CURS DE MIRACOLE: Lecții

Curs de miracole: Cap.10 – Idolii bolii

By 3 October 2014 One Comment

idolii bolii2

 Observație: Dacă, ce scrie aici vi se pare prea mult pentru răbdarea și bugetul de timp pe care-l aveți la dispoziție, dar v-ați dori totuși să aflați ceva din informațiile transmise în acest capitol – cu observația că s-ar putea să pară oarecum rupte din context – am selectat câteva mesaje semnificative pe care le puteți accesa aici:

http://milenaelenapopescu.blogspot.com/2014/10/vei-invata-ce-esti.html

Introducere

Nimic din afara ta nu te poate umple de frică sau de iubire, pentru că nimic nu este în afara ta. Timpul și veșnicia sunt ambele în mintea ta, și vor rămâne în conflict până vei percepe timpul doar ca mijloc de redobândire a veșniciei. Nu o poți face cât crezi că orice ți se întâmplă e cauzat de factori din afara ta. Trebuie să înveți că timpul e exclusiv la dispoziția ta și că nimic în lume nu îți poate răpi această răspundere. Poți știrbi legile lui Dumnezeu în închipuirea ta, dar nu poți fugi de ele. Au fost stabilite pentru protecția ta și sunt la fel de neștirbite ca siguranța ta.

Dumnezeu nu a creat nimic în afară de tine și nu există nimic în afară de tine, căci faci parte din El. Nimic în afara Lui nu poate să se întâmple, căci – cu excepția Lui – nimic nu e real. (…) Ce altceva poate să te supere decât efemerul, dar cum să fie real efemerul dacă tu ești singura creație dumnezeiască și El te-a creat veșnic? Mintea ta cea sfântă stabilește tot ce ți se întâmplă. De tine depinde fiecare reacție pe care o ai la fiecare lucru pe care îl percepi, pentru că mintea ta determină cum îl percepi. 

Dumnezeu nu se răzgândește în privința ta căci nu e nesigur de El. (…) Te-a creat pentru El, dar ți-a dat puterea să creezi pentru tine ca să fii ca El. Iată de ce e sfântă mintea ta. Poate ceva să depășească Iubirea lui Dumnezeu? Poate ceva să depășească, atunci, voia ta? Nimic nu poate ajunge la tine din afara ei pentru că, fiind în Dumnezeu, cuprinzi totul. Crede acest lucru, și îți vei da seama câte depind de tine.

 

Acasă în Dumnezeu.

 

Ești acasă în Dumnezeu visând la exil, dar în măsură să te trezești la realitate. Iei decizia să o faci? Tu recunoști, din proprie experiență, că tot ce vezi în vise iei de bun în timp ce dormi. Dar, în clipa în care te trezești, realizezi că tot ce a părut să se întâmple în vis nu s-a întâmplat deloc. Nu ți se pare ciudat, deși – cât ai dormit – toate legile lumii la care te trezești au fost știrbite. Nu e oare posibil să fi trecut doar dintr-un vis într-altul, fără să te trezești cu adevărat?

Te-ai obosi oare să reconciliezi cele întâmplate în două vise discordante, sau le-ai respinge pe amândouă deodată dacă ai descoperi că realitatea nu concordă cu nicicare dintre ele? Nu îți aduci aminte să fi fost treaz. Când auzi Spiritul Sfânt,  se poate să te simți mai bine căci iubirea îți pare posibilă atunci, dar încă nu îți amintești că a fost așa cândva. Când îți vei aminti, vei ști că ce îți amintești e veșnic și, de aceea e acum.

Îți vei aminti totul în clipa în care o dorești pe deplin… Visele vor fi imposibile pentru că vei vrea numai adevărul, iar acesta, fiind în sfârșit voia ta, va fi al tău.

 

Decizia de a uita.

 

Conform DEX, ” a disocia” înseamnă  a despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei, care formează de obicei un ansamblu unic. A descompune temporar și reversibil o combinație.

Nu poți disocia ceva fără să cunoști acel ceva mai întâi. Cunoașterea trebuie să preceadă disocierea, așa că disocierea nu e decât o decizie de-a uita. Ce s-a uitat pare înfricoșător atunci, dar numai din cauză că disociația e un atac asupra adevărului. Ți-e frică pentru că ai uitat.

Oferă-i Spiritului Sfânt doar bunăvoința de-a-ți aminti, căci El îți păstrează cunoașterea de Dumnezeu și de tine, în așteptarea acceptării tale. Renunță bucuros la tot ce ți-ar sta în calea reamintirii, căci Dumnezeu e în memoria ta. (…) Nu lăsa nimic din această lume să îți întârzie reamintirea lui, căci în această reamintire stă cunoașterea de tine.

A-ți reaminti înseamnă a reda minții tale ce e deja în ea. Nu făurești ce îți reamintești, ci doar accepți din nou ce e deja acolo, dar s-a respins.

Când ataci, te negi. Te înveți în mod concret că nu ești ce ești. Dacă înțelegi că acesta e întotdeauna un atac împotriva adevărului, iar adevărul este Dumnezeu, îți vei da seama de ce e înfricoșător . În plus, dacă recunoști că faci parte din Dumnezeu, vei înțelege de ce te ataci întotdeauna mai întâi pe tine însuți. Tot atacul e un atac de Sine. Altceva nu poate fi. Provenit din decizia de-a nu fi ce ești, e un atac asupra identificării tale. Așadar, atacul este modul în care ți se pierde identificarea, căci – când ataci – sigur ai uitat ce ești. (…) Nu ai putea lua o decizie atât de dementă dacă ți-ai da seama că îți distruge complet pacea minții. Decizând împotriva realității tale, te-ai făcut vigilent împotriva lui Dumnezeu și a împărăției Sale. Și tocmai această vigilență te face să te temi de amintirea Lui.

 

Dumnezeul bolii.

 

 

Vindecă-ți frații pur și simplu acceptându-l pe Dumnezeu pentru ei. Mințile voastre nu sunt separate, și Dumnezeu are un singur canal de vindecare pentru că are doar un Fiu. Să fii conștient de asta e să îi vindeci, pentru că înseamnă să conștientizezi că nimeni nu e separat, așa că nimeni nu e bolnav.

Să crezi că un Fiu de-al lui Dumnezeu poate fi bolnav înseamnă să crezi că parte din Dumnezeu poate să sufere. Iubirea nu poate suferi pentru că nu poate ataca. De aceea, reamintirea iubirii aduce cu ea invulnerabilitate. Nu sta de partea bolii în prezența unui Fiu de-al lui Dumnezeu, chiar dacă el însuși crede în ea… Faptul că îl recunoști ca parte din Dumnezeu îi amintește adevărul lui de sine, pe care îl neagă. Vrei să îi întărești negarea lui Dumnezeu, și să te pierzi astfel în vedere chiar pe tine?

Când nu te apreciezi la justa valoare, devi bolnav, dar valoarea pe care ți-o atribui eu te poate vindeca, pentru că valoarea Fiului lui Dumnezeu e una singură. Când am spus ” Pacea mea v-o dau”, am vorbit serios. Pacea vine de la Dumnezeu prin mine la tine. E pentru tine, deși se prea poate să nu o ceri.

Când un frate e bolnav, e bolnav pentru că nu cere pace și, de aceea nu știe că o are. Acceptarea păcii e negarea iluziei, iar boala este o iluzie. (…) Te pot vindeca pentru că te cunosc. Îți cunosc valoarea și tocmai valoarea aceasta te face întreg. Te voi vindeca pur și simplu pentru că am un singur mesaj, care  e adevărat.

Nu aduc mesajul lui Dumnezeu cu amăgire, dar să nu ai alți dumnezei înintea Lui, căci nu vei auzi. Nu Dumnezeu e gelos pe dumnezeii făcuți de tine, ci tu. Vrei să îi mântuiești și să îi slujești, crezând că ei te-au făcut pe tine. Dacă Dumnezeu are un singur Fiu, există doar un singur Dumnezeu. Împărtășești cu El realitatea, căci realitatea e neîmpărțită.

Numai la altarul lui Dumnezeu vei găsi pace. Iar acest altar e în tine, pentru că acolo l-a pus Dumnezeu. Vocea Lui te cheamă în continuare să revii, iar el va fi auzit când nu pui înaintea Lui alți dumnezei. Poți renunța la dumnezeul bolii pentru frații tăi; de fapt va trebui să o faci dacă renunți la el pentru tine. Căci, dacă vezi dumnezeul bolii oriunde, l-ai acceptat. Și, dacă îl accepți, te vei pleca și te vei închina în fața lui, pentru că a fost făcut să îl înlocuiască pe Dumnezeu.

Sfârșitul bolii.

 

Toată religia e recunoașterea că ireconciliabilul nu poate fi reconciliat. Boala și perfecțiunea sunt ireconciliabile. Dacă Dumnezeu te-a creat perfect, ești perfect. De crezi că poți să fii bolnav, ai pus alți dumnezei înaintea Lui.

Realitatea poate miji doar într-o minte neînnorată. Ea, e mereu acolo, gata să fie acceptată, dar acceptarea ei depinde de cât ești de dispus să o ai. (…) Cunoașterea nu poate miji într-o minte plină de iluzii, pentru că adevărul și iluziile sunt ireconciliabile.

Fiimea nu poate fi percepută parțial bolnavă… Dacă Fiimea este una, e una în toate privințele. Unitatea nu poate fi divizată.

Legile lui Dumnezeu îți vor ține mintea într-o stare de pace pentru că pacea e Voia Lui, iar legile Lui au fost făcute să o susțină. Legile Lui sunt ale libertății, dar legile tale sunt ale robiei. (…) Legile lui Dumnezeu funcționează numai spre binele tău, și nu există alte legi pe lângă ale Lui. Restul, pur și simplu nu este legiuit și este deci haotic. Tot ce nu se supune acestora nu există. (…) Creația este perfect legiuită, iar haoticul e fără înțeles, fiind fără Dumnezeu.

Nu ești liber să renunți la libertate, ci doar să o negi. (…) Ai fost creat de Voia Lui, prin Legile Lui; și felul în care ai fost creat te-a stabilit creator. Ce ai făcut tu e ceva atât de nedemn de tine, încât nu ai putea să îl dorești, dacă ai fi dispus să îl vezi așa cum este. Nu vei vedea absolut nimic. (…) Realitatea nu poate străpunge obstacolele pe care le pui între ea și tine, dar te va învălui complet când le vei da drumul.

Miracolul e actul unui Fiu de-al lui Dumnezeu care s-a lepădat de toți dumnezeii falși și își invită frații să facă același lucru. E un act de credință, fiind recunoașterea că fratele lui poate face același lucru.

Puterea unei minți se poate răsfrânge într-alta, pentru că toate lămpile lui Dumnezeu au fost aprinse de aceeași scânteie. E pretutindeni și e veșnică. În mulți rămâne doar scânteia, căci Marile Raze sunt ascunse de nori. Dumnezeu însă a ținut scânteia vie, ca razele să nu poată fi complet uitate. De vei vedea mica scânteie, vei învăța lumina mai mare, căci razele sunt acolo, nevăzute. Perceperea scânteii va vindeca, dar cunoașterea luminii va crea. La întoarcere însă, trebuie recunoscută mai întâi mica lumină, căci separarea a fost o coborâre din mărime în micime. Scânteia însă a rămas la fel de pură, ca Marea Lumină,  fiind ce a mai rămas din chemarea creației. 

 

Negarea lui Dumnezeu

 

Ritualurile dumnezeului bolii sunt bizare și foarte exigente. Bucuria nu e permisă niciodată,  depresia fiind indiciul loialității la adresa lui. Depresia înseamnă că te-ai lepădat de Dumnezeu.  Mulți se tem de blasfemie, dar nu înțeleg ce înseamnă. Nu își dau seama că a-L nega pe Dumnezeu, înseamnă a-ți nega propria Identitate, și că, în acest sens, plata păcatului e moartea. 

Deși crezi că îți judeci frații după mesajele pe care ți le dau ei, i-ai judecat după mesajul pe care li-l dai tu. Nu le atribui lor faptul că negi bucuria, căci nu vei putea vedea scânteia din ei, ce ți-ar aduce bucurie. Tocmai negarea scânteii aduce depresie, căci, de câte ori îți vezi frații fără ea Îl negi pe Dumnezeu.

Supunerea față de negarea lui Dumnezeu, e religia eului. Dumnezeul bolii cere – evident- negarea sănătății, pentru că sănătatea e în opoziție directă cu propria lui supraviețuire.

Boala și moartea au părut să intre în mintea Fiului lui Dumnezeu în ciuda Voii Sale. “Atacul asupra lui Dumnezeu” l-a făcut pe Fiul Său să creadă că nu are Tată și, nu a vrut să accepte că, deși era creator fusese creat. Dar Fiul este neajutorat fără Tată, Care e singurul lui Ajutor.

Am spus mai înainte că de la tine nu poți să faci nimic, dar tu nu ești de la tine. Dacă ai fi, ce ai făurit ar fi adevărat și nu ai putea să scapi niciodată. Tocmai pentru că nu te-ai făcut tu, nu trebuie să te frămânți pentru nimic.

Fiul lui Dumnezeu, nu ai păcătuit, dar te-ai înșelat mult și bine. Greșeala ta însă poate fi corectată și Dumnezeu te va ajuta… L-ai negat pentru că L-ai iubit, cunoscând că –  dacă ți-ai recunoaște iubirea față de El – nu l-ai putea nega. (…) Amintește-ți că tot ce negi trebuie să fi cunoscut cândva. Și dacă accepți negarea, poți să accepți desfacerea ei.

Tatăl tău nu te-a negat. El nu ripostează ci te cheamă să revii. (…) Dacă îi auzi mesajul, ți-a răspuns, și vei învăța de la El dacă auzi bine.(…) Uită-te cu pace la frații tăi, și Dumnezeu va năvăli în inima ta în semn de recunoștință pentru darul pe care I-l faci.

Nu apela la dumnezeul bolii să te vindeci, ci doar la Dumnezeul iubirii, căci vindecarea e adeverirea Lui. (…) Nu ești bolnav, și nu poți să mori. Dar te poți confunda cu lucrurile care pot.

Doar cei veșnici pot fi iubiți, căci iubirea nu moare. Ce e al lui Dumnezeu e al Lui pe vecie, iar tu ești al lui Dumnezeu. S-ar lăsa El să sufere? (…) Dacă te vei accepta așa cum te-a creat Dumnezeu, vei fi incapabil de suferință. Dar, pentru a o face, trebuie să Îl adeverești ca propriu-ți creator. Nu pentru că vei fi pedepsit altfel. Ci pentru că a-ți adeveri Tatăl înseamnă să te adeverești pe tine așa cum ești. Tatăl tău te-a creat total fără păcat, total fără durere, și total fără niciun fel de suferință. Dacă Îl negi, aduci păcatul, durerea și suferința în propria ta minte, datorită puterii pe care i-a dat-o El. Mintea ta e în stare să creeze lumi, dar poate să și nege ce creează, pentru că e liberă.

Nu îți dai seama cât de mult te-ai negat și cât de mult în Iubirea Sa Dumnezeu nu vrea așa ceva. Dar nu vrea să intre peste tine pentru că nu Și-ar cunoaște Fiul dacă acesta nu ar fi liber. Să intre peste tine ar însemna să se atace pe El Însuși, dar Dumnezeu nu e dement. Când Îl negi, tu ești dement. Dumnezeu nu va înceta niciodată să Își iubească Fiul, iar Fiul său nu va înceta niciodată să Îl iubească pe El. Asta a fost condiția creării Fiului Său, fixată pe vecie în Mintea lui Dumnezeu. Cunoașterea acestui lucru e sănătate mintală. Negarea lui e demență.

Cerul îți așteaptă revenirea, căci a fost creat să fie sălașul Fiului lui Dumnezeu. Nu ești acasă nicăieri altundeva și în nicio altă condiție. (…) Dumnezeu ți-a dat mijloacele de-a desface ce ai făcut. Ascultă și vei învăța să îți amintești ce ești.

Dacă Dumnezeu își cunoaște copiii complet nepăcătoși, e o blasfemie să îi percepi vinovați. Dacă Dumnezeu Își cunoaște copiii complet fără durere, e o blasfemie să percepi suferință oriunde. Dacă Dumnezeu își cunoaște copiii complet bucuroși, e o blasfemie să te simți deprimat. Toate aceste iluzii – și multe alte forme pe care le poate lua blasfemia – sunt refuzuri de a accepta creația așa cum este. Dacă Dumnezeu și-a creat Fiul perfect, așa trebuie să înveți să îl vezi, ca să îi înveți realitatea. 

Numai dacă accepți Paternitatea lui Dumnezeu vei avea ceva, pentru că Paternitatea Lui ți-a dat totul. Iată de ce  a-l nega pe El e totuna cu a te nega pe tine.

Aroganța e negarea iubirii, căci iubirea împărtășește, iar aroganța refuză să dea. Noțiunea de opțiune care nu ține de Dumnezeu, te va însoți pe durata prezenței timpului în mintea ta. Timpul în sine e opțiunea ta. Dacă vrei să îți amintești veșnicia, trebuie să privești doar ce e veșnic. Dacă te lași preocupat de temporal, trăiești în timp. Ca întotdeauna , ce alegi e determinat de ceea ce prețuiești. Timpul și veșnicia nu pot fi ambele adevărate, pentru că se contazic reciproc. Dacă vei accepta ca real numai ce e veșnic, vei începe să înțelegi veșnicia și să ți-o însușești.

-∞-

 


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole – Text, pp.163-173 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


One Comment

  • Daniela Zaharia says:

    “Nu ești liber să renunți la libertate, ci doar să o negi. (…) Ai fost creat de Voia Lui, prin Legile Lui; și felul în care ai fost creat te-a stabilit creator. Ce ai făcut tu e ceva atât de nedemn de tine, încât nu ai putea să îl dorești, dacă ai fi dispus să îl vezi așa cum este. Nu vei vedea absolut nimic. (…) Realitatea nu poate străpunge obstacolele pe care le pui între ea și tine, dar te va învălui complet când le vei da drumul.”
    Negarea libertății este frica de creativitate. Frica ta sau frica altora de creativitatea ta care creeaza deschiderea spre cooperare, schimburi, dăruire. Celor cărora le este frică de creativitatea ta nu le vei putea dărui nimic pentru că le va fi frică de darul tău ca de ceva care ar putea să îi nege și tu la fel dacă te vei teme….atunci te vei închide și le vei prescrie totul. În mintea ta toate schimburile vor fi prescripții de comportament, de gândire, de simțire și orice va ieși sau va părea că iese din tipar va fi imediat condamnat. Ai putea uneori chiar să încerci să spui că cineva are dreptate și să te chinui să-i comunici că tu crezi că el are dreptate și nu va înțelege și se va certa, va discuta în contradictoriu încercând să te convingă că nu ai dreptate și că numai el știe ce este corect. Iar când cineva va crede că a descoperit ceva nou sau valoros…se va crede îndreptățit să facă școală, să prescrie,să facă reguli, să spele minți și suflete și creiere…ca toți să-l urmeze,să nu se abată pentru că acolo numai intră nici un fel de creativitate ci doar reproduceri fidele…Și iată cum idealurile -sămânță devin…în istorie…idealuri -opresoare…paturi ale lui Procust. De altfel este o artă să dai dreptate cuiva…fără nici un fel de contribuții personale, filtre sau asimilări-acomodări…de fapt nu se poate…autentic ci doar prin minciună…inclusiv de sine…Frica produce o astfel de consecință: când cuiva, sau unui grup chiar…îi este prea frică…renunță la creativitate și se înregimentează… Forțat, energetic…se numește suflet supra-adăugat …în mod paradoxal supraadăugat …pentru că lumina interioară a persoanei este în întregine blocată…ca la “farmece”. Rămâne de folosit numai ceea ce s-a supra-adăugat și este marcat și précis direcționat, teleghidat…să zicem.