Curs de miracole:191-Sunt sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuși.

deepak chopra

 

      Vorbeam acum ceva vreme în cadrul unei ședințe de coachig-NLP cu cineva care, profund dezamăgit  de această țară,  dorea să plece, gândind că nimic din ce se întâmplă aici nu-i poate aduce siguranța și schimbarea de care are nevoie în viața lui. Pentru a-l ajuta pe client să  descopere dacă este sau nu potrivit să facă acest pas, am folosit o tehnică ce presupune ca tu, în calitate de client, să inviți în mod virtual la discuții trei persoane care ți-ar putea fi mentori, să intri în pielea lor și să le pui întrebările la care ai nevoie de răspunsuri. Ei bine, unul dintre mentori, i-a răspuns clientului meu să-și cerceteze cu atenție sufletul. La final, când a  centralizat sfaturile primite într-o listă am observat că tocmai această cercetare a sufletului a fost printre ultimele ce au fost luate în considerație. Clientul meu a fost mult mai atent la sfaturile ce-l îndemnau la o cercetare mentală a situației.

      Lecția de astăzi din Curs de miracole și conexiunea pe care am făcut-o cu lucrarea doctorului Deepak Chopra pot aduce un plus de încredere în faptul că atunci când îți asculți sufletul, toate merg bine.

      Cei mai mulți dintre noi văd lumea ca pe o temniță din care nicicând nu pot evada cu adevărat. Uneori, cu speranța că evadarea este posibilă, părăsim un loc în speranța că ne vom găsi liniștea în altul; părăsim o țară în speranța că vom fi fericiți altundeva. Problema nu este dacă rămânem aici sau plecăm în altă parte, pentru că nicio decizie nu este bună sau rea; ea este cea mai potrivită decizie pentru persoana respectivă în acel moment al vieții ei. Mai devreme sau mai târziu însă, vedem că oriunde ne-am afla, atâta timp cât ne căutăm împlinirea în lucruri exterioare, fie că este  societatea, fie că sunt relațiile, cariera, poziția socială, etc, împlinirea nu va veni niciodată cu adevărat, pentru că nu ține de niciunul dintre aceste lucruri.  Așa că încet, încet, afirmațiile din Curs încep să capete sens: oriunde îți întorci privirea nu vezi decât o lume rea, cuprinsă de frică, speriată de propriile fantasme, sălbatică, lipsită de orice rațiune, oarbă și înnebunită de ură.

      Pentru cineva care se agață cu disperare de lumea exterioară, veșnic imperfectă, nu există imagine care să nu confirme urâțenia ei, nu există sunet care să nu-i adeverească dizarmonia și fragilitatea, nu există respirație care să nu-l apropie cu încă un pas de moarte, și nici speranță care să nu  se năruiască în lacrimi.

      Acceptă-ți imperfecțiunea și vei fi imperfect. Acceptă-ți neputința și vei fi neputincios, respinge-ți adevărata Identitate și vei fi un nimeni în necuprinsul universului. Căci, cine ești tu și ce ai făcut de ai o asemenea lume? Ești fiul pământului, țărână din țărână, fără suflare de viață, sau Fiul lui Dumnezeu veșnic așa cum te-a creat El? Dacă-ți negi Identitatea, nu vei scăpa de nebunia lumii și de frica morții. Dacă te întorci înăuntrul tău, la sufletul tău veșnic luminos și sfânt, îți dai seama că lumea poate să dispară într-o clipită, țările să se destrame, războaiele să se dezlănțuie în lungul și în latul pământului, ura să pândească la orice colț de stradă – căci nimic din ce e trupesc și lumesc nu te poate clinti din ceea ce ești tu în adâncul sufletului tău. Nu poți să suferi, nu poți fi cuprins de dureri, nu poți să înduri pierderi, căci în esența ta ai toată bogăția, lumina, integritatea și sprijinul de care ai nevoie pentru a-ți continua călătoria.

Neagă-ți propria Identitate, și te apuci să înfrunți universul de unul singur, fără niciun prieten, o infimă părticică de praf împotriva legiunilor dușmanilor tăi. Neagă-ți propria Identitate, și vezi numai rău, păcat și moarte; disperarea smulgându-ți din mână fiecare rămășiță de speranță, nelăsându-ți altceva decât dorința de-a muri.

 

Și totuși, ce e acesta decât un joc de-al tău în care Identitatea poate fi negată? Ești așa cum te-a creat Dumnezeu. Să crezi orice altceva e curată nebunie.

 

Lasă ideea de astăzi să-și găsească un loc printre gândurile tale, și te vei înălța cu mult deasupra lumii și deasupra tuturor gândurilor lumești care o țin prizonieră. Și, din acest loc al siguranței și al eliberării, te vei întoarce și o vei elibera. Căci cel care își poate accepta adevărata Identitate e mântuit cu adevărat. Iar mântuirea lui e darul pe care îl dă tuturor, cu recunoștință față de Cel Ce i-a arătat drumul către fericire, care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra lumii.

 

Un singur gând ca acesta și ești liber: ești sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. (…) Și în gândul acesta, tot ce vezi este total schimbat.

 

Tu, care te percepi slab și fragil, cu speranțe deșarte și vise devastate, născut doar ca să mori, să plângi și să chinuiești, ascultă: ți s-a dat toată puterea în Cer și pe pământ. Nu există ceva care să îți fie cu neputință. Te joci de-a moartea, de-a neputința, jalnic legat de descompunere, într-o lume care nu îți arată niciun pic de milă. Dar, când îi arăți mila ta, mila ei se va răsfrânge asupra ta.(…) Privește lumea din jurul tău și vezi suferința din ea. Nu ți-e dispusă inima să le aducă odihnă fraților tăi istoviți?

 

Ei trebuie să aștepte propria ta eliberare. Stau în lanțuri până nu ești liber. Și nu pot să vadă mila lumii până nu o găsești în sinea ta. Stau în chinuri până nu negi încleștarea ei asupra ta. Și mor până nu îți accepți viața veșnică.

 

Tu ești sfântul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. Amintește-ți asta, și toată lumea este liberă. Amintește-ți asta și Cerul și pământul una sunt.

 ***

      Acestă lecție din Curs de Miracole este – nimic altceva – decât o pagină scrisă altfel dintr-o carte universală ce se rescrie, iar și iar, cu alte cuvinte dar cu același înțeles, de autori ce par a fi diferiți de-a lungul timpului, dar care sunt în esență, cu toții Unul.

      Povestea Paulinei pe care a redat-o Deepak Chopra într-una din cărțile scrise de el, este un exemplu grăitor și foarte pământean al modului în care o ființă umană își poate regăsi Identitatea despre care vorbește Cursul, în cele mai uimitoare și neașteptate moduri:

      Paulina este o femeie de succes în vârstă de 40 de ani. Toți cei care o cunosc spun – unii cu invidie, alții cu neîncredere – că are o viață de vis. Dar nimeni nu știe adevărul, nimeni nu știe care este motivul pentru care totul îi merge bine. Ați auzit bine: TOTUL. În ultimii 20 de ani Pauline nu a avut nicio problemă. Toate lucrurile care altora le-ar părea a fi probleme, în cazul ei se termină în final cu bine. Nu este nici îngâmfată și nici nu zâmbește ironic când spune asta. Ea povestește că totul se leagă de o situație foarte stresantă din viața ei:

Terminasem facultatea, dar nu știam încotro s-o apuc. La 25 de ani, ajunsesem într-un post de funcționar care nu avea nimic de oferit decât siguranță. Am ieșit de câteva ori în oraș, dar nu s-a legat nimic serios. Acestea par niște văicăreli obișnuite și nu arată cât de dezorientată și nemulțumită mă simțeam. Mă trezeam în toiul nopții și trăgeam aer în piept cu disperare, ca cineva care se îneacă.

Nimeni nu a știut cum mă simțeam. Ce să spun? Nimeni nu putea să-mi spună ce se întâmpla de fapt, cel puțin nimeni dintre cunoscuți.

Mă dezintegram în interior. Nu, e prea dramatic. Mă remodelam. Tot procesul trebuie că a durat o perioadă, poate a început în copilărie; am fost foarte credincioasă pe la 10 ani, mă îmbrăcam în negru și mă izolam în pod să citesc Biblia. În fine, nu știam cum să-mi controlez starea de agitație care s-a terminat într-o după-amiază de sâmbătă.

Stăteam lângă ferestră, într-un fotoliu vechi, iar mintea mea alerga. Nu-mi mai amintesc la ce mă gândeam, dar îmi amintesc că m-am întrebat dacă așa își pierd oamenii mințile.(…)

Nu eram agitată. Mă cuprinsese o stare ciudată de calm. Parcă vedeam cum mintea altcuiva galopa din ce în ce mai tare. Dintr-o dată s-a oprit totul. M-am uitat afară la soarele strălucitor și am știut. Tot ce vrei vine la tine. Nu trebuie să faci nimic. Pur și simplu. Nu-mi venea să cred.

Am simțit că cineva îmi vorbește. Dumnezeu? Eul meu superior? Nu aș vrea să dau un nume acelei voci interioare, dar mi-am simțit corpul relaxându-se. Am crezut că voi izbucni în plâns, dar în schimb am răsuflat adânc. O povară uriașă mi s-a ridicat de pe umeri, pe care nici nu știam că o port.

-

La început simțeam o stare de euforie. Am avut încredere totală în ce mi-a spus vocea. Am văzut totul în roz. Știi, nu mă mai temeam. Oamenii nu-și dau seama, dar frica întotdeauna stă la pândă într-un colț, precum carii în lemnărie. Când dispare, lumea întreagă se luminează.

Faza aceea a durat doar câteva săptămâni. Am coborât din nori. Redevenisem eu însămi. Ai crede că aici s-a sfârșit totul. Dar schimbarea a fost reală. Au încetat să mi se mai întâmple lucruri rele. Am început să iau hotărâri bune. Viața mea nu mai era plină de crize și drame. Au început și alții să observe că aveam o viață minunată.

      Așa cum spune fără să clipească chiar Pauline și cum remarcă și Deepak Chopra în comentariile ulterioare, divinitatea  a avut un rol covârșitor în schimbarea vieții acestei femei.

      Ce s-a întâmplat de fapt, a fost că Pauline s-a reconectat brusc la sufletul ei, omul s-a reunit cu Fiul lui Dumnezeu din el, și-a regăsit Identitatea. Vocea pe care a auzit-o nu venea din afara ei, căci era voca sufletului. ” Mai degrabă, și-a auzit mintea punând în cuvinte o schimbare a conștiinței ” – spune dr. Chopra. Și tot el, mai spune:

Imaginează-ți că ești prins între două forțe. Una dintre ele, forța educației, te împinge spre o viață de efort și luptă. Cealaltă, forța sufletului, te împinge spre o viață fără efort. Lupta dintre cele două se dovedește a fi extrem de nedreaptă, pentru că prima forță este sprijinită din spate de o alianță extrem de puternică. Toată lumea acceptă că viața e grea, și prin urmare societatea îți cere să ții pasul, nu numai în vorbă și faptă, dar și în gândurile care îți trec prin minte. Căci gândurile tale nu îți aparțin. Ai asimilat o sută de voci dn jurul tău – familie, prieteni, mass – media, societate în general și acum ele îți vorbesc din interiorul minții.

Comparativ cu această alianță puternică, sufletul nu are nicio putere vizibilă. Nicio voce din capul tău nu-ți vorbește despre el. Iar alții nu au cum să îți vorbească, pentru că este ceva prea intim. Am văzut că energia poate fi deblocată de conștiință, dar conștiința sufletului e atât de rafinată, încât energia pe care o deblochează e incredibil de fină. Cu atâtea împotriviri, cum reușește sufletul să exercite vreo forță? Răspunsul e incredibil de simplu. Sufletul ești tu. Forțele din exterior creează o presiune constantă, și o perioadă scurtă semnalele sufletului vor fi blocate. Dar până la urmă nu te poți ignora. Fiind tot timpul prezent, sufletul tău poate aștepta oricât e nevoie.

Poți să faci un experiment simplu ca să-ți dovedești asta. Ia un alt lucru prezent întotdeauna: respirația. Îți poți ignora respirația ore întregi. Își continuă ritmul fără încetare, fără să atragă niciodată atenția asupra ei. Acum stai liniștit și încearcă să-ți ignori respirația. Fă un efort conștient să o oprești. Nu poți. Odată ce atenția ți-a fost atrasă de respirație, s-a produs o schimbare. Într-un final, bineînțeles, mintea va rătăci din nou. Vei uita din nou de respirație. Dar asta nu o schimbă cu nimic. La fel ca sufletul, respiarția își poate permite să aștepte, fiindcă e întotdeauna prezentă, cât timp ești în viață.

În cazul Paulinei, ce s-a întâmplat de fapt nu a fost o epifanie în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu din Ceruri nu a observat-o dintr-o dată și i-a trimis personal o telegramă. Ci ea și-a observat sufletul, la fel cum îți dai seama că respiri. În sine, aceasta nu este o experiență singulară. Fiecare dintre noi trăiește momente când alunecă pe nesimțite într-o stare superioară a conștiinței. Șmecheria e să reușești apoi să îți împiedici mintea să mai rătăcească. Pauline a reușit ceva rar: Și-a observat sufletul și apoi nu și-a mai luat atenția de la el. Sufletul a rămas cu ea, și de aceea viața ei a devenit una ” de vis”.

       De unde știm că suntem conectați la sufletul nostru? Foarte simplu:

  • Totul ne merge ușor.
  • Ne simțim liniștiți și în siguranță.
  • Găsim răspunsuri clare.
  • Totul se leagă perfect.
  • Ne simțim stăpâni pe situație.
  • Nu întâlnim obstacole.
  • Suntem concilianți cu cei de alte opinii.
  • Nu respingem nicio posibilitate.
  • Nu ne judecăm pe noi sau pe alții.
  • Ne simțim împliniți.

      De unde știm că am pierdut conexiunea cu sufletul? la fel de simplu:

  • Lucrurile merg greu.
  • Suntem derutați și nesiguri.
  • Nu găsim răspunsuri clare. Oscilăm tot timpul.
  • Totul este confuz.
  • Ne simțim depășiți de situații.
  • Întâlnim multe obstacole.
  • Suntem măcinați de contradicții interioare.
  • Ne e greu să găsim soluții de ieșire.
  • Ne învinovățim pe noi și pe alții.
  • Ne simțim neîmpliniți. Probabil că ne lipsește ceva.

      Ce face Cursul de Miracole? Restabilește legătura cu sufletul.

      În primăvara lui 2014, la puțin timp după ce am început să studiez cursul, cineva mă întreba dacă simt un efect în viața mea, dacă merită efortul de a-l parcurge. Atunci era prea devreme să răspund la întrebare. Acum, după aproape  2 ani, pot să spun clar:

      Efectul este garantat dacă ai răbdare și voință să-l parcurgi până la capăt. Elementele de recunoaștere a legăturii cu sufletul enumerate mai sus sunt prezente de atunci în viața mea. S-a creat un lanț de evenimente la care nici nu visam în urmă cu un an. Atunci când calculele exagerate ale minții sunt îndepărtate și ideile preconcepute anulate, multe lucruri devin posibile. Dar, așa cum spune și Cursul,  călătoria abia acum începe. Iluziile vin doar ca să plece, și pleacă doar ca să vină apoi din nou. Diferența este că acum știi ce ai de făcut. Te întorci la sufletul tău ori de câte ori simți că aluneci în cel de-al doilea șir de “simptome ale deconectării”. Atunci când guști din nectarul bucuriei fără să ai motiv, când te simți stăpân pe tine chiar dacă lumea pare să se dărâme în jurul tău, cu greu mai poți ceda ispitei să te dezlipești de sufletul tău și de Fiul lui Dumnezeu din tine.

Cu drag !


OBSERVAȚIE

Cum se exersează:

Conform indicațiilor din Curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fii complet relaxat.

Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.


Share Button

Curs de miracole: Ultimul capitol – “Viziunea finală”

 carte

      Am scris mult pe parcursul acestui an închinat lui Dumnezeu și mie însămi. Vine o vreme în viața oricărui om când are nevoie de lămuriri, are nevoie ca dincolo de experiența personală și învățătura dobândită prin durere și bucurie să înțeleagă “De ce ?” De ce se întâmplă tot ce se întâmplă, cine sunt, de unde vin, unde mă duc? Aceste întrebări care te urmăresc de când ai început să devii conșient de tine, merită un răspuns, și fiecare îl primește în felul său. Acest curs poate fi un răspuns complet, dar cu certitudine nu singurul, și nu cel mai ușor de abordat. Pentru mine căutarea a fost lungă, dar pare că a început să ofere răspunsuri, căci această experiență numită “Curs de miracole” a fost într-adevăr deosebită.

      Am ajuns acum la ultimul capitol. A fost multă învățătură, a fost greu, a fost abstract, poate am înțeles ceva dar n-am înțeles tot, sau poate am înțeles mai mult decât cred. 

      Învățătura a fost prezentată treptat în cele 600 de pagini alocate “Textului”, s-au învățat cu puținelul lucruri noi și s-au tot repetat cele deja învățate. Ultimul capitol. Ce-ar putea fi nou aici? O ultimă idee? Foarte posibil. O ultimă învățătură? Nicicum. Învățătura abia acum începe, nu prin cuvinte, ci prin trăire. Căci cârja pusă deoparte ar trebui să scoată la iveală întreaga capacitate de a merge singur, în deplină siguranță și deplină conștiență de Sine.

      Dacă la început am simțit nevoia să-mi aduc argumente de ordin cât de cât științific pentru tot ce am citit aici, treptat acest imbold s-a atenuat, căci cine ar mai fi în această lume dacă ar deține cheia cunoașerii, ce știință și-ar mai avea rostul în prezența revelată și recunoscută a Adevărului etern și imuabil? Pe măsură ce eul este conștientizat și “educat”, nevoia de argument dispare, și nu mai ai nevoie de nimic, decât să fii, și atât. Poți aștepta o mie de vieți până ca știința să-ți confirme neconfirmabilul, dar tu pierzi exact esența și rostul vieții: să trăiești acum și aici, în această viață, în acord cu tine și cu Universul văzut și nevăzut, cu tine și cu toți cei care fac parte din această viață a ta. Așa că nevoia de căutare dispare, iar viața devine pur și simplu un minunat mod de a fi.

      Simt ușurare, bucurie, dar și  puțină tristețe, căci au fost diminețile și serile mele cu acest curs în față, și privesc cu drag cartea “muncită” și creioanele tocite și reascuțite, obosite, dar încă vii după cazna subliniatului înverșunat a celor 1200 de pagini câte are în total acest curs ( “Text” + “Culegere de exerciții pentru studenți” +” Manual pentru profesori”).

    Mai jos am să redau ultimele idei și fragmente ce mi s-au părut mai importante în acest capitol, și fie ca toate rezumatele și selecțiile realizate în acest an  să aducă alinare și încredere oricărei minți scormonitoare care se va pierde în căutări lungi pe Internet în căutarea răspunsului perfect la cele mai grele întrebări existențiale. Și poate va fi un îndemn să facă propriile “cercetări”, să citească el cu ochii lui, să pătrundă el cu mintea lui, să înțeleagă tot ce e de înțeles și să trăiască tot ce e de trăit în această viață. Căci ultimul pas îl face Dumnezeu, și fiecare merge pe lungul drum al Ispășirii cât de mult dorește, cât de mult poate și cât de mult este pregătită mintea lui s-o facă în acest moment al existenței sale. 

***

1. Simplitatea mântuirii.

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot.

        Această idee a fost reluată de multe ori pe parcursul învățării, iar înțelegerea ei are la bază explicațiile cu privire la dualitatea omului: Om= “eu” + Sine divin; Om = “eu” + Fiul lui Dumnezeu.

          Eul te poartă, te amăgește, dar este și responsabil de învățătura ta în lumea timpului. Eul te “ajută” să greșești, să judeci, să iubești, să suferi, să ataci, să faci tot ce-i trece prin cap în această lume a formei schimbătoare și pieritoare. Tu ești înger și demon, iar prin “eu” experimentezi adesea “demonul” din tine într-o lume a iluziilor. Atunci când înveți să-l controlezi și-i folosești capacitatea de a învăța în scopul avansării accelerate pe drumul mântuirii, te apropii din ce în ce mai mult de Fiul lui Dumnezeu din tine, cel pur și veșnic nevinovat. De aceea, orice s-ar întâmpla în lumea timpului nu s-a petrecut nicicând în veșnicie, acolo unde Sinele tău se găsește la adăpost și în siguranță, în Cerul lui Dumnezeu. Acolo nu există timp, căci veșnicia nu are început și nici sfârșit. Acolo nu există vinovăție și nici judecată, căci Dumnezeu nu-și judecă Fiul. Dar ca să ajungi acolo, la esența ta, unde e casa sufletului tău,  ai nevoie să-l redescoperi pe Fiul lui Dumnezeu din tine, și să renunți definitiv la eul tău separat.

         Viața ta pe acest pământ este, a fost și va fi o perpetuă lecție despre legile acestei lumi, doar dacă, la un moment dat, nu hotărăști că această învățătură nu-ți mai este necesară, și hotărăști să accesezi cunoașterea pe care o ai deja și care  așteaptă să fie scoasă la lumină din întunericul eului tău.

Cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe. Nimeni nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume. Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident.

-

Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!

-

 Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu.

-

Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta.

-

Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?

-

Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei:

*

       1:Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.

*

  2:Lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume. Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea.

-

Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa.  Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire. ( Amintește-ți din primele capitole ale cursului că orice formă de atac este un strigăt după iubire, așa că atunci când percepi un atac, gândește-te că acolo este de fapt o nevoie de iubire.)

-

Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.

-

Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el. Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

 

2. A merge cu Cristos.

În lumea aceasta vrei să joci deopotrivă două roluri, unul în care ești condus, și celălalt în care ești conducător:

 

 

Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.

-

Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui.

-

Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru. Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine!

-

Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru:

*

Răspunsul pe care i-l dau fratelui meu este ce cer eu însumi.
Şi ce învăţ referitor la el e ce învăţ referitor la mine însumi.

*

Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum.

-

Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.

-

Iartă-i fratelui tău toate aparențele! Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.

3. Autoacuzații

Numai autoacuzații condamnă. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac „just”.

-

Eşti tu un păcat? Răspunzi „da” de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga?

-

Păcatele sunt în trupuri. Crezi poate că trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă te crezi păcat, încui mintea în trup, iar trupul acţionează în locul ei.

-

Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândește și nu are puterea să învețe, să ierte, și nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aşa că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.

-

 Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.

-

Să ne bucurăm că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

 

      Când te pregătești să faci o astfel de alegere, cu astfel de urmări ca rezultat, trebuie să înveți la perfecție cum se face. Iar felul în care trebuie procedat “trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacție la toată ispita și la toate situațiile care se ivesc”. Iată de ce acest ultim capitol nu este un sfârșit, ci un început. Căci munca cu mintea ta de-abia acum începe.

4. Adevărata alternativă.

      Crezi că lumea îți poate oferi consolare la toate problemele tale. Cum să-i ceri așa ceva când rostul ei este tocmai să le păstreze, căci lumea este un loc unde ai de ales numai între iluzii. Nu căuta să scapi aici de probleme, căci toate drumurile lumii duc la dezamăgire. Uneori alegi un drum pe care călătorești voios un timp, iar alteori drumul poate fi presărat cu spini încă de la început. Toate drumurile, însă, duc spre acel sfârșit implacabil pe care tu îl numești moarte. Ai încercat toate variantele și ai bătut și-o să mai bați, poate, toate drumurile lumii, și sunt multe, foarte multe, o infinitate de variante și combinații care te pot ține prizonier aici o veșnicie. Și totuși, crezi cu încăpățânare că există un drum care te va scăpa de moarte. Au fost mulți care au căutat drumul perfect, dar când au văzut că nu există și-au pierdut speranța.

Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine.

-

Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.

-

Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative. Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine. Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.

-

Nu există drum care să te îndepărteze de Dumnezeu. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce?

-

Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze.

 

 

5. Conceptul de sine versus Sinele.

NOU!

      Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. 

Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine.

Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate”, l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.

      Conceptul de sine este un idol pe care l-ai construit, care este adaptat acestei lumi,  și care îl înlocuiește pe Fiul lui Dumnezeu din tine, ce reprezintă de fapt unicul tău Sine.

      Conceptul de sine “lucrează” toată viața asupra acelei fețe pe care o ai și pe care ai adus-o cu tine când ai venit în această lume: fața inocenței. Este acea față care râde, farmecă, iubește, își caută tovarăși, oferă mângâiere. Aici însă, fața inocenței suferă prima modificare esențială: ea crede că e bună într-o lume rea. Devine astfel un aspect de bază al conceptului de sine:

Lumea e haină și nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.

-

Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare. Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea.

-

Sub faţa inocenţei stă o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt”.

-

Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui.  Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli.

-

Conceptele se învață. Nu sunt firești. Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se” în gândirea ei.

-

Toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.

-

De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău (și lumea)  din tine. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare?

-

Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu” care şi-a adus-o?

-

Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe.

-

Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. 

-

 Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.

-

Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:

*

Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.

*

Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

6. Recunoașterea spiritului.

 *

Fie vezi trupul, fie recunoști spiritul.

*

Nu există compromis între aceste două variante. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privință determină tot ce vezi, ce socotești real și iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.

-

Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf?

-

Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva.(…) Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?

-

Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: „Facă-se voia ta”. Şi ţi se face în consecinţă.

-

Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?

-

Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

7. Viziunea mântuitorului.

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi”; cei „buni” sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune” ca să i se ierte cele „rele”. Şi nu se încrede în „binele” din nimeni, crezând că „răul” trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul” în tine.

-

Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele” ţi s-au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze.

-

În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică” a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri.

-

Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună.

-

Tot ce cere acest salt (de la “rău” la “bun”) e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel.

-

Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.

-

Priveşte rolul pe care îl ai în univers!Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.

-

Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup.

-

Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. (…) Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot.

-

Vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.

-

Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul.

-

Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase – de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.

 

8. Mai alege odată.

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

*

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

*

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.

-

 Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine.

-

Încercările vieții nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: „Frate, mai alege o dată”. Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere.(…) Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.

-

Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată. (…) Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El.

-

Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab:

*

Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu. Fiul Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiul Lui.

*

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare.

-

Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.

-

Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.

-

Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.

-

Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi. Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.

-

Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.

-

Şi acum spunem „Amin”. Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole;Text – Cap.31: “Viziunea finală” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 584-605.

Share Button

Curs de miracole: Cap.23- Războiul cu tine însuți

războiul cu tine 1

Introducere.

*

” Nu vezi că opusul fragilității și al slăbiciunii e nepăcătoșenia?”

*

      Când faci paradă de putere ca să ataci, te arăți de fapt slab. Atâta vreme cât ataci înseamnă că ți-ai creat un dușman, imaginar bineînțeles, căci dușmanul e numai în mintea ta, și asta pentru că ai judecat. Gândește-te însă că în fiecare făptură e Dumnezeu. În fiecare frate al tău stă ascunsă fața lui Hristos. El poate nu știe, dar tu, acum, ar trebui deja să știi, și ai putea să îți asumi viziunea lui Hristos. Ai învățat că fiecare frate al tău este în esența lui exact așa cum l-a creat Dumnezeu – nepăcătos – și așa va fi până se va întoarce Acasă. Faptul că el nu știe acest lucru, că se confundă cu eul și cu trupul său, nu înseamnă că-ți dă ție dreptul să-l judeci. “Va mai rătăci prin vise” o vreme, dar până la urmă va găsi drumul –  atunci când mintea lui va fi pregătită pentru asta. Așadar să nu vezi nicăieri un dușman pe care crezi că ești îndreptățit să-l ataci, căci îl ataci pe Însuși Dumnezeu și te ataci pe tine ca parte a Lui.

Nou!

      Pornit pe drumul adevărului, s-ar putea să fii tentat să te lupți cu orice crezi tu că ar putea duce la păcat, ar putea să îți facă rău, și ar putea să îți devină dușman. Te lupți crezând că vei învinge, doar pentru a vedea că nu se schimbă nimic, și atunci vei ataca din nou. Îți mai amintești că atacul înseamnă frică, iar unde e frică nu e iubire?

Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.

-

Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?

-

Nu lăsa micile elemente inoportune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.

-

Nimic din ce te înconjoară  nu poate să nu fie parte a ta. Privește totul cu iubire și vezi lumina Cerului în toate. Așa vei ajunge să înțelegi tot ce ți-e dat.

Convingerile ireconcibiabile.

Nou!

     Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniștită, nu într-una ce se războiește cu ea însăși. Războiul se duce între eul tău și Sinele tău  dumnezeiesc, între tine și Dumnezeu. De fapt, nu e un război, ci convingere nebunească că Voia lui Dumnezeu poate fi răsturnată. E convingerea că tu poți controla totul, e rezistența pe care o opui în fața adevărului neînțeles. E indisponibilitatea de a-ți lăsa mintea egotică să se unească cu Mintea lui Dumnezeu și de a-i atribui Spiritului Sfânt rolul de Călăuză a vieții tale. E frica de a renunța la “eu”.

Războiul e condiția în care frica se naște, crește și caută să domine.

Pacea e starea în care iubirea stă și caută să se împărtășească.

-

Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.

-

Amintirea Tatălui e uitată în viața trupului și, dacă crezi că ești un trup, vei crede că ai dat-o uitării.

-

Îți vei aminti ce cunoști când vei învăța că nu poți fi într-o stare de conflict. Nu există învingător, și nici victorie. Adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins și liniștit în pacea lui Dumnezeu. Ce îți vei aminti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu.

-

Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu.

      Conflictul nu se poate naște decât între două puteri, considerate a fi separate. Dar, din perspectiva unității, tu ești lumea, și lumea e în tine, tu ești cuprins de Dumnezeu, iar Dumnezeu este în tine. Atunci, e cu neputință să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Conflictul este de fapt, în interior.

*

De ce ți-ai umple lumea de conflicte cu tine însuți?

Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii.

*

Legile haosului.

Nou!

Legile haosului nu pot fi înțelese pentru că depășesc sfera rațiunii, dar pot fi aduse la lumină.

PRIMA LEGE A HAOSULUI spune că adevărul e altul pentru fiecare. Cum ar putea fi altfel pentru aceia care se cred separați unul de altul și care nu pot vedea că adevărul este unul singur și nu are opus? Adevărul ESTE și atât. Nu poate fi interpretat și nici fragmentat. El nu poate fi înțeles cu mintea egotică, scindată din Mintea Universală, pentru că nu poate avea privirea de ansamblu. De aceea fiecare își stabilește propriul set de valori pe care le consideră adevărate și care în mod cert nu corespund integral cu valorile altuia.

A DOUA LEGE A HAOSULUI cere ca greșelile să impună pedeapsă, nu corecție.

Acest lucru transformă o greșeală ce poate fi corectată, într-un păcat a cărui “izbăvire” se poate face numai prin pedeapsă, suferință și în final moarte, căci numai prin distrugere poți fi scos în afara corecției și a iertării. Prin moartea trupului, separat de Creator și de toată Creația, cu o sumedenie de păcate asumate, te aștepți acum să fi judecat și condamnat de Cel pe care L-ai respins, și de care te-ai separat. N-ai înțeles că prin asumarea greșelilor, scoaterea lor la lumină și corectarea lor aplicând legile fundamentale ale creației, poți scăpa definitiv de ele, și poți reface legătura cu Sursa ta eternă. În acest fel se naște cea de-a treia lege a haosului.

A TREIA LEGE A HAOSULUI este frica de Dumnezeu.

Frica înseamnă atac, și este o consecință firească a lipsei de iubire. Ai înlocuit Iubirea cu frica și atacul, greșeala cu păcatul, și iubirea de Dumnezeu cu Frica de Dumnezeu. Păcatul se naște din atac și distrugere, provocând suferință și moarte, și atentează în final la însăși integritatea Creației. Iubirea însă crează, și extinde Creația lui Dumnezeu. Aceasta este legea “Împărăției”. Asumându-ți păcatul ești conștient cumva că a încalci această lege, și îți este frică de pedeapsa divină, considerându-l pe Dumnezeu “dușmanul” și “judecătorul” tău.

Conflictul devine acum inevitabil, iar mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit dușmanul tău.

-

Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare. Ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea El. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului.

A PATRA LEGE A HAOSULUI spune că paguba altuia este câștigul tău. Nu recunoști astfel că nu poți lua decât de la tine însuți. Un aspect al acestei legi, mai puțin evident în lumea materială, este proiectarea vinovăției în afară.

Aşa îşi declară „nevinovăţia” cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.

A CINCEA LEGE A HAOSULUI spune că există un substitut pentru iubire: mântuirea.

 

A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită”, la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi” de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.

-

Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor” un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă” la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea.

-

Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.

      Cauți mântuirea fără să știi cum s-o găsești. Gândești că tu nu greșești și de aceea proiectezi vinovăția în afară. Când îl judeci și-l condamni pe celălalt găsindu-l vinovat, tu te declari nevinovat, iar dacă ești nevinovat, te-ai mântuit. Ataci așadar, pentru a-ți “însuși” de la celălalt mântuirea.

      Ai uitat oare că singurele instrumente prin care se obține mântuirea sunt iertarea și iubirea necondiționată? Nu prin judecare și atac te mântuiești, ci prin iubire și iertare. Mântuirea nu este un substitut al iubirii ci un efect al ei.

***

Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea” ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid.

-

O asemenea inversare, complet sucită – în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare – e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii.

-

Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul.

-

Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Nu te lăsa amăgit de forma atacului! Nu poți urmări să faci rău și să te mântuiești pe tine. Să nu te lași amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare.

-

Tu susţii sus şi tare – şi socoteşti că e adevărat – că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?

-

Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.

-

Legile haosului guvernează toate iluziile. Dar fiecare dintre ele se bazează pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. Lipsa credinței în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.

-

Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.

-

Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.

-

Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Mântuire fără compromis.

Nou!

      Uneori nu recunoști formele pe care le poate lua atacul, așa că nu recunoști nici sursa durerii întotdeauna. Atacul este la fel de distructiv, indiferent de forma pe care o îmbracă, singura sa țintă fiind să “ucidă”.

Oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?

      Să faci un compromis înseamnă să accepți doar o parte din ce dorești, iar la restul să renunți. Mântuirea nu cunoaște compromis. Ea ori este deplină, ori nu este deloc. Compromisul cu privire la mântuire constă în convingerea că poți iubi un pic, dar poți în același timp să și ataci un pic. Nu ești convins că mântuirea este posibilă cu adevărat.

 

Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea.

-

Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor?

-

Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Deasupra câmpului de luptă.

Nou!

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. (…) Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac.

-

Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dacă ar fi adevărate amândouă, ele ar trebui să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere? Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup.

-

Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. (…) Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.

-

Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor.

-

Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele; simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine. Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El.

-

Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles. Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.

-

Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?

-

Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă. Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.


Share Button

Curs de miracole: Cap.18(IV) – Nu trebuie să fac nimic

5D

      Dacă te afli cumva ca și mine în situația de a parcurge “Curs de miracole” te lași uneori pradă mai mult studiului decât trării, și asta nu pentru că nu ți-ai dori experiența – căci de aceea te străduiești să studiezi, pentru a ajunge la ea – ci pentru că textul este greu, cuvintele sunt grele, necesită un efort mental susținut pentru a învăța și pentru a înțelege.

      Fragmentele de mai jos, vorbe spuse în felul său unic de către Osho, au darul să te scoată puțin din mental și să te aducă în inimă. Dacă vrei un plus de înțelegere, dar și de trăire a subcapitolelor 4 și 6 de astăzi, nu ezita să parcurgi întreg textul pe sursa de pe care l-am preluat. Ai grijă apoi, fă o pauză, trage aer în piept și revino în minte pentru că mai ai încă de învățat. Vei înțelege mai bine ce este clipa sfântă și cât, sau dacă mai ai ceva de făcut pentru a o trăi.

osho

Acum înțeleg de ce nu se întâmpla nimic. Însăși efortul era bariera, însăși scara era piedica, însăși impulsul de a căuta era obstacolul. Nu înseamnă că poți să ajungi la realizare fără a căuta. Căutarea este necesară, dar apoi vine un moment în care căutarea trebuie lăsată deoparte. Barca este necesară pentru a trece râul, dar apoi vine un moment în care trebuie să ieși din barcă și să uiți totul de ea și s-o lași în urmă. Efortul este necesar, fără efort nimic nu este posibil. Și de asemenea, doar cu efort, nimic nu este posibil.

Chiar înaintea zilei de 21 martie 1953, cu șapte zile înainte, am încetat să mai lucrez asupra mea. Vine un moment în care vezi toată inutilitatea efortului. Ai făcut tot ce poți și nu se întâmplă nimic. Ai făcut tot ce este omenește posibil. Atunci, ce altceva mai poți să faci? În neputință totală, renunți la orice căutare. Și în ziua în care căutarea a încetat, în ziua în care nu mai căutam ceva, în ziua în care nu așteptam ca ceva să se întâmple, a început să se întâmple. O nouă energie a apărut – de nicăieri.

Țineți minte, din acea zi nu am mai fost niciodată cu adevărat în corp; doar un fir delicat mă unește cu corpul. Și sunt surprins în permanență că cumva întregul mă vrea aici, pentru că nu mai sunt aici din propria mea putere, nu mai sunt aici din voința mea. Trebuie să fie voința întregului să mă țină aici, să mă lase să mai zăbovesc puțin pe acest mal. Poate că întregul vrea să împărtășească ceva cu voi, prin mine.

Din acea zi, lumea este ireală. O altă lume s-a dezvăluit. Când spun că lumea este ireală nu vreau să spun că acești copaci sunt ireali. Acești copaci sunt absolut reali – dar modul în care vedeți voi acești copaci este ireal. Acești copaci nu sunt ireali în sine – ei există în Dumnezeu, ei există în realitatea absolută – dar așa cum îi vedeți voi, de fapt nu îi vedeți nicidoată; voi vedeți altceva, un miraj.

Vă creați propria voastră lume de vis în jurul vostru și până când nu vă treziți, veți continua să visați. Lumea este ireală pentru că lumea pe care o cunoașteți voi este lumea viselor voastre. Când visele încetează și întâlnești pur și simplu lumea care este acolo, aceasta este lumea reală. Nu sunt două lucruri, Dumnezeu și lumea. Dumnezeu ete lumea, dacă ai ochi, ochi limpezi, fără nici un fel de vise, fără nici un fel de praf al viselor, fără nici un fel de ceață de somn; dacă ai ochi limpezi, claritate, sensibilitate, există doar Dumnezeu.

Dumnezeu este ceva universal. Odată ce ieși din visele tale private, este acolo. A fost mereu acolo. Odată ce ochii tăi sunt limpezi, o iluminare bruscă – brusc ești inundat de frumusețe, măreție și grație. Acesta este țelul, acesta este destinul. Dă-mi voie să repet. Fără efort nu vei ajunge niciodată, fără efort nimeni nu a ajuns vreodată. Vei avea nevoie de un mare efort, și doar atunci vine un moment când efortul devine inutil. Dar devine inutil doar când ai ajuns la însăși vârful lui, niciodată înainte. Când ai ajuns la însăși punctul culminant al efortului tău – tot ce puteai face, ai făcut – atunci brusc nu mai este nevoie să faci nimic. Renunți la efort.

Osho, despre ziua iluminării sale-fragmente

Articol preluat de aici  (http://oshojoy.ro/osho-despre-ziua-iluminarii-sale)

nu trebuie să fac nimic

4. Mica disponibilitate.

 

      Să revenim acum la clipa sfântă. Te întrebi, poate, cum ai putea ajunge la ea. Îți închipui  că cine știe ce eforturi și tehnici trebuie să aplici. Cursul ne învață că nu e așa. Clipa sfântă e rezultatul voinței tale. Va veni atunci când vei manifesta dorință și disponibilitate. Nu poți face mai mult de atât. Nu uita că Spiritul Sfânt e Călăuza ta în acest demers. Lasă-l pe El să-ți arate drumul. A încerca să faci ceva cu de la tine putere înseamnă a-ți amesteca eul, și tocmai am învățat că eul este acea micuță parte din tine de care are nevoie El pentru a te conduce către mântuire. Lasă-i Lui eul tău. Nu încerca să-I dai ce nu-ți cere, căci la puținul de care e nevoie din partea ta, El adăugă măreția și puterea .

Clipa sfântă e rezultatul hotărârii tale de-a fi sfânt. Ea e răspunsul. Dorinţa şi disponibilitatea de-a o lăsa să vină îi precede venirea. Îţi pregăteşti mintea pentru ea numai în măsura în care recunoşti că o vrei mai presus de toate.

-

Nu te încrede în bunele tale intenţii. Ele nu sunt de ajuns. Încrede-te însă implicit în disponibilitatea ta. Concentrează-te doar asupra ei şi nu te îngrijora că e înconjurată de umbre. De aceea ai venit. Dacă ai putea să vii fără ele, nu ai avea nevoie de clipa sfântă. Vino la ea nearogant, presupunând că trebuie să atingi starea pe care o aduce venirea ei. Miracolul clipei sfinte stă în disponibilitatea ta de-a o lăsa să fie ce e. Şi în disponibilitatea pe care o ai faţă de asta stă şi acceptarea ta de către tine, aşa cum ai fost menit să fii.

-

Dificultatea pe care o ai cu clipa sfântă provine din convingerea ta fixă că nu o meriţi.

-

Clipa sfântă nu provine numai din mica ta disponibilitate. Ea rezultă întotdeauna din puţina ta disponibilitate, combinată cu puterea nelimitată a Voii lui Dumnezeu. Ai greşit când ai crezut că trebuie să te pregăteşti pentru El. E imposibil să faci pregătiri arogante pentru sfinţenie, şi să nu crezi că tu stabileşti condiţiile păcii. Dumnezeu le-a stabilit. (…) Nu tu l-ai făcut pe student, şi nici nu îl poţi face să fie altfel. Vrei mai întâi să faci tu însuţi un miracol, pentru ca apoi să te aştepţi să ţi se facă unul?

-

Tu doar pui întrebarea. Răspunsul e dat. Nu căuta să răspunzi, ci doar să primeşti răspunsul aşa cum e dat. Când te pregăteşti pentru clipa sfântă, nu încerca să te faci sfânt ca să fii gata să o primeşti. Ar însemna să îţi confunzi rolul cu al lui Dumnezeu. Ispăşirea nu poate ajunge la cei ce cred că trebuie mai întâi să ispăşească, ci numai la cei ce nu îi oferă decât simpla disponibilitate de a-i face loc. Purificarea ţine doar de Dumnezeu şi îţi este, de aceea, destinată ţie. Decât să cauţi să te pregăteşti pentru El, încearcă mai degrabă să gândeşti în felul următor:

****

  • Eu, care sunt gazda lui Dumnezeu, Îl merit.
  • Cel Ce Şi-a stabilit sălaşul în mine l-a creat aşa cum îl vrea.
  • Nu e nevoie să îl pregătesc pentru El, ci doar să nu Îi perturb planul de a-mi reda propria conştienţă că sunt veşnic pregătit.
  • Nu e nevoie să adaug nimic la planul Lui.
  • Dar, pentru a-l primi, trebuie să fiu dispus să nu îl înlocuiesc cu al meu.

****

 Atât. Adaugă altceva, şi nu vei face decât să iei înapoi puţinul care ţi se cere. (…) Pregătirea pentru clipa sfântă Îi aparţine Celui Ce o dă. Cedează-te Celui a Cărui funcţie este să elibereze. Nu îţi aroga funcţia Lui. Dă-I doar ce îţi cere, să înveţi ce mic e rolul tău şi ce mare e al Său.

-

Iată ce face din clipa sfântă un lucru atât de uşor şi de firesc. Tu faci din ea un lucru dificil, pentru că insişti că trebuie să faci mai mult. Îţi vine greu să accepţi ideea că trebuie să dai atât de puţin ca să primeşti atât de mult. (…) Mai eşti convins că înţelegerea ta are de adus o contribuţie puternică la adevăr şi că îl face ceea ce este. Dar am subliniat că nu trebuie să înţelegi nimic. Mântuirea e uşoară tocmai pentru că nu îţi cere nimic din ce nu poţi da chiar acum.

 

***

7. Nu trebuie să fac nimic.

 

       Există vreo decizie pe care o iei și nu implică într-un fel sau altul comfortul, protecția sau plăcerea corpului? Trupul este pentru tine scop, și nu mijloc de mântuire. Crezi încă mult prea mult în puterea lui. Te confunzi cu trupul tău tot timpul cât ești treaz. Numai în somn se pare că nu mai ești conștient de el.

      Niciodată nu ți-ai uitat cu desăvârșire trupul. Dacă ai putea face asta în mod conștient măcar o clipă, ai putea trăi clipa sfântă. Ți-ai vedea trupul apoi altfel. N-ar trebui să-l rănești, să-l îmbolăvești, să treacă prin dureri, n-ar mai fi necesare experiențele din moarte clinică pentru a trăi iluminarea.

      Îți amintești? În lecțiile trecute se spunea că fiecare merge pe drumul Ispășirii cât poate de mult. Miracolele de iubire, iertare, ne-judecare, sunt cele care pot scurta până la anulare drumul rămas de parcurs până la Ispășire. Relația sfântă este parte a drumului spre iluminare. O relație sfântă este orice relație din viața ta bazată pe iertare , nejudecare, iubire. În cadrul acestor relații tu ai un singur rol: acela de a face fericit. Aceste relații sunt sub ocrotirea și îndrumarea Spiritului Sfânt.

      Unii trăiesc clipa sfântă spontan, alții “se întorc din morți” iluminați și povestesc experiențele pe care le-au trăit, iar alții pur și simplu învață s-o atingă.

E imposibil să accepţi clipa sfântă fără rezerve dacă nu eşti dispus, măcar o clipă, să nu vezi nici trecut, nici viitor. Nu te poţi pregăti pentru ea fără să o plasezi în viitor. Eliberarea ţi se dă în clipa în care o doreşti. Mulţi şi-au petrecut o viaţă întreagă în pregătiri şi au ajuns să atingă clipele lor de succes. Cursul acesta nu încearcă să te înveţe mai mult decât au învăţat aceştia în timp, ci urmăreşte să economisească timp. Poate că încerci să urmezi un drum foarte lung până la obiectivul acceptat. E extrem de dificil să atingi Ispăşirea luptându-te cu păcatul. Se depun enorme eforturi în încercarea de-a sanctifica ceva dispreţuit şi mult urât. Şi nu e nevoie nici de o viaţă petrecută contemplând, nici de perioade lungi de meditaţie în vederea unei detaşări de trup. În final, toate încercările de acest fel vor fi încununate de succes datorită scopului lor. Dar mijloacele sunt anoste şi iau mult timp, căci toate aşteaptă să le aducă viitorul eliberarea dintr-o stare de nevrednicie şi inadecvare prezentă.

-

 Calea ta va fi diferită, nu ca scop, ci ca mijloace. O relaţie sfântă e un mijloc de-a economisi timp. O singură clipă petrecută împreună cu fratele tău vă redă la amândoi universul. Eşti pregătit. Nu trebuie decât să ţii minte că nu trebuie să faci nimic. Ţi-ar fi de mult mai mare folos să te concentrezi asupra acestui lucru decât să te gândeşti ce-ar trebui să faci. Când vine pacea, în sfârşit, la cei ce luptă cu ispita şi se chinuiesc să nu cadă în păcat; când vine lumina, în sfârşit, în mintea dedată să contemple; sau când ţinta e atinsă de orişicine, în sfârşit, ea vine întotdeauna cu o singură şi veselă descoperire: „Nu trebuie să fac nimic”.

-

Iată eliberarea ultimă pe care o va găsi fiecare într-o bună zi, în felul lui, la timpul lui. Nu îţi trebuie acest timp. Ţi s-a economisit timp fiindcă tu şi fratele tău sunteţi împreună. Iată mijlocul special pe care îl foloseşte cursul să îţi economisească timp. Nu te vei folosi de curs dacă ţii să uzezi de mijloace care le-au servit altora foarte bine, neglijând ce s-a făcut pentru tine. Economiseşte timp pentru mine cu această singură pregătire şi antrenează-te să nu faci altceva. „Nu trebuie să fac nimic” e un mod de-a-ţi declara loialitatea cu adevărat neîmpărţită. Crezi această declaraţie şi o singură clipă, şi vei realiza mai mult decât îi este dat unui secol de contemplaţie sau de luptă cu ispita.

-

A face ceva implică trupul. Şi, dacă recunoşti că nu trebuie să faci nimic, vei retrage valoarea trupului din mintea ta. Aici se găseşte uşa – deschisă şi rapidă – prin care te strecori pe lângă secole de eforturi şi reuşeşti să evadezi din timp. (…) Celui ce nu trebuie să facă nimic nu îi trebuie timp. Să nu faci nimic înseamnă să te odihneşti şi să faci un loc în sinea ta, în care activitatea trupului nu mai cere atenţie. În locul acesta, Spiritul Sfânt vine şi rămâne să stea. El va rămâne când vei uita şi când activităţile trupului vor reveni să îţi ocupe mintea conştientă.

-

Va exista însă întotdeauna acest loc de odihnă la care poţi să revii. Şi vei fi mai conştient de acest centru liniştit al furtunii decât de toată activitatea ei dezlănţuită. Acest centru liniştit, în care nu faci nimic, va rămâne cu tine, oferindu-ţi odihnă în toiul fiecărei activităţi febrile pe care vei fi trimis să o desfăşori. Căci, din acest centru, vei fi îndrumat cum să foloseşti trupul într-un mod nepăcătos.

-∞-


 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***
Observație:

Rezumatele realizate, ideile sau selecțiile de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.

Fragmentele citate:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.342-344; 349-351.


 
 
Share Button

Curs de miracole18(III) – Micuța grădină: despre trup și dincolo de el.

unitate 

 

6. Dincolo de trup

 

   Îți vezi semenii ca pe niște trupuri. Atunci când îi judeci, îi ataci, când proiectezi vinovăția asupra lor, ai în vedere trupurile separate, crezând că ei sunt trupurile lor. Trupul nu poate face nimic cu de la sine putere. Trupul e doar un instrument de învățare pentru minte, iar mintea ta nu e separată de mintea fratelui tău. Mințile sunt unite dar tu nu te identifici cu ele. Trupurile sunt însă cu adevărat separate.

Nu există nimic în afara ta. Iată ce trebuie să înveţi până la urmă, căci e realizarea faptului că ţi se redă Împărăţia Cerului.

-

Cerul nu e nici loc, nici stare. Este doar conştienţa Unităţii desăvârşite şi cunoaşterea faptului că nu există altceva: nimic în afara acestei Unităţi şi nimic altceva înăuntru.

-

Ce altceva ar putea să dea Dumnezeu decât cunoaşterea de Sine? Ce altceva mai e de dat? Credinţa că poţi să dai şi să primeşti altceva, ceva din afara ta, te-a costat conştienţa Cerului şi a Identităţii tale.

-

Minţile sunt unite; trupurile, ba. Separarea pare posibilă numai atribuind minţii proprietăţile trupului. Şi atunci mintea pare fragmentată, izolată şi singură. Vinovăţia ei, care o ţine separată, e proiectată asupra trupului, care suferă şi moare din cauză că e atacat pentru a ţine separarea în minte şi a nu o lăsa să îşi cunoască Identitatea.

-

Te vezi închis într-o închisoare separată, îndepărtat şi inaccesibil, fără cale de ieşire şi fără cale de acces până la tine. Urăşti această închisoare pe care ai făcut-o şi vrei să o distrugi. Dar nu vrei să evadezi din ea, lăsând-o nevătămată, fără vinovăţia ta asupra ei.

-

Dar numai aşa poţi evada. Casa răzbunării nu e casa ta; locul pe care l-ai rezervat să îţi adăpostească ura nu e o închisoare, ci o iluzie de sine. Trupul e o limită impusă comunicării universale care e o veşnică proprietate a minţii. Comunicarea însă e lăuntrică. Mintea ajunge la ea însăşi. Nu e făcută din diferite părţi, care ajung unele la altele. Nu iese afară. În ea, nu are limite şi, în afara ei, nimic nu există. Ea cuprinde totul. Pe tine te cuprinde în totalitate: tu în ea şi ea în tine. Altceva nu există, niciunde şi nicicând.

-

Trupul este în afara ta şi numai pare să te înconjoare, separându-te de alţii, ţinându-te pe tine izolat de ei şi pe ei de tine. Trupul nu există. Nu există barieră între Dumnezeu şi Fiul Său, şi Fiul Său nu poate să se separe de El decât în iluzii. Asta nu e realitatea lui, deşi el crede că este. (…)Nu poţi pune o barieră în jurul tău, pentru că Dumnezeu nu a pus bariere între El şi tine.

-

 Poţi să îţi întinzi mâna şi să atingi Cerul.  Eşti înconjurat numai de Dumnezeu. Ce limite ţi s-ar putea impune ţie, cel înglobat de El?

-

Fiecare a trecut, la un moment dat, prin aşa-zisa senzaţie că e transportat dincolo de el însuşi. Acest sentiment de eliberare depăşeşte cu mult visul libertăţii. E o senzaţie că ai scăpat efectiv de limitări. Dacă stai să analizezi ce implică de fapt această „transportare”, îţi dai seama că e o subită neconştientizare a trupului şi o unire a ta cu un altceva prin care mintea ta se lărgeşte să îl cuprindă. Acesta devine parte din tine, când te uneşti cu el. Şi amândoi deveniţi întregi, căci nicicare dintre voi nu e perceput ca separat. Ce se întâmplă de fapt e că ai renunţat la iluzia unei conştientizări limitate şi ai scăpat de frica unirii. Iubirea care o înlocuieşte numaidecât se extinde la lucrul care te-a eliberat şi se uneşte cu acesta. Şi, pe toată durata acestei uniri, nu eşti nesigur de Identitatea ta şi nu vrei să O limitezi. Ai ajuns din frică în pace, pur şi simplu acceptând realitatea şi nepunându-i nicio întrebare. Ai acceptat-o pe ea în locul trupului şi te-ai lăsat să fii una cu ceva de dincolo de el, pur şi simplu nelăsându-ţi mintea să fie limitată de el.

-

Unirea aceasta se poate produce indiferent de distanţa fizică ce pare să existe între tine şi lucrul cu care te uneşti; de respectivele voastre poziţii în spaţiu; şi de diferenţele de mărime şi calitate aparentă dintre voi. Timpul nu e relevant; unirea se poate produce cu ceva trecut, prezent sau anticipat. Acest „ceva” poate fi orice şi oriunde: un sunet, o imagine, un gând, o amintire, chiar şi o idee generală, fără trimitere la ceva anume. Dar, în fiecare caz, te uneşti cu el fără rezerve fiindcă îl iubeşti şi vrei să fii cu el. Şi, de aceea, te grăbeşti să îl întâmpini, lăsându-ţi limitele să se topească, suspendând toate „legile” la care se supune trupul tău şi înlăturându-le încetişor.

-

Nu e pic de violenţă în această evadare. Trupul nu e atacat, ci doar perceput cum trebuie. El nu te limitează, pur şi simplu din cauză că nu vrei să o facă. Nu eşti „ridicat afară” din el, ci nu te poate conţine. Şi mergi unde vrei să fii, câştigând – şi nu pierzând – o senzaţie de Sine. În aceste clipe de eliberare de restricţiile fizice, percepi o bună parte din ce se întâmplă în clipa sfântă: barierele timpului şi spaţiului se ridică, pacea şi bucuria se resimt subit, şi, mai presus de toate, nu mai eşti conştient de trup şi nu îţi mai pui problema dacă toate acestea sunt sau nu sunt cu putinţă.

-

Sunt cu putinţă pentru că le vrei. Expansiunea subită a conştienţei care are loc odată cu dorinţa ta de-a avea aşa ceva este atracţia irezistibilă pe care o deţine clipa sfântă. Ea te cheamă să fii tu însuţi, în sigura ei îmbrăţişare. Acolo, legile limitării sunt anulate pentru tine, să te primească la deschidere mentală şi la libertate. Vino la acest loc de refugiu, în care poţi să fii tu însuţi în pace. Nu prin distrugere, nu printr-o evadare, ci printr-o simplă şi liniştită contopire. Căci pacea ţi se va alătura şi ea, pur şi simplu pentru că ai fost dispus să te desprinzi de limitele pe care i le-ai impus iubirii şi să i te alături unde este şi unde te-a condus, ca răspuns la blânda ei chemare să îţi afli pacea.

 

8. Micuța grădină

*

” Oare poți tu, care te vezi într-un trup să te cunoști ca idee?”

*

      Trupul e o limită impusă iubirii, iar iubirea este Dumnezeu, și tu o fărâmă din ea. Trupul e o limită impusă nelimitatului, iar nelimitatul este Dumnezeu, și tu o fărâmă din el. I-ai asociat un trup până și lui Dumnezeu, i-ai dat și Lui o formă pentru a putea “comunica” cu El în formă, doar pentru că nu te poți percepe pe tine ca fiind fără formă. Nu poți să-ți amintești cunoașterea pe care o ai, folosind doar simțurile trupului. Nu vei vedea nicicând grandoarea în care plutești.

Trupul e o mică împrejmuire care îngrădeşte o mică parte dintr-o idee strălucită şi completă. El trasează un cerc, infinit de mic, în jurul unui segment infim din Cer, desprins din întreg, declarând că în el e împărăţia ta, unde Dumnezeu nu poate să intre.

-

În această împărăţie domneşte eul, crud de tot. Pentru a apăra acest mic fir de praf, te pune să te lupţi cu universul. Acest fragment al minţii tale e o părticică atât de infimă a ei, încât – dacă ai putea să apreciezi întregul – ai vedea numaidecât că e cât o rază infimă pe lângă soare sau cât o minusculă undă pe lângă ocean. În aroganţa ei uluitoare, această rază infimă a hotărât că este soare; această undă aproape imperceptibilă se declară ocean. Gândeşte-te cât de singur şi înspăimântat e acest gând minuscul, această iluzie infimă ce se izolează împotriva universului. Pentru raza de soare, soarele devine „duşmanul” ce vrea să o devoreze, iar oceanul înspăimântă mica undă şi vrea să o înghită.

-

Soarele şi oceanul însă nici măcar nu îşi dau seama de toată această activitate bizară şi lipsită de sens. Ei merg, pur şi simplu, mai departe, inconştienţi că un mic segment din cadrul lor se teme de ei şi îi urăşte. Chiar şi acest segment nu s-a pierdut de ei, căci nu ar putea supravieţui de unul singur. Şi ce crede el că este nu îi schimbă în niciun fel dependenţa totală de cei din care îşi derivă existenţa. Întreaga lui existenţă rămâne în ei. Fără soare, raza ar dispărea; fără ocean, unda este de neconceput.

-

Iată în ce situaţie bizară par să fie cei aflaţi într-o lume populată de trupuri. Fiecare trup pare să adăpostească o minte separată, un gând deconectat, trăind singur şi neconectat la Gândul care l-a creat.

-

Ca soarele şi ca oceanul, Sinele tău merge mai departe, nebăgând de seamă că această părticică se consideră nimeni altul decât tine. (…) Acest mic aspect nu e diferit de întreg, fiind continuu cu acesta şi una cu el. Nu duce o viaţă separată, pentru că viaţa lui este unitatea în care fiinţa lui a fost creată.

-

Nu accepta că ai fi acest mic aspect îngrădit. Raza nu sclipeşte decât în lumina soarelui, iar unda nu dansează decât sprijinită de ocean. Chiar vrei să rămâi în mica ta împărăţie, un rege jalnic, un conducător amărât peste tot ce cuprinde cu privirea, care nu are nimic de văzut şi care, totuşi, ar muri să apere nimicul? Acest mic sine nu e împărăţia ta.

-

Iubirea nu cunoaşte trupuri şi ajunge la tot ce-a fost creat după asemănarea ei. Lipsa ei totală de limite este semnificaţia ei.

-

Gândul lui Dumnezeu îţi învăluie mica împărăţie, aşteptând la bariera pe care ai construit-o, să intre şi să se reverse asupra pământului arid. Uite cum ţâşneşte viaţa pretutindeni! Pustiul se preface într-o grădină, verde, adâncă şi liniştită, oferindu-le odihnă celor ce s-au rătăcit şi pribegesc prin praf. Oferă-le un loc de refugiu, pregătit pentru ei de iubire unde a fost cândva un pustiu. Şi toţi cei pe care îi primeşti acolo îţi vor aduce iubire din Cer. Ei intră unul câte unul în acest loc sfânt, dar nicicare nu va pleca cum a venit, de unul singur. Iubirea pe care au adus-o cu ei va rămâne cu ei, după cum va rămâne şi cu tine. Şi, sub influenţa ei binefăcătoare, micuţa ta grădină se va întinde şi va ajunge la fiecare însetat de apă vie, devenit prea ostenit să meargă mai departe de unul singur.

-

Clipa sfântă e invitaţia pe care o adresezi iubirii să intre în împărăţia ta pustie şi fără bucurie, şi să o transforme într-o grădină paşnică şi primitoare. Răspunsul iubirii e inevitabil. Ea va veni fiindcă ai venit fără trup şi nu ai ridicat bariere care să îi împiedice venirea bucuroasă.

Ai ajuns la capătul unei călătorii străvechi şi încă nu realizezi că s-a sfârşit. Eşti încă epuizat şi obosit, şi praful pustiului pare încă să îţi întunece privirea şi să te ţină nevăzător. Dar Cel Căruia I-ai dat bun venit a ajuns la tine şi vrea să îţi dea şi El bun venit. A aşteptat mult să ţi-l dea. Primeşte-l acum de la El, căci vrea să Îl cunoşti. Doar un mic zid de praf mai stă între fratele tău şi tine. Suflaţi uşurel, în râsete de bucurie, şi o să cadă. Şi păşiţi în grădina pe care iubirea v-a pregătit-o la amândoi.

***

unitate 1


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)
***

Observație:

Aceste rezumate sau selecții de fragmente din text sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă este necesară parcurgerea textului integral din Curs și a exercițiilor aferente.
Fragmentele citate:***Curs de miracole-Cap.18: “Trecerea visului” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.346-349;351-354.


Share Button