului şi lume.

-

Cel mai sfânt dintre toate locurile de pe pământ e locul în care o ură străveche a devenit o iubire prezentă. Şi Ei vin repede la templul viu, unde Li s-a pregătit o casă. Nu există loc mai sfânt în Cer. Şi au venit să locuiască în templul care Li s-a oferit, să fie atât locul Lor de odihnă, cât şi al tău.

-

Îngerii plutesc drăgăstos în jurul tău, să te ferească de toate gândurile întunecate ale păcatului şi să ţină lumina acolo unde a intrat. Urmele paşilor tăi luminează lumea, căci – unde mergi tu – iertarea te însoţeşte bucuroasă.

-

Templul Dumnezeului Cel viu e reconstruit acum, să Îl regăzduiască pe Cel de Care a fost creat. Unde stă El, Fiul Lui stă cu El, niciodată separat. Iar Ei aduc mulţumiri că sunt, în sfârşit, bine- veniţi. Unde a stat o cruce stă acum Cristos Cel înviat, iar cicatricile străvechi sunt vindecate în viziunea Lui.(…) Cu recunoştinţă blândă, Dumnezeu Tatăl şi Fiul revin la ce este şi va fi al Lor în vecii vecilor. Scopul Spiritului Sfânt e împlinit acum. Căci Ei au sosit! Căci au sosit în sfârşit!

10. Isprăvirea nedreptății.

      Cum poți  să îți dai seama de prezența Tatălui și a Fiului în tine? Ce mai rămâne de făcut? 

      Încă mai crezi că sunt momente în care atacul este justificat, și momente în care este nedrept și nepermis. Atunci când îl crezi nedrept, te consideri îndreptățit să ai o reacție de furie. Așa apare contraatacul. De aici se naște confuzia. Nu uita că sfințenia se instalează atunci când orice dorință de atac/contraatac dispare. Orice formă de atac exclude prezența Fiului și a Tatălui. Orice formă de atac este îndreptat asupra ta. 

Fereşte-te de ispita de-a te percepe nedreptăţit. În acest fel de a vedea, cauţi să găseşti o inocenţă care nu este a Lor, ci numai a ta, cu preţul vinovăţiei altcuiva. Poate oare inocenţa să fie cumpărată dând altcuiva vinovăţia ta? Şi oare tocmai inocenţă vrea să obţină atacul tău asupra acestuia? Oare nu răsplată cauţi pentru propriul tău atac asupra Fiului lui Dumnezeu? Nu e mai sigur oare să crezi că eşti nevinovat de acesta şi victimizat în ciuda inocenţei tale? Oricum s-ar juca jocul vinovăţiei, cineva trebuie să piardă. Cineva trebuie să îşi piardă inocenţa ca altcineva să o poată lua de la el, făcând din ea propria lui inocenţă.

Tu crezi că fratele tău este nedrept cu tine pentru că socoteşti că unul dintre voi chiar trebuie să fie pentru a-l face inocent pe celălalt. Şi în acest joc percepi un singur scop pentru întreaga voastră relaţie. Şi pe acesta cauţi să îl adaugi la scopul care i s-a dat. Scopul Spiritului Sfânt este acela de-a lăsa să îţi devină cunoscută Prezenţa sfinţilor tăi Musafiri.

Nu poţi să îţi închipui ce efect are această nedreptate asupra ta, care judeci nedrept şi vezi cum ai şi judecat. Lumea devine tot mai întunecată şi mai ameninţătoare, şi nu poţi percepe – ca să îţi lumineze drumul – nici urmă din toată scânteierea bucuroasă pe care o aduce mântuirea. Aşa că te vezi lipsit de lumină, abandonat în seama întunericului, lăsat pe nedrept fără vreun rost într-o lume zadarnică. Lumea e dreaptă pentru că Spiritul Sfânt a adus nedreptatea la lumina lăuntrică, iar acolo toată nedreptatea a fost rezolvată şi înlocuită cu toată dreptatea şi iubirea. Dacă percepi nedreptate pe undeva, nu trebuie decât să spui:

***

Prin asta neg Prezenţa Tatălui şi a Fiului.
Şi aş prefera să Îi cunosc pe Ei decât să văd nedreptatea, pe care Prezenţa Lor o spulberă.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.26: “Tranziția” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 490-510.

Share Button

Curs de miracole: Cap.25- Dreptatea lui Dumnezeu

 dreptate

 

Introducere.

 

Cristosul din tine nu sălășluiește într-un trup. Și totuși, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu ești într-un trup, și că nu poți fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieții tale. Ce îți dă viață nu poate sălășlui în moarte.

-

Niciunul ditre cei ce Îl poartă pe Cristos în ei nu poate să nu Îl recunoască pretutindeni. Dar nu și în trupuri. Cât se crede într-un trup, Îl poartă fără să își dea seama și nu Îl face manifest, căci fiul omului nu e Cristos Cel înviat.

-

Trupul nu are nevoie de vindecare. Dar mintea ce se crede trup chiar că e bolnavă. Aici Își expune remediul Cristos. Scopul Lui învăluie trupul în lumina Lui, și nimic din ce face sau ce spune trupul nu poate să nu Îl facă manifest pe El.

 

Legătura cu adevărul.

 

      Prin intermediul minții tale devenită una cu Mintea Lui, trupul devine mijlocul de-a îndeplini sarcina pe care ți-a desemnat-o Hristos. Îți amintești poate, că toate mințile, percepute în mod fals ca fiind separate, fac parte din Mintea lui Dumnezeu. De aceea, lucrând prin mintea ta, Hristos Se întâlnește pe Sine în fiecare frate de-al tău cu care ai stabilit o relație sfântă. Iată calea întregirii Sale. De tine depinde ce vrei să fii – un trup sau un instrument al lui Hristos- și vei fi ceea ce alegi să percepi.

Percepţia îţi spune că tu eşti manifest în ce vezi. Vezi trupul, şi vei crede că eşti acolo. Şi fiecare trup pe care îl vezi îţi aminteşte de tine.

-

Percepţia e o alegere a ceea ce vrei să fii; a lumii în care vrei să trăieşti; a stării în care crezi că mintea ta va fi mulţumită şi satisfăcută. Ea alege, pe baza deciziei tale, unde crezi că eşti în siguranţă. Te dezvăluie ţie aşa cum vrei să fii.

      Din capitolul anterior ai aflat că în tine sunt doi fii care par să cutreiere pământul fără să se întâlnească și fără să se regăsească: fiul omului – în trup, și Fiul lui Dumnezeu – în spirit. Tu, cel întreg, ești alcătuit din aceste două părți:

  • o parte care împărtășește Voia Tatălui și în care trăiește Hristos.
  • o parte minusculă dominată de dorința nebună de-a fi separat, diferit și special.

      Spiritul Sfânt este Cel ce leagă de Hristos acea parte din tine ce se crede separată. Prin El te regăsești, căci El unește cele două părți stinghere ale tale.

      Atâta vreme cât te crezi separat, Cerul ți se prezintă separat și el, dar tu – cel complet – ești mijlocul pentru Dumnezeu; nici separat, nici cu o viață aparte de a Lui. Viața Lui se manifestă în tine, care ești Fiul Lui. Prin tine își revarsă iubirea celestă, deplină și strălucitoare, ce “preface în lumină tot întunericul trupului, privind pur și simplu, dincolo de el, înspre lumină”.

      Spiritul Sfânt este Profesorul lui Dumnezeu. El este Vocea Lui și Călăuza ta prin lumea timpului. El acționează de la nivelul Minții Unitare a lui Dumnezeu și-ți unește mintea separată cu Mintea lui Dumnezeu, și pe tine cu Sinele tău sfânt. Lasă-ți așadar mintea în seama Profesorului Sfânt.

Funcţia Spiritului Sfânt e să te înveţe cum să resimţi această unitate, ce trebuie să faci ca să o resimţi şi unde să te duci să faci ce trebuie făcut.

-

Toate acestea ţin cont de timp şi loc ca şi cum ar fi distincte, căci – câtă vreme crezi că o parte din tine e separată – conceptul unei Unităţi contopite într-un tot unitar nu are noimă. E evident că o minte atât de împărţită nu ar putea să devină niciodată Profesorul unei Unităţi ce uneşte în Ea lucrurile toate. De aceea, Ce este în această minte şi Ce reuşeşte să unească lucrurile toate trebuie să fie Profesorul ei. Dar Acesta trebuie să folosească limba pe care o poate înţelege mintea aceasta, în condiţia în care se crede ea. Şi trebuie să folosească toată învăţarea să transfere iluziile la adevăr, luându-ţi toate ideile false despre ce eşti şi îndrumându-te, dincolo de ele, la adevărul care este dincolo de ele. Toate acestea pot fi rezumate, foarte simplu, în felul următor:

*

Ce e totuna nu poate să fie diferit, iar ce e una nu poate să aibă părţi separate.

*

Mântuitorul de întunecime.

Frumos!

Fragmente:

Nu e evident că ce percep ochii trupului te umple de frică? Poate crezi că îţi vei afla speranţa satisfacţiei acolo. Poate îţi închipui că o să găseşti un strop de pace şi de satisfacţie în lume, în felul în care o percepi. Dar trebuie să îţi fie evident că rezultatul nu se schimbă. În ciuda speranţelor şi închipuirilor tale, rezultatul e întotdeauna disperarea. Şi nu sunt excepţii, nici nu vor fi vreodată. Singura valoare pe care o poate deţine trecutul e să înveţi că nu te-a răsplătit nicicând cu ceva ce ai vrea să păstrezi. Căci numai aşa vei fi dispus să renunţi la el şi să îl laşi să dispară pentru totdeauna.

-

Nu e ciudat că mai nutreşti speranţa satisfacţiei din partea lumii pe care o vezi? Ea nu te-a răsplătit – nicicum, nicicând, niciunde – decât cu frică şi vinovăţie! De cât timp ai nevoie să îţi dai seama că şansele unei schimbări în privinţa aceasta nu merită să amâni schimbarea ce ţi-ar aduce un rezultat mai bun? Căci un lucru este sigur: felul în care vezi, şi în care ai văzut de atâta timp, nu îţi dă temeiuri pe care să îţi bazezi speranţa viitoare, şi nimic care să îţi sugereze vreun succes. A-ţi pune speranţele unde nicio speranţă nu există precis te face să disperi. Dar disperarea aceasta tu o alegi, câtă vreme vrei să cauţi speranţa unde nu e niciodată de găsit.

-

Nu e oare la fel de adevărat că ai găsit o picătură de speranţă separat de aceasta: oarecare licărire – inconstantă, ezitantă, dar întrezărită – că speranţa e îndreptăţită pe motive ce nu sunt în lumea aceasta? Şi totuşi, speranţa că pot să fie aici te împiedică în continuare să renunţi la sarcina ingrată şi disperată pe care ţi-ai impus-o. Poate oare să aibă sens menţinerea credinţei fixe că mai ai de ce să urmăreşti ce a eşuat mereu, pe motivul că va izbuti subit şi că îţi va aduce ce nu ţi-a mai adus?

-

Trecutul său a eşuat. Bucură-te că a dispărut din mintea ta şi nu mai întunecă ce e acolo. Nu confunda forma cu conţinutul, căci forma e doar un mijloc pentru conţinut. Iar rama e doar un mijloc de-a ţine tabloul, să poată fi văzut. O ramă ce ascunde tabloul nu are niciun rost.  Fără tablou, rama nu are înţeles. Rostul ei nu e să se pună în evidenţă pe ea, ci tabloul.

-

Oare cine îşi pune pe perete o ramă goală şi stă apoi în faţa ei, cu profundă reverenţă, ca şi cum ar avea de văzut acolo o capodoperă? Şi totuşi, nu faci altceva dacă îţi consideri fratele un trup. Tot ce ai de văzut e capodopera pe care a pus-o Dumnezeu în această ramă. Trupul o ţine o vreme, fără să o umbrească în niciun fel. Dar ce a creat Dumnezeu nu are nevoie de ramă, căci ce a creat El e susţinut şi înrămat de El în Propriu-I cadru. Dumnezeu te invită să Îi vezi capodopera. Oare preferi să vezi, în schimb, rama? Şi să nu vezi tabloul chiar deloc?

-

Spiritul Sfânt e rama pe care a montat-o Dumnezeu în jurul acelei părţi din El pe care ai vrea să o vezi separată.(…) Dumnezeu Şi-a pus capodopera într-o ramă ce va dăinui de-a pururi, când a ta se face praf. Să nu crezi însă că va fi distrus cumva tabloul. Ce creează Dumnezeu e la adăpost de toată stricăciunea, neschimbat şi desăvârşit pe vecie.

-

Acceptă rama lui Dumnezeu în loc de-a ta, şi vei vedea capodopera. Priveşte-i minunăţia, şi vei înţelege Mintea ce a gândit-o, nu în carne şi oase, ci într-o ramă la fel de minunată ca ea.

-

În întuneric, vezi-ţi mântuitorul de întunecime şi înţelege-ţi fratele aşa cum ţi-l arată Mintea Tatălui său. El va ieşi din întuneric când îl priveşti şi nu vei mai vedea întunecimea. Întunericul nu l-a atins nici pe el, nici pe tine care ţi-ai scos fratele în afară ca să îl poţi vedea. Nepăcătoşenia lui nu e decât imaginea alei tale. El este rama în care e montată sfinţenia ta, şi ce i-a dat Dumnezeu lui trebuie să îţi fi dat ţie. Oricât îşi scapă din vedere capodopera interioară văzând doar o ramă de întuneric, singura ta funcţie e tot aceea de-a vedea în el ce el nu vede. Şi, văzând asta, se împărtăşeşte viziunea care Îl vede pe Cristos în loc să vadă moartea.

-

Cum ar putea Domnul Cerului să nu Se bucure dacă Îi apreciezi capodopera?(…) Fratele acesta e darul desăvârşit pe care ţi-l face El. Dumnezeu e plin de bucurie şi de recunoştinţă când îi mulţumeşti desăvârşitului Său Fiu pentru ce este. Şi toată mulţumirea şi bucuria Lui se răsfrâng asupra ta, care vrei să Îi întregeşti bucuria, şi pe El odată cu ea.

-

Iartă-ţi fratele, şi nu te vei putea separa nici de el, nici de Tatăl lui.

-

Tu şi fratele tău sunteţi acelaşi, aşa cum Dumnezeu Însuşi e Unul şi de o Voie neîmpărţită. Şi trebuie să aveţi un singur scop amândoi, din moment ce v-a dat acelaşi scop la amândoi.(…) Să nu vezi în el păcătoşenia pe care o vede el, ci să îi dai cinstirea cuvenită, ca să vă poţi stima pe amândoi. Ţie şi fratelui tău vi s-a dat puterea mântuirii, ca să puteţi împărtăşi ieşirea din întuneric la lumină; ca să puteţi vedea ca tot unitar ce nu a fost nicicând nici separat, nici desprins de toată Iubirea lui Dumnezeu, deopotrivă dată.

 

Percepție și alegere.

 

  • Legea fundamentală a percepției( valabilă în lumea aceasta):

*

Vezi ce crezi că există și crezi că există pentru că vrei să existe.

*

  • Legea fundamentală a lui Dumnezeu ( valabilă în toată Creația) – Legea Iubirii :

*

Iubirea se creează pe ea și nimic în afară de ea.

*

      Atâta vreme cât crezi în vinovăție, lumea pe care o percepi este o lume în care atacul este justificat. Nu căuta vinovați, iar lumea pe care o vei percepe va fi o lume în care atacul nu e justificat. Nu uita să-ți amintești mereu că percepția nu înseamnă cunoaștere. Percepția are la bază alegerea, cunoașterea însă, nu. Cunoașterea ține de Creator.

      Percepția poate fi modificată în funcție de obiectivele pe care ți le stabilești și în funcție de alegerile pe care le faci. Lumea, așa cum e ea acum, alege să judece greșelile în loc să ierte. E o lume “păcătoasă” pentru că e o lume neiertată, iar greșelile sunt păstrate și reamintite. A ierta, înseamnă a trece cu vederea, și orice greșeală poate fi corectată.

Greşeala corectată e sfârşitul greşelii. Aşa  continuă Dumnezeu să Îşi ocrotească Fiul, chiar şi în greşeală.

-

În felul Lui de a percepe lumea, nimic nu se vede care să nu justifice iertarea şi vederea desăvârşitei nepăcătoşenii. Nimic nu se iveşte fără a fi întâmpinat cu o iertare grabnică şi deplină. Nimic nu rămâne o clipă să ascundă nepăcătoşenia ce străluceşte neschimbată, mai presus de încercările jalnice ale specialităţii de-a o alunga din minte, unde trebuie să fie, şi de-a lumina trupul în schimb. Lămpile Cerului nu sunt la dispoziţia minţii să aleagă să le vadă unde vrea ea. Dacă alege să le vadă altundeva decât în casa lor, ca şi cum ar lumina un loc unde ele nu pot nicicând să fie, atunci Făcătorul lumii trebuie să îţi corecteze greşeala, ca să nu rămâi în întuneric, unde nu sunt lămpi.

-

Fiecare de aici a intrat în întuneric, dar nimeni nu a intrat de unul singur. Şi nici nu trebuie să stea mai mult de o clipită. Căci a venit cu Ajutorul Cerului în el, gata să îl scoată din întuneric la lumină în orice clipă. Clipa pe care o alege poate fi oricând, căci ajutorul e acolo, aşteptând doar alegerea lui. Iar, când alege să se folosească de ce i s-a dat, va vedea că fiecare situaţie pe care a considerat-o înainte un mijloc de a-şi justifica mânia se preface într-o întâmplare ce îi justifică iubirea. Va auzi cu claritate că, de fapt, chemările la luptă pe care le-a auzit mai înainte sunt chemări la pace. Va percepe că, acolo unde a dat atac, nu e decât un alt altar unde poate da iertare, cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult mai multă fericire. Şi va reinterpreta toată ispita ca pe o altă şansă de a-şi aduce bucurie.

-

Are fratele nevoie de ajutor sau de condamnare? Scopul tău este să fie mântuit sau osândit? Neuitând că ce reprezintă pentru tine el va face din alegerea aceasta viitorul tău. Căci alegi acum, în clipa în care tot timpul devine un mijloc de-a atinge un obiectiv. Alege deci. Dar recunoaşte că, prin alegerea aceasta, se alege – şi se va justifica – scopul lumii pe care o vezi.

 

Lumina pe care o aduci.

      Mințile care se recunosc unite nu pot judeca, nu pot simți vinovăție și nu pot ataca. Ele caută numai ce le aduce bucurie.

      Legea fundamentală a percepției s-ar putea în acest caz rescrie astfel:

*

Te vei bucura de ce vezi pentru că îl vezi ca să te bucuri.

*

      Iar tu vei deveni purtătorul bucuriei, al luminii și al păcii:

Tu, făcătorul unei lumi care nu este, găseşte-ţi tihna şi odihna într-o altă lume în care sălăşluieşte pacea. Lumea aceasta o aduci cu tine tuturor ochilor obosiţi şi tuturor inimilor istovite care văd păcatul şi bat în ritmul tristului său refren. De la tine le poate veni odihna. Din tine se poate ivi o lume la vederea căreia se vor veseli şi în care inimile lor se bucură. În tine există o viziune care se extinde la toţi şi îi acoperă cu blândeţe şi lumină.

-

Nu ai vrea să o faci de dragul Iubirii lui Dumnezeu? Şi al tău? Căci gândeşte-te ce ar face pentru tine. Gândurile „rele” care te bântuie acum îţi vor părea tot mai răzleţe şi mai îndepărtate. Şi se vor depărta tot mai mult, căci soarele din tine a răsărit ca să le împingă din faţa luminii. Ele vor zăbovi puţin, foarte puţin, în forme sucite şi prea îndepărtate să le mai poţi recunoaşte, şi vor dispărea pentru totdeauna. Şi vei sta în lumina soarelui, în linişte, în inocenţă şi fără niciun strop de frică. Iar din tine se va extinde odihna pe care ai găsit-o, ca pacea ta să nu poată slăbi niciodată şi să nu te poată lăsa fără adăpost. Cei ce le oferă pace tuturor au găsit în Cer o casă pe care lumea nu o poate distruge. Căci e destul de mare să cuprindă lumea în pacea ei.

-

În tine e tot Cerul. În tine se dă viaţă fiecărei frunze care cade. În tine va cânta din nou fiecare pasăre care a cântat vreodată. Şi fiecare floare care a înflorit vreodată şi-a păstrat parfumul şi frumuseţea pentru tine.

-

Iată ce poţi să duci lumii întregi, şi tuturor gândurilor ce au intrat în ea şi au fost greşite un moment.

 

Starea de nepăcătoșenie.

  • Starea de nepăcătoșenie este starea în care pur și simplu toată dorința de-a ataca a dispărut.

      Atacul și păcatul sunt legate. Atacul îți face un dușman din Hristos și, odată cu El din Dumnezeu. Cum Sinele tău e una cu Sinele lui Dumnezeu, e lesne de înțeles că orice atac îndreptat în exterior este un atac asupra ta, iar cel care e rănit ești în primul rând tu. Ți-ai făcut din propriul tău Sine un dușman.

Funcția specială.

  • Atunci când mai  apare dorința de atac în timp ce ești pe drumul inocenței, te mai poți considera încă vinovat. Iartă-te pe tine însuți! Nu te condamna pentru propriile-ți greșeli mai mult decât l-ai osândi pe altul. Privește-te pe tine cu iubire și blândețe.
  • Cei “speciali” sunt singuri în lumea aceasta. Ei nu văd c-ar avea o funcție de îndeplinit în lume, un loc în care să fie nevoie de ei, un scop pe care îl pot atinge perfect numai ei. Spiritul Sfânt dă fiecăruia în parte o funcție specială în planul mântuirii, pe care o poate ocupa numai el; un rol numai pentru el. Așa vede El “specialitatea”, căci dacă nu-ți îndeplinești rolul, planul nu poate fi dus la bun sfârșit. Rolul desemnat pentru tine este acela de-a te întregi într-o lume în care domină separarea, într-o lume în care legile lui Dumnezeu nu sunt respectate întocmai. Întregirea se realizează numai prin frații tăi.

Prin acest act de credinţă specială faţă de cineva considerat diferit de el însuşi, învaţă că darul i s-a dat lui însuşi, aşa că ei trebuie să fie unul singur. Iertarea e singura funcţie cu înţeles în timp. Iertarea este pentru toţi. Dar, când se lasă asupra tuturor, este deplină. Atuncea timpul nu mai este. Dar, cât mai eşti în timp, mai sunt multe de făcut. Şi fiecare trebuie să facă partea care i s-a alocat, pentru că de partea lui depinde întregul plan.

-

Mântuirea nu e decât ceva ce îţi aminteşte că lumea aceasta nu e casa ta. Legile ei nu îţi sunt impuse, valorile ei nu sunt ale tale. Şi nimic din ce crezi că vezi în ea nu există în realitate. Faptul acesta se vede şi se înţelege când îşi aduce fiecare aportul la desfacerea ei, după cum şi l-a adus la facerea ei. Specialitatea pe care a ales-o să îşi facă rău Dumnezeu a desemnat-o mijlocul mântuirii lui chiar din clipa în care a ales- o. Păcatul lui special a fost prefăcut în harul lui special. Ura lui specială a devenit iubirea lui specială.

-

Numai în întuneric specialitatea ta pare să fie un atac. În lumină, vezi în ea funcţia specială pe care o ai în planul de a-l mântui pe Fiul lui Dumnezeu de tot atacul şi de a-l lăsa să înţeleagă că e în siguranţă, după cum a fost întotdeauna şi după cum va rămâne atât în timp, cât şi în veşnicie.

Piatra mântuirii.

      Spiritul Sfânt poate transforma în binecuvântare orice sentință pe care ai pronunțat-o asupra ta, orice crezi tu că este păcat, căci păcatul, dacă ar exista, ar fi imuabil, iar prețul păcatului e moartea. Așa cum am învățat, păcatul este o greșeală nerecunoscută și neadusă la lumină pentru a fi corectată de Spiritul Sfânt. Așa se transformă greșelile în păcat. Dacă păcatul ar fi real, ar însemna că Dumnezeu nu ar avea nicio putere, căci păcatul se ridică împotriva Lui.

      Temelia Creației lui Dumnezeu – veșnică și nepieritoare – este Iubirea. Lumea aceasta face parte din Creație, și este o părticică din Cer atunci când nu se consideră separată de Creatorul ei. Felul în care funcționează ea nu este Voia Lui Dumnezeu. Temelia acestei lumi, sistemul ei de gândire și valori, nu Dumnezeu le-a creat.

    Păcatul dorește să facă din această lume, o lume la adăpost de Iubire, separată de Creatorul ei. O lume a cărei temelie să fie “la fel de sigură cum e Iubirea, la fel de demnă de încredere cum este Cerul, la fel de tare cum este Însuși Dumnezeu”; un bastion al eului, în care trupul și “specialitatea” lui se află la loc de cinste.

      În afară de Voia lui Dumnezeu nimic nu este etern, iar lucrurile pe care El nu le-a voit, se pot schimba, deci lumea aceasta se poate schimba. Niciun Gând al lui Dumnezeu nu are sens în cadrul acestei lumi, și nimic din ce crede lumea ca fiind adevărat nu are înțeles în Mintea Lui. Dar mintea ta face parte din Mintea lui Dumnezeu, că vrei, că nu vrei. Tu ești parte din Dumnezeu și din Creația Sa, că vrei, că nu vrei. Lumea aceasta este o lume nebună, după cum bine vezi. Așa că orice justificare a vreunei valori pe care o susține lumea, înseamnă o negare a sănătății mintale a Tatălui tău și a ta, căci Unul sunteți.

      Lumea aceasta este schimbătoare, plină de contradicții și lipsită de înțeles pentru că se bazează pe păcat. Numai adevărul poate crea ceva neschimbător. Numai Spiritul Sfânt are puterea să schimbe temelia acestei lumi, să o așeze pe o bază și pe o percepție sănătoasă, care să-l ducă pe Fiul lui Dumnezeu la bucurie și sănătate mintală.

      Iubirea este baza unei lumi sănătoase, și tot ce nu e iubire înseamnă păcat. Dimpotrivă, în ochii păcătosului o lume a iubirii este o lume nebună, lipsită de înțeles. Fiecare își definește astfel propriul adevăr. Aceasta este prima lege a haosului. ( Vezi cap. 23 – despre legile haosului).

      Spiritul Sfânt ți-a dat o misiune pe care o ai de îndeplinit în mântuirea lumii, în așezarea ei pe noile baze ale iubirii. Ea se potrivește nevoilor tale particulare, timpului și locului în care crezi că te găsești. Ducându-ți la îndeplinire această funcție te poți elibera de spațiu, de timp și de toate limitările pe care crezi că le ai. Aceste credințe ale tale sunt semnul clar că nu ești vindecat, și că mintea ta nu poate alege în cunoștință de cauză. Alegerile tale nu sunt libere și nu se pot face cu rațiune și în lumina bunului simț. Pentru că nu ești încă “sănătos la minte” este nevoie de o alegere specială. Este nevoie ca Cineva care te cunoaște bine pe tine – așa cum te-a creat Dumnezeu- , și care are încredere în tine că vei reuși să ieși la lumină, să te călăuzească și să-ți corecteze deciziile ce sunt împotriva “luminării” tale.

Ar fi o nebunie să li se încredinţeze mântuirea celor demenţi. Deoarece Dumnezeu nu e nebun, El a numit pe Cineva ca El de sănătos la minte, să înalţe o lume mai sănătoasă în ochii tuturor celor ce au ales demenţa ca propria lor mântuire. Şi Acestuia I-e dat să aleagă forma cea mai potrivită pentru fiecare; una ce nu va ataca lumea pe care o vede fiecare, ci va intra în ea, în linişte, să îi arate că e nebun. Acesta nu face decât să îi indice o alternativă, un alt mod de a privi ce a văzut până atunci şi ce recunoaşte a fi lumea în care trăieşte şi pe care a crezut, până atunci, că a înţeles-o.

-

Pe ce se poate conta, dacă nu pe Iubirea lui Dumnezeu? Şi unde sălăşluieşte sănătatea mintală, dacă nu în El? (…) E Voia lui Dumnezeu să ţi-o aminteşti şi să ieşi astfel din cea mai profundă jale la deplină bucurie. Acceptă funcţia ce ţi s-a desemnat în planul lui Dumnezeu de-a arăta Fiului Său că iadul şi Cerul nu sunt acelaşi lucru, ci lucruri diferite. Şi că în Cer Ei sunt cu toţii acelaşi lucru, fără diferenţele ce ar fi făcut un iad din Cer şi un cer din iad, dacă ar fi fost posibilă o asemenea demenţă.

-

Mântuirea este renaşterea ideii că nimeni nu poate pierde ca să câştige cineva. Şi trebuie să câştige toată lumea, dacă e să câştige cineva. Aici se redă sănătatea mintală.(…) Asta e piatra pe care stă mântuirea, poziţia prielnică din care Spiritul Sfânt dă direcţie şi înţeles planului în care funcţia ta specială are un rol. Căci aici funcţia ta specială se întregeşte, pentru că împărtăşeşte funcţia întregului.

-

Ţine minte că toată ispita nu e decât convingerea smintită că ţelurile voastre ( al tău și al Tatălui) nu pot fi reconciliate. Moartea cere viaţă, dar viaţa nu se menţine cu orice preţ. Nimeni nu poate suferi ca să se împlinească Voia lui Dumnezeu. Mântuirea este Voia Lui din cauză că o împărtăşeşti. Nu doar pentru tine, ci pentru Sinele Care e Fiul lui Dumnezeu.

Dreptatea restituită iubirii.
Nou!
      Nu poți fi complet deschis încă, pentru că dacă ai fi, n-ai mai avea nevoie de mântuire și nici de Spiritul Sfânt. Mântuiții nu au nevoie de mântuire, iar tu nu ești încă mântuit, așa că nu te învinovăți; ești încă certat cu tine însuți. De aceea, tot ce ți se cere este să ai puțină credință, pentru că înțelepciunea poate fi găsită și într-o asemenea stare mentală.
    Nemântuit fiind, ce poți să știi tu despre dreptatea Cerului? Nimeni din această lume nu poate să știe nimic, pentru că în lume, fiecare are dreptatea și adevărul său. Acestea cer judecată lumească și pedeapsă, dacă sunt încălcate legile lumești, considerate a fi adevărate. În lume, dreptatea și răzbunarea sunt una și aceeași, căci orice păcat reclamă o victimă.
    În lumea adevărului veșnic, dreptatea nu cere sacrificiu, nimeni nu este judecat, căci Dumnezeu este total imparțial cu toți.
 
*
“Să fii drept, înseamnă să fii imparțial, nu răzbunător.”
*
      În această lume, în care păcatul are înțeles și necesită judecată și pedeapsă, este extrem de greu de înțeles și acceptat dreptatea Spiritului Sfânt. Se crede că în Cer, “păcatul” este pedepsit după aceleași legi făcute de oameni, și care funcționează pe pământ. Întrupați fiind, Fiii lui Dumnezeu nu înțeleg că Spiritul Sfânt este Cel Care-i cunoaște așa cum i-a creat Dumnezeu. Funcția Lui este să-i elibereze și să le dea toată cinstirea pe care o merită, dar pe care și-au refuzat-o, pentru că nu-și pot înțelege inocența.
      În lumea timpului și a păcatului există convingerea că iubirea și dreptatea nu au nimic în comun. De aceea “spiritul” dreptății scuză răzbunarea și pedeapsa, iar acolo unde se cere dreptate, iubirea “stă firavă de o parte, cu mâini neputincioase, lipsită de dreptate și vitalitate, și fără puterea de-a mântui”.
      Atâta timp cât crezi că toate acestea sunt adevărate, ce poate cere Iubirea de la tine? Într-o lume în care în numele dreptății se comit cele mai mari nedreptăți, cum își poate face auzit Iubirea glasul plăpând al iertării, și cum poți tu crede că în Cer lucrurile stau alfel?

Celor ce mai cred că păcatul are înţeles le e extrem de greu să înţeleagă dreptatea Spiritului Sfânt. Precis cred că El le împărtăşeşte confuzia şi că nu poate evita răzbunarea pe care trebuie să o reclame modul în care concep ei dreptatea. Aşa că se tem de Spiritul Sfânt şi percep în El „mânia” lui Dumnezeu. Şi nu pot avea încredere că nu îi va ucide cu fulgere smulse din „focurile” Cerului chiar de Mâna mânioasă a lui Dumnezeu. Ei chiar cred că Cerul e iadul şi chiar se tem de iubire. Şi îi cuprinde o suspiciune adâncă şi fiorul rece al fricii când li se spune că nu au păcătuit nicicând. Lumea lor depinde de stabilitatea păcatului. Şi percep „ameninţarea” din partea a ceea ce Dumnezeu ştie a fi dreptate ca pe ceva mai distructiv pentru ei şi lumea lor decât răzbunarea, pe care o înţeleg şi o iubesc.

-

Aşa ajung să creadă că pierderea păcatului e un blestem. Şi fug de Spiritul Sfânt de parcă ar fi un mesager din iad, trimis de sus, cu perfidie şi cu viclenie, să le aplice răzbunarea lui Dumnezeu, deghizat în izbăvitor şi prieten. Ce altceva ar putea El să fie pentru ei decât un diavol, îmbrăcat în mantia unui înger, să îi inducă în eroare? Şi ce altă portiţă de scăpare are pentru ei decât o intrare în iad care pare să aducă a poarta Cerului?

-

Poţi fi un martor desăvârşit al puterii iubirii şi dreptăţii, dacă înţelegi că e imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să merite răzbunare. Nu e nevoie să percepi, în fiecare împrejurare, adevărul acestui lucru. Şi nu e nevoie nici să te bizui pe experienţa ta în lume, care nu e decât umbrele tuturor lucrurilor ce se întâmplă de fapt înăuntrul tău. Înţelegerea de care ai nevoie nu vine de la tine, ci de la un Sine mai mare, atât de mare şi de sfânt încât nu Se poate îndoi de inocenţa Sa. Funcţia ta specială e o chemare adresată Lui, să îţi surâdă ţie, a cărui nepăcătoşenie o împărtăşeşte. Înţelegerea Lui va fi a ta. Şi aşa se va îndeplini funcţia specială a Spiritului Sfânt.

-

Fără nepărtinire, nu există dreptate. Cum poate specialitatea să fie dreaptă? Să nu judeci pentru că nu poţi, nu pentru că eşti şi tu un păcătos nenorocit. Cum pot specialii să înţeleagă cu adevărat că dreptatea e aceeaşi pentru fiecare? Să iei de la unul pentru a-i da altuia trebuie să fie o nedreptate faţă de amândoi, din moment ce sunt egali în percepţia Spiritului Sfânt. Tatăl lor le-a dat la amândoi aceeaşi moştenire.

-

Ai dreptul la tot universul; la pace desăvârşită, la izbăvire deplină de toate efectele păcatului şi la viaţă veşnică, voioasă şi deplină în toate privinţele, după cum i-a stabilit-o Dumnezeu Fiului Său preasfânt. E singura dreptate pe care o cunoaşte Cerul şi tot ce aduce pe pământ Spiritul Sfânt.(…) Lumea induce în eroare, dar nu poate înlocui dreptatea lui Dumnezeu cu o versiune de-a ei. Căci numai iubirea este dreaptă.

-

Lasă iubirea să decidă, şi nu te teme niciodată că tu, în lipsa ta de justeţe, te vei lipsi de ce ţi-a acordat dreptatea lui Dumnezeu.

 

Dreptatea Cerului.

Să ne amintim!

  • Ești dispus să fii eliberat de toate efectele păcatului?
  • Dacă răspunzi “da” înseamnă că vei renunța la toate valorile acestei lumi în favoarea păcii Cerului. Recunoaște că adevărul trebuie să ți se reveleze, pentru că nu știi ce e.

      Fragmentele de mai jos readuc în actualitate învățătura conform căreia, pe drumul mântuirii, toate convingerile și credințele noastre trebuie abandonate. Situațiile de viață pe care le întâmpinăm pot fi abordate în două moduri: fie împuternicim Spiritul Sfânt să ne călăuzească și să ne ofere soluția pentru rezolvarea definitivă a problemei în beneficiul tuturor celor implicați, fie ne împuternicim eul să rezolve problema în “beneficiul” personal.

      În prima situație drumul ne este eliberat, și toți vor avea de câștigat, pe când în cea de-a doua se adună din ce în ce mai multe obstacole, pentru că nu există decât o rezolvare aparentă, în care cineva a “câștigat”, cu siguranță în defavoarea altuia, iar problema se adâncește și se complică, fiind departe de a fi rezolvată.

Orice răspuns la o problemă rezolvată de Spiritul Sfânt va fi întotdeauna unul prin care nu pierde nimeni. Fiece greşeală e o percepţie în care unul, cel puţin, e văzut în mod nedrept. Vederea inocenței face pedeapsa imposibilă și dreptatea, sigură.

-

Lumea rezolvă problemele altfel. Ea vede soluţia ca pe o stare în care s-a hotărât cine va câştiga şi cine va pierde; cât va lua unul şi cât va putea să mai apere păgubaşul. Problema însă rămâne tot nerezolvată, căci numai dreptatea poate stabili o stare în care nu există păgubaş; nimeni nu e lăsat nedreptăţit şi văduvit, cu temei – astfel – de răzbunare. Rezolvarea problemelor nu poate fi răzbunarea, care în cel mai bun caz poate să adauge o altă problemă la cea dintâi.

-

Principiul că dreptatea înseamnă că nimenea nu poate pierde e crucial pentru acest curs. Căci miracolele depind de dreptate. Nu cum se vede prin ochii acestei lumi, ci cum o cunoaşte Dumnezeu şi cum se reflectă cunoaşterea în vederea pe care o dă Spiritul Sfânt.

-

Nimeni nu merită să piardă. Vindecarea trebuie să fie pentru fiecare, căci nimeni nu merită atac de niciun fel. Un miracol e dreptate. Nu e un dar special făcut unora, dar refuzat altora ca mai nevrednici, mai condamnaţi, şi excluşi astfel din vindecare. Unde e dreptatea mântuirii, dacă unele greşeli sunt de neiertat şi cer răzbunare în loc de vindecare şi de revenirea păcii?

-

Toţi sunt la fel de îndreptăţiţi să Îi primească darul de vindecare, izbăvire şi pace. A-I da o problemă Spiritului Sfânt să ţi-o rezolve înseamnă că o vrei rezolvată. A ţine de ea să o rezolvi tu fără ajutorul Lui înseamnă a decide că trebuie să rămână nerezolvată, nesoluţionată, şi cu o trainică putere de nedreptate şi atac. Nimeni nu poate fi nedrept cu tine, de nu ai decis tu mai întâi să fii nedrept. Şi atunci probleme trebuie să apară să îţi blocheze drumul, şi pacea să fie spulberată de vânturile urii.

-

Dacă nu crezi că toţi fraţii tăi au acelaşi drept la miracole ca tine, nu îţi vei revendica dreptul la ele, pentru că ai fost nedrept faţă de unul cu aceleaşi drepturi. Caută să refuzi, şi te vei simţi refuzat. Caută să văduveşti, şi vei fi văduvit. Numai iertarea oferă miracole. Iar iertarea trebuie să fie dreaptă cu toţi.

-

Micile probleme pe care le păstrezi şi le ascunzi devin păcatele tale secrete. Adună praf şi cresc, până acoperă tot ce percepi şi nu mai eşti drept cu nimeni. Nu crezi că ai niciun drept. Iar amărăciunea, îndreptăţită la răzbunare şi lipsită de îndurare, te condamnă şi te declară nevrednic de iertare. Cei neiertaţi nu au ce îndurare să îi acorde altuia. Iată de ce singura ta răspundere trebuie să fie aceea de-a lua iertare pentru tine însuţi.

-

Miracolul pe care îl primeşti îl dai. Fiecare în parte devine o ilustrare a legii pe care stă mântuirea: dacă e să se vindece cineva, trebuie să li se facă dreptate tuturor; a da şi a primi sunt acelaşi lucru.

*

Ce e al lui Dumnezeu îi aparține fiecăruia și este ce i se cuvine.

*


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.25: “Dreptatea lui Dumnezeu” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 468-489.

Share Button

Curs de miracole: Cap.23- Războiul cu tine însuți

războiul cu tine 1

Introducere.

*

” Nu vezi că opusul fragilității și al slăbiciunii e nepăcătoșenia?”

*

      Când faci paradă de putere ca să ataci, te arăți de fapt slab. Atâta vreme cât ataci înseamnă că ți-ai creat un dușman, imaginar bineînțeles, căci dușmanul e numai în mintea ta, și asta pentru că ai judecat. Gândește-te însă că în fiecare făptură e Dumnezeu. În fiecare frate al tău stă ascunsă fața lui Hristos. El poate nu știe, dar tu, acum, ar trebui deja să știi, și ai putea să îți asumi viziunea lui Hristos. Ai învățat că fiecare frate al tău este în esența lui exact așa cum l-a creat Dumnezeu – nepăcătos – și așa va fi până se va întoarce Acasă. Faptul că el nu știe acest lucru, că se confundă cu eul și cu trupul său, nu înseamnă că-ți dă ție dreptul să-l judeci. “Va mai rătăci prin vise” o vreme, dar până la urmă va găsi drumul –  atunci când mintea lui va fi pregătită pentru asta. Așadar să nu vezi nicăieri un dușman pe care crezi că ești îndreptățit să-l ataci, căci îl ataci pe Însuși Dumnezeu și te ataci pe tine ca parte a Lui.

Nou!

      Pornit pe drumul adevărului, s-ar putea să fii tentat să te lupți cu orice crezi tu că ar putea duce la păcat, ar putea să îți facă rău, și ar putea să îți devină dușman. Te lupți crezând că vei învinge, doar pentru a vedea că nu se schimbă nimic, și atunci vei ataca din nou. Îți mai amintești că atacul înseamnă frică, iar unde e frică nu e iubire?

Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.

-

Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?

-

Nu lăsa micile elemente inoportune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.

-

Nimic din ce te înconjoară  nu poate să nu fie parte a ta. Privește totul cu iubire și vezi lumina Cerului în toate. Așa vei ajunge să înțelegi tot ce ți-e dat.

Convingerile ireconcibiabile.

Nou!

     Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniștită, nu într-una ce se războiește cu ea însăși. Războiul se duce între eul tău și Sinele tău  dumnezeiesc, între tine și Dumnezeu. De fapt, nu e un război, ci convingere nebunească că Voia lui Dumnezeu poate fi răsturnată. E convingerea că tu poți controla totul, e rezistența pe care o opui în fața adevărului neînțeles. E indisponibilitatea de a-ți lăsa mintea egotică să se unească cu Mintea lui Dumnezeu și de a-i atribui Spiritului Sfânt rolul de Călăuză a vieții tale. E frica de a renunța la “eu”.

Războiul e condiția în care frica se naște, crește și caută să domine.

Pacea e starea în care iubirea stă și caută să se împărtășească.

-

Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.

-

Amintirea Tatălui e uitată în viața trupului și, dacă crezi că ești un trup, vei crede că ai dat-o uitării.

-

Îți vei aminti ce cunoști când vei învăța că nu poți fi într-o stare de conflict. Nu există învingător, și nici victorie. Adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins și liniștit în pacea lui Dumnezeu. Ce îți vei aminti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu.

-

Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu.

      Conflictul nu se poate naște decât între două puteri, considerate a fi separate. Dar, din perspectiva unității, tu ești lumea, și lumea e în tine, tu ești cuprins de Dumnezeu, iar Dumnezeu este în tine. Atunci, e cu neputință să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Conflictul este de fapt, în interior.

*

De ce ți-ai umple lumea de conflicte cu tine însuți?

Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii.

*

Legile haosului.

Nou!

Legile haosului nu pot fi înțelese pentru că depășesc sfera rațiunii, dar pot fi aduse la lumină.

PRIMA LEGE A HAOSULUI spune că adevărul e altul pentru fiecare. Cum ar putea fi altfel pentru aceia care se cred separați unul de altul și care nu pot vedea că adevărul este unul singur și nu are opus? Adevărul ESTE și atât. Nu poate fi interpretat și nici fragmentat. El nu poate fi înțeles cu mintea egotică, scindată din Mintea Universală, pentru că nu poate avea privirea de ansamblu. De aceea fiecare își stabilește propriul set de valori pe care le consideră adevărate și care în mod cert nu corespund integral cu valorile altuia.

A DOUA LEGE A HAOSULUI cere ca greșelile să impună pedeapsă, nu corecție.

Acest lucru transformă o greșeală ce poate fi corectată, într-un păcat a cărui “izbăvire” se poate face numai prin pedeapsă, suferință și în final moarte, căci numai prin distrugere poți fi scos în afara corecției și a iertării. Prin moartea trupului, separat de Creator și de toată Creația, cu o sumedenie de păcate asumate, te aștepți acum să fi judecat și condamnat de Cel pe care L-ai respins, și de care te-ai separat. N-ai înțeles că prin asumarea greșelilor, scoaterea lor la lumină și corectarea lor aplicând legile fundamentale ale creației, poți scăpa definitiv de ele, și poți reface legătura cu Sursa ta eternă. În acest fel se naște cea de-a treia lege a haosului.

A TREIA LEGE A HAOSULUI este frica de Dumnezeu.

Frica înseamnă atac, și este o consecință firească a lipsei de iubire. Ai înlocuit Iubirea cu frica și atacul, greșeala cu păcatul, și iubirea de Dumnezeu cu Frica de Dumnezeu. Păcatul se naște din atac și distrugere, provocând suferință și moarte, și atentează în final la însăși integritatea Creației. Iubirea însă crează, și extinde Creația lui Dumnezeu. Aceasta este legea “Împărăției”. Asumându-ți păcatul ești conștient cumva că a încalci această lege, și îți este frică de pedeapsa divină, considerându-l pe Dumnezeu “dușmanul” și “judecătorul” tău.

Conflictul devine acum inevitabil, iar mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit dușmanul tău.

-

Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare. Ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea El. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului.

A PATRA LEGE A HAOSULUI spune că paguba altuia este câștigul tău. Nu recunoști astfel că nu poți lua decât de la tine însuți. Un aspect al acestei legi, mai puțin evident în lumea materială, este proiectarea vinovăției în afară.

Aşa îşi declară „nevinovăţia” cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.

A CINCEA LEGE A HAOSULUI spune că există un substitut pentru iubire: mântuirea.

 

A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită”, la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi” de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.

-

Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor” un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă” la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea.

-

Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.

      Cauți mântuirea fără să știi cum s-o găsești. Gândești că tu nu greșești și de aceea proiectezi vinovăția în afară. Când îl judeci și-l condamni pe celălalt găsindu-l vinovat, tu te declari nevinovat, iar dacă ești nevinovat, te-ai mântuit. Ataci așadar, pentru a-ți “însuși” de la celălalt mântuirea.

      Ai uitat oare că singurele instrumente prin care se obține mântuirea sunt iertarea și iubirea necondiționată? Nu prin judecare și atac te mântuiești, ci prin iubire și iertare. Mântuirea nu este un substitut al iubirii ci un efect al ei.

***

Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea” ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid.

-

O asemenea inversare, complet sucită – în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare – e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii.

-

Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul.

-

Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Nu te lăsa amăgit de forma atacului! Nu poți urmări să faci rău și să te mântuiești pe tine. Să nu te lași amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare.

-

Tu susţii sus şi tare – şi socoteşti că e adevărat – că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?

-

Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.

-

Legile haosului guvernează toate iluziile. Dar fiecare dintre ele se bazează pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. Lipsa credinței în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.

-

Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.

-

Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.

-

Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Mântuire fără compromis.

Nou!

      Uneori nu recunoști formele pe care le poate lua atacul, așa că nu recunoști nici sursa durerii întotdeauna. Atacul este la fel de distructiv, indiferent de forma pe care o îmbracă, singura sa țintă fiind să “ucidă”.

Oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?

      Să faci un compromis înseamnă să accepți doar o parte din ce dorești, iar la restul să renunți. Mântuirea nu cunoaște compromis. Ea ori este deplină, ori nu este deloc. Compromisul cu privire la mântuire constă în convingerea că poți iubi un pic, dar poți în același timp să și ataci un pic. Nu ești convins că mântuirea este posibilă cu adevărat.

 

Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea.

-

Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor?

-

Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Deasupra câmpului de luptă.

Nou!

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. (…) Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac.

-

Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dacă ar fi adevărate amândouă, ele ar trebui să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere? Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup.

-

Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. (…) Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.

-

Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor.

-

Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele; simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine. Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El.

-

Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles. Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.

-

Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?

-

Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă. Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.


Share Button

Curs de miracole: Ex.161

îngeri

Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu.

(fragment)

 

Astăzi exersăm altfel şi luăm poziţie împotriva mâniei noastre, ca fricile noastre să dispară şi să facă loc iubirii. Iată mântuirea, în simplele cuvinte cu care exersăm ideea de azi.

-

Abstracţia deplină este condiţia firească a minţii. Dar o parte din ea este acum nefirească. Nu vede totul ca un tot unitar. Ci vede în schimb doar fragmente din întreg, căci numai aşa a putut inventa lumea parţială pe care o vezi. Scopul pe care îl urmăreşte toată vederea este să îţi arate ce doreşti să vezi. Tot auzul nu face decât să aducă minţii tale sunetele pe care vrea să le audă.

-

Aşa a fost făcut concretul. Iar acum pe acesta trebuie să îl folosim exerciţiile noastre. I-l dăm Spiritului Sfânt, să îl folosească într-un scop diferit de cel pe care i l-am dat noi. El însă poate să folosească ce am făcut noi, pentru a ne învăţa dintr-un alt punct de vedere, ca să putem vedea un alt folos în toate.

-

Un frate e toţi fratii. Fiecare minte conţine toate minţile, căci fiecare minte e un tot unitar. Acesta este adevărul. Dar oare gândurile acestea limpezesc înţelesul creaţiei? Oare cuvintele acestea îţi aduc claritate deplină? Ce pot părea decât nişte sunete goale; frumoase, poate, corecte ca simţire, însă fundamental neînţelese şi de neînţeles. Mintea care s-a deprins să gândească la concret nu mai poate pricepe abstracţia în sensul că e atotcuprinzătoare. E nevoie să vedem puţin, ca să învăţăm mult.

-

Avem senzaţia că trupul e cel care ne limitează libertatea, ne face să suferim și, în final, ne stinge viaţa. Dar trupurile nu sunt decât simboluri pentru o formă concretă a fricii.

-

Trupurile atacă, dar minţile nu. Gândul acesta, sigur, ne aminteşte de text, unde e subliniat adesea. Iată de ce trupurile devin cu uşurinţă simbolurile fricii. Ai fost îndemnat de multe ori să priveşti dincolo de trup(…) Trupul este ţinta atacului, pentru că nimeni nu se gândeşte că urăşte o minte. Dar cine îndrumă trupul să atace, dacă nu mintea? Care altul ar putea să fie sediul fricii, dacă nu acel ceva care îşi închipuieşte frica?

-

Ura e concretă. Trebuie să existe un lucru de atacat. Un duşman trebuie perceput într-o asemenea formă încât să poată fi atins, văzut, auzit şi, în final, ucis. (…) Frica este nesătulă, consumând tot ce îi vad ochii, văzându-se pe ea în toate, nerezistând tentaţiei de-a se îndrepta împotriva ei înseşi şi de- a se distruge.

-

Cine vede un frate ca un trup îl vede ca simbol al fricii. Şi va ataca, pentru că îşi vede propria frică exterioară sieşi, gata de atac şi urlând să se unească din nou cu el.

-

Iată ce văd ochii trupului în cel pe care Cerul îl îndrăgeşte, îngerii îl iubesc şi Dumnezeu l-a creat perfect. Aceasta e realitate a lui, și în viziunea lui Cristos, minunăţia lui e reflectată într-o formă atât de sfântă şi de frumoasă, încât abia te poţi abţine să nu îngenunchezi la picioarele lui. Il vei lua în schimb de mână, căci eşti ca el în viziunea care îl vede aşa. Atacul la adresa lui ţi-e duşman ţie, căci nu vei perceepe că în mâinile luI i e mântuirea ta. Cere-i doar asta, şi ţi-o va da. Nu îi cere să simbolizeze frica ta.

***

Astăzi exersăm într-o formă pe care am mai încercat-o. Acum eşti mai aproape de-a fi gata, iar astăzi te vei apropia şi mai mult de viziunea lui Cristos.

Conexiuni:

Ex.121 ( despre iertare)

http://www.emilena.ro/curs-de-miracole121122-exercitiile-iertarii/

Ex. 158-159 ( despre viziunea lui Hristos)

http://www.emilena.ro/e-158-159-sa-vezi-lumea-prin-ochii-lui-hristos/

-

Alege-ţi un frate ca simbol al celorlalţi şi cere-i mântuire. Vezi-l mai întâi cât poţi de clar, în aceeaşi formă cu care eşti obişnuit. Vezi-i faţa, mâinile şi picioarele, îmbrăcămintea. Priveşte-i zâmbetul şi vezi gesturile familiare pe care le face atât de des. Gândeşte-te apoi la următorul lucru: ce vezi acum te împiedică să îl vezi pe cel care îţi poate ierta toate păcatele; ale cărui sacre mâini pot scoate cuiele care le străpung pe ale tale şi pot înlătura cununa de spini pe care ţi-ai pus-o pe creştetul însângerat. Cere-i asta, ca să te poată pune în libertate:

-

  • Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu. Vreau să te privesc cu ochii lui Cristos şi să îmi văd în tine nepăcătoşenia desăvârşită.

-

 Priveşte-l acum pe cel pe care l-ai văzut doar carne şi oase, şi recunoaşte că a venit la tine Cristos. Ideea de azi e modul tău sigur de-a scăpa de mânie şi de frică. Fii atent să îl foloseşti imediat, dacă eşti tentat să îţi ataci vreun frate şi să percepi în el simbolul fricii tale. Şi îl vei vedea transformat pe loc din duşman în mântuitor, din demon în Cristos.


Sursa:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.291-293.


Share Button

Curs de miracole: Cap.18(IV) – Nu trebuie să fac nimic

5D

      Dacă te afli cumva ca și mine în situația de a parcurge “Curs de miracole” te lași uneori pradă mai mult studiului decât trării, și asta nu pentru că nu ți-ai dori experiența – căci de aceea te străduiești să studiezi, pentru a ajunge la ea – ci pentru că textul este greu, cuvintele sunt grele, necesită un efort mental susținut pentru a învăța și pentru a înțelege.

      Fragmentele de mai jos, vorbe spuse în felul său unic de către Osho, au darul să te scoată puțin din mental și să te aducă în inimă. Dacă vrei un plus de înțelegere, dar și de trăire a subcapitolelor 4 și 6 de astăzi, nu ezita să parcurgi întreg textul pe sursa de pe care l-am preluat. Ai grijă apoi, fă o pauză, trage aer în piept și revino în minte pentru că mai ai încă de învățat. Vei înțelege mai bine ce este clipa sfântă și cât, sau dacă mai ai ceva de făcut pentru a o trăi.

osho

Acum înțeleg de ce nu se întâmpla nimic. Însăși efortul era bariera, însăși scara era piedica, însăși impulsul de a căuta era obstacolul. Nu înseamnă că poți să ajungi la realizare fără a căuta. Căutarea este necesară, dar apoi vine un moment în care căutarea trebuie lăsată deoparte. Barca este necesară pentru a trece râul, dar apoi vine un moment în care trebuie să ieși din barcă și să uiți totul de ea și s-o lași în urmă. Efortul este necesar, fără efort nimic nu este posibil. Și de asemenea, doar cu efort, nimic nu este posibil.

Chiar înaintea zilei de 21 martie 1953, cu șapte zile înainte, am încetat să mai lucrez asupra mea. Vine un moment în care vezi toată inutilitatea efortului. Ai făcut tot ce poți și nu se întâmplă nimic. Ai făcut tot ce este omenește posibil. Atunci, ce altceva mai poți să faci? În neputință totală, renunți la orice căutare. Și în ziua în care căutarea a încetat, în ziua în care nu mai căutam ceva, în ziua în care nu așteptam ca ceva să se întâmple, a început să se întâmple. O nouă energie a apărut – de nicăieri.

Țineți minte, din acea zi nu am mai fost niciodată cu adevărat în corp; doar un fir delicat mă unește cu corpul. Și sunt surprins în permanență că cumva întregul mă vrea aici, pentru că nu mai sunt aici din propria mea putere, nu mai sunt aici din voința mea. Trebuie să fie voința întregului să mă țină aici, să mă lase să mai zăbovesc puțin pe acest mal. Poate că întregul vrea să împărtășească ceva cu voi, prin mine.

Din acea zi, lumea este ireală. O altă lume s-a dezvăluit. Când spun că lumea este ireală nu vreau să spun că acești copaci sunt ireali. Acești copaci sunt absolut reali – dar modul în care vedeți voi acești copaci este ireal. Acești copaci nu sunt ireali în sine – ei există în Dumnezeu, ei există în realitatea absolută – dar așa cum îi vedeți voi, de fapt nu îi vedeți nicidoată; voi vedeți altceva, un miraj.

Vă creați propria voastră lume de vis în jurul vostru și până când nu vă treziți, veți continua să visați. Lumea este ireală pentru că lumea pe care o cunoașteți voi este lumea viselor voastre. Când visele încetează și întâlnești pur și simplu lumea care este acolo, aceasta este lumea reală. Nu sunt două lucruri, Dumnezeu și lumea. Dumnezeu ete lumea, dacă ai ochi, ochi limpezi, fără nici un fel de vise, fără nici un fel de praf al viselor, fără nici un fel de ceață de somn; dacă ai ochi limpezi, claritate, sensibilitate, există doar Dumnezeu.

Dumnezeu este ceva universal. Odată ce ieși din visele tale private, este acolo. A fost mereu acolo. Odată ce ochii tăi sunt limpezi, o iluminare bruscă – brusc ești inundat de frumusețe, măreție și grație. Acesta este țelul, acesta este destinul. Dă-mi voie să repet. Fără efort nu vei ajunge niciodată, fără efort nimeni nu a ajuns vreodată. Vei avea nevoie de un mare efort, și doar atunci vine un moment când efortul devine inutil. Dar devine inutil doar când ai ajuns la însăși vârful lui, niciodată înainte. Când ai ajuns la însăși punctul culminant al efortului tău – tot ce puteai face, ai făcut – atunci brusc nu mai este nevoie să faci nimic. Renunți la efort.

Osho, despre ziua iluminării sale-fragmente

Articol preluat de aici  (http://oshojoy.ro/osho-despre-ziua-iluminarii-sale)

nu trebuie să fac nimic

4. Mica disponibilitate.

 

      Să revenim acum la clipa sfântă. Te întrebi, poate, cum ai putea ajunge la ea. Îți închipui  că cine știe ce eforturi și tehnici trebuie să aplici. Cursul ne învață că nu e așa. Clipa sfântă e rezultatul voinței tale. Va veni atunci când vei manifesta dorință și disponibilitate. Nu poți face mai mult de atât. Nu uita că Spiritul Sfânt e Călăuza ta în acest demers. Lasă-l pe El să-ți arate drumul. A încerca să faci ceva cu de la tine putere înseamnă a-ți amesteca eul, și tocmai am învățat că eul este acea micuță parte din tine de care are nevoie El pentru a te conduce către mântuire. Lasă-i Lui eul tău. Nu încerca să-I dai ce nu-ți cere, căci la puținul de care e nevoie din partea ta, El adăugă măreția și puterea .

Clipa sfântă e rezultatul hotărârii tale de-a fi sfânt. Ea e răspunsul. Dorinţa şi disponibilitatea de-a o lăsa să vină îi precede venirea. Îţi pregăteşti mintea pentru ea numai în măsura în care recunoşti că o vrei mai presus de toate.

-

Nu te încrede în bunele tale intenţii. Ele nu sunt de ajuns. Încrede-te însă implicit în disponibilitatea ta. Concentrează-te doar asupra ei şi nu te îngrijora că e înconjurată de umbre. De aceea ai venit. Dacă ai putea să vii fără ele, nu ai avea nevoie de clipa sfântă. Vino la ea nearogant, presupunând că trebuie să atingi starea pe care o aduce venirea ei. Miracolul clipei sfinte stă în disponibilitatea ta de-a o lăsa să fie ce e. Şi în disponibilitatea pe care o ai faţă de asta stă şi acceptarea ta de către tine, aşa cum ai fost menit să fii.

-

Dificultatea pe care o ai cu clipa sfântă provine din convingerea ta fixă că nu o meriţi.

-

Clipa sfântă nu provine numai din mica ta disponibilitate. Ea rezultă întotdeauna din puţina ta disponibilitate, combinată cu puterea nelimitată a Voii lui Dumnezeu. Ai greşit când ai crezut că trebuie să te pregăteşti pentru El. E imposibil să faci pregătiri arogante pentru sfinţenie, şi să nu crezi că tu stabileşti condiţiile păcii. Dumnezeu le-a stabilit. (…) Nu tu l-ai făcut pe student, şi nici nu îl poţi face să fie altfel. Vrei mai întâi să faci tu însuţi un miracol, pentru ca apoi să te aştepţi să ţi se facă unul?

-

Tu doar pui întrebarea. Răspunsul e dat. Nu căuta să răspunzi, ci doar să primeşti răspunsul aşa cum e dat. Când te pregăteşti pentru clipa sfântă, nu încerca să te faci sfânt ca să fii gata să o primeşti. Ar însemna să îţi confunzi rolul cu al lui Dumnezeu. Ispăşirea nu poate ajunge la cei ce cred că trebuie mai întâi să ispăşească, ci numai la cei ce nu îi oferă decât simpla disponibilitate de a-i face loc. Purificarea ţine doar de Dumnezeu şi îţi este, de aceea, destinată ţie. Decât să cauţi să te pregăteşti pentru El, încearcă mai degrabă să gândeşti în felul următor:

****

  • Eu, care sunt gazda lui Dumnezeu, Îl merit.
  • Cel Ce Şi-a stabilit sălaşul în mine l-a creat aşa cum îl vrea.
  • Nu e nevoie să îl pregătesc pentru El, ci doar să nu Îi perturb planul de a-mi reda propria conştienţă că sunt veşnic pregătit.
  • Nu e nevoie să adaug nimic la planul Lui.
  • Dar, pentru a-l primi, trebuie să fiu dispus să nu îl înlocuiesc cu al meu.

****

 Atât. Adaugă altceva, şi nu vei face decât să iei înapoi puţinul care ţi se cere. (…) Pregătirea pentru clipa sfântă Îi aparţine Celui Ce o dă. Cedează-te Celui a Cărui funcţie este să elibereze. Nu îţi aroga funcţia Lui. Dă-I doar ce îţi cere, să înveţi ce mic e rolul tău şi ce mare e al Său.

-

Iată ce face din clipa sfântă un lucru atât de uşor şi de firesc. Tu faci din ea un lucru dificil, pentru că insişti că trebuie să faci mai mult. Îţi vine greu să accepţi ideea că trebuie să dai atât de puţin ca să primeşti atât de mult. (…) Mai eşti convins că înţelegerea ta are de adus o contribuţie puternică la adevăr şi că îl face ceea ce este. Dar am subliniat că nu trebuie să înţelegi nimic. Mântuirea e uşoară tocmai pentru că nu îţi cere nimic din ce nu poţi da chiar acum.

 

***

7. Nu trebuie să fac nimic.

 

       Există vreo decizie pe care o iei și nu implică într-un fel sau altul comfortul, protecția sau plăcerea corpului? Trupul este pentru tine scop, și nu mijloc de mântuire. Crezi încă mult prea mult în puterea lui. Te confunzi cu trupul tău tot timpul cât ești treaz. Numai în somn se pare că nu mai ești conștient de el.

      Niciodată nu ți-ai uitat cu desăvârșire trupul. Dacă ai putea face asta în mod conștient măcar o clipă, ai putea trăi clipa sfântă. Ți-ai vedea trupul apoi altfel. N-ar trebui să-l rănești, să-l îmbolăvești, să treacă prin dureri, n-ar mai fi necesare experiențele din moarte clinică pentru a trăi iluminarea.

      Îți amintești? În lecțiile trecute se spunea că fiecare merge pe drumul Ispășirii cât poate de mult. Miracolele de iubire, iertare, ne-judecare, sunt cele care pot scurta până la anulare drumul rămas de parcurs până la Ispășire. Relația sfântă este parte a drumului spre iluminare. O relație sfântă este orice relație din viața ta bazată pe iertare , nejudecare, iubire. În cadrul acestor relații tu ai un singur rol: acela de a face fericit. Aceste relații sunt sub ocrotirea și îndrumarea Spiritului Sfânt.

      Unii trăiesc clipa sfântă spontan, alții “se întorc din morți” iluminați și povestesc experiențele pe care le-au trăit, iar alții pur și simplu învață s-o atingă.

E imposibil să accepţi clipa sfântă fără rezerve dacă nu eşti dispus, măcar o clipă, să nu vezi nici trecut, nici viitor. Nu te poţi pregăti pentru ea fără să o plasezi în viitor. Eliberarea ţi se dă în clipa în care o doreşti. Mulţi şi-au petrecut o viaţă întreagă în pregătiri şi au ajuns să atingă clipele lor de succes. Cursul acesta nu încearcă să te înveţe mai mult decât au învăţat aceştia în timp, ci urmăreşte să economisească timp. Poate că încerci să urmezi un drum foarte lung până la obiectivul acceptat. E extrem de dificil să atingi Ispăşirea luptându-te cu păcatul. Se depun enorme eforturi în încercarea de-a sanctifica ceva dispreţuit şi mult urât. Şi nu e nevoie nici de o viaţă petrecută contemplând, nici de perioade lungi de meditaţie în vederea unei detaşări de trup. În final, toate încercările de acest fel vor fi încununate de succes datorită scopului lor. Dar mijloacele sunt anoste şi iau mult timp, căci toate aşteaptă să le aducă viitorul eliberarea dintr-o stare de nevrednicie şi inadecvare prezentă.

-

 Calea ta va fi diferită, nu ca scop, ci ca mijloace. O relaţie sfântă e un mijloc de-a economisi timp. O singură clipă petrecută împreună cu fratele tău vă redă la amândoi universul. Eşti pregătit. Nu trebuie decât să ţii minte că nu trebuie să faci nimic. Ţi-ar fi de mult mai mare folos să te concentrezi asupra acestui lucru decât să te gândeşti ce-ar trebui să faci. Când vine pacea, în sfârşit, la cei ce luptă cu ispita şi se chinuiesc să nu cadă în păcat; când vine lumina, în sfârşit, în mintea dedată să contemple; sau când ţinta e atinsă de orişicine, în sfârşit, ea vine întotdeauna cu o singură şi veselă descoperire: „Nu trebuie să fac nimic”.

-

Iată eliberarea ultimă pe care o va găsi fiecare într-o bună zi, în felul lui, la timpul lui. Nu îţi trebuie acest timp. Ţi s-a economisit timp fiindcă tu şi fratele tău sunteţi împreună. Iată mijlocul special pe care îl foloseşte cursul să îţi economisească timp. Nu te vei folosi de curs dacă ţii să uzezi de mijloace care le-au servit altora foarte bine, neglijând ce s-a făcut pentru tine. Economiseşte timp pentru mine cu această singură pregătire şi antrenează-te să nu faci altceva. „Nu trebuie să fac nimic” e un mod de-a-ţi declara loialitatea cu adevărat neîmpărţită. Crezi această declaraţie şi o singură clipă, şi vei realiza mai mult decât îi este dat unui secol de contemplaţie sau de luptă cu ispita.

-

A face ceva implică trupul. Şi, dacă recunoşti că nu trebuie să faci nimic, vei retrage valoarea trupului din mintea ta. Aici se găseşte uşa – deschisă şi rapidă – prin care te strecori pe lângă secole de eforturi şi reuşeşti să evadezi din timp. (…) Celui ce nu trebuie să facă nimic nu îi trebuie timp. Să nu faci nimic înseamnă să te odihneşti şi să faci un loc în sinea ta, în care activitatea trupului nu mai cere atenţie. În locul acesta, Spiritul Sfânt vine şi rămâne să stea. El va rămâne când vei uita şi când activităţile trupului vor reveni să îţi ocupe mintea conştientă.

-

Va exista însă întotdeauna acest loc de odihnă la care poţi să revii. Şi vei fi mai conştient de acest centru liniştit al furtunii decât de toată activitatea ei dezlănţuită. Acest centru liniştit, în care nu faci nimic, va rămâne cu tine, oferindu-ţi odihnă în toiul fiecărei activităţi febrile pe care vei fi trimis să o desfăşori. Căci, din acest centru, vei fi îndrumat cum să foloseşti trupul într-un mod nepăcătos.

-∞-


 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***
Observație:

Rezumatele realizate, ideile sau selecțiile de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.

Fragmentele citate:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.342-344; 349-351.


 
 
Share Button

Curs de miracole: Ex. 153-154

curs-text

153: În neapărarea mea stă siguranţa mea.

 

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate “darurile” pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate “darurile” ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

-

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze. Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

-

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

-

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

-

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o. Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei.  Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici.

-

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

-

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume?

-

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită – cu veşnicia.

-

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

-

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă? Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

-

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat.  Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor.

-

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele, puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

-

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa – nu e decât propria lui fantezie delirantă.

***

 La începutul zilei vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cincisprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

-

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

-

Dar, când putem, ne reamintim oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei ştii că Cerul merge cu tine.

-

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii. Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune: “Sunt aici”.

-∞-


 

154. Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu

 

Să nu fim azi nici aroganţi, nici plini de falsă umilinţă. Am depăşit asemenea prostii. Nu ne putem judeca pe noi înşine, şi nici nu nevoie să o facem. Acestea nu sunt decât încercări de-a nu lua o decizie şi de-a amâna asumarea funcţiei noastre. Nu e rostul nostru să ne judecăm valoarea, şi nici nu putem şti care e cel mai bun rol pentru noi; ce putem face în cadrul unui plan mai amplu, pe care nu îl putem vedea în întregimea lui. Rolul nostru ne e distribuit în Cer. Iar ce credem că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem că e puterea noastră este adesea aroganţă.

-

Indiferent care ţi-e rolul desemnat, a fost selectat de Vocea pentru Dumnezeu, a Cărui funcţie e să vorbească şi pentru tine. Văzându-ti capacităţile exact aşa cum sunt şi conştientizând unde pot fi aplicate cel mai bine, la ce anume, cui şi când, El alege şi acceptă pentru tine rolul tău. El nu lucrează fără consimţământul tău.

-

Vocea aceasta îţi desemnează funcţia şi ţi-o transmite, dându-ţi puterea să o înţelegi şi să reuşeşti în tot ce faci în legătură cu ea.

-

Această îngemănare a Tatălui şi a Fiului prin Vocea pentru Dumnezeu distinge mântuirea de lume. Această Voce vorbeşte de legi la care lumea nu se supune, şi făgăduieşte mântuirea de toate păcatele. Acum mintea devine din nou conştientă de Cel Care a creat-o şi de veşnica Lui uniune cu ea.

-

Nu mesagerul e cel ce scrie mesajul pe care îl poartă. Şi nici nu pune la îndoială dreptul celui care îl scrie, nici nu întreabă de ce i-a ales acesta tocmai pe cei ce vor primi mesajul pe care îl aduce el. E de ajuns să îl accepte, să îl dea celor cărora le este destinat şi să îşi îndeplinească rolul în transmiterea lui. Dacă determină care să fie mesajele, care să fie scopul lor sau unde să fie duse, nu îşi exercită rolul legitim de purtător de Cuvânt.

-

Există o diferenţă majoră în rolul mesagerilor Cerului, care îi distinge de cei pe care îi desemnează lumea. Mesajele pe care le trimit ei le sunt destinate în primul rând lor. Şi numai când le pot acepta pentru ei înşişi devin capabili să le ducă mai departe şi să le dea oriunde au fost menite să ajungă. Ca mesagerii tereştri, nu ei au scris mesajele pe care le poartă, dar devin primii receptori ai acestora în cel mai adevărat sens, primind pentru a se pregăti să dea.

-

Un mesager terestru îşi îndeplineşte rolul dându-şi în primire toate mesajele. Mesagerii lui Dumnezeu îşi duc la îndeplinire atribuţia acceptând mesajele Lui ca pentru ei înşişi, şi arată că înţeleg mesajele dându-le mai departe. Nu îşi aleg roluri care nu li s-au dat prin autoritatea Lui.

-

Vrei să primeşti mesajele lui Dumnezeu? Eşti desemnat acum. Şi totuşi, întârzii cu datul mesajelor pe care le-ai primit. Nu cunoşti că sunt ale tale şi nu le recunoşti. Cel Care a primit pentru tine mesajele lui Dumnezeu vrea să fie primite şi de tine. Căci aşa te identifici cu El .

***

Astăzi ne propunem să recunoaştem tocmai această îngemănare. Nu vom căuta să ne ţinem minţile separate de Cel Care vorbeşte pentru noi, căci ascultându-L nu ne auzim decât propria voce. Numai El ne poate vorbi nouă şi pentru noi, îngemănând într-o singură Voce primirea şi dăruirea Cuvântului lui Dumnezeu.

-

El are nevoie de vocea noastră să poată vorbi prin noi. Are nevoie de mâinile noastre să Îi ţină mesajele şi să le ducă celor desemnaţi de El. Are nevoie de picioarele noastre să ne ducă unde voieşte El, ca făpturile care aşteaptă în chinuri să fie izbăvite în sfârşit. Şi are nevoie de voia noastră unită cu a Lui, să fim adevăraţii receptori ai darurilor pe care le dă El.

-

Să învăţăm azi o lecţie: că nu vom recunoaşte darul pe care îl primim până nu îl dăm. Ai auzit lucrul acesta în sute de feluri, de sute de ori, şi totuşi, încă îţi lipseşte credinţa. Dar un lucru este cert: cât timp nu îi dai crezare, vei primi o mie de miracole, şi apoi încă o mie, dar nu vei şti că Dumnezeu Însuşi nu a lăsat nici un dar pe dinafara celor pe care le ai deja.

-

Lumea se retrage când ne luminăm minţile. Numeroasele daruri primite de la Creatorul nostru ne vor ţâşni în faţa ochilor şi vor sări în braţe, şi vom recunoaşte ce am primit.

-

Lecţia noastră de astăzi sună în felul următor:

*

Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu şi sunt recunoscător că dispun de mijloacele prin care voi recunoaşte că sunt liber.

*

-∞-


Fragmente din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.271-277 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Share Button

Curs de miracole: Ex.151-152

curs-text

151:Toate lucrurile sunt ecouri ale Vocii pentru Dumnezeu

 

Nu pari să te îndoieşti de lumea pe care o vezi. Nu pui sub semnul întrebării toate câte ţi se arată prin ochii trupului. Nici nu te întrebi de ce le crezi, deşi ai învăţat de foarte multă vreme că simţurile tale chiar înşeală. Faptul că le crezi până la ultimul detaliu ce ţi-l relatează e şi mai ciudat, când stai să te gândeşti cât de des au fost martori falşi!

-

Cum poţi să judeci? Judecata ta se bazează pe mărturia pe care ţi-o oferă simţurile tale. Ori mărturie mai falsă decât ea nici nu a existat. Dar cum altfel judeci lumea pe care o vezi? Ai o încredere demnă de toată mila în ce îţi relatează ochii şi urechile. Crezi că degetele tale ating realitatea şi dau de adevăr.

-

Poate asta să fie judecată? Ai fost îndemnat deseori să te abţii să nu judeci, şi nu pentru că e un drept ce îţi este refuzat. Nu poţi să judeci. Poţi doar să crezi judecăţile eului, care sunt toate false. El îţi îndrumă simţurile cu grijă, să demonstreze cât eşti de slab, cât de neputincios şi de înspăimântat, cât de speriat de o pedeapsă dreaptă, cât de negru de păcate, cât de nenorocit în vinovăţia ta.

-

Eul îţi spune că lucrul acesta de care îţi vorbeşte şi pe care vrea totuşi să îl apere eşti tu. Iar tu crezi că e aşa cu certitudine încăpăţânată. Dar dedesubt rămâne îndoiala ascunsă…Să nu îi auzi vocea. Martorii pe care ţi-i trimite să îţi arate că răutatea lui este a ta sunt falşi .Trebuie să înveţi însă că, îndoindu-te de dovezile lor, faci loc recunoaşterii de sine şi laşi numai Vocea pentru Dumnezeu să fie Judecătorul lucrurilor în care merită să crezi. El nu îţi va spune că trebuie să îţi judeci fratele după ce văd ochii tăi în el, nici după ce spune gura lui urechilor tale, nici după ce îţi relatează despre el atingerea degetelor tale. EI nu bagă în seamă asemenea martori inutili, care nu fac decât să mărturisească strâmb la adresa Fiului lui Dumnezeu. EI recunoaşte numai ce iubeşte Dumnezeu şi, în lumina sfântă a tot ce vede El, toate visele pe care şi le face eul despre ce eşti dispar înaintea splendorii pe care o zăreşte El.

-

Lasă-L pe El să fie Judecătorul a ce eşti, căci El are o certitudine în care nu există îndoială, deoarece se bazează pe o Certitudine atât de mare, încât lndoiala nu are înţeles în faţa Ei. Cristos nu Se poate îndoi de Sine Insuşi. Vocea pentru Dumnezeu nu poate decât să Îl cinstească, bucurându-se de deplina şi veşnica Lui nepăcătoşenie. Cel judecat de El poate doar să râdă în faţa vinovăţiei, nefiind dispus să se mai joace acum cu jucăriile păcatului; neluând în seamă mărturiile trupului înaintea extazului sfintei feţe a lui Cristos.

-

Aşa te judecă El. Acceptă-I Cuvântul despre ce eşti, căci El stă mărturie pentru minunata ta creaţie şi pentru Mintea al Cărui Gând a creat realitatea ta. Ce poate să însemne trupul pentru Cel Ce cunoaşte slava Tatălui şi a Fiului? Ce şoapte poate să audă de la eu? Ce L-ar putea convinge că păcatele tale sunt reale? Lasă-L să fie, totodată, Judecătorul tuturor lucrurilor care par să ţi se întâmple în această lume. Lecţiile Lui îţi vor da posibilitatea să acoperi distanţa dintre iluzii şi adevăr.

-

El va înlătura toată credinţa pe care ţi-ai investit-o în durere, dezastru, suferinţă şi pierdere. EI îţi dă viziunea care poate privi dincolo de toate aceste aparenţe crunte şi poate vedea blajina faţă a lui Cristos în fiecare dintre ele. Nu te vei mai îndoi că poţi avea parte numai de bine, tu, cel preaiubit de Dumnezeu, căci El va judeca toate întâmplările şi va preda singura lecţie pe care o conţin toate.

-

El va selecta elementele din ele care reprezintă adevărul şi nu va ţine cont de acele aspecte care nu reflectă decât nişte vise deşarte. Şi va reinterpreta tot ce vezi şi tot ce se întâmplă, fiecare împrejurare şi fiecare incident care pare să te atingă în orice fel, din perspectiva unicului Său cadru de referinţă, complet unificat şi sigur. Şi vei vedea iubirea de dincolo de ură, constanţa în schimbare, purul în păcat, şi numai binecuvântarea Cerului asupra lumii.

-

Asta e învierea ta, căci viaţa ta nu face parte din ce vezi. E mai presus de trup şi lume, dincolo de fiecare mărturie a nesfinţeniei, în Sfânta Sfintelor, sfântă ca Aceasta. Prin toţi şi toate, Vocea Lui nu vrea să îţi vorbească decât de Sinele tău şi de Creatorul tău, Care e Una cu El. Aşa vei vedea în toate sfânta faţă a lui Cristos şi vei auzi in toate nimic altceva decât ecoul Vocii lui Dumnezeu.

***

Nu exersăm astăzi prin cuvinte decât la începutul intervalului petrecut cu Dumnezeu. Vom prefaţa aceste momente cu o singură reiterare lentă a gândului cu care începe ziua. Şi apoi ne vom privi gândurile, apelând în linişte la Cel Care vede elementele de adevăr din ele. Lasă-L pe El să evalueze fiecare gând care îţi vine în minte, să înlăture elementele de visare şi să ţi le dea înapoi ca idei curate care nu contrazic Voia lui Dumnezeu.

-

Şi fiecare gând astfel transformat capătă putere tămăduitoare de la Mintea care a Văzut adevărul din el şi nu s-a lăsat amăgită de falsul adăugat. Toate urmele de fantezie dispar. Şi ce rămâne e unificat într-un Gând desăvârşit, care îşi oferă desăvârşirea pretutindeni.

-

Petrece-ţi astfel cincisprezece minute când te trezeşti şi oferă bucuros alte cincisprezece înainte de culcare. Sujirea înfăptuită de tine începe când ţi s-au purificat gândurile toate. Aşa e Paştele tău. Şi aşa îţi aşterni asupra lumii darul de crini abil ca neaua, înlocuind mărturiile păcatului şi ale morţii. Prin transfigurarea ta, lumea e izbăvită şi voios eliberată de vinovăţie.

-

Şi ne vom aduce aminte în fiecare oră de Cel Care e mântuire şi izbăvire.

-∞-


 

152:Puterea de decizie îmi aparţine

 

Nimeni nu poate pierde dacă nu e decizia lui să piardă. Nimeni nu suferă dacă nu îşi alege singur această stare dureroasă. Nimeni nu se mâhneşte, nu se consideră bolnav şi nu se poate teme dacă acestea nu sunt consecinţe pe care le doreşte. Şi nimeni nu moare fără propriul lui consimţământ. Nimic nu se întâmplă care să nu reprezinte ce doreşti şi nimic nu se omite din ce alegi. Aici e lumea ta, întreagă până la ultimul detaliu. Aici e întreaga ei realitate pentru tine. Şi numai aici e mântuirea.

-

Poate crezi că poziţia aceasta e extremă şi prea inclusivă pentru a fi adevărată. Dar poate oare adevărul să aibă excepţii? Dacă ai in dar totul, poate pierderea să aibă vreo realitate? Poate durerea să facă parte din pace sau mâhnirea din bucurie? Pot frica şi boala să pătrundă într-o minte în care îşi au locul iubirea şi sfinţenia deplină? Adevărul trebuie să includă totul dacă chiar este să fie adevărul. Nu accepta opuşi şi nici excepţii, căci ar însemna să contrazici adevărul întru totul .

-

Mântuirea este recunoaşterea că adevărul e adevărat şi că nimic altceva nu e adevărat. Adevărul nu poate să aibă un opus. Gândul acesta nu poate fi rostit şi rumegat îndeajuns. Căci dacă neadevărul e la fel de adevărat ca adevărul, o parte a adevărului e falsă. Iar adevărul şi-a pierdut înţelesul. Nimic nu e adevăr decât adevărul, iar ce e fals e fals.

-

Aşa cum te-a creat Dumnezeu, trebuie să rămâi neschimbător, cu stări tranzitorii prin definiţie false. Iar asta include toate fluctuaţiile afective, toate transformările stărilor mentale şi trupeşti, toate stările de conştienţă şi toate reacţiile. 

-

Nu e ciudat că socoteşti o aroganţă gândul că tu ai făcut lumea pe care o vezi? Nu Dumnezeu a făcut-o. De asta poţi fi sigur. Ce poate ştii El de efemer, de păcătos şi vinovat, de temător, de suferind, singuratic, şi de mintea care trăieşte într-un trup ce trebuie să moară’? Crezând că a făcut o lume în care asemenea lucruri par să aibă realitate, nu faci decât să Îl acuzi de demenţă. EI nu e nebun. Însă numai nebunia face o lume ca aceasta.

-

Arogant este să crezi că Dumnezeu a făcut haosul, că Îşi contrazice Voia, că a inventat opuşi la adevăr şi că îngăduie triumful morţii asupra vieţii. Umilinţa ar vedea numaidecât că aceste lucruri nu ţin de El. Şi poţi să vezi ce nu a creat Dumnezeu? Să crezi că poţi înseamnă pur şi simplu să crezi că poţi percepe ce Dumnezeu nu a voit Să fie. Şi ce ar putea fi mai arogant?

-

Să fim astăzi cu adevărat umili şi să acceptăm ce am făurit drept ceea ce şi este. Puterea de decizie ne aparţine. Decide să îţi accepţi poziţia cuvenită de cocreator al universului, şi tot ce crezi că ai făurit va dispărea. Ce îţi va apărea atunci în conştienţă va fi tot ce a fost vreodată, de-a pururi aşa cum e acum.

-

Astăzi exersăm adevărata umilinţă, abandonând şiretlicurile prin care încearcă eul să arate că este arogantă. Numai eul poate să fie arogant. Dar adevărul e umil când îşi adevereşte puternicia, imuabilitatea şi întregimea veşnică, atotcuprinzătoare, darul desăvârşit dat de Dumnezeu preaiubitului Său Fiu. Lăsăm deoparte aroganţa care spune că suntem păcătoşi, vinovaţi şi temători, ruşinaţi de ceea ce suntem; şi ne înălţăm, în schimb, inimile cu adevărată umilinţă spre Cel Ce ne-a creat imaculaţi, de o putere şi o iubire asemănătoare alor Lui.

-

Puterea de decizie ne aparţine. Şi acceptăm de la El ceea ce suntem, şi îl recunoaştem cu umilinţă pe Fiul lui Dumnezeu. A-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu presupune, totodată, că s-au lepădat toate conceptele de sine şi că au fost recunoscute false. Le-a fost percepută aroganţa. Şi acceptăm cu umilinţă şi cu voioşie că strălucirea Fiului lui Dumnezeu, blândeţea lui, nepăcătoşenia lui desăvârşită, Iubirea Tatălui său, dreptul lui la Cer şi la eliberarea din iad sunt toate ale noastre.

***

Ne gândim numai la adevăr când ne trezim, şi petrecem cinci minute exersându-i uzanţele, încurajându-ne minţile înfricoşate cu următoarele cuvinte:

*

Puterea de decizie îmi aparţine. Chiar astăzi mă voi accepta drept ceea ce m-a creat Voia Tatălui meu să fiu.

*

   Apoi vom aştepta în linişte, renunţând la toate amăgirile de sine, în timp ce ne rugăm cu umilinţă Sinele să ni Se reveleze.

   Aşteaptă-L cu răbdare pe tot parcursul zilei şi invită-L oră de oră cu cuvintele cu care a început ziua, încheind-o cu aceeaşi invitatie adresată Sinelui tău. Vocea lui Dumnezeu îţi va răspunde, căci El vorbeşte pentru tine şi pentru Tatăl tău. EI îţi va înlocui toate gândurile înebunite cu pacea lui Dumnezeu, amăgirile de sine cu adevărul lui Dumnezeu şi iluziile de sine cu Fiul lui Dumnezeu.

-∞-


Fragmente din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.265-270 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Share Button