Curs de miracole: Cap.23- Războiul cu tine însuți

războiul cu tine 1

Introducere.

*

” Nu vezi că opusul fragilității și al slăbiciunii e nepăcătoșenia?”

*

      Când faci paradă de putere ca să ataci, te arăți de fapt slab. Atâta vreme cât ataci înseamnă că ți-ai creat un dușman, imaginar bineînțeles, căci dușmanul e numai în mintea ta, și asta pentru că ai judecat. Gândește-te însă că în fiecare făptură e Dumnezeu. În fiecare frate al tău stă ascunsă fața lui Hristos. El poate nu știe, dar tu, acum, ar trebui deja să știi, și ai putea să îți asumi viziunea lui Hristos. Ai învățat că fiecare frate al tău este în esența lui exact așa cum l-a creat Dumnezeu – nepăcătos – și așa va fi până se va întoarce Acasă. Faptul că el nu știe acest lucru, că se confundă cu eul și cu trupul său, nu înseamnă că-ți dă ție dreptul să-l judeci. “Va mai rătăci prin vise” o vreme, dar până la urmă va găsi drumul –  atunci când mintea lui va fi pregătită pentru asta. Așadar să nu vezi nicăieri un dușman pe care crezi că ești îndreptățit să-l ataci, căci îl ataci pe Însuși Dumnezeu și te ataci pe tine ca parte a Lui.

Nou!

      Pornit pe drumul adevărului, s-ar putea să fii tentat să te lupți cu orice crezi tu că ar putea duce la păcat, ar putea să îți facă rău, și ar putea să îți devină dușman. Te lupți crezând că vei învinge, doar pentru a vedea că nu se schimbă nimic, și atunci vei ataca din nou. Îți mai amintești că atacul înseamnă frică, iar unde e frică nu e iubire?

Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.

Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?

Nu lăsa micile elemente inoportune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.

Nimic din ce te înconjoară  nu poate să nu fie parte a ta. Privește totul cu iubire și vezi lumina Cerului în toate. Așa vei ajunge să înțelegi tot ce ți-e dat.

Convingerile ireconcibiabile.

Nou!

     Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniștită, nu într-una ce se războiește cu ea însăși. Războiul se duce între eul tău și Sinele tău  dumnezeiesc, între tine și Dumnezeu. De fapt, nu e un război, ci convingere nebunească că Voia lui Dumnezeu poate fi răsturnată. E convingerea că tu poți controla totul, e rezistența pe care o opui în fața adevărului neînțeles. E indisponibilitatea de a-ți lăsa mintea egotică să se unească cu Mintea lui Dumnezeu și de a-i atribui Spiritului Sfânt rolul de Călăuză a vieții tale. E frica de a renunța la “eu”.

Războiul e condiția în care frica se naște, crește și caută să domine.

Pacea e starea în care iubirea stă și caută să se împărtășească.

Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.

Amintirea Tatălui e uitată în viața trupului și, dacă crezi că ești un trup, vei crede că ai dat-o uitării.

Îți vei aminti ce cunoști când vei învăța că nu poți fi într-o stare de conflict. Nu există învingător, și nici victorie. Adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins și liniștit în pacea lui Dumnezeu. Ce îți vei aminti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu.

Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu.

      Conflictul nu se poate naște decât între două puteri, considerate a fi separate. Dar, din perspectiva unității, tu ești lumea, și lumea e în tine, tu ești cuprins de Dumnezeu, iar Dumnezeu este în tine. Atunci, e cu neputință să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Conflictul este de fapt, în interior.

*

De ce ți-ai umple lumea de conflicte cu tine însuți?

Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii.

*

Legile haosului.

Nou!

Legile haosului nu pot fi înțelese pentru că depășesc sfera rațiunii, dar pot fi aduse la lumină.

PRIMA LEGE A HAOSULUI spune că adevărul e altul pentru fiecare. Cum ar putea fi altfel pentru aceia care se cred separați unul de altul și care nu pot vedea că adevărul este unul singur și nu are opus? Adevărul ESTE și atât. Nu poate fi interpretat și nici fragmentat. El nu poate fi înțeles cu mintea egotică, scindată din Mintea Universală, pentru că nu poate avea privirea de ansamblu. De aceea fiecare își stabilește propriul set de valori pe care le consideră adevărate și care în mod cert nu corespund integral cu valorile altuia.

A DOUA LEGE A HAOSULUI cere ca greșelile să impună pedeapsă, nu corecție.

Acest lucru transformă o greșeală ce poate fi corectată, într-un păcat a cărui “izbăvire” se poate face numai prin pedeapsă, suferință și în final moarte, căci numai prin distrugere poți fi scos în afara corecției și a iertării. Prin moartea trupului, separat de Creator și de toată Creația, cu o sumedenie de păcate asumate, te aștepți acum să fi judecat și condamnat de Cel pe care L-ai respins, și de care te-ai separat. N-ai înțeles că prin asumarea greșelilor, scoaterea lor la lumină și corectarea lor aplicând legile fundamentale ale creației, poți scăpa definitiv de ele, și poți reface legătura cu Sursa ta eternă. În acest fel se naște cea de-a treia lege a haosului.

A TREIA LEGE A HAOSULUI este frica de Dumnezeu.

Frica înseamnă atac, și este o consecință firească a lipsei de iubire. Ai înlocuit Iubirea cu frica și atacul, greșeala cu păcatul, și iubirea de Dumnezeu cu Frica de Dumnezeu. Păcatul se naște din atac și distrugere, provocând suferință și moarte, și atentează în final la însăși integritatea Creației. Iubirea însă crează, și extinde Creația lui Dumnezeu. Aceasta este legea “Împărăției”. Asumându-ți păcatul ești conștient cumva că a încalci această lege, și îți este frică de pedeapsa divină, considerându-l pe Dumnezeu “dușmanul” și “judecătorul” tău.

Conflictul devine acum inevitabil, iar mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit dușmanul tău.

Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare. Ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea El. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului.

A PATRA LEGE A HAOSULUI spune că paguba altuia este câștigul tău. Nu recunoști astfel că nu poți lua decât de la tine însuți. Un aspect al acestei legi, mai puțin evident în lumea materială, este proiectarea vinovăției în afară.

Aşa îşi declară „nevinovăţia” cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.

A CINCEA LEGE A HAOSULUI spune că există un substitut pentru iubire: mântuirea.

 

A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită”, la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi” de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.

Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor” un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă” la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea.

Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.

      Cauți mântuirea fără să știi cum s-o găsești. Gândești că tu nu greșești și de aceea proiectezi vinovăția în afară. Când îl judeci și-l condamni pe celălalt găsindu-l vinovat, tu te declari nevinovat, iar dacă ești nevinovat, te-ai mântuit. Ataci așadar, pentru a-ți “însuși” de la celălalt mântuirea.

      Ai uitat oare că singurele instrumente prin care se obține mântuirea sunt iertarea și iubirea necondiționată? Nu prin judecare și atac te mântuiești, ci prin iubire și iertare. Mântuirea nu este un substitut al iubirii ci un efect al ei.

***

Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea” ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid.

O asemenea inversare, complet sucită – în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare – e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii.

Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul.

Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Nu te lăsa amăgit de forma atacului! Nu poți urmări să faci rău și să te mântuiești pe tine. Să nu te lași amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare.

Tu susţii sus şi tare – şi socoteşti că e adevărat – că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?

Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.

Legile haosului guvernează toate iluziile. Dar fiecare dintre ele se bazează pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. Lipsa credinței în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.

Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.

Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.

Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Mântuire fără compromis.

Nou!

      Uneori nu recunoști formele pe care le poate lua atacul, așa că nu recunoști nici sursa durerii întotdeauna. Atacul este la fel de distructiv, indiferent de forma pe care o îmbracă, singura sa țintă fiind să “ucidă”.

Oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?

      Să faci un compromis înseamnă să accepți doar o parte din ce dorești, iar la restul să renunți. Mântuirea nu cunoaște compromis. Ea ori este deplină, ori nu este deloc. Compromisul cu privire la mântuire constă în convingerea că poți iubi un pic, dar poți în același timp să și ataci un pic. Nu ești convins că mântuirea este posibilă cu adevărat.

 

Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea.

Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor?

Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Deasupra câmpului de luptă.

Nou!

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. (…) Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac.

Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dacă ar fi adevărate amândouă, ele ar trebui să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere? Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup.

Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. (…) Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.

Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor.

Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele; simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine. Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El.

Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles. Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.

Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?

Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă. Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.


Curs de miracole: Cap.22: Mântuirea și relația sfântă.

prietenie

Mântuirea e o promisiune, făcută de Dumnezeu, că vei găsi cum să ajungi la El în cele din urmă. Nu poate să nu fie îndeplinită. Ea garantează că timpul va avea un sfârșit. Cuvântul lui Dumnezeu e dat fiecărei minți care consideră că are gânduri separate, și va înlocui aceste gânduri de conflict, cu Gândul păcii.

Introducere.

Să ne amintim!

      Aflam din lecțiile trecute că în Cer nu intrăm decât doi câte doi. Trăim și evoluăm pe baza relațiilor, de orice fel ar fi ele. Într-o relație intră doi: la prima vedere, “eu” și “tu”, în realitate “noi”. Credința în separare și în păcat ne ține departe de Cer. Cele două entități ce se cred separate, “eu” și “tu”, nu pot vedea păcatul deodată, pentru că fiecare îl vede în celălalt. Este o percepție strict individuală. Fiecare pare să facă greșeli pe care celălat nu le poate înțelege.    Păcatul pare real numai în separare, căci dacă ne-am simți uniți, așa cum și suntem de fapt, unde-ar mai fi păcatul? Numai cei singuri și însingurați, care își consideră frații diferiți de ei înșiși au nevoie de păcat.

       O relație nesfântă se bazează pe diferențe. Fiecare crede că celălalt îi poate da ce nu are el. Stau împreună până ce cred că nu mai e nimic de luat și apoi trec mai departe, “și hoinăresc așa, printr-o lume de străini, diferiți de ei; trăind cu trupurile lor, poate sub un acoperiș comun, care nu îl adăpostește pe nicicare; în aceeași încăpere, și totuși fiecare în lumea lui“.

      O relație sfântă este o relație în care fiecare s-a uitat înăuntru și a văzut că este complet. Acceptându-și desăvârșirea, este fericit să se unească cu cineva la fel de conștient de propria-i desăvârșire. Ei nu văd nicio diferență între sinele lor, căci diferențele țin doar de trup. Într-o relație sfântă se trece de la credința în separare și diferențe, la credința în identitate și unitate. Într-o relație sfântă, apelând la rațiune, vederea se transformă în viziune.

– Osho: Iubire și singurătate –

      Urmează mai jos o porțiune de text –Mesajul relației sfinte– care pune la încercare puterea noastră de pătrundere a abstractului, căci mintea noastră este abstractă, gândirea este abstractă, întreg textul din acest curs este abstract. Este poate o încercare de a ne antrena în vederea trecerii de la gândirea lineară la cea nonlineară, căci…

Dintre toate mesajele pe care le-ai primit şi nu le-ai înţeles, doar cursul acesta e accesibil înţelegerii tale şi poate fi înţeles. Asta e limba ta. Nu o înţelegi încă doar din cauză că întreaga ta comunicare este ca a unui nou-născut. Sunetele scoase de un nou-născut şi cele pe care le aude sunt cât se poate de nesigure, însemnând pentru el diferite lucruri la momente diferite. Nici ce aude, nici ce vede nu e stabil deocamdată. Dar ce aude şi nu înţelege va fi limba lui maternă, prin care va ajunge să comunice cu cei din jur, şi ei cu el. Iar ciudatele fiinţe mişcătoare ce le vede în jur vor deveni mângâietorii lui, şi îşi va recunoaşte casa şi îi va vedea cu el acolo.

 

Mesajul relației sfinte.

Să ne amintim!

Lasă raţiunea să mai facă un pas. Dacă îl ataci pe cel pe care Dumnezeu vrea să îl vindece şi îl urăşti pe cel pe care îl iubeşte El, tu şi Creatorul tău aveţi o voie diferită. Dar, dacă tu eşti Voia Lui, trebuie să crezi atunci că tu nu eşti tu însuţi. (…)De unde, te întrebi, îţi vine neliniştea ciudată, senzaţia că eşti deconectat şi frica obsesivă că îţi lipseşte orice înţeles? E ca şi cum ai nimerit aici din întâmplare, fără alt plan decât să o întinzi de-aici, căci numai asta pare cert.

Raţiunea ţi-ar spune că lumea pe care o vezi cu ochi care nu sunt ai tăi trebuie să nu aibă sens pentru tine. Cui să îşi returneze mesajele o asemenea vedere? Sigur nu ţie, al cărui văz e total independent de ochii ce văd lumea. Dacă nu e viziunea ta, ce poate să îţi arate ţie? Creierul nu poate interpreta ce vede viziunea ta. Asta, tu ai înţelege. Creierul interpretează pentru trup, din care face parte. Dar nu poţi înţelege ce îţi spune. Şi totuşi, l-ai ascultat şi îl asculţi. Şi ai tot încercat din greu să îi înţelegi mesajele.

Nu ai primit niciun mesaj pe care să îl înţelegi. Căci ai ascultat ce nu poate comunica. Gândeşte-te atunci ce se întâmplă. Negând ce eşti şi crezând cu fermitate că eşti altceva, acest „altceva” pe care l-ai făcut să fii devine văzul tău. Şi atunci acest „altceva” trebuie să fie cel ce vede şi, „altceva” fiind, aidoma neţie, îţi explică ţie ceea ce vede. Viziunea ta, fireşte, ar face asta să fie de prisos. Dar, dacă ochii îţi sunt închişi şi ai cerut acestui „altceva” să te ghideze, rugându-l să îţi explice lumea pe care o vede el, nu ai motiv să nu asculţi, şi nici să suspectezi că explicaţiile ce ţi le dă nu sunt adevărate. Raţiunea ţi-ar spune că nu pot fi adevărate pentru că nu le înţelegi. Dumnezeu nu are secrete. El nu te poartă printr-o lume de chin, aşteptând să îţi spună, la finele călătoriei, de ce ţi-a făcut una ca asta.

Ce poate fi secret de Voia lui Dumnezeu? Tu însă crezi că ai secrete. Ce pot fi secretele tale, dacă nu o altă „voie”, care e a ta, separat de-a Lui? Raţiunea ţi-ar spune că asta nu e un secret ce trebuie ascuns ca un păcat. Ci o greşeală! Nu îţi lăsa frica de păcat să o ferească de corecţie, căci atracţia vinovăţiei e numai frică. E singurul sentiment ce se opune iubirii, ducând mereu la vederea diferenţelor şi la pierderea identităţii. Iată singurul sentiment ce te ţine orb, dependent de sinele pe care crezi că l-ai făcut să te conducă prin lumea pe care a făcut-o pentru tine.

Vederea ţi s-a dat, odată cu tot ce poţi să înţelegi. Nu vei avea dificultăţi să înţelegi ce îţi spune această viziune, căci numai viziunea ta poate să îți transmită ce poți să vezi.

În fiecare relaţie sfântă, se renaşte capacitatea de-a comunica în loc de-a separa. Dar o relaţie sfântă – renăscută ea însăşi atât de recent dintr-o relaţie nesfântă, şi totuşi, mai străveche decât vechea iluzie pe care a înlocuit-o – e ca un nou-născut acum în propria-i renaştere. Şi totuşi, ţi se redă viziunea în acest prunc, şi el va vorbi limba pe care o poţi înţelege. Nu e crescut de acel „altceva” ce ai crezut că eşti. Nu i s-a dat acestuia, nici nu a fost primit decât de tine. Căci doi fraţi nu se pot uni decât prin Cristos, a Cărui viziune îi vede una.

Fii sigur că Dumnezeu nu Şi-a încredinţat Fiul cui nu merită. De unit, nu merită să se unească decât ce este parte a Lui. Şi nici nu e posibil să se unească ceva ce nu e parte a Lui. Celor ce se unesc trebuie să li se fi redat comunicarea, căci nu o pot face prin trupuri. Ce i-a unit atunci? Raţiunea îţi va spune că trebuie să se fi văzut unul pe altul printr-o viziune nu a trupului şi să fi comunicat într-o limbă pe care trupul nu o vorbeşte. Şi nu se poate să îi fi atras, uşor, ca să devină unul, imagini sau sunete înfricoşătoare. (…) În casa sfântă în care frica e fără putere, iubirea intră cu gratitudine, recunoscătoare că e una cu voi care v-aţi unit ca să o lăsaţi să intre. Cristos vine la ce e ca El: acelaşi, nu diferit. Căci e atras mereu de El Însuşi.

Cert e că cine e atras de Cristos e atras de Dumnezeu, după cum e cert că sunt atraşi Amândoi de fiece relaţie sfântă, casa pregătită pentru Ei când pământul se preface în Cer.

 

Nepăcătoșenia fratelui tău.

Iluzii, deziluzii, adevăr; Fericire versus bucurie.

Să ne amintim!

      Toată lumea eului e construită din iluzii. Toate obiectivele efemere, pe care le atingem sau nu, și pe care le înlocuim de îndată cu altele pe măsură ce le atingem, sunt iluzii. Ele mor doar pentru a renaște altele. Ele aduc fericire efemeră sau deziluzie și nefericire, după cum le-am dus sau nu la îndeplinire. Așa că viața eului în lumea timpului este o veșnică pendulare între iluzie și deziluzie. Ai spune că opusul iluziei este deziluzia, și în consecință, opusul fericirii este nefericirea. 

      Opusul iluziilor și al deziluziilor este însă numai adevărul, pentru că aduce bucurie, iar bucuria este veșnică. Fericirea este aparentă, nu are stabilitate și se poate oricând destrăma în tristețe. Bucuria lăuntrică nu se poate destrăma în tristețe, pentru că ce e veșnic nu poate muri, dar tristețea, efemeră fiind, se poate schimba în bucurie, pentru că timpul cedează în fața eternității.

      Așadar, rațiunea îți spune că singurul lucru pe care poți să-l faci pentru a scăpa de nefericire este să o recunoști și să o iei în direcția opusă: a adevărului.

Iată o fază decisivă a acestui curs, căci aici trebuie să se desăvârşească separarea ta de eu.

Trebuie să alegi acum între tine, cel adevărat, şi tine, cel din iluzie. Nu şi unul, şi altul, ci unul singur. Nu are rost să încerci să eviţi această singură decizie. Ea trebuie luată. Credinţa şi convingerea pot să se oprească indiferent de care parte, dar raţiunea îţi spune că nefericirea stă numai de o parte, şi bucuria, de cealaltă.

Nu îţi abandona fratele acum. Vă daţi unul altuia viaţă sau moarte; vă sunteţi mântuitor sau judecător, oferindu-vă reciproc refugiu sau condamnare. Acest curs va fi crezut în totalitate sau deloc. Căci este fie întru totul adevărat, fie întru totul fals, şi nu poate fi crezut doar parţial. Iar tu vei scăpa de nefericire în totalitate sau deloc. Raţiunea îţi va spune că nu există teren de mijloc, un loc în care să te poţi opri nesigur, aşteptând să alegi între bucuria Cerului şi nefericirea iadului. Până nu alegi Cerul, eşti în nefericire şi în iad.

Un mântuitor nu poate fi judecător, şi nici mila, condamnare. Iar viziunea nu poate să condamne, ci numai să binecuvânteze. Cel a Cărui funcţie este să mântuiască va mântui. Cum o va face îţi depăşeşte puterea de înţelegere, dar când, trebuie să fie alegerea ta. Căci tu ai făcut timpul, aşa că e la dispoziţia ta. Nu eşti un rob al timpului, după cum nu eşti nici rob al lumii pe care ai făcut-o.

Dincolo de trupul pe care l-ai pus între tine şi fratele tău, sclipind în lumina aurită care se răsfrânge până la el din cercul nesfârşit, strălucitor, care se extinde de-a pururi, stă relaţia ta sfântă, iubită de Dumnezeu Însuşi. Ce liniştit se odihneşte, în timp şi totuşi dincolo de el, nemuritoare şi totuşi pe pământ.

Tot ce trebuie să faci ca să rămâi, în linişte, cu Cristos, este să Îi împărtăşeşti viziunea. Viziunea Lui i se dă, repede şi bucuros, oricui este dispus să îşi vadă fratele lipsit de păcat. Cerul e casa purităţii desăvârşite, şi Dumnezeu l-a creat pentru tine. Priveşte-ţi fratele preasfânt, nepăcătos ca tine, şi lasă-l să te conducă acolo.

 

Rațiunea și formele greșelii.

Să ne amintim!

       Introducerea rațiunii în sistemul de gândire al eului marchează începutul destrămării lui. Rațiunea îți schimbă vederea trupului în viziunea minții superioare.

     Cu ajutorul rațiunii situațiile se “văd” altfel, se limpezesc, soluțiile sunt evidente.

      Rațiunea îți spune că poți învăța cursul acesta, și poți atinge pacea, dacă renunți la mofturile eului. Eul îți spune că nu te poți desprinde de lume și de sistemul ei de gândire.

      Cu ajutorul rațiunii îți poți vedea și accepta greșelile, și le poți lăsa să fie corectate. Eul îți spune că nu greșești, că celălalt e vinovat. El introduce mereu vinovăția în relații, și nu se lasă corectat, pentru că nu recunoaște greșeala. Așa face dintr-o simplă greșeală un păcat pe care îl proiectează în afară, iar acesta devine ” un bloc de granit, coborât ca o poartă grea, încuiată și fără cheie, de-a curmezișul drumului ce duce la pace”. Păcatele se nasc din greșeli ascunse, nerecunoscute și pe care nu le-ai oferit corecției.

      Tot ce poți să vezi cu ochii trupului și să judeci cu mintea eului este o greșeală, pentru că ce judecă eul tău este doar un fragment din întreg, distorsionat, și fără înțelesul întregului. Ochii trupului nu pot să vadă dincolo de formă, pentru că așa au fost făcuți, și de aceea nu pot vedea nici dincolo de greșeală. De aceea, zidul dintre tine și adevăr e complet adevărat.

       Greșelile pot lua forme diferite, și de aceea, pot să amăgească, și dacă forma li se poate schimba și sunt amăgitoare, nu pot fi reale. Așadar, tu care ai aflat că fiecare om este sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu, că nu e trup, ci spirit, că dincolo de eul lui trăiește lumina veșnică a lui Dumnezeu și inocența lui, nu lăsa felul în care-ți vezi fratele să fie blocat de faptul că îi percepi păcatul și trupul.

Rațiunea vede o relație sfântă drept ceea ce este: o stare mentală comună, în care și unul, și altul își oferă bucuroși greșelile să fie corectate, ca să fie vindecați voios amândoi, ca tot unitar.

Bifurcarea drumului.

Frumos!

Când ajungi la locul unde bifurcarea drumului e cât se poate de evidentă, nu poţi merge înainte. Trebuie să o iei fie într-o direcţie, fie într-alta. Căci acum, dacă mergi tot înainte, în direcţia în care ai mers înainte de-a ajunge la răscruce, nu vei ajunge nicăieri. Întregul scop al drumului parcurs până aici a fost acela de-a decide în ce direcţie să o iei acum. Cea care te-a adus aici nu mai contează. Nu îţi mai poate fi de folos. Niciunul dintre cei ce ajung până aici nu poate lua decizia greşită, deşi poate amâna, Şi nicio parte a călătoriei nu pare mai disperată şi mai inutilă decât cea în care stai unde se bifurcă drumul şi nu te hotărăşti în ce direcţie să mergi.

 Par grei doar primii câţiva paşi în direcţia cea bună, căci ai ales, deşi crezi că mai poţi să faci cale întoarsă, să o alegi pe cealaltă. Nu e aşa. O alegere făcută cu sprijinul puterii Cerului nu poate fi desfăcută. Ai hotărât încotro să o iei. Nu există ceva care să nu ţi se spună, dacă recunoşti asta.

Aşa că stai cu fratele tău aici, în locul acesta sfânt, în faţa vălului păcatului ce atârnă între voi şi faţa lui Cristos. Să se ridice! Ridică-l cu fratele tău, căci nu e decât un văl ce stă între voi. De unii singuri, fie tu, fie fratele tău îl veţi vedea ca un bloc solid de piatră, şi nu vă veţi da seama cât de subţire e voalul care vă separă acum. Dar e pe ducă în conştienţa ta, şi pacea a ajuns la tine chiar aici, în faţa vălului.

Gândeşte-te cât de frumoşi vă veţi părea unul altuia tu şi fratele tău! Cât de fericiţi veţi fi să fiţi împreună, după o călătorie atât de lungă şi de solitară, în care aţi mers de unii singuri. Porţile Cerului, acum deschise pentru voi, le veţi deschide acum celor trişti.

Fiece greşeală pe care o faceţi tu şi fratele tău, celălalt o va corecta cu blândeţe. Căci, în viziunea lui, frumuseţea ta e mântuirea lui, pe care o fereşte de rău. Iar tu vei fi ocrotitorul viguros al fratelui tău, ferindu-l de tot ce pare să se ridice între voi. Aşa veţi cutreiera lumea cu mine, al cărui mesaj nu s-a dat încă tuturor. Oferta lui Dumnezeu mai e deschisă, dar aşteaptă să fie acceptată.

Acest văl pe care tu şi fratele tău îl ridicaţi împreună deschide calea adevărului nu numai pentru voi doi.

Cât de uşor este să le oferi acest miracol tuturor! Niciunul dintre cei ce l-au primit pentru ei nu l-ar putea considera un lucru dificil.  Aceasta e funcţia unei relaţii sfinte: să primiţi împreună şi să daţi după cum aţi primit. Cât staţi în faţa vălului, vă pare dificil. Întinde-ţi însă mâna, unită cu a fratelui tău, şi atinge acest bloc atât de greu în aparenţă, şi vei învăţa cât de uşor îţi alunecă degetele prin nimic. Nu e un zid solid. Între tine şi fratele tău, şi Sinele sfânt pe care Îl împărtăşiţi, stă doar o iluzie.

 

Slăbiciune și defensivitate.

Nou!

      Orice situație conflictuală, orice atac, apărare sau tendința de a-ți judeca frații reprezintă din perspectiva acestui curs o iluzie. În “Manual pentru profesori” este numită chiar “magie”, pentru că respinge rațiunea, te aruncă în incertitudine  și încalcă crunt adevărul – Iubirea. Incertitudinea înseamnă îndoială de tine însuți. Iubirea însă aduce certitudine, liniște și pace. În Iubire nu poate ființa atacul pentru că în Iubire slăbiciunea nu există.

      Cum se depășesc iluziile? Nu prin forță sau mânie, și nici opunându-li-te în vreun fel. Numai în iluzii este nevoie de apărare din cauza slăbiciunii și a fricii.

Cât de slabă este frica; cât de mică şi de nesemnificativă! Ce neînsemnată e în faţa puterii liniştite a celor cărora li s-a alăturat iubirea! Iată-ţi „duşmanul”: un şoricel înspăimântat ce vrea să atace universul. Care sunt şansele să reuşească? Îţi poate fi greu să ignori imperceptibilele chiţcăituri care îi proclamă omnipotenţa şi vor să înăbuşească imnul de laudă închinat Creatorului său, pe care îl cântă veşnic, la unison, fiecare inimă din tot universul? Cine e mai puternic? Acest şoricel sau tot ce a creat Dumnezeu? 

De-ai recunoaşte cât de puţin stă între tine şi conştientizarea unităţii tale cu fratele tău! Nu te lăsa amăgit de iluziile mărimii şi grosimii, greutăţii, solidităţii şi trăiniciei temeliei pe care ţi le prezintă. Da, ochilor fizici li se pare un corp solid şi imens, neclintit ca un munte. Dar în tine e o Forţă la care nicio iluzie nu poate rezista.

Nu uita, când simţi că se stârneşte în tine nevoia de-a fi defensiv în legătură cu ceva, precis te-ai identificat cu o iluzie. Şi te simţi, de aceea, slab, pentru că eşti singur. Acesta e preţul tuturor iluziilor. Nu există una care să nu se bazeze pe convingerea că eşti separat.

 

Lumina relației sfinte.

 

“Vrei libertatea trupului sau a minții?”

Nou!

      Primul lucru pe care l-ai spune probabil este că le vrei pe amândouă. Află că nu se poate. Ori una, ori cealaltă. Atunci când alegi pe una dintre ele ca obiectiv, cealaltă devine mijlocul care te ajută să-l atingi. Astfel, vei avea libertatea trupului, sacrificând libertatea minții, sau vei avea libertatea minții, folosind trupul ca mijloc, pentru că așa după cum ai învățat deja, trupul este un instrument de învățare pentru minte.

     Pe măsură ce obiectivele sunt atinse, valoarea mijloacelor descrește până ce sunt eclipsate complet atunci când devin cu totul lipsite de funcție. Așa se face că atunci când te identifici cu trupul,  tot ce faci, faci pentru el, eclipsându-ți mintea, iar atunci când îți dorești libertatea  și vigoarea minții, nu te mai preocupă în mod deosebit trupul, pentru că nu te mai identifici cu el. Cu toate acestea, un trup viguros și sănătos este expresia unei minți vindecate.

Să ne amintim!

 Relația sfântă și separarea:

Dinaintea unei relaţii sfinte nu există păcat. Forma greşelii nu se mai vede, iar raţiunea, unită cu iubirea, priveşte liniştită toată confuzia, mulţumindu-se să remarce că: „A fost o greşeală”. Şi atunci aceeaşi Ispăşire pe care ai acceptat-o în relaţia ta corectează greşeala şi lasă în locul ei o parte din Cer.

Când îţi vei privi fratele cu o iertare deplină, din care nu excluzi nicio greşeală şi de care nu ascunzi nimic, ce eroare va putea să existe orişiunde pe care să nu o poţi trece cu vederea? Ce formă de suferinţă îţi va putea bloca vederea, împiedicându-te să vezi dincolo de ea? Şi ce iluzie vei putea să nu recunoşti ca o greşeală; o umbră prin care treci fără de spaimă?

Îţi vei vedea valoarea prin ochii fratelui tău, şi fiecare în parte va fi eliberat când îşi va vedea mântuitorul în locul atacatorului care a crezut că este. Prin această eliberare se eliberează lumea. Acesta este rolul tău în aducerea păcii. Căci ai întrebat ce funcţie ai aici şi ţi s-a răspuns. Nu căuta să o schimbi, nici să o înlocuieşti cu un alt obiectiv. Aceasta ţi s-a dat, şi numai aceasta. Accept-o pe aceasta şi îndeplineşte-o de bunăvoie, căci e la latitudinea Spiritului Sfânt ce face cu darurile pe care le dai fratelui tău, cui le oferă, unde şi când. El le va acorda acolo unde sunt primite şi bine-venite. Îl va folosi pe fiecare dintre ele în scopul păcii. Şi nu îi va scăpa nimănui niciun surâs, oricât de mic, şi nicio disponibilitate de-a trece peste cea mai minusculă greşeală.

Şi va adăuga la el toată puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu, să facă din fiece mic dar de iubire o sursă de vindecare pentru toţi. Fiece mic dar pe care i-l oferi fratelui tău face lumină în lume. Să nu te preocupe întunericul; mută-ţi privirea de la el la fratele tău. Şi lasă întunericul să fie împrăştiat de Cel Ce cunoaşte lumina şi o pune încetişor în fiece calm surâs de încredere şi credinţă cu care îţi binecuvântezi fratele.

De învăţarea ta depinde binele lumii. Şi numai aroganţa neagă puterea pe care o are voia ta.(…) Te vezi vulnerabil, plăpând şi uşor de distrus, în voia unor nenumăraţi atacatori, mai puternici decât tine. Să vedem fără ocolişuri cum a apărut greşeala aceasta, căci aici stă îngropată ancora grea ce pare să ţină pe loc frica de Dumnezeu.

 Cum poate Fiul lui Dumnezeu să fie slab, fragil şi lesne de distrus, dacă nu cumva e tot aşa şi Tatăl lui? Tu nu vezi că fiece păcat şi condamnare pe care le percepi şi le justifici sunt un atac la Tatăl tău. Tu nu vezi că asta e ce încerci să faci din cauza credinţei tale că Tatăl şi Fiul sunt separaţi. Şi trebuie să crezi că sunt separaţi, din cauza fricii. Căci pare mai nepericulos să îl ataci pe altul sau pe tine însuţi decât să ataci marele Creator al universului, a Cărui putere o cunoşti.

Dacă ai fi una cu Dumnezeu şi ai recunoaşte această unitate, ai ştii că puterea Lui e a ta. Singura situaţie în care s-ar putea justifica este aceea în care tu şi fratele tău aţi fi separaţi unul de altul, şi aţi fi separaţi cu toţii de Creatorul vostru. Căci numai atunci ar fi posibil să ataci o parte a creaţiei fără întreg, Fiul fără Tată; şi să îl ataci pe altul fără tine sau să îţi faci rău fără ca altul să simtă vreo durere. Şi convingerea aceasta o vrei. Dar în ce constă valoarea ei, dacă nu în dorinţa ta de-a ataca fără a te pune în pericol? Atacul nu e nici periculos, nici nepericulos. E imposibil. Căci universul este una.

Numai cei diferiţi pot ataca. Aşa conchizi că, din cauză că poţi să ataci, tu şi fratele tău precis sunteţi diferiţi. Spiritul Sfânt îţi explică însă altfel. Din cauză că tu şi fratele tău nu sunteţi diferiţi, nu poţi să ataci. Ambele poziţii sunt concluzii logice.

Singura întrebare la care trebuie să se răspundă pentru a decide care din ele trebuie să fie adevărată e dacă tu şi al tău frate sunteţi diferiţi. De pe poziţia înţelegerii tale, păreţi să fiţi şi, de aceea, poţi să ataci. Dintre alternative, aceasta pare mai firească şi mai aliniată la experienţa ta. De aceea, e necesar să ai alte experienţe, mai pe linia adevărului, pentru a te învăţa ce e firesc şi adevărat.

Aceasta e funcţia relaţiei tale sfinte. Căci ce gândeşte unul, celălalt va resimţi cu el odată. Poate să însemne altceva decât că mintea ta şi a fratelui tău sunt una? Nu privi cu frică acest fapt fericit şi nu te gândi că îţi pune în spinare o povară grea. Căci atunci când îl vei accepta cu bucurie, îţi vei da seama că relaţia ta e o reflecţie a unităţii dintre Creator şi Fiul Său. Între minţi ce se iubesc nu există separare.

 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.421-436.


Curs de Miracole-Exercițiul zilei( 61-65). Tu ești lumina lumii.

Lumina lumii în Filipine ( Reuters)

“Lumina lumii” în Filipine  (Reuters)

Poți fi cel mai bun fotograf din lume, dar, uneori, pentru a face imaginea memorabilă e necesar să fii la momentul potrivit, în locul potrivit

aici: http://diez.md/2014/05/01/foto-25-de-fotografii-incredibile-realizate-fara-photoshop-in-luna-aprilie

Tu eşti lumina lumii, dar nu o ştii, pentru că nu ai privit suficient de adânc în propria ta inimă. Opreşte-te o clipă şi priveşte. Opreşte-te o clipă, ca să găseşti lumina ce dansează în noaptea întunecată dinăuntru. Vezi acele culori intense ce străpung norii negri, mâinile de lumină care vor să atingă orizontul. Până când nu poţi vedea lumina lumii în tine însuţi, nu o poţi aduce lumii. (Paul Ferrini)

 

      După prima serie de lecții recapitulative (1-50), urmează o serie de exerciții care debutează cu cel de astăzi, și care se bazează pe acesta. Întrucât sunt înlănțuite, iar tehnicile decurg de asemenea în mod natural, de la unul la altul, am ales să le parcurg în avans pe primele cinci. Sigur că nu va fi realizat practic decât un exercițiu pe zi, dar nu strică o privire de ansamblu pentru a intui de unde plecăm și unde trebuie să ajungem. 

      Ideile care se succed pe parcursul acestor exerciții sunt:

  • Eu sunt lumina lumii.
  • Iertarea e funcția mea ca lumină a lumii.
  • Lumina lumii aduce pace fiecărei minți prin iertarea mea.
  • Să nu îmi uit funcția.
  • Singura mea funcție e cea pe care mi-a dat-o Dumnezeu – aici este explicat pentru prima oară detaliat cum trebuie organizată scurta perioadă de meditație.

          Dacă ar fi să-mi concep un text pe care să-l înțeleg și pe care să îl repet la sfârșitul  acestor cinci zile, acesta ar fi:

       Eu sunt lumina lumii, pentru că așa m-a creat Dumnezeu. Am rolul meu în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, așa cum au toți oamenii de pe acest pământ. Sunt instrumentul Lui. Voi împărtăși această lumină având grijă să iert. Atunci când atac, invoc slăbiciunea din mine,  iar când iert, invoc puterea lui Hristos din mine. Iertând aduc pace în mine și în cei din jurul meu – și voi fi fericită. În felul acesta mă voi mântui. Aceasta este misiunea mea pe pământ. Celelalte obiective mărunte, legate de viața trupului nu sunt importante. De aceea îmi voi aminti mereu că rolul meu pe pământ este să mă mântuiesc și să ajut cum pot la mântuirea lumii,  prin exemplul personal.

 

61: Eu sunt lumina lumii.

 

        Poate părea arogantă această idee, dat fiind faptul că am fost învățați că numai Mântuitorul nostru este Lumina Lumii. Cu toate acestea, dacă am înțeles că Iisus Hristos și-a asumat răspunderea pentru planul mânturii lumii, pe care îl conduce, și că fiecare dintre noi suntem chemați să luăm parte activă la această “acțiune”, având un rol clar și bine definit în acest plan, aroganța se va transforma firesc, în umilință. Pe de altă parte, dacă am înțeles că suntem cu toții Fii ai lui Dumnezeu, și că purtăm în noi scânteie divină, vom înțelege de asemenea că nu este vorba nici de aroganță, nici de mândrie. Este pur și simplu un adevăr pe care trebuie să-l rostim despre noi înșine, și trebuie să-l punem în valoare. Practic, în aceasta constă exercițiul 61: în a ne repeta această idee pe întreg parcursul zilei, în intervale scurte de 1-2 minute, atât cu ochii deschiși, cât și cu ochii închiși atunci când este posibil:

Eu sunt lumina lumii. E singura funcție pe care o am.

De aceea sunt aici.

Aceasta nu este …decât o simplă declarare a adevărului despre tine. Este opusul declarării mândriei, aroganței sau autoamăgirii.

Pentru eu, ideea de astăzi este chintesența  preamăririi de sine. Dar eul nu înțelege umilința, confundând-o cu înjosirea de sine. Umilința constă în acceptarea rolului pe care îl ai în mântuire și în nepreluarea altui rol. Nu dai dovadă de umilință insistând că nu poți să fii lumina lumii, dacă aceasta este funcția pe care ți-a desemnat-o Dumnezeu. 

Adevărata umilință cere să accepți ideea de astăzi pentru că tocmai Vocea lui Dumnezeu îți spune că e adevărată. Acesta e un prim pas în direcția acceptării adevăratei tale funcții pe pământ. E un pas uriaș în direcția preluării locului legitim pe care îl ai  în mântuire.

62. Iertarea e funcția mea ca lumină a lumii.

Cu ochii închiși, dacă se poate, ne vom spune astăzi, în intervale scurte și dese, ca și ieri,  începând dimineața și sfârșind seara, că :

Iertarea e funcția mea ca lumină a lumii.

Îmi voi îndeplini funcția ca să fiu fericit.

Atunci când atenția începe să o ia razna, vom repeta ideea și ne vom aminti că noi, ca lumină a lumii, avem funcția de a ierta, și vom ierta, pentru că vrem să fim fericiți. Gândurile care au legătură cu acest subiect vor fi lăsate să zburde libere, pentru că sunt benefice, iar inima noastră știe să le recunoască ca fiind benefice.

Iertarea ta este cea care va aduce lumea întunericului la lumină. (…) Iertarea este cea care demonstrează că tu ești lumina lumii. Prin iertarea ta, adevărul despre tine revine în memoria ta. De aceea în iertarea ta stă mântuirea ta. (…) Iată de ce toată iertarea este un dar pe care ți-l faci ție însuți. Scopul tău este să afli cine ești, deoarece ți-ai negat Identitatea atacând creația și Creatorul ei. Acum înveți cum să-ți amintești adevărul.

Amintește-ți că în fiecare atac îți invoci slăbiciunea, în timp ce, de fiecare dată când ierți, invoci puterea lui Cristos din tine. Și atunci, nu începi să înțelegi ce va face iertarea pentru tine? Ea va înlătura din mintea ta toată senzația de slăbiciune, încordare și oboseală. Îți va îndepărta toată frica, vinovăția și durerea. Te va lăsa să reconștientizezi invulnerabilitatea și puterea pe care Dumnezeu le-a dat Fiului Său. 

 

63: Lumina lumii aduce pace fiecărei minți prin iertarea mea.

 

Lumina lumii aduce pace fiecărei minți prin iertarea mea.

Eu sunt mijlocul desemnat de Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

Acestea sunt ideile pe care mi le voi repeta astăzi cât de des posibil chiar și cu ochii închiși, începând dimineața, și terminând seara.

Pe lângă treburile zilnice, care îmi pot provoca bătaie de cap ce-i drept, îmi voi aminti că adevăratul meu rol în această viață este să mă mântuiesc pe mine, și să ajut la mântuirea lumii. Pentru că eu fiind mântuit, răspândesc în jurul meu pace prin iertarea pe care mi-o acord și o acord tuturor ființelor din viața mea. Sunt un instrument prin care Dumnezeu mântuiește lumea. 

Cât de sfânt ești tu, care ai puterea să aduci pace fiecărei minți! (…) Ce rost ai putea să ai care să îți aducă o mai mare fericire? 

Cu o asemenea funcție, ești, într-adevăr lumina lumii. (…) Nu accepta în locul ei vreun rost banal sau vreo dorință neînsemnată, căci îți vei uita funcția  și îl vei lăsa pe Fiul lui Dumnezeu în iad. Nu ți se cere un lucru oarecare. Ți se cere să accepți mântuirea ca să o poți da la rândul tău. 

Nu trebuie scăpat niciun prilej de-a întări ideea de astăzi. Amintește-ți că Fiul lui Dumnezeu își așteaptă mântuirea de la tine. Și cine să fie Fiul Lui dacă nu Sinele tău?

64: Să nu îmi uit funcția.

Ideea de astăzi este doar un alt fel de a spune : ” Să nu cad în ispită”.

Numai mintea mea este cea care mă poate menține vigilent, mintea mea în curs de vindecare. Toată lumea fizică este făcută să mă depărtez în fiecare zi de rolul meu, și să mă abată din calea mântuirii.  Trupul meu este în vârtejul acestei lumi, iar ochii mei fizici văd numai această lume. Cu toate acestea nu pot uita ce-am învățat: că trupul meu nu este veșnic,  este distructibil , și nu reprezintă decât un mijloc de comunicare dintre mine și Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, atâta timp cât sunt în această lume. Lumea este un loc în care voi învăța să – mi iert ceea ce eu numesc păcatele mele. 

Am învățat deci, că sunt lumina lumii, nu cu aroganță, ci cu umilință, nu atribuindu-mi singur acest statut, ci înțelegând că Însuși Dumnezeu m-a creat așa, în esența mea. Sunt instrumentul lui Dumnezeu în desăvârșirea planului mântuirii lumii. Am învățat că singura funcție a mea ca lumină a lumii este să iert, iar acest lucru mă va face fericit, pentru că este calea către mântuire. Acest lucru va aduce pace în mintea mea și va revărsa pace în jurul meu. 

Vei fi fericit numai îndeplinind funcția pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Altă cale nu există. De aceea, de fiecare dată când alegi să îți îndeplinești sau nu funcția, alegi de fapt să fii sau să nu fii fericit.

Să ne amintim astăzi acest lucru. Să ni-l reamintim dimineața, din nou seara, și pe tot parcursul zilei. Pregătește-te dinainte pentru toate deciziile pe care le vei lua astăzi amintindu-ți că toate sunt de fapt foarte simple. Fiecare te va duce la fericire sau la nefericire. Să fie chiar atât de greu de luat o decizie atât de simplă? Nu te lăsa amăgit de forma deciziei.

Prin urmare, să exersăm astăzi gândurile următoare:

 

Să nu îmi uit funcția.

Să nu încerc să o înlocuiesc pe a lui Dumnezeu cu a mea.

Să iert și să fiu fericit.

Acestea sunt lucrurile pe care nu trebuie să le uit, și pe care le voi repeta astăzi, indiferent de ceea ce are de făcut trupul meu pe timpul zilei. 

Tehnica de astăzi:

  • Începând de dimineață și până seara vor fi intervale practice scurte, de câte un minut, în care îmi amintesc  toate aceste idei. Intervalele cu ochii deschiși alternează cu cele în care-mi țin ochii închiși. Voi repeta și mă voi gândi în liniște la ideile învățate. Privind apoi în jurul meu îmi voi spune:

Iată lumea pe care am funcția să o mântuiesc.

  • Este necesar un interval mai lung, de 10-15 minute în care vor fi repetate în liniște ideile învățate – un scurt program de meditație în care vor fi prezente numai acele gânduri legate de aceste idei, așa cum vin ele în minte.

 

65: Singura mea funcție e cea pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

 

Astăzi este zi de reafirmare a angajamentului total față de mântuire, ca unică funcție pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este încă o aprofundare a ideilor învățate în ultimele patru lecții. Este o descriere mai amănunțită a tehnicii  de meditație de cinsprezece minute prin care punem în practică aceste învățături.

Deplina acceptare a mântuirii ca singura ta funcție implică neapărat două faze: recunoașterea mântuirii ca funcția ta și renunțarea la toate celelalte obiective pe care ți le-ai inventat.  (…) Acesta e singurul mod în care îți poți găsi pacea minții.

Astăzi și în zilele care urmează, rezervă-ți între zece și cincisprezece minute pentru un interval practic mai susținut, în care încerci să înțelegi și să accepți ce înseamnă de fapt ideea zilei. Ideea de astăzi îți oferă posibilitatea să scapi de toate dificultățile pe care le percepi. Ea pune în mâinile tale cheia de la ușa păcii, pe care ți-ai închis-o singur. Îți dă răspuns la toate căutările pe care le-ai întreprins de la începuturile timpului încoace.

Încearcă, dacă poți, să efectuezi intervalele practice mai lungi aproximativ în același moment în fiecare zi. Și mai încearcă să stabilești momentul acesta dinainte, și să te ții apoi de el cât mai fidel posibil. Scopul acestui demers este acela de a-ți organiza ziua în așa fel  încât să îți rezervi timp atât pentru Dumnezeu cât și pentru toate scopurile și obiectivele mărunte pe care le vei urmări. Acest demers face parte din antrenamentul disciplinar cu bătaie lungă de care are nevoie mintea ta, ca Spiritul Sfânt să o poată folosi cu consecvență în scopul pe care îl împărtășește cu tine.

 

Concret: se repetă mai întâi ideea zilei. Cu ochii închiși apoi, se repetă încă o dată, și apoi se tece la observarea minții și a gândurilor care sunt generate, indiferent dacă sunt sau nu aferente ideii. Fiecare gând care bruiază ideea zilei va fi alungat folosind expresia:

Gândul acesta reflectă un obiectiv care mă împiedică să accept singura funcție pe care o am. (mântuirea, iertarea)

După ce gândurile parazite au dispărut, afirmăm că suntem dispuși să înlocuim cu adevărul toate atribuțiile iluzorii pe care ni le fabricăm, fie folosind afirmația de mai jos, fie una echivalentă, concepută de noi.

Pe această pagină curată mi se scrie adevărata funcție. (mântuirea, iertarea)

În restul timpului alocat meditației ne vom concentra asupra importanței pe care o are pentru noi această idee, întrucât putem rezolva odată pentru totdeauna conflictele. Ne concentrăm asupra măsurii în care ne dorim cu adevărat mântuirea în ciuda absurdelor idei contrare care ne urmăresc.

Pe perioada intervalelor scurte,  efectuate cel puțin odată pe oră, afirmăm decizia noastră de mântuire, în cazul în care cu adevărat am luat această decizie:

Singura mea funcție e cea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. ( mântuirea, iertarea)

Alta nu vreau și nici nu am.

Cu această idee ne desprindem complet de lumea aceasta, în care trăim fizic, în care muncim să ne întreținem trupurile –  dacă ar fi numai pentru asta!! -,  și în care trăim pe pilot automat conduși de ego.  Ciudată decizie pentru cineva care este ancorat în lumea  pământeană! Parcă-ți vine să te uiți înapoi, și să te gândești bine, dacă chiar vrei să dai drumul tuturor acestor misiuni și plăceri pe care ți le-ai inventat singur.  Poți trăi în această lume numai cu ideea mântuirii în suflet, fără să te izolezi? Ți-e frică să te transformi?  E o întrebare pe care eu mi-am pus-o și pentru care dincolo de răspunsul personal există și alte răspunsuri încurajatoare. Și unul dintre aceste răspunsuri va fi redat într-unul din articolele viitoare.

În încheiere, îmi trece din nou prin minte ceea ce spunea Osho cu privire la transformare:

Se prea poate ca în adâncul tău să nu dorești transformarea. Teama aceasta, teama de transformare e reală. (…) Teama de transformare este la fel ca teama de moarte. Este o moarte, pentru că vechiul pleacă lăsând loc nou-venitului în ființa ta. Tu, cel de dinainte, nu vei mai exista, ceva total nou se va naște din tine. (…) Cel nou nu poate fi continuarea celui vechi. Cel vechi este discontinuu. Cel vechi trebuie să dispară.

 

 finish


 

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de Miracole – Culegere de exerciții pentru studenți , pp.99-106 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

Observație: Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii, care depind de puterea mea de înțelegere și de nivelul de evoluție spirituală pe care îl am în acest moment. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, dar și pentru oricine este interesat de acest curs și poate găsi aici un ajutor sau un sprijin în descifrarea și înțelegerea lui. Mulțumesc!