Mic dejun cu Socrate: Pregătirea pentru plecare.

 8

     Continuăm cu abordarea filosofică a momentelor ce construiesc acel 99%  din viața noastră: cotidianul.
     Între momentul trezirii și cel în care pornești spre muncă, există o etapă foarte importantă – pregătirea:

      Să nu-ți imaginezi că gestul Cleopatrei, atunci când îi oferă lui Antoniu, care se pregătește de luptă, o “armură de aur”, are ceva exotic, neobișnuit sau extravagant în el. Același lucru îl face orice soție obișnuită, din orice oraș, atunci când își pregătește soțul pentru a prinde trenul de opt și zece către stațiile Londron Bridge, Grand Central sau Shinjucu.

     Poate că Marc Antoniu nu e avocat, nici jurnalist sau funcționar guvernamental, dar pregătirile pe care le face nu sunt atât de îndepărtate de noi pe cât s-ar putea crede. Și nu doar pentru că folosim până în ziua de azi metafore militare pentru cele mai banale sarcini pe care le avem de îndeplinit – vorbim de “bătăi de cap”, de ” a da piept cu” sau de “a te război cu” – , ci și pentru că a ne pregăti să ieșim din casă necesită de fiecare dată o mentalitate războinică.

     A te pregăti implică și a te arunca în mijlocul unor evenimente imprevizibile ( “Fie ce-o fi”), dar și a ține lucrurile la distanță, a nu te grăbi să trăiești o experiență netrăită ( “Sunt pregătit pentru orice eventualitate!”).

   Toate bune și frumoase, ai putea spune, dar cum se explică accentul pus pe curățenie ca parte a pregătirii de a ieși în lume, ca element esențial al stării de a fi pregătit? De exemplu, ni se spune că, atunci când Marc Antoniu a mers la prima lui întâlnire cu Cleopatra, nu doar s-a spălat îndelung,  ci s-a și bărbierit de trei ori. A fi pregătit și a fi curat par tot atât de legate pe cât sunt înșiși Antoniu și Cleopatra. Dar de ce? De ce nu poți să fii pregătit fără a fi curat? De ce să nu poți să fii murdar cu atât mai mult cu cât puțină murdărie este o dovadă a faptului că ai trecut deja prin ceva și, astfel, că ești cu atât mai înarmat pentru ceea ce ziua îți va scoate în cale? De ce să îmbraci echipamentul curat pentru a juca fotbal sau să îți pui un șorț proaspăt spălat pentru a coace o prăjitură? Nu doar că se vor murdări din nou destul de repede, dar, chiar dacă ieși din casă cu haine curate, ai făcut cu adevărat ceva pentru a îndepărta murdăria care te înconjoară? Nu este murdăria precum energia, ceva ce poate fi înlăturat pe moment dar niciodată distrus?

   Scopul curățirii de dimineață este de a crea o pânză goală unde să poată fi zugrăvit ceva mai bun decât în ziua precedentă, ceva care să aducă un plus de trăire. Dată fiind situația, cine ar fi mai potrivit să susțină acest punct de vedere decât scriitorul francez Francis Ponge, al cărui nume se traduce prin “burete” și care, într-un elogiu adus curățeniei intitulat “Săpun”, ne spune următoarele: ” Utilizarea săpunului ne va fi lăsat mai curați, mai puri și mai plăcut mirositori decât eram înainte… ne-a schimbat în bine, ne-a reinvestit”. Ponge scoate în evidență faptul că a ne curăța ne ajută să o luăm de la început și să ne orientăm către aspirațiile noastre. Pentru a sluji acestor aspirații, pentru ca în viață să ne meargă bine și ziua să fie încununată de succes, trebuie să îndepărtăm prin spălare ceea ce s-a petrecut anterior, ca și când un act al distrugerii trebuie să premeargă întotdeauna un act al creației.

      Privit din acest unghi, ritualul nostru de curățare matinală implică de asemenea că suntem “melioriști” – în esență, niște optimiști care cred cu tărie că nu doar că lumea poate să fie mai bună, ci și că noi o putem face mai bună încercând să ne îmbunătățim pe noi înșine.1

 2

Pentru domni, înainte de ritualul îmbrăcării, bărbieritul la rang de artă : 

 link aici 

      Ne-ar fi greu să ne imaginăm pregătirile de plecare fără hainele pe care urmează să le îmbrăcăm…După ce se trezește în fața unui nou orizont, cel de după Cădere, primul instinct al Evei este să își ascundă rușinea, stabilind astfel, rolul fundamental al îmbrăcării. În consecință, goliciunea va fi acoperită cu frunze de smochin prinse în jurul coapselor și, oricât de mare este încărcătura simbolică a acestei prime înveșmântări – care sugerează ideea că lumea nudă a adevărului și a inocenței este înlocuită de lumea compromisă a ascunderii și amăgirii – , ea nu depășește în importanță scopul înveșmântării, acela de a masca și a face inaccesibile organele genitale, instrumentele ispitirii…

      Hainele există pentru a ascunde de ceilalți părțile intime și pentru a ne face astfel acceptabili din punct de vedere social. Ironia este că, tocmai pentru că reprezintă o incluziune de bază a condiției sociale, purtatul hainelor a ajuns să ne pară mai natural decât goliciunea – o ironie care l-a făcut pe Thomas Carlyle, istoricul din epoca victoriană, să se plângă că intreaga istorie a gândirii ” ne înfățișează tacit omul ca pe un animal înveșmântat, deși omul este, de la natură, un animal gol”. Hainele au devenit pentru noi o a doua piele.

      Dacă pregătirea de dimineață are și un efect defensiv, el se referă la faptul că vrem să ne etalăm indiferent de situație – cele mai șic haine se îmbracă în zilele ploioase. E adevărat, când ne pregătim, o facem anticipând confruntarea cu o lume nesigură, ceea ce necesită o abordare serioasă, pentru că riscurile nu sunt întotdeauna neglijabile, dar care e problema dacă îți faci ieșirea în stil mare? Nu e vorba doar de faptul că atacul e cea mai bună apărare, ci și de ideea că a înfrunta necunoscutul cu stil reprezintă o formă de mântuire în sine. S-ar putea ca Dumnezeu să nu existe ca să ne salveze, dar, dacă lucrurile vor lua o turnură dezastruoasă, vom ști măcar că am părăsit scena cu distincție și eleganță, căzând victimă tocmai hazardului – cel care a făcut viața rămasă în urmă să merite trăită.1

6

Coco Chanel în apartamentul său din Paris, 1959.  Fotografia: Kammerman/ Getty

Pentru doamne:Câte ceva despre istoria acestei zeițe care se numește moda, pe un fond muzical de duminică,

 link aici

finish


1: Robert Rowland Smith, Mic dejun cu Socrate, Editura Litera, București 2013, pp.24-34.

Mic dejun cu Socrate: Trezirea

socrate mic dejun

” O viață necercetată nu merită trăită”

– Socrate – 

   Având în vedere că Socrate a fost silit să bea otravă, ar fi bine să te gândești de două ori înainte de a accepta invitația lui la micul dejun. Și totuși, ceea ce i-a pricinuit moartea este exact însușirea care l-ar face un minunat partener de mic dejun – curiozitatea. A fost redus la tăcere pentru că punea prea multe întrebări, călcându-i astfel pe mulți pe coadă. Avea o minte ascuțită, nemulțumită, inventivă, care îl făcea să pună totul la îndoială – de la scopul legilor până la originea sexului. Nu e de mirare că Platon, cel mai faimos discipol al lui, l-a caracterizat drept o insectă enervantă. Dacă într-adevăr ai sta la masă cu el, bând un capucino și mâncând un croasant, ar începe prin a te întreba de ce duci viața pe care o duci și ce valoare ai tu ca persoană.

      Dacă e  adevărat ca viață necercetată nu merită trăită, în loc să aștepți să ți se țină o predică pe această temă, n-ar fi mai bine să începi să o analizezi chiar în desfășurarea ei? La urma urmei, cotidianul reprezintă 99% din viața noastră – dacă nu reflectăm asupra lui chiar în timp ce-l trăim, nu prea o să mai avem când s-o facem. Iar dacă alegem să fim mai atenți, s-ar putea să ajungem să apreciem importanța lucrurilor aparent banale pe care le facem automat, precum îmbrăcatul sau adormitul, și să le privim într-o lumină nouă. 

Trezirea

Mara Carlyle: Alive ( Viu)

“Soarele mă surprinde de fiecare dată când mă trezesc,

Însuși faptul că mă trezesc mă surprinde!”

 

         De ce oare? De ce, chiar dacă ni se întâmplă în fiecare zi, trezitul poate încă să ne uimească?
     De fapt, oricât de obișnuită ne pare, trezirea e una dintre cele mai profunde acțiuni pe care le întreprindem. S-ar putea să ni se pară ciudat să afirmăm că există o filosofie a trezirii, dar, într-un anumit sens, întreaga filosofie nu se ocupă decât cu asta.
      Deci, să reluăm: Ești treaz. Poate că nu ești o persoană matinală, dar, dacă ești treaz, cel puțin ești conștient. Sau… ești într-adevăr? De unde știi că n-ai adormit încă? De unde știi că nu visezi că ești treaz? De unde știi că tot ce te înconjoară, inclusiv propria ta persoană, nu este o iluzie, o farsă pe care ți-o joacă vreun spirit răuvoitor?
      Aceasta a devenit, bineînțeles, una dintre cele mai faimoase întrebări filosofice, care și-a primit cel mai faimos răspuns în anii 1630 de la Rene Descartes…..
” Gândesc, deci exist”.
     Așadar, ești treaz, ești conștient și exiști  – și ce?
     Ar fi de dorit  ca, dimineața, să știi nu doar că exiști, ci și că gândești corect.
   Posibilele asocieri ale acestui moment banal devin cu atât mai bogate și mai intense când ajungem să ne dăm seama că până și conceptul de adevăr  – piatra de temelie a filosofiei, a religiei și, nu mai puțin a dreptului – are la bază tot semnificația trezirii. Nu e necesar să fii filosof ca să înțelegi acest lucru, pentru că indicii ale legăturii dintre ele există în expresii uzuale precum ” a se trezi la realitate”, ” mi s-au deschis ochii” sau chiar “parcă m-am trezit dintr-un somn adânc”.
    Cu toate acestea, e destul de ușor ca adevărata semnificație a lucrurilor să ne scape. Nu e vorba doar despre faptul că trebuie să te trezești pentru  a vedea și auzi adevărul, oricât de important ar fi acest aspect; mai degrabă, e vorba despre faptul că însuși adevărul nu e nimic altceva decât o formă de trezire. Cum vine asta? Pentru a lămuri chestiunea, vom apela la un al treilea filosof, G.W.F. Hegel.
      Hegel …. a fost și el interesat de extraordinara trezire a lui Hristos din moarte, nu în ultimul rând pentru că ea demonstra ceea ce Hegel a numit ” adevărul absolut”. Conform tradiției, Hristos a trecut prin trei faze: mai întâi a fost viu, apoi a murit, iar apoi – dacă e să credem povestea – a renăscut. …Iisus a devenit Hristos abia în a treia fază, când adevărul despre el a fost dezvăluit, confirmat și întregit.
     De fapt, tot ceea ce e important presupune la Hegel aceste  trei etape – un mecanism pe care el l-a numit “dialectică” și în care adevărul este un fel de ceas deșteptător cosmic, ce readuce lumea în simțiri după o perioadă de odihnă ce a urmat uneia de activitate. Conform lui Hegel, însăși istoria urmează același tipar, în desfășurarea ei treptată.

La două sute de ani după Hegel, fie că ne-am trezit în sfârșit în lumina adevărului fie că ne complacem încă în “somnul dogmatic” ( folosind expresia lui Kant), ni se cere să rămânem treji într-un mod mult mai evident, care nu are nimic de a face cu filosofia sau religia. Pentru că deși s-ar putea ca unii dintre noi să considere că oamenii din ziua de azi sunt mai degrabă lipsiți de conștiință, ne-ar fi greu să negăm că trăim într-o cultură a treziei. Cu siguranță, oricine ar fi de acord că noi, cei care trăim în societățile capitaliste, în orașe care nu dorm niciodată, suntem locuitorii unui teritoriu al nonstopului, al celor 24 de ore din 24, al celor 7 zile din 7, al supravegherii neîntrerupte și al necontenitei vigilențe. În termeni mai concreți, este tot mai dificil să găsim butonul de închidere, fie că e vorba de corpurile noastre, fie de BlakBerry-ul pe care îl purtăm cu noi. Asta înseamnă că, având în vedere că trezitul presupune ca mai întâi să adormim și să ne desprindem ochii de pe ecran, el a devenit tot mai puțin o parte a ordinii naturale a lucrurilor și tot mai mult un lux la care ne raportăm nostalgic. Să însemne asta că am pătruns într-o epocă în care nu mai putem spera, de fapt, la somn propriu-zis, ci doar la a rămâne în standby?

     Dacă răspunsul e afirmativ, lucrul se datorează aproape sigur unor imperative ce se întrepătrund – doi zei gemeni, am putea spune, de care a devenit aproape o erezie să te îndoiești. E vorba de creșterea economică și de dezvoltarea tehnologică: un PIB tot mai mare și o serie infinită de upgrade-uri. Ceea ce au creat cei doi zei este o insomnie productivă la nivel global, care face ca, în momentul în care Japonia merge la culcare, America să se trezească și să se așeze în fața ecranului. Nu este tolerată nici o întrerupere a producției, pentru că lumea a fost reconfigurată ca o fabrică al cărei unic țel e producția, a cărei lege este eficiența și în care ‘trezirea”, dacă ea presupune că ai fost adormit, e pentru pămpălăi.

Fracmente din:

Robert Rowland Smith – Mic dejun cu Socrate

Editura LITERA, București, 2013

finish


Sophrosyne

 La început, acest blog s-a numit

” Socrate-a fost pisică, care va să zică.”

De ce?

Moartea lui SocrateMoartea lui Socrate de Jacques-Luis-David

       Sophrosyne semnifică in greaca veche sănatatea minții și a trupului, măsura, moderația.

       Acesta era cuvântul care îi era cel mai drag lui Socrate și pe care nu se zgârcea să-l folosească ori de câte ori simțea că e nevoie. Socrate este cel care, cu mulți ani în urmă mi-a deschis inima în fața gândirii profunde. Atunci când am luat în mână cartea despre viața lui, când am răsfoit-o cu timiditate crezând că nu-i de nasul meu și mai apoi, când am citit-o, mi-am dat seama că tocmai sunt pe cale să pun o piatră grea la temelia a ceea ce voi fi mai târziu.          

      Cândva în viață apoi, am întâlnit o pisică. Nu a fost singura pisică pe care am avut-o dar este singura pisică de la care am învățat multe, dar mai ales despre pacea existenței liniștite și despre cum să-ți crești și să-ți iubești puii într-un mod în care noi oamenii, cu greu putem s-o facem, mai ales în condițiile unei societăți aglomerate și fără astâmpăr. Am învățat despre răbdare, loialitate, tenacitate, personalitate. Am învățat că ori de câte ori mă agasează într-un fel, e cazul să privesc ca într-o  oglindă și să aflu unde am greșit eu, nu ea – pisica !!!  

           De aceea replica din piesa de teatru “Rinocerii”, în scenariul lui Eugen Ionesco nu este nicidecum o glumă la adresa lui Socrate, ci mai degrabă un mod glumeț de a uni filozofiile celor doi mari filozofi : Socrate și Pisica.          

                    ” Care va să zică, Socrate a fost pisică “

DSC_0396

        Vă mulțumesc pentru că ați avut bunăvoința să poposiți o clipă aici și vă propun – așa cum se întâmpla în anii în care nu prea era nimic de văzut  la televizor, teatru radiofonic:

Socrate –  de Dumitru Solomon