Înainte de toate cred că o pauză pentru umplerea sufletului cu bucurie ar fi minunată!
Preluare de pe YouTube: Muzica – ANDRE RIEU – Oricât de frumos odată, Text Traian Dorz
Am încercat să sintetizez astăzi ultimele două lecții din Cap.3- “Percepție inocentă” și anume:
“Judecata și complexul autorității”
“Crearea versus cunoașterea de sine”.
Ca de obicei, pentru a nu schimba mesajul textului, am folosit foarte mult citatele. De asemenea, având în vedere particularitățile de redactare ale cursului, generate de modul în care au fost primite informațiile de către Helen Schucman, am considerat că extragerea ideilor relevante este cea mai potrivită și ușoară cale de a înțelege lecțiile, dat fiind că uneori, nu pare să existe o legătură evidentă între ele. Deși lecțiile sunt grele, parcurgerea lor este necesară pentru înțelegerea exercițiilor propuse.
1. Judecata
” Nu judeca, ca să nu fii judecat”
sau
“Dacă judeci realitatea altora nu vei putea să nu o judeci pe a ta”
Presupunând că am înțeles faptul că percepția, oricât de adevărată ar fi, nu înseamnă cunoaștere, mergem mai departe și ne amintim că atâta timp cât pășim pe drumul spre cunoaștere avem nevoie de percepții și de evaluări ale acestora. Atâta vreme cât există percepție, există și judecată, iar aceasta implică intotdeauna cel puțin o doză de respingere, întrucât este imposibil să nu asociem elementului judecat anumite deficiențe. Niciodată nu sunt evidențiate în timpul judecății, aspectele pozitive din noi, din ceilalți sau din subiectele supuse judecății noastre. Ceea ce este mai grav, este faptul că trăim cu iluzia că a judeca defavorabil nu are nici un efect, acesta fiind de fapt adevăratul motiv pentru care ne aruncăm fără să gândim în procesul de a judeca. Dacă am fi conștienți de faptul că orice judecată se întoarce mai devreme sau mai târziu împotriva noastră, cu siguranță nu am uza cu atâta ușurință de acest aspect al minții noastre. Dumnezeu oferă numai milostivire. Cuvintele noastre trebuie să fie numai milostivire, pentru că asta am primit și asta trebuie să dăm.
În definitiv, nu contează dacă judecata ta e corectă sau greșită. În ambele cazuri, decizi să crezi în ireal . E ceva inevitabil în orice tip de judecată, căci a judeca înseamnă a crede că poți să selectezi din realitate ce preferi.
Nu ai idee ce ușurare imensă și ce pace profundă rezultă din întâmpinarea ta și a fraților tăi fără nicio judecată. Când vei recunoaște ce ești și ce sunt frații tăi, vei realiza că judecarea lor în orice fel nu are nici un înțeles. De fapt, le pierzi înțelesul tocmai pentru că îi judeci.
Când te simți obosit, precis te-ai judecat capabil de oboseală. Când râzi de cineva, precis l-ai judecat lipsit de valoare. Nu ești de fapt capabil să fii obosit, dar ești foarte capabil să te istovești singur. Efortul judecății constante e practic insuportabil. E curios că o aptitudine atât de debilitantă se bucură de atâta prețuire.
2. Un cuvânt despre “vis”.
Ți-e foarte frică de tot ce ai perceput dar ai refuzat să accepți. Crezi că, din cauză că ai refuzat să accepți un lucru, l-ai scăpat de sub control. Iată de ce îl vezi în coșmaruri, sau în deghizări plăcute în visele ce îți par mai fericite.
3. Complexul autorității – rădăcina tuturor relelor.
Eul dă naștere tuturor simtomelor de boală pe care le trăim ( nu numai în sens strict de boală trupească). Pendulând în permanență între ego și Spiritul Sfânt, mintea dă naștere la contradicții și conflict, generând suferință.
De câte ori ai o problemă de autoritate, o ai o ai din cauză că te crezi propriul tău autor și îți proiectezi delirul asupra altora. Percepi apoi situația ca una în care alții se luptă cu tine literalmente pentru poziția ta de autor. Asta e greșeala fundamentală a tuturor celor ce cred că au uzurpat puterea lui Dumnezeu. Creațiilor lui Dumnezeu le e dat adevăratul lor Autor, dar tu preferi să fii anonim când alegi să te separi de Autorul tău.
La urma urmei toată frica provine – uneori pe căi foarte întortochiate – din negarea Autorității. Ofensa nu I se aduce niciodată lui Dumnezeu, ci numai celor care Îl neagă. A-i nega Autoritatea înseamnă a-ți nega motivul pentru pacea ta, așa că te vezi numai în segmente. Această percepție ciudată e complexul autorității.
4. Pacea.
Pacea e o moștenire firească a spiritului. Decizia de a judeca în loc de a cunoaște e cauza pierderii păcii. Nu există om care să nu se simtă întemnițat într-un fel sau altul. Dacă e rezultatul propriei lui libertăți de voință, precis își consideră voința neliberă… Libertatea de voință trebuie să ducă la libertate.
5. Sisteme de gândire.
Fiecare sistem de gândire trebuie să aibă un punct de pornire. Începe fie cu o facere, fie cu o creare, o distincție pe care am discutat-o deja. Asemănarea dintre ele stă în puterea lor ca temelii. Nici un lucru făcut de un copil de-al lui Dumnezeu nu e lipsit de putere. E foarte esențial să-ți dai seama de asta, căci altfel nu vei fi în stare să scapi din închisoarea pe care ai făcut-o.Nu poți rezolva problema autorității depreciind puterea minții tale. Să faci așa ceva ar însemna să te amăgești, iar asta îți va dăuna pentru că înțelegi de fapt puterea minții.
“Pomul interzis” a fost numit “pomul cunoașterii”. Dar Dumnezeu a creat cunoașterea și a dat-o de bunăvoie creațiilor sale. Acest simbolism a primit multe interpretări, dar poți fi sigur că orice interpretare ce Îi vede în stare, fie pe Dumnezeu, fie creațiile Sale, să își distrugă scopul va fi eronată.Mușcarea din rodul pomului cunoașterii e o expresie simbolică pentru uzurparea capacității de autocreare. E singurul sens în care Dumnezeu și creațiile Sale nu sunt cocreatori. Te poți percepe auto creator, dar nu poți face mai mult decât să o crezi. Nu poți face să fie și adevărat. Și, după cum am mai spus, când vei percepe corect, în cele din urmă te vei bucura că nu poți. Până atunci însă, convingerea că poți, e piatra de temelie a sistemului tău de gândire și toate mecanismele tale de apărare sunt folosite să atace ideile care ar putea să o scoată la lumină. Te mai crezi încă un chip făcut de tine.Mintea poate face credința în separare foarte reală și foarte înfricoșătoare, iar “diavolul” este tocmai această credință. E puternic, activ, distructiv și în opoziție clară cu Dumnezeu, căci Îi neagă literalmente Paternitatea. Crearea ta de către Dumnezeu e singura Temelie de nezdruncinat, căci în ea stă lumina. Punctul tău de plecare e adevărul și trebuie să revii la Începutul tău. Pe măsură ce te apropii de Început, simți asupra ta frica distrugerii sistemului tău de gândire de parcă ar fi frica de moarte. Nu există moarte dar există o credință în moarte.Bucură-te! Lumina se va răsfrânge din adevărata Temelie a vieții și sistemul tău de gândire va fi corectat. Tu, care te temi de mântuire, alegi moartea. Viața și moartea, lumina și întunericul, cunoașterea și percepția sunt ireconciliabile. Numai unitatea cunoașterii e lipsită de conflict. Împărăția ta nu e din lumea aceasta pentru că ți s-a dat de dincolo de această lume. Numai în lumea aceasta are înțeles ideea unui complex al autorității. Lumea nu se părăsește prin moarte, ci prin adevăr, iar adevărul poate fi cunoscut pentru toți cei pentru care a fost creată Împărăția și pe care îi așteaptă.
*** Curs de miracole – Text -, Cap.3: Percepția inocentă, pp.42-46, Editura Centrum -Polonia, 2007.
