Curs de miracole: 165,166 : Să nu neg Gândul lui Dumnezeu și să primesc darurile Lui.

mandala4

***

Eu nu sunt trup, sunt spirit, și m-am regăsit ca Fiu al lui Dumnezeu. 

Sunt una cu tine, Tată,  și de aceea sunt nelimitat.

Am aceeași voie cu a Ta și de aceea Tu  poți face toate lucrurile în mine, extinzându-le apoi la toată lumea prin mine.

Nu există limite care să îmi îngrădească pacea, bucuria, sau orice alt atribut pe care mi l-ai dat atunci când m-ai creat. Îmi luminezi mintea și îmi pui dinainte toată puterea și iubirea din Cer și de pe pământ.

Eu sunt cel căruia i-ai dat toate acestea.

Facă-se Voia Ta.

- Afirmație inspirată de Lecția 320 -

***

165: Mintea mea să nu nege gândurile lui Dumnezeu.

166: Mi s-au încredințat darurile lui Dumnezeu.

***

      În Culegerea de exerciții pentru studenți din Curs de miracole, Lecția 165 ne îndeamnă să nu negăm Gândul lui Dumnezeu, iar Lecția 166 ne asigură că, atunci când am fost creați ca Fii ai lui Dumnezeu ni s-au încredințat  darurile toate. Și totuși… Ce, sau Cine este Dumnezeu? De gândește și de ne-a oferit daruri, este o Ființă? Atunci înseamnă că noi suntem gânduri ale Sale manifestate o vreme în trup, și în spirit pentru eternitate.

      Lecția 165 ne învață că Dumnezeu e cert, și cum ar putea fi altfel? Tot ce există, și ce vedem cu ochii trebuie să provină dintr-o Sursă. Însăși existența aceasta de netăgăduit a tot ceea ce vedem, atingem și simțim, ne conduce la ideea logică că Universul văzut și nevăzut nu poate fi decât efectul unei Cauze.  Suntem înzestrați cu o minte și mai apoi, cu un creier. Am învățat că mintea fiecăruia dintre noi face parte din Mintea lui Dumnezeu. Este vorba despre acea minte a noastră conectată la Mintea Divină, în care am adunat toată experiența noastră ca spirit. Este o minte vastă pe care creierul și mintea egotică, limitată, nu o poate accesa în condiții obișnuite. Acolo, în mintea noastră “superioară” există toată cunoașterea; acolo putem accesa tot ce avem nevoie pentru a evolua și a trăi în armonie, pace și fericire pe acest pământ și dincolo de el. Acolo este toată lumina, iubirea, capacitatea de a ierta și forța lui Dumnezeu, pe care El însuși le-a așezat cu grijă la loc sigur, adânc, în Sinele nostru și în mintea noastră a cărei sămânță a rămas de-a pururi conectată la Mintea Lui. Acestea sunt darurile de care ne vorbește lecția  166 și mai târziu, în partea a doua a culegerii, lecția 315. Sunt acele calități pe care le avem adânc sădite în noi dar pe care încă nu le recunoaștem și nu știm să le accesăm. Suntem asigurați însă, că vom primi mijloacele prin care le putem scoate la lumină și folosi, iar acest lucru se poate întâmpla chiar astăzi dacă vrem să le acceptăm și dacă avem încredere că Dumnezeu ne va asigura acele mijloace prin care să le putem vedea, să le percepem valoarea și să le prețuim numai pe ele ca tot ce ne dorim.

      Așadar, să nu negăm Gândul lui Dumnezeu și să nu ne limităm la mintea noastră restrânsă, în care nu pot încăpea decât gândurile lumii acesteia. Singurul lucru pe care trebuie să-l exersăm este să nu negăm; nu trebuie neapărat să înțelegem acum totul, ci doar să ne “deschidem” către interiorul nostru și să nu negăm, căci atunci se creează loc în mintea noastră pentru Gândul lui Dumnezeu. Atunci Gândul Lui se strecoară și realizează conexiunea noastră cu El. Este însuși gândul prin care existăm, prin care suntem călăuziți, ocrotiți și inspirați. Atunci când gândurile noastre sunt reduse la tăcere, iar mintea noastră egotică este liniștită, avem acces la Mintea lui Dumnezeu din noi. Acolo găsim toată îndrumarea de care avem nevoie, și toate darurile lui.

Nu nega Cerul. Îți aparține azi, doar trebuie să îl ceri. Și nu este nevoie să percepi, înainte de venirea lui la tine, nici cât de mare este darul, nici cât de schimbată îți va fi mintea. Cere să primești, și ți-e bun dat. (…) Cere cu ardoare. Când vei primi, vei fi sigur că ai comoara pe care ai căutat-o întotdeauna.

-

Exersează astăzi cu speranță. Căci speranța este într-adevăr justificată.(…) Contăm pe Dumnezeu să ne dea certitudine și nu pe noi înșine. Și exersăm în Numele Lui…

      Să rămânem conștienți că avem înlăuntrul nostru tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți și că această bogăție poate fi accesată cu o singură condiție: să ne conectăm la Sursă. Atunci când voia nostră nu este una cu Voia Lui, “darurile” nu sunt primite iar fericirea, pacea, iubirea, liniștea, prosperitatea nu par a fi altceva decât iluzii și speranțe deșarte.

Fiecare minte care vede lumea și o consideră certă, solidă, demnă de încredere și adevărată crede în doi creatori – sau într-unul singur: el. Însă niciodată într-un singur Dumnezeu.

-

Darurile lui Dumnezeu nu îi sunt acceptabile celui ce întreține asemenea convingeri bizare. (…) Și totuși, în rătăcirile lui singuratice și fără sens, darurile lui Dumnezeu merg cu el, fără ca el să știe. Nu poate să le piardă. Dar nu vrea să se uite la ce i s-a dat. Rătăcește în continuare, conștient de zădărnicia pe care o vede peste tot în jurul lui, percepând cum și puținul pe care îl are nu face decât să se împuțineze, pe măsură ce înaintează spre nicăieri.

      Când voia noastră și a Lui sunt una, ceea ce mai ieri părea să ne facă fericiți, acum devin dorințe lipsite de conținut, căci totul se schimbă. Lumea cu “adevărul” ei rămâne în urmă, iar noi pășim într-o lume nouă, simplă și iubitoare, o lume “iertată”, căci atunci când înțelegem Voia lui Dumnezeu și legea ce guvernează întreaga creație – legea iubirii – nu mai putem admite ca fiind esențiale obiectivele pentru care până mai ieri luptam cu îndârjire, pentru a simți apoi că avem nevoie de alte și alte obiective îndeplinite pentru a ne dovedi “valabilitatea” și valoarea în această lume. Lupta nu are sens. Când recunoști Forța lui Dumnezeu în tine, când înveți s-o accesezi și vezi cât de puternic ești cu Dumnezeu alături, toată zbaterea ta a încetat, căci gândul Lui te călăuzește prin puterea Spiritului Sfânt din tine. Și ce-ți rămâne de făcut atunci? Nimic, decât să-ți transferi bucuros toate problemele Celui care știe cel mai bine cum să le rezolve, și să te deschizi către călăuzirea Lui. Și când toate acestea se vor întâmpla mai trebuie să faci ceva: să împărtășești aceste daruri cu toți cei din jurul tău, cu fiecare om care ți-a ieșit cumva în cale. Atunci când radiezi bucurie, încredere, fericire și liniște sufletească cei din jurul tău o simt și atunci ei văd în tine o sursă de inspirație, un model pe care râvnesc să-l urmeze. Dacă tu ai reușit să aduci pacea în viața ta, atunci vor avea încredere că vor reuși și ei. Calea le-a fost deschisă, exemplul poate fi urmat. În felul acesta tu, prin exemplu personal,  ai devenit “mântuitorul” lor și-al lumii. Nu este aroganță, căci arogant este să nu-ți îndeplinești misiunea pe care ai primit-o când ai venit aici. Misiunea fiecăruia dintre noi este să ne mântuim pe noi și, prin noi, să mântuim lumea toată.

      Cu toate acestea, în Manual pentru profesori suntem avertizați că eul nu se lasă dus așa ușor. Vor mai veni momente în care va prelua temporar conducerea, momente în care ne vom lăsa vrăjiți de iluziile acestei lumi și vom recădea temporar în vechile tipare de gândire. Este important să le conștientizăm și să revenim rapid la călăuzirea lăuntrică a Sinelui cum om putea noi mai bine: prin meditație, prin rugăciune, prin muzică, prin lectură, sau poate prin îndepărtarea de haosul zilnic al orașelor aglomerate și refugierea în natură. Natura,  prin inocența ei, ne poate readuce cel mai bine în armonie cu noi înșine și ne poate reconecta cu Spiritul. Să nu uităm că atunci când am început să fim un exemplu pentru cei din jurul nostru, orice supărare, orice frică, orice tulburare, orice conflict sau boală, determină în ceilalți o pierdere a încrederii în propriile lor capacități ascunse încă, în “darurile” pe care Dumnezeu le-a așezat în ei așa cum le-a așezat în noi. Orice frică a noastră va încuraja și va dezvolta propriile lor frici, orice lacrimă de pe obrazul nostru îi va descuraja și vor crede că bucuria permanentă este o iluzie. Am învățat din Curs, de la Hristos, prin Vocea Spiritului Sfânt că nu-i așa; că fericirea nu cere alt sacrificiu decât sacrificarea eului, și treaba noastră este acum să extindem această învățătură.

      În tot cursul se vorbește despre Dumnezeu, despre mântuire, despre Spiritul Sfânt. Nu prea e de înțeles cum anume suntem un Gând al Lui și cum suntem conectați în permanență la El. Rămâne deci aceeași întrebare : Și totuși…Cine sau Ce este Dumnezeu? Pentru a înțelege și pentru a putea pune în practică învățăturile acumulate avem nevoie de o reprezentare plastică a Lui. Avem nevoie să înțelegem cum lucrează, cum vede și cum știe tot ce gândim și ce facem. Cum poate interveni și cum ne poate călăuzi pe fiecare în parte și pe toți în același timp. Se vorbește în ultimul timp despre un câmp cuantic, despre un câmp energetic spiritual, despre o matrice divină, dar îmi place și exercițiul de imaginație din Geneza lui Allan Kardec de la începutul secolului XIX. El  ne îndeamnă să recunoaștem că omul, în starea lui încarnată obișnuită, se află în imposibilitatea de a înțelege cu simțurile esența Divină. De aceea propune să ne imaginăm un fluid destul de subtil pentru  a putea pătrunde toate corpurile, fluid pe care el îl numește fluid perispiritual. Chiar dacă nu este vizibil și detectabil, acest fluid poate fi material, dar este în același timp vehiculul gândirii, al senzaților și percepțiilor Spiritului. De fapt, acestea nu pot fi separate de fluid și par a face corp comun cu acesta, la fel cum sunetul pare a face corp comun cu aerul, în așa fel încât nu am putea să-l materializăm cumva. Pornind de la această presupunere, mai departe, Allan Kardec spune:

 

      Dacă lucrurile stau la fel sau nu în cazul gândirii lui Dumnezeu, adică dacă ea acționează direct sau prin intermediul unui fluid, pentru a ne ușura înțelegerea, atunci să ne-o reprezentăm sub forma concretă a unui fluid inteligent care umple universul infinit, care pătrunde în toate compartimentele creației; întreaga natură este cufundată în acest fluid divin; or, în virtutea principiului că părțile unui întreg sunt de aceeași natură și au aceleași proprietăți ca întregul, atunci fiecare atom al acestui fluid ar fi înzestrat cu gândire, cu atributele esențiale ale lui Dumnezeu, iar acest fluid întâlnindu-se pretutindeni, totul se supune acțiunii sale inteligente, prevederii și solicitudinii sale. Orice ființă, oricât de mică ar fi ea, va trebui să fie impregnată cu acest fluid divin. Astfel, noi ne aflăm în mod constant în prezența divinității; nici o activitate de-a noastră, cât de mică ar fi ea, nu se poate sustrage controlului divinității; Gândirea noastră se află în permanent contact cu gândirea divină și nu fără dreptate se spune că Dumnezeu poate să citească până în străfundul inimii fiecăruia. ” Noi suntem în el, la fel cum el este în noi “, spune Iisus. Pentru a-și întinde solicitudinea asupra tuturor creaturilor sale, Dumnezeu n-are nevoie deci, să măture cu privirea pământul din ceruri; rugăciunile noastre, pentru a fi auzite de el, nu au nevoie să străbată spații imense, nici să fie urlate, căci, neîncetat, gândurile noastre se repercutează în ființa lui, el fiind în noi. Gândurile noastre seamănă cu dangătele unui clopot care fac să vibreze toți atomii din aerul înconjurător. 

       Departe de noi gândul de a-l materializa pe Dumnezeu; imaginea unui fluid inteligent universal nu este, evident, decât o comparație în stare de a ne face o idee mai exactă despre Domnul, decât acele picturi care-l reprezintă sub formă omenească; comparația are drept scop să ne facă să înțelegem faptul că Dumnezeu se află în toate și se ocupă de toate.

 

      Mai jos am atașat un  link ce poate fi utilizat pentru lecturarea integrală online a exercițiilor/lecțiilor. Cu toate acestea este mult mai bine de utilizat cartea, întrucât în varianta online am identificat unele greșeli care pot schimba cu totul sensul frazei. De exemplu, la exercițiul 166, paragraful 1, fraza a se citi :

Încrederea lui Dumnezeu în tine e nelimitată. În varianta online veți găsi limitată.

https://arhivaspirituala.wordpress.com

***

 

      Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.

mandala1

Share Button

Curs de miracole: 9(5)-Autoevaluarea sinelui; Grandoare și grandiozitate

grandoare

      Astăzi, ultimele două lecții din capitolul 9 din Curs de miracole, care se referă la evaluarea sinelui, și la grandoare ca antonim al grandiozității. Dacă ar fi să găsesc un moto pentru aceste lecții, aș alege cele câteva cuvinte ale poetului sufist Rumi, pe care le-am găsit în Matricea Divină a lui Gregg Braden, și care mi-au plăcut tare mult:

-

Ce ființe ciudate suntem!

Stând în infern, la talpa întunericului, ne este frică de însăși nemurirea noastră.

-

        Autoevaluarea sinelui.

      Această lecție este dedicată  modului în care funcționează evaluarea și autoevaluarea noastră. Pentru a înțelege acst lucru trebuie să revenim la conceptul fundamental pe care se bazează întregul nostru sistem de gândire și sistemul social în care trăim. Pentru că sistemul nostru de gândire este împrumutat. El ne este inoculat de sistemul social în care am pătruns încă de la naștere, așa încât pe parcursul vieții nu facem decât să dezvoltăm acest sistem, această matrice în care intrăm și ale cărei reguli ne sunt impuse. Din interiorul sistemului devine cumplit de greu să-i pui la îndoială regulile, și de aceea este necesar ca ceva/cineva din “exterior” să-ți deschidă ochii și mintea pentru a o putea face. Prin urmare, felul în care ne privim, părerea noastră despre noi ca individ și ca familie de indivizi, este predeterminată.

      Conceptul fundamental pe care se bazează deci, acest sistem de gândire este eul/ego, individul separat de toți ceilalți, în luptă cu ceilalți, pentru propria supraviețuire și propășire, pentru un timp scurt și împrumutat din propria noastră veșnicie, așa cum frumos era spus într-una din lecțiile trecute.

      Cine suntem noi? Să ne amintim că la origine suntem creații perfecte ale lui Dumnezeu,  care am ales să experimentăm această parte a creației și să ne supunem voluntar legilor ei. Numai că acest lucru a presupus scindarea. Sinele nostru a rămas în contact permanent cu Sursa, cu singurul nostru Sine real, Unic și unitar, dar a fost necesară plăsmuirea unui ego, ireal, efemer, specific realității pe care am ales s-o explorăm. Ceea ce se întâmplă însă, este că odată prinși în această “realitate”, întoarcere acasă nu mai este posibilă decât acceptând și urmând Călăuza potrivită. Confuzia face ca eul să devină “călăuza” pe care noi o considerăm reală, în detrimentul  singurei legături care ne-a mai rămas cu originea noastră și cu adevăratul nostru Sine. Aici este cheia, aici este greutatea: capacitatea de a ne trezi, de  a conștientiza adevărata noastră natură, și a recunoaște singura Călăuză care ne poate duce Acasă: Spiritul Sfânt din noi. De aceea a apărut necesitatea mântuirii, un proces al cărui instrument suntem noi înșine, ca indivizi și comunitate. 

Voia lui Dumnezeu e mântuirea ta. (…) Nu trebuie să-ți cauți prea departe mântuirea. Frații tăi sunt pretutindeni. Fiece minut și fiece secundă îți dau o șansă să te mântuiești. Nu pierde aceste șanse, nu pentru că nu vor reveni, ci pentru că amânarea bucuriei e de prisos. Voia lui Dumnezeu e să ai fericire desăvârșită acum. Se poate oare să nu fie și voia ta? Și se poate să nu fie și voia fraților tăi? Pot să existe dezacorduri în orice privință dar nu și în aceasta. Aici își are sălașul pacea. Dar nu poți sălășlui în pace dacă nu accepți Ispășirea, pentru că Ispășirea este calea către pace.

      Revenind acum la procesul evaluării, înțelegem că putem face acest lucru din punct de vedere al Spiritului Sfânt ca expresie a iubirii necondiționate, a adevărului și a cunoașterii. Felul în care ne percepe Spiritul Sfânt e sublim. El nu e amăgit de ce facem, pentru că nu uită ce suntem. Suntem iubire, și de aceea starea noastră firească ar trebui să fie  fericirea, și bucuria, pentru că asta suntem. Iubirea împărtășită și recunoscută în toți ceilalți duce în final la dizolvarea credinței în ego pentru că este o recunoaștere a unității – o adevărată amenințare pentru el care este simbolul separării.

      Prin contrast, eul care supraviețuiește numai prin separare nu poate recunoște iubirea din tine și de aceea este capabil  să te atace de fiecare dată când reacționezi cu iubire, pentru că te-a evaluat ca fiind lipsit de iubire și deci îi contazici judecata și-i spulberi “realitatea”. De aici pornesc suspiciunea în cel mai bun caz, și cruzimea în cel mai rău. Nu-i poți cere eului să te scape de senzația inadecvării pe care tot el a produs-o.

      Cele două evaluări de sine se bat cap în cap și nu pot fi adevărate amândouă, așa că a noastă e alegerea: A fi iubire și a recunoște iubirea din ceilalți, trecând cu vederea tot ceea ce în această lume ar putea însemna greșeală, conștienți fiind că ea, greșeala și comportamentul neiubitor,  nu reprezintă decât un comportament neconsecvent al unor ființe divine în esența lor, dar care momentan nu se află ” în mintea lor corectă” ? Sau a ne lăsa târâți de ego în suspiciune, judecare, atac și cruzime? 

      Dacă  alegem ultima variantă trebuie s-o facem în cunoștință de cauză, pentru că alegem nefericirea. Alegem să fim mici și să ne lamentăm micimea, când Dumnezeu ne-a creat grandioși. 

În cadrul sistemului de gândire al eului micimea e considerată normală, dar “Cine a consimțit-o?” Aceasta este  întrebarea care pune sub semnul întrebării întregul nostru sistem de gândire. Când am ajuns să punem această întrebare începem să ne trezim.

Lipsa cunoașterii de orice fel este asociată întotdeauna cu lipsa dorinței de-a cunoaște, iar asta produce o lipsă totală de cunoaștere deoarece cunoașterea este totală. Să nu te îndoiești de micimea ta înseamnă,  așadar, să negi toată cunoașterea și să păstrezi intact întregul sistem de gândire al eului deoarece cunoaște că temelia lui nu e adevărată. De aceea tot ce ia naștere din eu nu are niciun înțeles. (…) Spiritul Sfânt judecă în defavoarea realității sistemului de gândire al eului deoarece cunoaște că temelia lui nu e adevărată. De aceea, tot ce ia naștere din eu nu are niciun înțeles. El judecă fiecare credință pe care o deții prin prisma provenienței sale. Dacă vine de la Dumnezeu El o cunoaște ca adevărată. dacă nu, o cunoaște lipsită de înțeles. 

-

De câte ori te îndoiești de valoarea ta, spune:

-

Dumnezeu Însuși e incomplet fără mine. 

-

Amintește-ți acest lucru când îți vorbește eul, și nu îl vei auzi. Adevărul despre tine e atât de sublim, încât tot ce e nedemn de Dumnezeu nu e demn  de tine. Alege, atunci ce vrei în acești termeni, și nu accepta nimic din ce nu i-ai oferi lui Dumnezeu ca dar total cuvenit lui. Altceva nu vrei. Restituie-i partea ta, și ți se va da și El întreg în schimb că I-ai restituit ce Îi aparține și ce Îl face complet.

Grandoare versus grandiozitate.

 Ultima învățătură din acest capitol este despre grandoare și grandiozitate. Care este diferența dintre ele? Și care este pericolul care ne paște alegând grandiozitatea? Cum o putem recunoaște?

Știm acum că suntem grandioși. Dar, ne dăruim grandoarea  atunci când mintea noastră este vindecată, iar  inima  și ochii noștri s-au deschis. Altfel, dominați de ego, transformăm această grandoare în grandiozitate.

Grandoarea își face simțită prezența ori de câte ori devenim conștienți de natura noastră divină și de legea iubirii care ocrotește lumea lui Dumnezeu. Grandiozitatea se traduce prin îngâmfare, mândrie și aroganță. Atunci când călăuza este eul, este ușor să transformăm grandoarea în grandiozitate, să ne considerăm “speciali” doar pentru că începem să ne trezim, și să-i considerăm pe ceilalți ” rămași în întuneric”. În această situație, declarându-te grandios fără să simți și să manifești acest lucru, vei folosi mândria, îngâmfarea și aroganța rezultate din acest fapt, ca pe un paravan care ascude de fapt deznădejdea și credința că ești “mic”.

Grandiozitatea provine din rivalitate, din încercarea de a te convinge  că tu ești mai bun decât ceilalți, mereu mai bun, și presupune întotdeauna atac. Eul atacă întotdeauna, fie că atacă acum, fie că acumulează resentimente și va ataca mai târziu. Ori de câte ori devenim conștienți de aceste aspecte, și încercăm să revenim cu gândul și simțirea în lumea lui Dumnezeu, ne vom aminti că toate problemele pe care le avem au la bază aceste resentimente. Am învățat deja acest lucru. Și atunci, vom încerca să înlocuim resentimentele cu un miracol: acceptare, iubire, iertare… Atunci înlocuim grandiozitatea cu grandoarea, reducând eul la tăcere. Atunci adeverim puterea și iubirea lui Dumnezeu din noi. A trăi mereu însă în comuniune cu Dumnezeu necesită vigilență, pentru că eul, aflat atât de aproape de noi în experiența pământeană pe care o avem, se reface repede, deși grandoarea e cât se poate de reală și “irezistibil de convingătoare”:

Dar convingerea de realitate nu va rămâne cu tine decât dacă nu îi permiți eului să o atace. Eul va depune toate eforturile să se refacă și să își mobilizeze energia împotriva eliberării tale. Îți va spune că ești nebun și va argumenta că grandoarea nu poate fi o parte reală din tine din cauza micimii în care crede el. (…)

-

Din grandoarea ta poți doar binecuvânta, pentru că grandoarea ta e abundența ta. Binecuvântând o păstrezi în minte, protejând-o de iluzii și ținându-te în Mintea lui Dumnezeu. Amintește-ți mereu că nu poți fi altundeva decât în mintea lui Dumnezeu. Când uiți acest lucru, vei deznădăjdui și vei ataca.

-

Eul depinde doar de cât ești de dispus să îl tolerezi.

-

Când grandoarea îți scapă, ai înlocuit-o cu ceva făcut de tine. Poate cu credința în micime; poate cu credința în grandiozitate.

-

E ușor să distingi grandoarea de grandiozitate, pentru că iubirii i se răspunde în același fel, iar mândriei, nu.

Nu este greu deci să-ți dai seama când aluneci în grandiozitate. Uită-te în jurul tău și vezi ce primești. Dacă este altceva decât iubire, dacă este altceva decât bucurie și fericire, pune-te pe gânduri! 

Dar nici ușor nu este să-ți accepți grandoarea, de frică să nu cazi în grandiozitate. Echilibrul este fin, și ține de talentul fiecăruia să se păstreze în realitate.

Să te accepți cum te-a creat Dumnezeu nu poate fi o aroganță, fiind negarea aroganței. Să îți accepți micimea este arogant, însemnând să crezi că evaluarea pe care ți-o faci tu este mai adevărată decât cea dumnezeiască. 

-

Nu tu ți-ai stabilit valoarea, care nu are nevoie de apărare. Nimic nu o poate ataca, nici birui. Ea nu variază. Ci pur și simplu este.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-Text-Cap.9: Acceptarea ispășirii, pp.157-162 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Share Button