Curs de miracole: Cap.26-Tranziția

înger

1. “Sacrificiul” unității.

      În lumea eurilor și a trupurilor, sacrificiul este o idee cheie. Este ideea că cineva trebuie să piardă. Dacă e să câștigi, cineva trebuie să piardă. De aici se nasc toate conflictele, toate compromisurile, toate încercările disperate de a încheia o afacere avantajoasă.

        Ideea de sacrificiu este baza lumii în care trăim, pentru că această lume este o lume construită pe “sacrificiul” unității. Ce poate fi oare mai relevant pentru separare decât trupul? La “adăpostul” trupului, tot ce a fost odată unitar, acum este separat, acum  are “identitate”. Entitățile separate prin trup se pot apropia sau depărta unele de altele atât cât vor, dar nu se pot uni, pentru că unirea nu este posibilă la nivelul trupului, ci la nivelul minții și al spiritului. În această lume trupul înseamnă identitate, și este firesc atunci, ca teama de moarte să fie umbra ce se ține scai de fiecare entitate separată, în această viață întrupată, și chiar dincolo de ea.

     Pentru entitatea separată, moartea trupului înseamnă moartea eului, a propriei identități. Renunțarea la ego – ce se prelungește chiar dincolo de trup și de această lume fizică- este înțeleasă ca fiind moarte definitivă, pentru că reintegrarea în Întreg înseamnă moartea definitivă a eului. Ceea ce  pentru Sinele divin înseamnă  reîntoarcerea la viață și redobândirea puterii nelimitate prin reunirea cu Tot ce există și cu Sursa, pentru ego înseamnă înfrângerea definitivă.

Trupul însuşi e un sacrificiu: o renunţare la putere în numele încercării de-a-ţi rezerva ţie doar un pic. A-ţi vedea un frate într-un alt trup, separat de-al tău, este expresia unei dorinţe de-a vedea o mică parte din el şi de-a sacrifica restul.

În jurul fiecărei entităţi s-a ridicat un zid atât de solid în aparenţă, încât ce este înăuntru pare să nu poată ajunge în afară, iar ce e în afară pare să nu poată atinge, nici fuziona cu ce e închis dincolo de zid. Fiecare parte trebuie să o sacrifice pe cealaltă pentru a rămâne ea ceva complet. Căci, dacă s-ar uni, şi-ar pierde identitatea, dar, prin separarea lor, sinele fiecăreia se păstrează.

Bucăţica pe care o îngrădeşte trupul devine sinele, prezervat prin sacrificiul restului. Iar restul trebuie să piardă această bucăţică, rămânând incomplet pentru a-şi păstra intactă propria identitate. În această percepţie de sine, pierderea trupului ar fi, într-adevăr, un sacrificiu.

Trupul e o pierdere şi poate fi făcut să sacrifice. Cât timp îţi consideri fratele un trup, despărţit de tine şi separat în celula lui, ceri sacrificiu de la el şi de la tine.

Poţi pierde din vedere unitatea, dar nu îi poţi sacrifica realitatea.

Ascultă, aşadar, cântecul ce ţi-l îngână fratele, şi lasă lumea să pălească, şi ia odihna pe care ţi-o oferă mărturia lui de partea păcii. Dar să nu îl judeci, căci nu vei auzi cântecul propriei tale eliberări, nici nu vei vedea ce i-e dat să dovedească tocmai ca să vezi şi tu şi să te bucuri cu el. Nu fă din sfinţenia lui un sacrificiu închinat credinţei tale în păcat. Odată cu inocenţa lui, ţi-o sacrifici pe a ta, şi mori de fiecare dată când vezi în el un păcat pentru care merită să moară.

În fiecare clipă însă poţi să renaşti şi ţi se poate da din nou viaţă. Sfinţenia lui îţi dă viaţă – ţie, care nu poţi să mori, pentru că nepăcătoşenia lui Îi este cunoscută lui Dumnezeu, şi nu poate fi sacrificată de tine, după cum nici lumina din tine nu poate să fie stinsă din cauză că nu o vede el.

În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu e întemniţat într-un trup, nici nu e un sacrificiu închinat, în solitudine, păcatului. Iar el, precum este în Cer trebuie să fie de-a pururi şi pretutindeni. E veşnic acelaşi. Renăscut în fiecare clipă, neatins de timp şi ferit de atingerea oricărui sacrificiu de viaţă sau de moarte.

 

2. Multe forme, o singură corecție.

      Se înțelege acum de ce ne amăgim și ne provocăm suferință cu “problemele” pe care ni le-am creat singuri. Din separare și din ideea de sacrificiu, se naște conflictul, iar de aici se ivesc problemele. Atâta timp cât eul conduce, Spiritul Sfânt va fi cu greu lăsat să rezolve toate problemele, multe sau puține, grele sau ușoare. Pentru El nu există grad de dificultate, pentru că toate se rezolvă la fel: prin iertare și prin conștientizarea unității depline – nimic în afară, nimic în interior. De fapt nu există decât o singură problemă, ce îmbracă mai multe forme. Crezi că ai rezolvat o situație conflictuală, dar ea va reveni mereu și mereu sub altă formă, până ce va fi rezolvată odată pentru totdeauna.

      Fiecare situație conflictuală și fiecare problemă ce te face să suferi reprezintă un mod de a te răstigni. De fiecare dată când decizi să rezolvi o problemă pe cont propriu, și n-o dai Spiritului Sfânt spre rezolvare, o faci din ce în ce mai mare și mai greu de vindecat. Nu uita că Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, ți-a oferit mijloacele prin care să vezi inocența fratelui tău și a ta. Nu-i cere lui Dumnezeu să îți pedepsească fratele pentru că tu îl crezi vinovat.

      Gândește-te ce mare îți va fi ușurarea când vei fi dispus să lași Spiritul Sfânt să-ți rezolve toate problemele în modul cel mai simplu cu putință: prin iertare. Amintește-ți că a ierta înseamnă a trece cu vederea, a nu te opri niciun moment asupra a ceea ce tu crezi că este o greșeală din partea fratelui tău. Nu judeca, pentru că vei suferi! Nu ataca, pentru că vei suferi! Nu răspunde la atac, pentru că vei suferi! Amintește-ți că sfințenia vine atunci când orice dorință de a ataca a dispărut.

Ce a părut cândva să fie o problemă specială, o eroare fără remediu sau o suferinţă incurabilă s-a transformat într-o binecuvântare universală. Sacrificiul a dispărut. Şi, în locul lui se poate aminti Iubirea lui Dumnezeu, care va risipi toată amintirea sacrificiului şi a pierderii.

Dumnezeu nu va putea fi amintit până dreptatea nu va fi un lucru îndrăgit, în loc să fie un lucru de temut. El nu poate fi nedrept cu nimeni şi nimic, căci ştie că toate câte sunt Îi aparţin şi vor fi mereu, aşa cum le-a creat. Nimic din ce iubeşte El nu poate să nu fie nepăcătos şi inatacabil.

 

3. Zona de frontieră.

 

      Cândva, de mult de tot, ți-ai stabilit ca obiectiv să te separi, să fii  “special”, să ai o identitate diferită de a Tatălui tău. Așa se face că încet, încet, ai uitat cine ești. De aceea scopul tău se schimbă acum. Îți dorești să te întorci Acasă după o lungă rătăcire prin vise și iluzii, să recapeți cunoașterea pe care ai avut-o cândva. A fost un joc pe care ți l-ai asumat – un joc pe care l-ai jucat legat la ochi. Îți dorești acum ca jocul să  ia sfârșit.

Complexitatea nu ţine de Dumnezeu. Cum ar putea să ţină când tot ce ştie El e unul, una? El ştie de o singură creaţie, o singură realitate, un singur adevăr şi un singur Fiu. Nimic nu e în conflict cu unitatea. Cum ar putea, atunci, să existe complexitate în El? Ce este de decis? Căci numai conflictul face posibilă alegerea. Adevărul e simplu: e unul singur, fără opus.(…) Adevărul nu ia decizii, pentru că nu are între ce să se decidă. Ce este tot nu lasă loc pentru altceva. Dar magnitudinea aceasta nu intră în sfera acestui curs. Şi nu e necesar să stăruim asupra unor lucruri ce nu pot fi pricepute imediat.

 Există o zonă de frontieră a gândirii care stă între lumea aceasta şi Cer. Nu e un loc, iar momentul când ajungi la ea e separat de timp. Această zonă de frontieră se găseşte imediat cum treci de poarta Cerului. Aici devine pur şi întru totul simplu fiecare gând. Aici se neagă păcatul şi se primeşte, în schimb, tot ce este.

 Acesta e sfârşitul călătoriei. Când ne-am mai referit la el până acum am folosit termenul de lume reală. Şi totuşi, există o contradicţie aici, în sensul că termenul presupune o realitate limitată, un adevăr parţial, un segment din univers ce a fost făcut adevărat. Motivul este acela că percepţia nu e atacată de cunoaştere. Ele sunt reunite şi numai una dintre ele continuă dincolo de poarta unde este Unitatea. Mântuirea e o zonă de frontieră în care şi locul şi timpul şi alegerea au încă înţeles, şi totuşi, e limpede că sunt temporare, că nu sunt la locul lor şi că s-a ales deja tot ce este de ales.

Ce înseamnă adevărul pentru Fiul lui Dumnezeu trebuie adus la ultima comparaţie pe care o va face vreodată, la ultima evaluare ce va fi posibilă, judecata finală la adresa acestei lumi. E judecata adevărului la adresa iluziei, a cunoaşterii la adresa percepţiei: „Nu are înţeles şi nu există”. Nu e o decizie pe care o iei. Ci simpla enunţare a unui simplu fapt. În lumea reală alegerea e simplificată.

În această lume complexă şi ultracomplicată, nu există o bază pe care să alegi. Căci nimeni nu înţelege ce e acelaşi lucru, şi pare să aleagă acolo unde, efectiv, nu are de ales. Lumea reală este sfera alegerii făcută reală, nu în ce priveşte rezultatul, ci în perceperea alternativelor între care ai de ales. Faptul că ai de ales e o iluzie. Dar în ea stă desfacerea fiecărei iluzii, inclusiv a acesteia.

Mântuirea se oprește la un pas de Cer, căci numai percepția are nevoie de mântuire.

 

4. Unde nu mai e păcatul.

*

“În lumea aceasta, iertarea e echivalentul dreptății cerești. “

*

      Iertarea este mijlocul de transcendere a acestei lumi, în care ideea de păcat este adânc înrădăcinată în mințile copiilor lui Dumnezeu. Nu ai nevoie de iertare dacă nu crezi în păcat și dacă nu crezi că ai multe păcate ce trebuie iertate.

      Păcatele sunt greșeli ascunse și necorectate. Spiritul Sfânt  are misiunea să-ți corecteze toate greșelile, cu o singură condiție însă: să nu I le ascunzi, căci nu poate corecta ceva de care nu are știință. Mai are misiunea sfântă să te îndrume și să te ajute să alegi corect în fiecare situație de viață, de asemenea cu o singură condiție: să-I ceri ajutorul. Vei găsi aici un beneficiu practic imens: acela că împuternicindu-L pe El să te călăuzească, vei ieși de sub tutela eului, iar în această situație privilegiată vei greși mai puțin sau deloc, iar greșelile, de sunt totuși făcute, nu se schimonosesc în aspectul sumbru al păcatelor. Sub călăuzirea Spiritului Sfânt ești ocrotit, căci învățând să ierți, va veni o vreme când nu vei mai avea nevoie de iertare, căci nu vei mai simți nevoia să judeci și să ataci. Așa vei deveni nepăcătos, iar nepăcătoșii ajung în cele din urmă la percepția corectă – aceea că sunt un tot unitar, nefiind nimic între ei care să-i separe – niciun conflict, nicio judecată, nicio nedreptate închipuită, niciun atac și nicio apărare.

      Așa că lasă să se ducă prin iertare desăvârșită orice rămășiță de păcat care mai stă încă între tine și fratele tău. Aceasta este mica barieră ce împiedică deschidera fericită a porții cerești și accesul la bogăția Cerului. Într-o lume în care alegerile au sens, există o singură alegere sigură și fericită pe care o poți face: renunțarea la ideea de păcat și utilizarea singurului mijloc care te poate conduce drept, pe drumul mântuirii: iertarea. Iartă-te pe tine, și iartă această lume pe care n-o poți schimba decât schimbându-te tu.

5. Micul impediment.

      Toată viața ta înveți, dar învățarea este o sabie cu două tăișuri. Învățarea poate fi un ajutor să ajungi, sau dimpotrivă un impediment să nu ajungi, la poarta Cerului. Învățătura vine de la profesor, așa că ai grijă ce profesor alegi, pentru că te vei îndrepta în direcția în care te conduce profesorul pe care l-ai ales. Drumul este unul singur, dar direcțiile sunt două. Drumul este drumul Cerului, dar una dintre direcții te duce la Cer, dacă te lași călăuzit de Spiritul Sfânt, iar cealaltă te duce spre nicăieri, dacă te lași sub îndrumarea eului. Cu toate acestea drumul nu-l vei rătăci, dar vei rătăci pe drum cât timp vei alege direcția greșită.

      Timpul este marea iluzie a eului. Timpul este marcat de un trecut căruia nu vrei să-i dai drumul deși s-a dus de mult, și de un viitor închipuit.

De pierdut, nimic nu se pierde decât timpul, care – în definitiv – este lipsit de înţeles. Căci nu e decât un mic impediment în calea veşniciei, total lipsit de înţeles pentru adevăratul Profesor al lumii. Dar, din moment ce crezi în el, de ce l-ai irosi îndreptându-te spre nicăieri, când poate fi folosit să atingă cel mai înalt obiectiv pe care îl poate realiza învăţarea? Să nu crezi că e greu să ajungi la poarta Cerului. Nimic nu e greu de făcut dacă se întreprinde cu un scop cert, o hotărâre neclintită şi o încredere voioasă, ţinându-ţi fratele de mână şi pasul în ritm cu cântecul ceresc. Dar este greu să te abaţi din drum, singur şi nefericit, şi să o iei într-o direcţie care nu duce la nimic şi nu are niciun scop.

Dumnezeu Şi-a dat Profesorul că să îl înlocuiască pe cel făcut de tine, nu ca să intre în conflict cu acesta! Şi ce înlocuieşte El s-a şi înlocuit. Timpul nu a durat decât o clipă în mintea ta, fără efect asupra veşniciei. Aşa a trecut tot timpul, şi totul e exact aşa cum a fost înainte de-a se fi făcut drumul spre nimic. Minuscula clipită în care s-a făcut prima greşeală, şi toate celelalte din cuprinsul acestei singure greşeli, a conţinut şi Corecţia ei, şi a tuturor celorlalte din cuprinsul ei. Şi, în acea minusculă clipită, timpul a dispărut, căci nu a fost niciodată mai mult de atât. La ce a răspuns Dumnezeu s-a răspuns şi a dispărut.

Pe tine, care mai crezi că trăieşti în timp şi nu ştii că el a dispărut, Spiritul Sfânt te călăuzeşte în continuare prin labirintul infinit de mic şi de lipsit de sens pe care îl mai percepi în timp, deşi a dispărut de mult. Crezi că trăieşti în ce a trecut.

Iertarea e marea eliberare de timp. E cheia pentru a învăţa că trecutul s-a sfârşit.

Vrei să se păstreze oare clipa aceea înfricoşătoare când Cerul a părut să dispară, iar Dumnezeu a devenit un lucru de temut şi un simbol al urii tale? Uită timpul de groază ce a fost corectat şi desfăcut cu atâta vreme în urmă. Poate oare păcatul să ţină piept Voii lui Dumnezeu? Poate oare de tine să depindă să vezi trecutul şi să îl pui în prezent? Nu poţi să mergi înapoi. Şi tot ce arată în direcţia trecutului nu face decât să te trimită într-o misiune a cărei realizare nu poate fi decât ireală. Tatăl tău Atoateiubitor S-a asigurat că asta e dreptatea ce trebuie să îţi revină. Şi te-a păzit de propria ta nedreptate faţă de tine însuţi. Nu te poţi rătăci, căci nu există altă cale decât a Lui şi nu poţi merge altundeva decât la El.

Oare Şi-ar lăsa El Fiul să îşi rătăcească drumul pe un făgaş ce nu e decât amintirea îndepărtată a unui timp trecut şi scurs? Cursul acesta te va învăţa doar ce e acum. O clipă cumplită dintr-un trecut îndepărtat, acum perfect corectată, nu are nici importanţă, nici valoare. Lasă ce e mort de-a binelea să fie dat uitării cu linişte şi calm. Învierea a venit să îi ia locul.

Fiul pe care l-a creat Dumnezeu este la fel de liber cum l-a creat Dumnezeu. Acum pendulezi între trecut şi prezent. Uneori trecutul pare real, de parcă ar fi prezentul. Auzi voci din trecut, de care apoi te îndoieşti. Eşti ca unul care mai halucinează, dar nu este convins de ce percepe. Aceasta e zona de frontieră dintre lumi, puntea dintre trecut şi prezent. Aici se menţine umbra trecutului, dar se recunoaşte vag şi o lumină prezentă. De îndată ce o vezi, nu poţi să uiţi lumina aceasta niciodată. Ea trebuie să te tragă din trecut în prezent, unde şi eşti de fapt.

În fiecare zi, în fiece minut al fiecărei zile şi în fiecare clipă conţinută în fiece minut, nu faci decât să retrăieşti clipa în care timpul groazei a luat locul iubirii. Aşa că mori în fiecare zi ca să trăieşti din nou, până treci peste fisura dintre trecut şi prezent, care nu e nicio fisură. Iată ce e fiecare viaţă: un interval aparent de la naştere la moarte şi din nou la viaţă; o repetare a unei clipe de mult scurse, ce nu poate fi retrăită. Şi tot timpul nu e decât convingerea nebună că ce s-a isprăvit mai e aici şi acum.

Iartă trecutul şi dă-i drumul, căci a trecut. Nu mai stai pe tărâmul dintre două lumi. Ai trecut mai departe şi ai ajuns în lumea ce stă la poarta Cerului. Nu există impediment la Voia lui Dumnezeu, nici nevoia de-a repeta o călătorie de mult încheiată.

6. Prietenul desemnat.

În lumea aceasta, tot ce consideri bun şi valoros şi demn de strădanie poate să îţi facă rău şi îţi va face. Nu pentru că ar avea puterea să facă rău, ci doar pentru că ai negat că nu e decât o iluzie şi ai făcut-o reală. Pentru tine, e reală. Nu e doar nimic. Şi, prin perceputa ei realitate, şi-a făcut intrarea întreaga lume a iluziilor bolnave. Aşa ţi-ai dobândit toată credinţa în păcat, în puterea atacului, în daună şi vătămare, în sacrificiu şi moarte.

Nu îţi duce mica viaţă în solitudine, având ca singur prieten o iluzie. Nu e o prietenie demnă de Fiul lui Dumnezeu, nici una cu care ar putea să se mulţumească. Dumnezeu însă i-a dat un Prieten mai bun, în Care stă toată puterea din Cer şi de pe pământ. Iluzia pe care o crezi prietenă Îi ascunde harul şi maiestatea de privirea ta, şi Îi fereşte prietenia şi iertarea de îmbrăţişarea ta călduroasă. Fără El, nu ai prieteni. Nu îţi căuta un alt prieten care să Îi ia locul. Alt prieten nu există. (…) Numai El este adevăratul tău Prieten. Îţi aduce daruri ce nu sunt din această lume; şi numai El, Cel Căruia I s-au dat, poate să Se asigure că le primeşti. Le va aşeza pe tronul tău când Îi vei face loc şi tu pe al Lui.

7. Legile vindecării.

Acesta e un curs de miracole. Ca atare, legile vindecării trebuie înţelese înainte de-a se putea realiza scopul acestui curs. Să reexaminăm principiile pe care le-am parcurs şi să le aranjăm într- un mod care rezumă tot ce trebuie să aibă loc ca vindecarea să fie posibilă. Căci, de îndată ce e posibilă, ea trebuie să aibă loc.

  • Boala provine din separare. Când se neagă separarea boala dispare. În relațiile acestei lumi ce crede în păcat și separare, păcatul și boala sunt cauză și efect. Greșeala/păcatul= cauză; Boala=efect.
  • Păcatul nu este greșeală. Greșeala este corectată și trecută cu vederea. În acel moment ea nu mai are realitate. Păcatul rezultă din convingerea că unele greșeli sunt lipsite pe veci de speranța vindecării. Păcatele sunt greșeli  reamintite, ce nu dorești să le treci cu vederea – un motiv de condamnare veșnică la iad. Păcatul nu ține de Dumnezeu și nici de Spiritul Sfânt. Ei nu știu de păcat și nici de răzbunare. Păcatul există în lumea timpului și va exista și condamna la iad atâta timp cât va exista credința în păcat. Unde este păcat, nu există iertare.
  • Iertarea oferă bucurie într-o lume în care s-a crezut că domnește păcatul și vinovăția. 
  • Păcatele sunt convingeri pe care le așezi între fratele tău și tine. Ele vă limitează pe amândoi la un spațiu mic, la un timp, și la un loc. Această separare este simbolizată de trup – un lucru clar separat și distinct.
  • Iertarea este dorința de a te uni cu fratele tău și de a înlătura separarea. Este o “dorință” în concordanță cu Voia lui Dumnezeu. Este ultima “dorință” într-o lume a posibilității de a alege, înainte de a renunța definitiv la alegere, căci în Cer nu poți alege nimic altceva decât ceea ce este, unic și veșnic: adevărul și cunoașterea.
  • Mântuirea înseamnă iertare. Ea nu-ți cere decât disponibilitatea de a alege în sfârșit între Cer și pământ, între Cer și lumea aceasta pe care par să o domine moartea și devastarea.
  • În această lume a iluziilor, bazată pe separare și păcat, în care se judecă, vinovăția cere pedeapsă. În lumea reală nu există judecată, vinovăție și pedeapsă.
  • Lumea aceasta este o lume în care guvernează legile percepției. Percepțiile îți construiesc lumea, așa cum vrei tu să fie. Percepția se poate schimba însă, trecând prin percepție “adevărată” la cunoaștere. Cunoașterea este atributul adevărului.
  • Adevărul este neschimbător și nu are opus. El poate fi doar cunoscut, nu perceput.
  • Legile percepției trebuie inversate pentru că sunt inversul legilor adevărului.
  • Mintea lui Dumnezeu a creat toate câte sunt, Spiritul Său le-a pătruns, Iubirea Sa le-a dat viață. Toată Creația este o Idee a cărei Sursă este Mintea lui Dumnezeu, iar ideile nu-și părăsesc niciodată sursa.
  • Ești o idee a lui Dumnezeu, așa cum sunt toți frații tăi, iar El nu v-a părăsit niciodată. Sunteți așa cum v-a creat Dumnezeu.
  • Nu este arogant să fii așa cum te-a creat Dumnezeu și să-ți folosești toată puterea pe care El ți-a dat-o, dar este arogant să-ți limitezi puterea și să alegi o mică dorință fără sens – dorința de a fi special, individual, separat. Ești una cu toți frații tăi și cu toată Creația lui Dumnezeu. Creația toată îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, iar tu faci parte din ea, așa cum ea face parte din tine. În asta stă puterea și pacea ta, căci este puterea și pacea lui Dumnezeu.
  • În această lume există convingerea fermă că ideile își pot părăsi sursa. Păcatul rezultă din convingerea că atacul poate fi proiectat în afară, în timp ce atacul este în primul rând un atac la propria persoană.
  • În lumea aceasta încerci să-ți dovedești inocența în timp ce cultivi atacul. Este o contradicție. Încerci să-ți dovedești nevinovăția apărându-te. Dar orice apărare presupune atac. A te apăra pentru a-ți dovedi nevinovăția înseamnă a te simți vinovat.
  • Eșecul acestei lumi constă în faptul că te mai simți încă vinovat deși nu înțelegi de ce. Ești convins că ești vinovat încă de “ceva”, și că ți-ai pierdut inocența.
  • Atâta timp cât consideri cauza separată de efect, vindecarea nu poate avea loc. Eliberarea se produce atunci când cauza și efectul se reunesc. Nevindecarea cauzei poate duce la apariția efectului sub forme multiple și diferite, care nu se vor vindeca niciodată. Vindecă cauza, și efectul va fi vindecat!
  • În aceată lume mori și renaști în fiecare clipă, pentru că în fiecare clipă ești cuprins de dorința de a judeca, ataca, răni. De aici toată durerea și suferința. Nu e nevoie de vindecare acolo unde nu există atac. Iertarea e răspunsul la orice fel de atac, iar nepăcătoșenia apare atunci când dispare orice dorință de a  ataca.

Nu există păcat. Şi fiece miracol e posibil în clipa în care Fiul lui Dumnezeu percepe că dorinţele lui şi Voia lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

Care e Voia lui Dumnezeu? Voia Lui este ca Fiul Lui să aibă tot. Şi I-a garantat lucrul acesta atunci când l-a creat ca tot. E imposibil să se piardă ceva, dacă ce ai este ce eşti. Acesta e miracolul prin care creaţia a devenit funcţia ta, împărtăşind-o cu Dumnezeu. Ea nu se înţelege separat de El şi, de aceea, nu are înţeles în lumea aceasta. Aici, Fiul lui Dumnezeu nu cere prea mult, ci mult prea puţin. Ar vrea să îşi sacrifice propria identitate cu totul, ca să găsească o mică comoară doar a lui. Şi nu o poate face fără o senzaţie de izolare, de pierdere şi de singurătate. Aceasta e comoara pe care a căutat să o găsească. Şi nu poate decât să îi fie frică de ea. Să fie frica oare o comoară? Poate incertitudinea să fie ceea ce vrei? Sau este o greşeală despre voia ta şi ce eşti de fapt?

Stai în pace, unde te vrea Dumnezeu. Şi fii mijlocul prin care fratele tău găseşte pacea în care ţi se împlinesc dorinţele. Laolaltă, să aducem binecuvântare lumii păcatului şi morţii. Căci ce ne poate mântui pe fiecare ne poate mântui pe toţi. Nu există nicio diferenţă între Fiii lui Dumnezeu. Unitatea pe care o neagă specialitatea îi va mântui pe toţi, căci ce e una nu poate avea specialitate. Şi totul aparţine fiecăruia din ei. Nicio dorinţă nu stă între un frate şi ai lui. A lua de la unul înseamnă a-i văduvi pe toţi. Şi totuşi, a binecuvânta şi unul singur înseamnă a-i binecuvânta pe toţi ca tot unitar.

Străvechiu-ţi Nume aparţine tuturor, după cum şi al lor îţi aparţine ţie. Invocă numele fratelui tău şi Dumnezeu va răspunde, căci Îl invoci pe El. Ar putea oare să refuze să răspundă, când le-a răspuns deja tuturor celor ce Îl invocă?

8. Imediatețea mântuirii.

     Mântuirea este imediată. Dacă nu o percepi așa, frică îți va fi de ea.

     Singura problemă care ți-a mai rămas e aceea că vezi un interval de timp între momentul când ierți și cel în care vei primi beneficiile iertării.  Acesta reflectă puținul pe care-l mai ții între tine și fratele tău, ca să mai puteți fi un pic separați. Nu ești gata să elimini definitiv separarea. Te mai ții la o anumită distanță de fratele tău, în timp și spațiu, deoarece încă mai crezi că ești exterior fratelui tău. Crezi că e mai sigur să fii precaut și atent la interese percepute ca fiind separate. Te îngrozește încă unirea din prezent. A lăsa pentru viitor acest lucru pare mai sigur, căci ești convins că “binele” nu poate veni decât în urma unui sacrificiu, a unei suferințe, a unei pedepse  pe care o cere mântuirea.
 
    Frica de mântuire are o cauză prezentă, iar această cauză trebuie corectată acum. Această cauză este de regulă credința în păcat, iar despre asta s-a vorbit deja. Corecția nu cere timp, dar acceptarea faptului că s-a efectuat deja poate părea că cere o veșnicie. Ești convins că mântuirea cere sacrificiu și durere, și de aceea crezi că e mai bine, poate, să amâni. 

Ţi s-a spus că tot ce vine de la Dumnezeu aduce numai bine. Şi totuşi, pare să nu fie aşa. E greu să crezi anticipat binele ce vine sub formă de dezastru. De altfel, e o idee ce nici nu are sens.

De ce să apară binele sub forma răului? Şi nu e o amăgire dacă apare? Cauza lui este aici, dacă e vorba să apară. Efectele lui de ce nu sunt, atunci, evidente? De ce tocmai în viitor? Iar tu cauţi să te mulţumeşti cu suspinatul, „raţionând” că nu înţelegi acum, dar că vei înţelege într-o bună zi. Când o să îţi fie limpede ce înseamnă. Asta nu e raţiune, căci e nedreaptă şi face aluzii clare la pedeapsă până te ajunge clipa eliberării. Dată o schimbare a scopului spre bine, nu există nicio raţiune pentru un interval în care să se abată un dezastru, ce se va percepe „bun” cândva, dar sub formă de durere acum. Asta ar însemna sacrificarea lui acum, un sacrificiu care nu poate fi plata ce ţi-o cere Spiritul Sfânt pentru ce ţi-a dat fără nicio plată.

Iluzia aceasta însă are o cauză care, deşi neadevărată, trebuie să fie deja în mintea ta. Iar iluzia aceasta e doar unul dintre efectele pe care le generează şi una dintre formele sub care i se percepe rezultatul. Acest interval de timp, în care pedeapsa e percepută a fi forma sub care apare „binele”, nu e decât unul dintre aspectele spaţiului mic ce stă între voi, tot neiertat.

Nu te mulţumi cu o fericire viitoare. Nu are înţeles şi nu e răsplata ce ţi se cuvine. Căci ai de ce să fii liber acum. Ce rost are libertatea sub forma captivităţii? De ce s-ar deghiza izbăvirea ca moarte? Amânarea nu are sens, iar „raţionamentul” ce susţine că efectele unei cauze prezente trebuie amânate până într-un timp viitor nu e decât negarea faptului că consecinţa şi cauza trebuie să vină laolaltă. Nu căuta să fii izbăvit de timp, ci de spaţiul mic ce mai este între voi. Şi nu lăsa să fie deghizat ca timp şi prezervat astfel – din cauză că i s-a schimbat forma şi nu se mai poate recunoaşte ce e. Scopul Spiritului Sfânt este acum al tău. Să nu fie a ta şi fericirea Lui?

9. Căci au sosit.

     Ei au sosit. Cine sunt Ei? Ei sunt Tatăl și Fiul, împreună, uniți. Fiul lui Dumnezeu este acel copil rătăcitor care s-a întors în sfârșit Acasă, în Cer și totuși aici pe pământ, acum, în această viață. Fiul lui Dumnezeu este copilul mântuit al Tatălui. Este  el  împreună cu toți cei mântuiți asemeni lui.

        Fiecare frate al tău, ca și tine, dincolo de fiul omului este Fiul lui Dumnezeu. Dacă îți închipui cumva că fratele tău pe care îl judeci după propriile tale valori va fi condamnat, află că:

Oricât de mult ţi-ai dori să fie condamnat, Dumnezeu este în el. Şi nu vei şti niciodată că este şi în tine, cât timp Îi ataci casa aleasă şi te lupţi cu gazda Sa. Priveşte-l cu blândeţe. Uită-te cu ochi drăgăstoşi la cel ce Îl poartă în el pe Cristos, ca să îi vezi slava şi să te bucuri că Cerul nu e separat de tine.

E oare prea mult să ţi se ceară un pic de încredere în cel ce ţi-L aduce pe Cristos, să ţi se ierte toate păcatele şi să fii lăsat fără să mai nutreşti niciunul? Nu uita că o umbră ţinută între fratele tău şi tine umbreşte chipul lui Cristos şi amintirea lui Dumnezeu. Vrei oare să Îi schimbi pe o ură străveche? Pământul pe care stai e pământ sfânt datorită Celor Care, stând cu tine acolo, l-au binecuvântat cu inocenţa şi cu pacea Lor.

Ce e pentru Ei o sută sau o mie sau zeci de mii de ani? Când sosesc Ei, scopul timpului s-a împlinit. Ce nu a fost nicicând trece în nimic când sosesc Ei. Tot ce a reuşit ura să ia se restituie iubirii, iar libertatea luminează fiece făptură şi o ridică la Cer, unde luminile devin tot mai aprinse cu fiece făptură ce se întoarce acasă.

Cerul este recunoscător că i se dăruieşte ce i s-a refuzat atâta vreme. Căci Ei au sosit să îi adune pe ai Lor. Ce a fost încuiat se deschide; ce a fost ferit de lumină e abandonat, ca lumina să se răsfrângă asupra lui şi să nu lase nici spaţiu, nici distanţă între lumina Cerului şi lume.

Cel mai sfânt dintre toate locurile de pe pământ e locul în care o ură străveche a devenit o iubire prezentă. Şi Ei vin repede la templul viu, unde Li s-a pregătit o casă. Nu există loc mai sfânt în Cer. Şi au venit să locuiască în templul care Li s-a oferit, să fie atât locul Lor de odihnă, cât şi al tău.

Îngerii plutesc drăgăstos în jurul tău, să te ferească de toate gândurile întunecate ale păcatului şi să ţină lumina acolo unde a intrat. Urmele paşilor tăi luminează lumea, căci – unde mergi tu – iertarea te însoţeşte bucuroasă.

Templul Dumnezeului Cel viu e reconstruit acum, să Îl regăzduiască pe Cel de Care a fost creat. Unde stă El, Fiul Lui stă cu El, niciodată separat. Iar Ei aduc mulţumiri că sunt, în sfârşit, bine- veniţi. Unde a stat o cruce stă acum Cristos Cel înviat, iar cicatricile străvechi sunt vindecate în viziunea Lui.(…) Cu recunoştinţă blândă, Dumnezeu Tatăl şi Fiul revin la ce este şi va fi al Lor în vecii vecilor. Scopul Spiritului Sfânt e împlinit acum. Căci Ei au sosit! Căci au sosit în sfârşit!

10. Isprăvirea nedreptății.

      Cum poți  să îți dai seama de prezența Tatălui și a Fiului în tine? Ce mai rămâne de făcut? 

      Încă mai crezi că sunt momente în care atacul este justificat, și momente în care este nedrept și nepermis. Atunci când îl crezi nedrept, te consideri îndreptățit să ai o reacție de furie. Așa apare contraatacul. De aici se naște confuzia. Nu uita că sfințenia se instalează atunci când orice dorință de atac/contraatac dispare. Orice formă de atac exclude prezența Fiului și a Tatălui. Orice formă de atac este îndreptat asupra ta. 

Fereşte-te de ispita de-a te percepe nedreptăţit. În acest fel de a vedea, cauţi să găseşti o inocenţă care nu este a Lor, ci numai a ta, cu preţul vinovăţiei altcuiva. Poate oare inocenţa să fie cumpărată dând altcuiva vinovăţia ta? Şi oare tocmai inocenţă vrea să obţină atacul tău asupra acestuia? Oare nu răsplată cauţi pentru propriul tău atac asupra Fiului lui Dumnezeu? Nu e mai sigur oare să crezi că eşti nevinovat de acesta şi victimizat în ciuda inocenţei tale? Oricum s-ar juca jocul vinovăţiei, cineva trebuie să piardă. Cineva trebuie să îşi piardă inocenţa ca altcineva să o poată lua de la el, făcând din ea propria lui inocenţă.

Tu crezi că fratele tău este nedrept cu tine pentru că socoteşti că unul dintre voi chiar trebuie să fie pentru a-l face inocent pe celălalt. Şi în acest joc percepi un singur scop pentru întreaga voastră relaţie. Şi pe acesta cauţi să îl adaugi la scopul care i s-a dat. Scopul Spiritului Sfânt este acela de-a lăsa să îţi devină cunoscută Prezenţa sfinţilor tăi Musafiri.

Nu poţi să îţi închipui ce efect are această nedreptate asupra ta, care judeci nedrept şi vezi cum ai şi judecat. Lumea devine tot mai întunecată şi mai ameninţătoare, şi nu poţi percepe – ca să îţi lumineze drumul – nici urmă din toată scânteierea bucuroasă pe care o aduce mântuirea. Aşa că te vezi lipsit de lumină, abandonat în seama întunericului, lăsat pe nedrept fără vreun rost într-o lume zadarnică. Lumea e dreaptă pentru că Spiritul Sfânt a adus nedreptatea la lumina lăuntrică, iar acolo toată nedreptatea a fost rezolvată şi înlocuită cu toată dreptatea şi iubirea. Dacă percepi nedreptate pe undeva, nu trebuie decât să spui:

***

Prin asta neg Prezenţa Tatălui şi a Fiului.
Şi aş prefera să Îi cunosc pe Ei decât să văd nedreptatea, pe care Prezenţa Lor o spulberă.

***


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.26: “Tranziția” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 490-510.

Curs de miracole: Cap.23- Războiul cu tine însuți

războiul cu tine 1

Introducere.

*

” Nu vezi că opusul fragilității și al slăbiciunii e nepăcătoșenia?”

*

      Când faci paradă de putere ca să ataci, te arăți de fapt slab. Atâta vreme cât ataci înseamnă că ți-ai creat un dușman, imaginar bineînțeles, căci dușmanul e numai în mintea ta, și asta pentru că ai judecat. Gândește-te însă că în fiecare făptură e Dumnezeu. În fiecare frate al tău stă ascunsă fața lui Hristos. El poate nu știe, dar tu, acum, ar trebui deja să știi, și ai putea să îți asumi viziunea lui Hristos. Ai învățat că fiecare frate al tău este în esența lui exact așa cum l-a creat Dumnezeu – nepăcătos – și așa va fi până se va întoarce Acasă. Faptul că el nu știe acest lucru, că se confundă cu eul și cu trupul său, nu înseamnă că-ți dă ție dreptul să-l judeci. “Va mai rătăci prin vise” o vreme, dar până la urmă va găsi drumul –  atunci când mintea lui va fi pregătită pentru asta. Așadar să nu vezi nicăieri un dușman pe care crezi că ești îndreptățit să-l ataci, căci îl ataci pe Însuși Dumnezeu și te ataci pe tine ca parte a Lui.

Nou!

      Pornit pe drumul adevărului, s-ar putea să fii tentat să te lupți cu orice crezi tu că ar putea duce la păcat, ar putea să îți facă rău, și ar putea să îți devină dușman. Te lupți crezând că vei învinge, doar pentru a vedea că nu se schimbă nimic, și atunci vei ataca din nou. Îți mai amintești că atacul înseamnă frică, iar unde e frică nu e iubire?

Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.

Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?

Nu lăsa micile elemente inoportune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.

Nimic din ce te înconjoară  nu poate să nu fie parte a ta. Privește totul cu iubire și vezi lumina Cerului în toate. Așa vei ajunge să înțelegi tot ce ți-e dat.

Convingerile ireconcibiabile.

Nou!

     Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniștită, nu într-una ce se războiește cu ea însăși. Războiul se duce între eul tău și Sinele tău  dumnezeiesc, între tine și Dumnezeu. De fapt, nu e un război, ci convingere nebunească că Voia lui Dumnezeu poate fi răsturnată. E convingerea că tu poți controla totul, e rezistența pe care o opui în fața adevărului neînțeles. E indisponibilitatea de a-ți lăsa mintea egotică să se unească cu Mintea lui Dumnezeu și de a-i atribui Spiritului Sfânt rolul de Călăuză a vieții tale. E frica de a renunța la “eu”.

Războiul e condiția în care frica se naște, crește și caută să domine.

Pacea e starea în care iubirea stă și caută să se împărtășească.

Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.

Amintirea Tatălui e uitată în viața trupului și, dacă crezi că ești un trup, vei crede că ai dat-o uitării.

Îți vei aminti ce cunoști când vei învăța că nu poți fi într-o stare de conflict. Nu există învingător, și nici victorie. Adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins și liniștit în pacea lui Dumnezeu. Ce îți vei aminti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu.

Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu.

      Conflictul nu se poate naște decât între două puteri, considerate a fi separate. Dar, din perspectiva unității, tu ești lumea, și lumea e în tine, tu ești cuprins de Dumnezeu, iar Dumnezeu este în tine. Atunci, e cu neputință să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Conflictul este de fapt, în interior.

*

De ce ți-ai umple lumea de conflicte cu tine însuți?

Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii.

*

Legile haosului.

Nou!

Legile haosului nu pot fi înțelese pentru că depășesc sfera rațiunii, dar pot fi aduse la lumină.

PRIMA LEGE A HAOSULUI spune că adevărul e altul pentru fiecare. Cum ar putea fi altfel pentru aceia care se cred separați unul de altul și care nu pot vedea că adevărul este unul singur și nu are opus? Adevărul ESTE și atât. Nu poate fi interpretat și nici fragmentat. El nu poate fi înțeles cu mintea egotică, scindată din Mintea Universală, pentru că nu poate avea privirea de ansamblu. De aceea fiecare își stabilește propriul set de valori pe care le consideră adevărate și care în mod cert nu corespund integral cu valorile altuia.

A DOUA LEGE A HAOSULUI cere ca greșelile să impună pedeapsă, nu corecție.

Acest lucru transformă o greșeală ce poate fi corectată, într-un păcat a cărui “izbăvire” se poate face numai prin pedeapsă, suferință și în final moarte, căci numai prin distrugere poți fi scos în afara corecției și a iertării. Prin moartea trupului, separat de Creator și de toată Creația, cu o sumedenie de păcate asumate, te aștepți acum să fi judecat și condamnat de Cel pe care L-ai respins, și de care te-ai separat. N-ai înțeles că prin asumarea greșelilor, scoaterea lor la lumină și corectarea lor aplicând legile fundamentale ale creației, poți scăpa definitiv de ele, și poți reface legătura cu Sursa ta eternă. În acest fel se naște cea de-a treia lege a haosului.

A TREIA LEGE A HAOSULUI este frica de Dumnezeu.

Frica înseamnă atac, și este o consecință firească a lipsei de iubire. Ai înlocuit Iubirea cu frica și atacul, greșeala cu păcatul, și iubirea de Dumnezeu cu Frica de Dumnezeu. Păcatul se naște din atac și distrugere, provocând suferință și moarte, și atentează în final la însăși integritatea Creației. Iubirea însă crează, și extinde Creația lui Dumnezeu. Aceasta este legea “Împărăției”. Asumându-ți păcatul ești conștient cumva că a încalci această lege, și îți este frică de pedeapsa divină, considerându-l pe Dumnezeu “dușmanul” și “judecătorul” tău.

Conflictul devine acum inevitabil, iar mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit dușmanul tău.

Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare. Ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea El. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului.

A PATRA LEGE A HAOSULUI spune că paguba altuia este câștigul tău. Nu recunoști astfel că nu poți lua decât de la tine însuți. Un aspect al acestei legi, mai puțin evident în lumea materială, este proiectarea vinovăției în afară.

Aşa îşi declară „nevinovăţia” cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.

A CINCEA LEGE A HAOSULUI spune că există un substitut pentru iubire: mântuirea.

 

A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită”, la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi” de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.

Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor” un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă” la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea.

Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.

      Cauți mântuirea fără să știi cum s-o găsești. Gândești că tu nu greșești și de aceea proiectezi vinovăția în afară. Când îl judeci și-l condamni pe celălalt găsindu-l vinovat, tu te declari nevinovat, iar dacă ești nevinovat, te-ai mântuit. Ataci așadar, pentru a-ți “însuși” de la celălalt mântuirea.

      Ai uitat oare că singurele instrumente prin care se obține mântuirea sunt iertarea și iubirea necondiționată? Nu prin judecare și atac te mântuiești, ci prin iubire și iertare. Mântuirea nu este un substitut al iubirii ci un efect al ei.

***

Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea” ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid.

O asemenea inversare, complet sucită – în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare – e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii.

Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul.

Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Nu te lăsa amăgit de forma atacului! Nu poți urmări să faci rău și să te mântuiești pe tine. Să nu te lași amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare.

Tu susţii sus şi tare – şi socoteşti că e adevărat – că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?

Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.

Legile haosului guvernează toate iluziile. Dar fiecare dintre ele se bazează pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. Lipsa credinței în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.

Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.

Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.

Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Mântuire fără compromis.

Nou!

      Uneori nu recunoști formele pe care le poate lua atacul, așa că nu recunoști nici sursa durerii întotdeauna. Atacul este la fel de distructiv, indiferent de forma pe care o îmbracă, singura sa țintă fiind să “ucidă”.

Oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?

      Să faci un compromis înseamnă să accepți doar o parte din ce dorești, iar la restul să renunți. Mântuirea nu cunoaște compromis. Ea ori este deplină, ori nu este deloc. Compromisul cu privire la mântuire constă în convingerea că poți iubi un pic, dar poți în același timp să și ataci un pic. Nu ești convins că mântuirea este posibilă cu adevărat.

 

Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea.

Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor?

Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Deasupra câmpului de luptă.

Nou!

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. (…) Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac.

Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dacă ar fi adevărate amândouă, ele ar trebui să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere? Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup.

Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. (…) Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.

Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor.

Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele; simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine. Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El.

Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles. Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.

Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?

Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă. Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.