CURS DE MIRACOLE: Lecții

Curs de miracole: 9(5)-Autoevaluarea sinelui; Grandoare și grandiozitate

By 22 September 2014 One Comment

grandoare

      Astăzi, ultimele două lecții din capitolul 9 din Curs de miracole, care se referă la evaluarea sinelui, și la grandoare ca antonim al grandiozității. Dacă ar fi să găsesc un moto pentru aceste lecții, aș alege cele câteva cuvinte ale poetului sufist Rumi, pe care le-am găsit în Matricea Divină a lui Gregg Braden, și care mi-au plăcut tare mult:

Ce ființe ciudate suntem!

Stând în infern, la talpa întunericului, ne este frică de însăși nemurirea noastră.

        Autoevaluarea sinelui.

      Această lecție este dedicată  modului în care funcționează evaluarea și autoevaluarea noastră. Pentru a înțelege acst lucru trebuie să revenim la conceptul fundamental pe care se bazează întregul nostru sistem de gândire și sistemul social în care trăim. Pentru că sistemul nostru de gândire este împrumutat. El ne este inoculat de sistemul social în care am pătruns încă de la naștere, așa încât pe parcursul vieții nu facem decât să dezvoltăm acest sistem, această matrice în care intrăm și ale cărei reguli ne sunt impuse. Din interiorul sistemului devine cumplit de greu să-i pui la îndoială regulile, și de aceea este necesar ca ceva/cineva din “exterior” să-ți deschidă ochii și mintea pentru a o putea face. Prin urmare, felul în care ne privim, părerea noastră despre noi ca individ și ca familie de indivizi, este predeterminată.

      Conceptul fundamental pe care se bazează deci, acest sistem de gândire este eul/ego, individul separat de toți ceilalți, în luptă cu ceilalți, pentru propria supraviețuire și propășire, pentru un timp scurt și împrumutat din propria noastră veșnicie, așa cum frumos era spus într-una din lecțiile trecute.

      Cine suntem noi? Să ne amintim că la origine suntem creații perfecte ale lui Dumnezeu,  care am ales să experimentăm această parte a creației și să ne supunem voluntar legilor ei. Numai că acest lucru a presupus scindarea. Sinele nostru a rămas în contact permanent cu Sursa, cu singurul nostru Sine real, Unic și unitar, dar a fost necesară plăsmuirea unui ego, ireal, efemer, specific realității pe care am ales s-o explorăm. Ceea ce se întâmplă însă, este că odată prinși în această “realitate”, întoarcere acasă nu mai este posibilă decât acceptând și urmând Călăuza potrivită. Confuzia face ca eul să devină “călăuza” pe care noi o considerăm reală, în detrimentul  singurei legături care ne-a mai rămas cu originea noastră și cu adevăratul nostru Sine. Aici este cheia, aici este greutatea: capacitatea de a ne trezi, de  a conștientiza adevărata noastră natură, și a recunoaște singura Călăuză care ne poate duce Acasă: Spiritul Sfânt din noi. De aceea a apărut necesitatea mântuirii, un proces al cărui instrument suntem noi înșine, ca indivizi și comunitate. 

Voia lui Dumnezeu e mântuirea ta. (…) Nu trebuie să-ți cauți prea departe mântuirea. Frații tăi sunt pretutindeni. Fiece minut și fiece secundă îți dau o șansă să te mântuiești. Nu pierde aceste șanse, nu pentru că nu vor reveni, ci pentru că amânarea bucuriei e de prisos. Voia lui Dumnezeu e să ai fericire desăvârșită acum. Se poate oare să nu fie și voia ta? Și se poate să nu fie și voia fraților tăi? Pot să existe dezacorduri în orice privință dar nu și în aceasta. Aici își are sălașul pacea. Dar nu poți sălășlui în pace dacă nu accepți Ispășirea, pentru că Ispășirea este calea către pace.

      Revenind acum la procesul evaluării, înțelegem că putem face acest lucru din punct de vedere al Spiritului Sfânt ca expresie a iubirii necondiționate, a adevărului și a cunoașterii. Felul în care ne percepe Spiritul Sfânt e sublim. El nu e amăgit de ce facem, pentru că nu uită ce suntem. Suntem iubire, și de aceea starea noastră firească ar trebui să fie  fericirea, și bucuria, pentru că asta suntem. Iubirea împărtășită și recunoscută în toți ceilalți duce în final la dizolvarea credinței în ego pentru că este o recunoaștere a unității – o adevărată amenințare pentru el care este simbolul separării.

      Prin contrast, eul care supraviețuiește numai prin separare nu poate recunoște iubirea din tine și de aceea este capabil  să te atace de fiecare dată când reacționezi cu iubire, pentru că te-a evaluat ca fiind lipsit de iubire și deci îi contazici judecata și-i spulberi “realitatea”. De aici pornesc suspiciunea în cel mai bun caz, și cruzimea în cel mai rău. Nu-i poți cere eului să te scape de senzația inadecvării pe care tot el a produs-o.

      Cele două evaluări de sine se bat cap în cap și nu pot fi adevărate amândouă, așa că a noastă e alegerea: A fi iubire și a recunoște iubirea din ceilalți, trecând cu vederea tot ceea ce în această lume ar putea însemna greșeală, conștienți fiind că ea, greșeala și comportamentul neiubitor,  nu reprezintă decât un comportament neconsecvent al unor ființe divine în esența lor, dar care momentan nu se află ” în mintea lor corectă” ? Sau a ne lăsa târâți de ego în suspiciune, judecare, atac și cruzime? 

      Dacă  alegem ultima variantă trebuie s-o facem în cunoștință de cauză, pentru că alegem nefericirea. Alegem să fim mici și să ne lamentăm micimea, când Dumnezeu ne-a creat grandioși. 

În cadrul sistemului de gândire al eului micimea e considerată normală, dar “Cine a consimțit-o?” Aceasta este  întrebarea care pune sub semnul întrebării întregul nostru sistem de gândire. Când am ajuns să punem această întrebare începem să ne trezim.

Lipsa cunoașterii de orice fel este asociată întotdeauna cu lipsa dorinței de-a cunoaște, iar asta produce o lipsă totală de cunoaștere deoarece cunoașterea este totală. Să nu te îndoiești de micimea ta înseamnă,  așadar, să negi toată cunoașterea și să păstrezi intact întregul sistem de gândire al eului deoarece cunoaște că temelia lui nu e adevărată. De aceea tot ce ia naștere din eu nu are niciun înțeles. (…) Spiritul Sfânt judecă în defavoarea realității sistemului de gândire al eului deoarece cunoaște că temelia lui nu e adevărată. De aceea, tot ce ia naștere din eu nu are niciun înțeles. El judecă fiecare credință pe care o deții prin prisma provenienței sale. Dacă vine de la Dumnezeu El o cunoaște ca adevărată. dacă nu, o cunoaște lipsită de înțeles. 

De câte ori te îndoiești de valoarea ta, spune:

Dumnezeu Însuși e incomplet fără mine. 

Amintește-ți acest lucru când îți vorbește eul, și nu îl vei auzi. Adevărul despre tine e atât de sublim, încât tot ce e nedemn de Dumnezeu nu e demn  de tine. Alege, atunci ce vrei în acești termeni, și nu accepta nimic din ce nu i-ai oferi lui Dumnezeu ca dar total cuvenit lui. Altceva nu vrei. Restituie-i partea ta, și ți se va da și El întreg în schimb că I-ai restituit ce Îi aparține și ce Îl face complet.

Grandoare versus grandiozitate.

 Ultima învățătură din acest capitol este despre grandoare și grandiozitate. Care este diferența dintre ele? Și care este pericolul care ne paște alegând grandiozitatea? Cum o putem recunoaște?

Știm acum că suntem grandioși. Dar, ne dăruim grandoarea  atunci când mintea noastră este vindecată, iar  inima  și ochii noștri s-au deschis. Altfel, dominați de ego, transformăm această grandoare în grandiozitate.

Grandoarea își face simțită prezența ori de câte ori devenim conștienți de natura noastră divină și de legea iubirii care ocrotește lumea lui Dumnezeu. Grandiozitatea se traduce prin îngâmfare, mândrie și aroganță. Atunci când călăuza este eul, este ușor să transformăm grandoarea în grandiozitate, să ne considerăm “speciali” doar pentru că începem să ne trezim, și să-i considerăm pe ceilalți ” rămași în întuneric”. În această situație, declarându-te grandios fără să simți și să manifești acest lucru, vei folosi mândria, îngâmfarea și aroganța rezultate din acest fapt, ca pe un paravan care ascude de fapt deznădejdea și credința că ești “mic”.

Grandiozitatea provine din rivalitate, din încercarea de a te convinge  că tu ești mai bun decât ceilalți, mereu mai bun, și presupune întotdeauna atac. Eul atacă întotdeauna, fie că atacă acum, fie că acumulează resentimente și va ataca mai târziu. Ori de câte ori devenim conștienți de aceste aspecte, și încercăm să revenim cu gândul și simțirea în lumea lui Dumnezeu, ne vom aminti că toate problemele pe care le avem au la bază aceste resentimente. Am învățat deja acest lucru. Și atunci, vom încerca să înlocuim resentimentele cu un miracol: acceptare, iubire, iertare… Atunci înlocuim grandiozitatea cu grandoarea, reducând eul la tăcere. Atunci adeverim puterea și iubirea lui Dumnezeu din noi. A trăi mereu însă în comuniune cu Dumnezeu necesită vigilență, pentru că eul, aflat atât de aproape de noi în experiența pământeană pe care o avem, se reface repede, deși grandoarea e cât se poate de reală și “irezistibil de convingătoare”:

Dar convingerea de realitate nu va rămâne cu tine decât dacă nu îi permiți eului să o atace. Eul va depune toate eforturile să se refacă și să își mobilizeze energia împotriva eliberării tale. Îți va spune că ești nebun și va argumenta că grandoarea nu poate fi o parte reală din tine din cauza micimii în care crede el. (…)

Din grandoarea ta poți doar binecuvânta, pentru că grandoarea ta e abundența ta. Binecuvântând o păstrezi în minte, protejând-o de iluzii și ținându-te în Mintea lui Dumnezeu. Amintește-ți mereu că nu poți fi altundeva decât în mintea lui Dumnezeu. Când uiți acest lucru, vei deznădăjdui și vei ataca.

Eul depinde doar de cât ești de dispus să îl tolerezi.

Când grandoarea îți scapă, ai înlocuit-o cu ceva făcut de tine. Poate cu credința în micime; poate cu credința în grandiozitate.

E ușor să distingi grandoarea de grandiozitate, pentru că iubirii i se răspunde în același fel, iar mândriei, nu.

Nu este greu deci să-ți dai seama când aluneci în grandiozitate. Uită-te în jurul tău și vezi ce primești. Dacă este altceva decât iubire, dacă este altceva decât bucurie și fericire, pune-te pe gânduri! 

Dar nici ușor nu este să-ți accepți grandoarea, de frică să nu cazi în grandiozitate. Echilibrul este fin, și ține de talentul fiecăruia să se păstreze în realitate.

Să te accepți cum te-a creat Dumnezeu nu poate fi o aroganță, fiind negarea aroganței. Să îți accepți micimea este arogant, însemnând să crezi că evaluarea pe care ți-o faci tu este mai adevărată decât cea dumnezeiască. 

Nu tu ți-ai stabilit valoarea, care nu are nevoie de apărare. Nimic nu o poate ataca, nici birui. Ea nu variază. Ci pur și simplu este.

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-Text-Cap.9: Acceptarea ispășirii, pp.157-162 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


One Comment

  • Daniela Zaharia says:

    Dragă Milena!

    Dumnezeu nu L-a întrebat pe Cristos dacă vrea să trăiască! Dar ne pune întrebări unii despe ceilalti: vrei să trăiască acela si celălalt și ei și aceia etc.?! Și răspunsul adevărat este da! Iar ceea ce urmează poate fi Crucificarea Ta…ca în cazul Mântuitorului…sacrificiul de sine!