Mic dejun cu Socrate: Dulci vinovății cu înghețată și ciocolată.

 cioco

Spuma mea cu ciocolată mentolată și zmeură.

        Mi-a venit în minte o întrebare pe care am găsit-o de curând într-unul din exercițiile din

Curs de miracole:

Dacă vinovăția este iadul atunci opusul lui ce este oare?

       Răspunsul ar putea fi: un strop de fericire, cum la fel de bine ar putea fi  – un strop de bucurie, cum la fel de bine ar putea fi – un strop de mulțumire… Și acești stropi, puși unul lângă altul, ar putea în final forma oceanul de fericire, bucurie, mulțumire, din viața noastră. Prea des ne simțim vinovați, și ne simțim vinovați față de ființele dragi din viața noastră așa cum ne simțim vinovați față de noi înșine. Ne simțim vinovați pentru lucruri pe care noi le considerăm serioase, așa cum ne simțim vinovați pentru lucruri mărunte. Ne simțim vinovați pentru că încălcăm reguli prea stricte uneori, pe care tot noi ni le-am impus, pentru a atinge de cele mai  multe ori, obiective iluzorii.

     Nu mai este timpul și nu mai sunt timpurile în care să fim prea aspri cu noi și să ne impunem ținte care ne țin departe de spiritul nostru. Știți că  “inspirația” poate avea un sens oarecum diferit de cel pe care îl înțelegem noi în mod uzual? A fi inspirat înseamnă în primul rând a fi ” în spirit”, a fi în contact cu sinele tău superior și a crea în armonie cu divinitatea. A fi dezinspirat înseamnă a fi separat, a nu te simți conectat la miraculoasa rețea creatoare divină. A fi dezinspirat înseamnă a fi nefericit, iar a fi inspirat înseamnă a fi fericit și a crea în armonie cu tine și cu lumea.

        Și iată că lăsându-mă în voia zilei și a inspirației, lăsând lucrurile să curgă de la sine, m-am trezit astăzi în fața unui desert despre care inițial nu aveam niciun gând să povestesc, dar pe care l-am numit – miraculos, pentru că este desertul care încalcă regulile, împacă spiritele  și ne amintește de fiecare dată când îl servim că viața nu înseamnă șabloane, că legile sunt făcute pentru a fi încălcate și că nimic nu contează mai mult decât să te simți fericit. Acest desert l-am conceput în urmă cu ceva ani într-un moment de “inspirație” și de atunci îl servim în toate formele și cu toate aromele care ne fac poftă: cu ciocolată neagră sau cu ciocolată albă, cu mentă, zmeură, portocale sau cafea. Este un desert pe care-l pregătesc de cu seară pentru a fi gata a doua zi. Este o cremă-spumă de ciocolată, care cu puțin efort (financiar) poate deveni chiar unul dintre  acele deserturi care nu știrbesc cu nimic exigențele a ceea ce aș putea numi un “desert Montignac”. Așa că toată această lungă introducere, nu  a avut de fapt ca scop decât dorința de a vă împărtăși această rețetă pentru un desert destul de ușor de pregătit dar care poate satisface pe deplin un iubitor al deserturilor “aerate”, și care ținut la congelator se poate transforma ușor într-un parfe de înghețată, așa cum întâlneam copii fiind, pe plajă la Mamaia, în minunatele noastre vacanțele de vară.

         Și pentru că tot a venit vorba de înghețată, de fericire, de reguli și de vinovăție, înainte de rețetă, nu pot să mă abțin să nu redau mai jos un fragment dintr-un interviu pe care din vârful muntelui Metamucil din Herralayas,  Swami Digestananda, supranumit și “Guru al intestinelor” l-a acordat lui Steve Meyerowitz, el însuși fiind cunoscut la rândul lui ca Sproutman– specialistul în germinare. Acest interviu l-a publicat în cartea sa  Combinarea alimentelor și digestia – 101 modalități de îmbunătățire a digestiei:

Dragă Swami, spune-ne câte ceva despre dieta ta.

Am încercat toate dietele posibile. Am fost vegetarian mai bine de 90 de ani; am fost un împătimit al alimentelor crude timp de 40 de ani; am ales dieta macrobiotică timp de 25 de ani și am fost fructarian 12 ani. Pe durata șederii mele în Statele Unite , am devenit un consumator de înghețată.

Ai mâncat înghețată?

Da. Vezi tu, înghețata este un aliment fericit. Oamenii îl consumă deoarece îi face să se simtă bine. Câteodată nu se simt atât de bine, dacă mănâncă prea multă sau dacă sunt alergici, dar, în general, înghețata face lumea fericită. De vreme ce eu încerc să-i învăț pe oamni să-și găsească bucuria interioară, am căutat să aflu secretele acestui miracol lăptos. De ce îi face pe atât de mulți oameni fericiți? Să fie vorba de vitamine speciale? Sau de culori deosebite? Să fie hormonii proveniți de vaca sfântă?

Ce ai învățat?

Înainte de toate am învățat că sunt foarte multe tipuri de înghețată. Și nu mă refer doar la culori și arome, ci la conceptul de bază sau scopul lui. Am aflat că, dacă vrei să urmezi o dietă pe bază de înghețată, trebuie să locuiești în America, de preferință la Disneyland. Aici în Tibet, avem două arome de înghețată, de lapte de vacă și de lapte de capră. Dar în America există Baskin – Robbins. Apoi, aș merge să mănânc la Ben & Jerry’s. Asta a fost o experiență cu totul deosebită. Acolo am aflat de pădurea tropicală, de comerțul din lumea a treia și de Vermont, toate acestea datorită înghețatei. Doar în America înghețata este un aliment complet. Poți avea sandvișuri de înghețată, prăjituri cu înghețată, înghețată cu nuci, M&M și iaurt înghețat. Știam că am încălcat dieta, dar măcar totul era vegetarian.

Înghețata te-a făcut fericit?

Da, pe lângă câteva indigestii. Înghețata pare să aibă capacitatea de a te “gâdila” pe dinăuntru. Dar nu are nimic de-a face cu ingredientele. Consider că înghețata îți aduce o altă stare de spririt. Când mănânci înghețată, simți că primești o tratație. în realitate înghețata nu are putere de la sine. Nu este nici bună, nici rea.  Alimentele, în general, nu au moralitate. Batoanele de ciocolată nu îți distrug dinții de la sine. Sistemul tău de credințe este cel care determină dacă aceste alimente sunt bune sau rele. Tocmai de aceea am experimentat cu înghețața. Dacă aș fi fost învățat de mic copil că înghețata este baza dietei mele, atunci nu ar fi avut o semnificație deosebită. Ar fi fost doar mâncare obișnuită, iar eu aș fi căutat un alt aliment care să mă facă să mă “simt” fericit. Așadar, după ce am urmat această dietă timp de 6 luni, înghețata a devenit un aliment oarecare.

Ce ai mâncat după dieta cu înghețată?

Nimic. Am ținut post doi ani.

Ce alimente te fac fericit?

Iată ce am învățat în urma dietei cu înghețată: fericirea nu este o funcție a alimentației. Fericirea este o hrană interioară. Nu cina te face fericit, ci invers: tu aduci fericirea la masă. Totuși, relația pe care o ai cu mâncarea poate susține sau perturba starea emoțională. Dacă ești liniștit când începi să mănânci, iar mâncarea îți provoacă indigestie, înseamnă că ai tulburat acea pace – fericirea ta. Mâncarea nu creează fericire, dar o poate tulbura sau menține. De aceea trebuie să alegem cu atenție ceea ce introducem în corpurile noastre și, de asemenea, să fim atenți la maniera în care o facem. Dacă mâncăm prea repede, transformăm în toxine cele mai sănătoase și mai hrănitoare alimente. A mânca atunci când nu îți este foame e totuna cu a te forța să conduci mașina când ești foarte obosit. Tristețea din timpul mesei vă prelungește depresia, nu viața. Alegeți o dietă care să vă susțină atât corpul cât și starea de fericire.

Să vă bucurați de actul de a mânca este la fel de împortant ca alegerea mâncării. Dacă vă bucurați de masă, veți asimila vitaminele și vă veți întări sistemul imunitar. Oamenii de știință încearcă să ne convingă de faptul că sistemul imunitar este susținut în întregime de nutriție. Dar nu este așa. De fapt, acesta este hrănit de energii pozitive. În cei doi ani de post nu am avut surse externe de hrană. Cu toate acestea, sistemul meu imunitar era mai puternic ca niciodată. Bineînțeles, mâncarea contribuie cu nutrienții săi, dar bucuria hranei și sentimentele pozitive din jurul acesteia sunt cele care transmit cel mai puternic mesaj către centrul de imunitate și către starea voastră generală de sănătate.

finish

          Dacă în Tibet, Digestananda nu a cunoscut decât înghețata cu aromă de lapte de capră sau de vacă, în Thailanda,în India, în China și chiar în Las Vegas, aceasta se poate prepara într-un mod inedit, din toate fructele, cu toate aromele disponibile și cu toate ingredientele la vedere. Metoda este preluată  se pare și de către  gelateriile moderne, dar nu prea se știe ce picură ei din toate sticluțele și bidonașele pe care le folosesc. Oricum este mult mai incitant să-ți aștepți înghețata în stradă, fără prea multe ifose, decât să stai cuminte într-o gelaterie curată ca o farmacie pentru a te răsfăța cu o pseudo-chimico-înghețată foarte frumos decorată.

      Pentru aceia dintre noi care n-au avut încă experiența unei astfel de înghețate, mai jos, pe viu, atât cât să ne facă curioși, cum se prepară ea în stradă:

În India…

…sau în China

Și acum, umila, draga….

Spuma mea cu ciocolată:

  • 400 g ciocolată neagră 75% cacao simplă, cu mentă, cu portocale, cu cafea, etc.
  • 10 g gelatină.
  • 4 ouă proaspete, de preferință de țară, din sursă cunoscută.
  • 400 ml frișcă din smântână  ( exclusă frișca vegetală).
  • zahăr pudră, sau fructoză, sau xilitol, după posibilități și după gust.
      De regulă cicolata, chiar neagră fiind, dacă are arome este și dulce. Poate fi aleasă o ciocolată neagră normală, cu zahăr, sau una dietetică, pentru a da acestui desert o notă mai sănătoasă.
           Se pregătește în felul următor:
       Se pun 50 ml de apă peste gelatină și se lasă deoparte.
   Se topește ciocolata împreună cu 200 ml apă fierbinte pe foc mic, până când este omogenizată complet. Dacă este folosită o ciocolată cu mai puțină cacao este necesar să fie pusă suplimentar cacao (1-2 linguri), pentru a da compoziției consistența necesară. Când ciocalata ajunge la punctul de fierbere, se oprește focul și se amestecă cu gălbenușurile și gelatina înmuiată. Se  amestecă rapid până la omogenizarea completă și se lasă deoparte.
     
   Separat:
– Se bat spumă cele 4 albușuri cu un praf de sare.
– Se bate frișca până devine pufoasă și fermă.
  Necesită câteva minute de mixat. Dacă sunteți obișnuiți cu frișca vegetală, există o diferență: frișca naturală se bate puțin mai greu, și este obligatoriu ca înainte să fie păstrată la frigider pentru a fi foarte rece. Dacă folosiți frișcă proaspătă, fără conservanți, este indicat ca zahărul pudră să fie pus spre sfârșit, când frișca începe să capete consistență. Dacă folosiți frișcă care  are conservanți, zahărul pudră poate fi pus încă de la început. În ambele situații trebuie avut grijă ca frișca să fie bătută exact atât cât trebuie, pentru a nu se separa zerul.Când stă fermă pe paletele mixerului este gata.
     Cu o lingură mare de salată sau o paletă, se amestecă treptat și ușor, prin răsturnare,  albușul bătut spumă cu ciocolata, chiar dacă mai este încă puțin călduță. După aceea, toată compoziția se amestecă cu frișca, tot ușor, prin răsturnare, până când este complet omogenă.. De aceea este necesar ca frișca să fie bătută de la început într-un vas mai mare.
      Cantitatea este suficientă pentru o formă de tort sau pentru o tavă de cozonac. Se întărește foarte bine, este pufoasă, și poate fi servită atât simplă, tăiată felii, cât și combinată în diverse moduri: cu fructe, sos de fructe, înghețată,etc. Nouă ne place însă cel mai mult simplă, pentru că poate fi simțită foarte bine aroma. De asemenea, poate fi pusă de la început în cupe sau poate fi pusă peste un blat în cazul în care doriți s-o folosiți pentru a aranja un tort.
În situația în care nu o aranjați în cupe este necesar să îmbrăcați forma în folie alimentară pentru a o putea răsturna atunci când este gata. Acest lucru este obligatoriu dacă forma este din teflon, pentru că acolo unde spuma intră în contact cu forma, oxidează.
Cam asta e tot. În cazul în care vă încumetați, sper să vă iasă și să vă bucurați de ea!
finish
 

 

Mic dejun cu Socrate: Mersul la slujbă

socrate mic dejun     
        După ce ne-am trezit zâmbind cu bunăvoință unei noi dimineți din viața noastră, care înseamnă deopotrivă înviere și renaștere în sens filozofic, după ce ne-am curățat trupurile în semn de purificare și le-am îmbrăcat cuviincios ca o acceptare a renunțării la inocență, pornim cu pași siguri și sprinteni spre slujbă, acel spațiu în care ne afirmăm zilnic hotărârea nestrămutată de a deveni cei ce suntem, sau cei ce credem că putem deveni. Cu metroul, autobuzul, bicicleta, sau pe jos, fie că traversăm un oraș, un parc, sau numai un pod, drumul până la locul de muncă este o adevărată aventură.
        T.S. Eliot a comparat intrarea în metroul londonez cu o coborâre în cercurile infernului, în “lumea singurătății veșnice”. La fel ca metrourile de pretutindeni, și cel din capitala britanică este o lume sărăcită din punct de vedere spiritual, unde mulți oameni se află laolaltă fără ca între ei să existe un contact autentic, unde se aude o “ciripeală” permanentă care nu generează nici un sens, unde graba generală nu face decât să amâne tihna de care sufletul tău are nevoie pentru a înflori.
            Motiv pentru care în anul 2012, au fost inițiate la nivelul capitalelor europene acțiuni de “spiritualizare” a acestor spații subterane, în care lumina zilei nu poate pătrunde niciodată, iar lumina spiritului nu se poate face simțită decât atunci când fiecare dintre cei care coboară în întuneric, își aprind candela cu lumina propriei ființe.
“Opera înseamnă în primul rând Muzică, Emoție Pură, pe care o înțelegi chiar dacă nu înțelegi cuvintele sau nu știi povestea din spate.”

           Ce-i drept, sunt multe alte locuri în lume în care metroul nu apare așa hidos.

Poate fi vorba despre metroul japonez, mobilat de Ikea,

1 2

sau,

poate fi vorba despre metroul din Dubai, orașul superlativelor, în care metroul nu face decât să confirme această reputație. Inaugurat în 2009, a necesitat o investiție de 7,6 miliarde de dolari, oficialii afirmând că este timpul ca transportul în comun să devină unul care să ofere și lux călătorilor:

     De acord, s-ar putea ca drumul tău spre muncă să nu mai fie chiar atât de dezolant – unele navete presupun doar o plimbare peste un pod sau mersul cu bicicleta prin parc. Iar pentru numărul tot mai mare de oameni care lucrează de acasă, nu există nici un fel de navetă, doar pașii înăbușiți de papucii moi, din bucătărie către birou, după terminarea micului dejun. De fapt acești “telenavetiști”  se plâng uneori că le lipsește drumul spre muncă – nu doar pentru că, stând acasă , dezvoltă unele forme de claustrofobie, ci și pentru că deplasarea are darul de a legitima munca pe care o fac și de a-i da aparența “conformității”. De asemenea timpul petrecut pe drum creează și o graniță între acasă și locul de muncă, graniță după care cel care lucrează de acasă, nevoit să-i deschidă ușa celui venit să-i verifice contorul sau să-i roage pe copii să facă liniște, ajunge uneori să tânjească.      Dar pentru mulți dintre cei care se deplasează la locul de muncă, naveta de dimineață e o adevărată corvoadă. Încă și mai rău este faptul că ea se înscrie într-un spectru de nefericiri mai larg – eternul și aparent absurdul ciclu al navetei, muncii și dormitului, în care fiecare dintre noi intră aproape pe nesimțite. Nu întâmplător faptul de a fi navetist ne evocă imaginea unui hamster alergând în rotița lui sau a unui șobolan prins în capcană: concentrându-ne asupra destinației, ne pierdem din vedere destinul. Există deci vreo modalitate de evadare? 
       
      Un hamster a ajuns şoferul unui camion de 15 tone, după ce compania Volvo a filmat una dintre cele mai interesante reclame ale sale. Astfel, volanul camionului a fost transformat într-o roată pentru rozătoare, iar hamsterul a condus maşina de mare tonaj pe pantele abrupte ale unui drum din Spania, în timp ce era ademenit cu un morcov să aleagă direcţia potrivită.
       În acest mod, hamsterul pe nume Charlie a ajuns vedetă pe internet, în timp ce compania producătoare de camione a demonstrat cu câtă uşurinţă se poate conduce ultima lor maşină care foloşeşte un motor electric pentru a înlocui forţa brută de care avea nevoie până în prezent şoferul. ( sursa: www.ziarulevenimentul.ro)
        Revenim la răspunsul filosofului, inspirați fiind acum de hamsterul care a dovedit ce poate face atunci când are în față un morcov dulce, chiar dacă pare a se învârti la nesfârșit în rotița lui:
Răspunsul este afirmativ, dar numai dacă reușim să ne dezvățăm de ceea ce Nietzsche – el e individul cu mustață stufoasă și cu privire intensă care stă în fața ta în metrou – a numit “doctrina celor două lumi”, adică tendința de a inventa o lume ideală pentru a scăpa din cea în care trăim acum. În timp ce existența noastră se aseamănă cu timpul repetat la nesfârșit din “Ziua cârtiței”, ne imaginăm că am putea să renunțăm la tot și să ne cumpărăm o podgorie în Toscana; înghesuiți ca niște sardine în vagonul metroului, ne închipuim că navigăm în jurul Insulelor Maldive. Poate că aceste fantezii ne oferă mângâiere, dar ajungem să le inventăm, spune Nietzsche, doar pentru că am putea să acceptăm faptul că existența noastră se rezumă la ceea ce este deja; și, odată inventate, facem prea puțin pentru a le vedea transpuse în realitate. De aici rezultă că fanteziile noastre sunt un semn de slăbiciune, ceea ce îl face pe Nietzsche, să răspundă printr-o provocare aparent simplă, dar nu chiar atât de ușor de pus în practică: transformă-ți idealul în realitate sau – și asta ar fi poate de preferat – transformă-ți realitatea în ideal. Pentru a reuși asta, Nietzsche ți-ar cere să-ți imaginezi că viața ta s-ar repeta în cel mai mic detaliu – inclusiv această chinuitoare călătorie cu metroul – și să vezi cât din ceea ce presupune ea ai putea să suporți. Te-ar lăsa în pace doar când ai ajunge să retrăiești bucuros fiecare clipă – când cele două lumi ar ajunge să se suprapună. Presupunând că, în această lume unică, nou integrată, nu ai renunțat la slujbă, drumul tău spre muncă ar deveni o bucurie.
3
      A ajunge în acest punct, înseamnă să te desparți, împreună cu Nietzsche, de ceea ce el numește “turma” –  de cei care călătoresc în “vagoanele pentru vite”, așa cum este numită uneori clasa “economic” printre clienții companiilor aeriene – și să te alături ligii “supraoamenilor”, elita constituită din cei care își urmăresc nu doar destinația, ci și destinul, devenind propriii lor stăpâni. Apartenența la acest club aduce cu sine două beneficii. Mai întâi, a renunța la fantezia unei alte lumi înseamnă că suntem mai predispuși să investim în cea reală: vei trăi în prezent în loc să proiectezi un paradis care te-ar salva de tine însuți; nu există mijloc mai bun care să te oblige să îmbrățișezi realitatea în toată goliciunea ei revigorantă decât să ți se ia cârja idealului. Nu doar că vei vedea lucrurile așa cum sunt, lipsite de orice podoabă ( însă, prin asta, cu atât mai intense), dar nici nu vei mai fi intimidat de un ideal căruia te-ai simți obligat să i te conformezi – iar aceasta reprezintă al doilea avantaj. Tocmai pentru că e un ideal, idealul este investit cu autoritatea de a prescrie modul în care ar trebui să arate lucrurile; De aici rezultă că, odată scăpat de bolta pe care o înalță deasupra ta, vei fi liber să devi tu însuți, în tot ceea ce înseamnă individualitatea ta neconformistă – neuniformă, singulară, năzuroasă, rebelă, excentrică, îndrăzneață, neortodoxă și originală. De aceea abandonarea idealului poate să fie un preț ce merită plătit.

    Deci, iată-ne ajunși: am trecut prin lumea infernală a metroului, pe deplin conștienți că este, ca și noi, nu tocmai ideală; suntem în bună măsură convinși că am rămas aceeași persoană care a închis ușa de la intrare în urmă cu o oră; și am reușit, cu greu, să rezistăm impulsului de a-i strânge de gât pe ceilalți pasageri. În ciuda tuturor problemelor, am ajuns, iar acum clădirea biroului, laboratorului, fabricii, spitalului, școlii sau stadionului se profilează amenințătoare în fața noastră. Întrebarea care se naște acum e pentru ce facem toate acestea.

socrate mic dejun


Fragment  din cartea ” Mic dejun cu Socrate”, de Robert Rouland Smith, Editura Litera, București 2013-pp.35-43.