Curs de miracole:187 – Despre sacrificiu

sacrificiu

  • Dă bucuros! Nu poți decât să câștigi din asta.
  • Nu uita niciodată că nu îți dai decât ție însuți!
  • Să ai, dă totul tuturor!
  • Să ai pace, predă pace ca să o înveți!
  • Mă vindec lăsându-Te pe tine să mă înveți să vindec.

      Îndemnuri ca cele de mai sus sunt presărate peste tot pe parcursul Cursului de miracole. Ce înseamnă asta? Simplul fapt că  ce proiectezi în exterior se întoarce la tine, mai devreme sau mai târziu sub aceeași formă sau într-o formă pe care este foarte posibil să nu o recunoști.

      Lecția de astăzi pornește de la ideea de sacrificiu, abordată de mai multe ori pe parcursul Textului. Încercăm să deslușim diferența dintre a sacrifica pe de o parte și a da/ a dărui, pe de altă parte. Se dezleagă ițele și se demonstrează cum “sacrificiul” este de fapt o manipulare a eului ( cu “e” mic)  și nu are nicidecum în spate iubirea, ea fiind doar o momeală frumoasă pe care o folosește știind că nimeni n-ar putea ghici că de fapt în spatele ei se acunde inducerea vinovăției în cei cărora le este dedicat sacrificiul.

    Din perspectiva Sinelui, a iubirii necondiționate, ideea de scrificiu este “smintită” căci a dărui din iubire necondiționată nu înseamnă nicicum să sacrifici. Un dar oferit din iubire nu este sacrificiu. Este un dar și este primit cu bucurie ca orice dar.

      Sacrificiul nu are legătură cu darul, ci cu pierderea; cu acel a da de la tine conștient fiind că pierzi ceva atunci când dai: poate viața trupului – așa numitul sacrificiu suprem , poate anumite libertăți, poate anumite lucruri.

    Sacrificiul apare în toate relațiile vieții pe acest pământ: de la relațiile personale, așa zis speciale, pe care le avem cu copiii, iubiții, soții/soțiile, părinții și până la relațiile sociale. Nu rar se aud expresiile: și-au sacrificat viața pentru viitorul neamului, mi-am sacrificat sănătatea muncind pentru voi, mi-am sacrificat tinerețea pentru ca voi să aveți o viață mai bună; adică am dat ceva de la mine, am pierdut ceva, am cedat ceva în favoarea cuiva și cedând acel ceva eu nu-l mai am, l-am pierdut, l-am sacrificat.

      Ideea de sacrificiu se naște din identificarea cu trupul și din convingerea că singura viață este ceea ce trăim acum, pe acest pământ; că suntem ființe limitate la corpul fizic și de fiecare dată când sacrificăm ceva, pierdem acel ceva în mod iremediabil în favoarea cuiva pe care-l facem responsabil și pe care îl facem să se simtă cumva vinovat în calitate de beneficiar al sacrificiului nostru. Este de așteptat așadar ca sacrificiul să se perpetueze și cei care au cules roadele sacrificiului să se sacrifice la rândul lor. Așa se perpetuează de fapt un veșnic sentiment de vinovăție.

      Cursul de miracole ne învață să facem o distincție clară între sacrificiul purtător de vinovăție ca simbol al eului, și darul oferit din iubire necondiționată ca simbol al Sinelui sfânt. Atunci când îți dăruiești trupul – ca “jertfă” supremă, atunci când dăruiești timp din viața ta pământeană, bunuri materiale din bunurile tale, nu înseamnă că sacrifici; înseamnă că dăruind, îți dăruiești ție însuți iubire, pace, bucurie, iar aceste daruri oferite aduc bucurie și nu un sentiment al vinovăției și o împovărare. Așa numita “jertfă supremă” nu mai este văzută ca jertfă, ci ca dar, și vine din conștiința faptului că nu sunt trup, sunt spirit liber și perfect, veșnic așa cum m-a creat Dumnezeu. Și atunci singurul lucru pe care-l putem spune este un sincer Mulțumesc!, iar asta poate aduce evoluție  și poate aduce o dorință firească de a duce darul mai departe, din inimă și nu din datorie. Iar dacă ai făcut asta, nu poți privi cu judecată la cei care nu sunt pregătiți încă pentru “jertfa supremă” sau pentru alt gen de “sacrificiu”.

      În una din lecțiile din Curs, Vocea afirmă răspicat că răstignirea a fost un instrument didactic, o lecție dusă la extrem pentru a i se putea desluși mesajul: că nu suntem trupuri, că atunci când ni se ia trupul nu înseamnă că noi am murit, că ideea dăinuie dincolo de trup, în veșnicie, că adevărata comunicare are loc la nivelul minții și nu al trupului. Trupurile pot să moară dar mesajele transmise prin intermediul minții și al inimii niciodată. Vocea afirmă clar că nu este necesar să repetăm exemplul jertifirii; viața noastră pământeană poate fi o clipă frumoasă în noianul veșniciei dacă înțelegem mesajul răstignirii. A dărui este un gest sfânt, aducător de bucurie. Sacrificiul în schimb  este însoțit de suferință; este un subterfugiu al eului care dorește să iasă în evidență, să fie respectat, iubit, venerat, compătimit. Mesajul corect la Răstignirii este un mesaj al dăruirii, al iubirii și nu unul al sacrificiului și durerii.

      Dacă privim la harta conștiinței pe care Dr. David Hawkins a documentat-o în cei 50 de ani de practică psihiatrică, vedem că vinovăția calibrează la nivelul 30, iar durerea /suferința  la nivelul 75,  ambele mult sub nivelul critic 200 – al curajului – nivel deasupra căruia oamenii încep să construiască relații sociale responsabile. Prin contrast, iubirea calibrează la nivelul 500, iar iubirea necondiționată, bucuria și extazul între 540 și 599 –  niveluri la care vindecarea este posibilă și care pregătesc terenul pentru nivelul 600, al păcii și care marchează totodată începutul stărilor iluminate de conștiință.

    În capitolul 15-XI din Text: “Crăciunul ca încetare a sacrificiului”, Vocea spune așa:

      Tu, care crezi că sacrificiul e iubire, trebuie să înveți că sacrificiul e separarea de iubire. Căci sacrificiul aduce vinovăție cu aceeași certitudine cu care iubirea aduce pace.

  

     În clipa sfântă condiția iubirii e satisfăcută, căci mințile sunt unite fără amestecul trupului, iar unde e comunicare este pace. Domnul păcii S-a născut pentru a restabili condiția iubirii predânt lecția că o comunicare rămâne neîntreruptă chiar și atunci când trupul e distrus, cu condiția să nu consideri trupul  mijlocul necesar comunicării. Iar, dacă înțelegi această lecție, îți vei da seama că a sacrifica trupul înseamnă a nu sacrifica nimic, iar comunicarea, care trebuie să aparțină minții nu poate fi sacrificată. Și atunci unde e sacrificiul? Lecția pe care m-am născut să o predau – și pe care vreau să o predau în continuare tuturor fraților mei – este aceea că sacrificiul nu e nicăieri și că iubirea este pretutindeni. Căci comunicarea învăluie totul și, în pacea pe care o restabilește, iubirea vine de la sine.

   

     Nu lăsa deznădejdea să întunece bucuria Crăciunui, căci – fără bucurie – timpul lui Cristos e fără înțeles. Să sărbătorim împreună pacea necerând sacrificiu de la nimeni, căci așa îmi oferi iubirea pe care ți-o ofer.

      A-ți dărui trupul din iubire, spre folosul fraților tăi este fără îndoială apanajul ființelor cu adevărat evoluate. În volumul III din Conversații cu Dumnezeu, Neal Donald Walsch întreabă și Dumnezeu răspunde, iar întrebările și răspunsurile nu pot să nu te pună puțin pe gânduri. Au trecut foarte mulți ani de la răstignirea lui Hristos și pentru noi este cel puțin nefiresc dacă nu chiar o nebunie să lași pe cineva să-ți omoare trupul și să nu faci niciun efort să-l aperi.

      Să nu faci rău nimănui pare mai logic și ar fi în esență un obiectiv mai lesne de atins, dar să nu miști un deget pentru a te apăra atunci când ești atacat, pare o fantezie.

      În textul de mai jos, EFE este prescurtarea pentru “entități foarte evoluate ale universului” iar fragmentele selectate se referă la modul în care ar reacționa aceste entități în cazul în care ar fi atacate sau obligate să renunțe la  ceva ce le aparține, inclusiv trupul fizic. Modul lor de acțiune este modul “maestru”, pentru că EFE au ajuns la nivelul de maestru așa cum Isus Hristos a făcut-o în condițiile speciale de pe Pământ acum 2015 ani. În ceea ce ne privește pe noi ca civilizație, suntem încă pe drumul către starea de maestru, iar modul în care reacționăm la acțiunile celorlați este determinat de faptul că am uitat Cine Suntem cu Adevărat. Dar asta face parte din procesul de creștere, iar pe tot parcursul procesului de creștere trebuie să acționăm la nivelul la care suntem, pentru că este nivelul nostru de înțelegere, nivelul nostru de voință, nivelul nostru de reamintire.

     Primul principiu călăuzitor al unei civilizații avansate este unitatea. Conștientizarea Unimii și sacralitatea întregii vieți. Și astfel, ceea ce găsim în toate societățile evoluate este că, absolut în nicio situație, o ființă nu va vrea să ia de bună voie viața altei ființe din propria sa specie, împotriva voinței acesteia.

  

      Nici atunci când este atacată?

   

   O astfel de situație nu ar apărea în interiorul acelei societăți sau specii.

   

   Poate că nu în interiorul speciei, dar ce se întâmplă dacă vine din afară?

   

   Dacă o specie foarte evoluată ar fi atacată de alta, este absolut sigur că atacatorul ar fi mai puțin evoluat. Într-adevăr, atacatorul ar fi în esență o ființă primitivă. Pentru că nicio ființă evoluată nu ar ataca altă ființă.

   

     Înțeleg.

   

      Singurul motiv pentru care o specie atacată ar omorî pe alta ar fi că cel atacat a uitat Cine Este El cu Adevărat.

   

    Dacă ființa atacată s-ar identifica cu propriul ei trup – forma lui fizică – atunci și-ar putea omorî atacatorul, deoarece i-ar fi teamă de “sfârșitul propriei sale vieți”. Dacă, pe de altă parte ea ar înțelege foarte bine că nu este corpul ei, niciodată nu ar sfârși existența corporală a altcuiva – pentru că nu ar avea niciodată motiv să o facă. Pur și simplu, și-ar lăsa jos propriul corp și ar trece în experiența sinelui noncorporal.

   Prin urmare, ceea ce am spus aici este că EFE nu ar “omorî” niciodată la mânie o altă ființă conștientă. În primul rând ele nu trăiesc experiența mâniei. În al doilea rând ele nu ar pune capăt experienței trăite în trup de către nicio altă ființă, fără permisiunea acelei ființe.

  

     Și în al treilea rând – pentru ca să-ți răspund exact la întrebarea ta exactă – ele nu s-ar simți niciodată “atacate”, nici măcar din afara propriei lor societăți sau specii, pentru că, a te simți “atacat”, înseamnă că simți că cineva îți ia ceva – viața, cei dragi ție, libertatea, proprietatea, posesiunile – ceva. Iar o EFE n-ar trăi niciodată o astfel de experiență, deoarece o EFE ți-ar da, pur și simplu, orice ai crede tu că-ți trebuie atât de tare încât să fii gata să-l iei cu forța – chiar dacă aceasta ar costa-o pe EFE, viața ei corporală – deoarece o EFE știe că ea poate să creeze totul încă o dată. Ea ar da cu naturalețe totul, unei entități mai puțin evoluate care nu știe acest lucru. EFE nu sunt prin urmare martiri și nici victime ale “tiraniei” cuiva.

   

      Ba chiar mai mult decât atât. Nu numai că o EFE știe foarte clar că poate crea totul încă o dată, ei îi este, de asemenea, clar că nu e nevoie să o facă. Ei îi este clar că nu are nevoie de nimic pentru a fi fericită sau pentru a supraviețui. Ea înțelege că, pentru ea însăși nu are nevoie de nimic din exterior și că, ceea ce este “ea însăși”, nu are niciun fel de legătură cu nimic legat de lumea fizică. Entităților și neamurilor mai puțin evoluate nu le este întotdeauna clar acest lucru.

   

    O EFE înțelege că ea și atacatorii ei sunt Una. Ea îi vede pe atacatorii ei ca pe o parte rănită din Sinele ei. Funcția ei în această situație este de a vindeca toate rănile, astfel încât Totul în Unul, să se poată cunoaște din nou pe el însuși așa cum este el în realitate. Pentru ea, a ceda tot ceea ce are este la fel de simplu ca atunci când tu înghiți o aspirină.

      Așadar, adevărata comunicare și comuniune are loc la nivelul minții și al inimii, acolo unde se nasc gândurile, ideile și unde își are lăcașul iubirea. Toate lucrurile din care e construită viața noastră sunt efecte ale gândurilor pe care le emite mintea și pe care apoi le împărtășește. Dincolo de lucruri, împărtășim în primul rând idei, și dacă e să punem umărul la mântuirea lumii – căci despre asta este vorba în Curs – trebuie să accceptăm întâi mântuirea proprie, și nu vom crede că aceasta s-a înfăptuit până nu vom vedea efectele pe care le-a produs în jurul nostru celor pe care i-am atins cu viața noastră. Acestea sunt miracolele, iar felul în care ele apar este surprinzătoare, mereu schimbătoare ca formă, dar gândul din spatele lor, acela pe care l-am împărtășit, este inalterabil, și cu cât îl împărtășim mai mult cu atât devine mai puternic în propriile noastre minți.

      Nu uita niciodată că nu îți dai decât ție însuți. Cine înțelege ce înseamnă să dai nu poate decât să râdă de ideea sacrificiului. Și nu poate să nu recunoască numeroasele forme pe care le poate lua sacrificiul. El râde totodată de durere și pierdere, de boală și de necaz, de sărăcie, foamete și moarte. El recunoaște că sacrificiul rămâne singura idee care stă în spatele tuturor acestor lucruri, și, în duioasele lui hohote de râs, sunt vindecate toate.

      Iluzia recunoscută trebuie să dispară. Nu accepta suferința, și vei înlătura gândul suferinței. Binecuvântarea ta se oprește asupra tuturor celor care suferă, când alegi să vezi suferința drept ceea ce este. Gândul sacrificiului dă naștere la toate formele pe care pare să le ia suferința. Iar sacrificiul este o idee atât de smintită, încât sănătatea mintală o alungă imediat.

      Să nu crezi niciodată că poți sacrifica. Nu e loc de sacrificiu în ce are valoare. Dacă se ivește gândul, însăși prezența lui arată că a apărut o greșeală și că trebuie făcută o corecție. Binecuvântarea ta o va corecta. Dată mai întâi ție, e acum a ta pentru a o da și tu. Nicio formă de sacrificiu și de suferință nu poate ține mult în fața celui care s-a iertat și s-a binecuvântat pe sine însuși.

 

“Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi.”

- ∞ -

Conexiune:

Lecțiile iubirii: Mesajul răstignirii


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fii complet relaxat.

Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button