Curs de miracole: Ex. 153-154

curs-text

153: În neapărarea mea stă siguranţa mea.

 

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate “darurile” pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate “darurile” ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze. Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o. Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei.  Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume?

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită – cu veşnicia.

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă? Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat.  Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor.

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele, puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa – nu e decât propria lui fantezie delirantă.

***

 La începutul zilei vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cincisprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

Dar, când putem, ne reamintim oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei ştii că Cerul merge cu tine.

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii. Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune: “Sunt aici”.

-∞-


 

154. Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu

 

Să nu fim azi nici aroganţi, nici plini de falsă umilinţă. Am depăşit asemenea prostii. Nu ne putem judeca pe noi înşine, şi nici nu nevoie să o facem. Acestea nu sunt decât încercări de-a nu lua o decizie şi de-a amâna asumarea funcţiei noastre. Nu e rostul nostru să ne judecăm valoarea, şi nici nu putem şti care e cel mai bun rol pentru noi; ce putem face în cadrul unui plan mai amplu, pe care nu îl putem vedea în întregimea lui. Rolul nostru ne e distribuit în Cer. Iar ce credem că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem că e puterea noastră este adesea aroganţă.

Indiferent care ţi-e rolul desemnat, a fost selectat de Vocea pentru Dumnezeu, a Cărui funcţie e să vorbească şi pentru tine. Văzându-ti capacităţile exact aşa cum sunt şi conştientizând unde pot fi aplicate cel mai bine, la ce anume, cui şi când, El alege şi acceptă pentru tine rolul tău. El nu lucrează fără consimţământul tău.

Vocea aceasta îţi desemnează funcţia şi ţi-o transmite, dându-ţi puterea să o înţelegi şi să reuşeşti în tot ce faci în legătură cu ea.

Această îngemănare a Tatălui şi a Fiului prin Vocea pentru Dumnezeu distinge mântuirea de lume. Această Voce vorbeşte de legi la care lumea nu se supune, şi făgăduieşte mântuirea de toate păcatele. Acum mintea devine din nou conştientă de Cel Care a creat-o şi de veşnica Lui uniune cu ea.

Nu mesagerul e cel ce scrie mesajul pe care îl poartă. Şi nici nu pune la îndoială dreptul celui care îl scrie, nici nu întreabă de ce i-a ales acesta tocmai pe cei ce vor primi mesajul pe care îl aduce el. E de ajuns să îl accepte, să îl dea celor cărora le este destinat şi să îşi îndeplinească rolul în transmiterea lui. Dacă determină care să fie mesajele, care să fie scopul lor sau unde să fie duse, nu îşi exercită rolul legitim de purtător de Cuvânt.

Există o diferenţă majoră în rolul mesagerilor Cerului, care îi distinge de cei pe care îi desemnează lumea. Mesajele pe care le trimit ei le sunt destinate în primul rând lor. Şi numai când le pot acepta pentru ei înşişi devin capabili să le ducă mai departe şi să le dea oriunde au fost menite să ajungă. Ca mesagerii tereştri, nu ei au scris mesajele pe care le poartă, dar devin primii receptori ai acestora în cel mai adevărat sens, primind pentru a se pregăti să dea.

Un mesager terestru îşi îndeplineşte rolul dându-şi în primire toate mesajele. Mesagerii lui Dumnezeu îşi duc la îndeplinire atribuţia acceptând mesajele Lui ca pentru ei înşişi, şi arată că înţeleg mesajele dându-le mai departe. Nu îşi aleg roluri care nu li s-au dat prin autoritatea Lui.

Vrei să primeşti mesajele lui Dumnezeu? Eşti desemnat acum. Şi totuşi, întârzii cu datul mesajelor pe care le-ai primit. Nu cunoşti că sunt ale tale şi nu le recunoşti. Cel Care a primit pentru tine mesajele lui Dumnezeu vrea să fie primite şi de tine. Căci aşa te identifici cu El .

***

Astăzi ne propunem să recunoaştem tocmai această îngemănare. Nu vom căuta să ne ţinem minţile separate de Cel Care vorbeşte pentru noi, căci ascultându-L nu ne auzim decât propria voce. Numai El ne poate vorbi nouă şi pentru noi, îngemănând într-o singură Voce primirea şi dăruirea Cuvântului lui Dumnezeu.

El are nevoie de vocea noastră să poată vorbi prin noi. Are nevoie de mâinile noastre să Îi ţină mesajele şi să le ducă celor desemnaţi de El. Are nevoie de picioarele noastre să ne ducă unde voieşte El, ca făpturile care aşteaptă în chinuri să fie izbăvite în sfârşit. Şi are nevoie de voia noastră unită cu a Lui, să fim adevăraţii receptori ai darurilor pe care le dă El.

Să învăţăm azi o lecţie: că nu vom recunoaşte darul pe care îl primim până nu îl dăm. Ai auzit lucrul acesta în sute de feluri, de sute de ori, şi totuşi, încă îţi lipseşte credinţa. Dar un lucru este cert: cât timp nu îi dai crezare, vei primi o mie de miracole, şi apoi încă o mie, dar nu vei şti că Dumnezeu Însuşi nu a lăsat nici un dar pe dinafara celor pe care le ai deja.

Lumea se retrage când ne luminăm minţile. Numeroasele daruri primite de la Creatorul nostru ne vor ţâşni în faţa ochilor şi vor sări în braţe, şi vom recunoaşte ce am primit.

Lecţia noastră de astăzi sună în felul următor:

*

Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu şi sunt recunoscător că dispun de mijloacele prin care voi recunoaşte că sunt liber.

*

-∞-


Fragmente din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.271-277 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.