Pentru că suntem deja trecuți de jumătatea cursului, pentru acel “cineva” care ajunge aici din întâmplare și nu este familiarizat cu textul, dar este curios să parcurgă rezumatul, câteva informații ajutătoare din Manualul pentru profesori:

Termenul minte e folosit pentru a reprezenta agentul activator al spiritului, care îi furnizează energia creatoare. Când e scris cu majusculă, termenul se referă la Dumnezeu sau la Cristos ( adică Mintea lui Dumnezeu sau Mintea lui Cristos). Spiritul este Gândul lui Dumnezeu, creat de El după Propria Lui asemănare. Spiritul unificat este unicul Fiu al lui Dumnezeu, sau Cristos.

–

 În lumea aceasta, deoarece mintea e scindată, Fiii lui Dumnezeu par să fie separați. Iar mințile lor nu par să fie unite. În această stare iluzorie, conceptul de “minte individuală” pare să aibă înțeles. De aceea, e descrisă în curs de parcă ar avea două părți: spiritul și eul.

–

Spiritul e partea care mai este în contact cu Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, Care Își are locul în această parte, dar vede și cealaltă parte. Termenul “suflet'” nu se folosește decât în citate luate direct din Biblie, datorită caracterului său extrem de controversat.

–

Mintea poate fi corectă sau greșită, în funcție de vocea pe care o ascultă.

–

Mintea corectă ascultă ce spune Spiritul Sfânt, iartă lumea și, prin viziunea lui Cristos, vede lumea reală în locul acesteia. Aceasta e viziunea finală, ultima percepție, condiția în care Dumnezeu Însuși face pasul final. Aici sfârșesc laolaltă timpul și iluziile.

–

Mintea greșită ascultă ce spune eul și face iluzii; percepând păcatul, justificând mânia și văzând vinovăția, boala și moartea, ca lucruri reale. 

–

În lumea aceasta, singura libertate rămasă e libertatea de a opta mereu între două opțiuni sau două voci: Vocea Spiritului Sfânt sau vocea eului.

The post Curs de miracole: Cap.20(II) – Viziunea sfințeniei. appeared first on Milena Popescu.

-∞-

      Această lecție merită a fi citită integral. Este cursivă și cât se poate de lesne de înțeles. În plus, este frumoasă. Așa că ideile pe scurt le păstrăm pentru lecțiile ce vor urma. 

–

       Îmi place să-mi amintesc, ori de câte ori mă cuprinde îndoiala, că drumul spre pace nu trebuie obligatoriu să treacă prin suferință. Nu trebuie să ne “răstignim” ca să atingem mântuirea. Am învățat încă din primele lecții că sunt două moduri în care oamenii pot ajunge la pacea sufletului și la redescoperirea esenței lor divine: prin suferință – ca alegere inconștientă –  sau treptat, învățând și experimentând iertarea și iubirea – ca alegere conștientă.

–

       Lecția de astăzi este încă un pas pe drumul alegerii conștiente a realității de dincolo de lumea timpului. Întreg cursul, cu cele 1200 de pagini pe care le conține, ne învață calea renunțării la durere, pentru că favorizează o schimbare interioară profundă dar treptată, pe parcursul unui  an de zile sau mai mult, ceea ce favorizează dizolvarea  lentă  a bolii,  cu ” efecte secundare minime” .

–

       După lecție, am atașat un material video cu renumitul vindecător rus S.N. Lazarev, cel care a pus la punct sistemul autoreglării câmpurilor. El răspunde la întrebările cititorilor, și explică ce înseamnă “atingerea divinității”  prin alegerea inconștientă a bolilor sau pierderilor. Explică de asemenea, printre altele, ce se întâmplă atunci când vindecarea vine spontan,  sau când transformarea este prea rapidă, iar copacul iubirii din noi are rădăcini prea subțiri și nu poate rezista furtunii consecințelor nedorite și neînțelese ce decurg din vindecare, și care generează iarăși boală și pierderi, până la vindecarea completă.

-∞-

Atingerea lumii reale.

1. Şezi liniştit, priveşte lumea pe care o vezi şi spune-ţi: „Lumea reală nu este aşa. Nu are clădiri şi nu sunt străzi pe care oamenii merg separaţi şi singuri. Nu există magazine în care oamenii cumpără liste interminabile de lucruri de care nu au nevoie. Nu e luminată de o lumină artificială şi nu se lasă noaptea peste ea. Nu sunt zile de care să se lumineze sau întunece. Nimic nu se pierde. Nu e nimic în ea care să nu strălucească, strălucind de-a pururea.”

–

2. Lumea pe care o vezi tu trebuie negată, căci vederea ei te costă un alt tip de viziune. Nu poţi să vezi ambele lumi, căci fiecare dintre ele implică un alt mod de a vedea, în funcţie de ce preţuieşti. Vederea uneia e cu putinţă pentru că ai negat-o pe cealaltă. Nu sunt adevărate amândouă, dar fiecare în parte îţi va părea reală în aceeaşi măsură în care o îndrăgeşti. Şi totuşi, puterea lor nu e aceeaşi, pentru că adevărata atracţie pe care o au pentru tine este inegală.

–

3. Nu vrei cu adevărat lumea pe care o vezi, căci te-a dezamăgit de când a început timpul. Casele pe care le-ai clădit nu te-au adăpostit niciodată. Drumurile pe care le-ai făcut nu te-au dus nicăieri, şi niciun oraş din câte ai construit nu a făcut faţă asaltului năruitor al timpului. Nu e nimic din câte ai făurit care să nu poarte marca morţii. Nu ţine la ea, căci e veche şi obosită şi gata să se întoarcă în pământ chiar de cum ai făcut-o. Această lume suferindă nu are nicidecum puterea să atingă lumea vie. Nu ai putut să îi dai aşa ceva, aşa că, deşi te desparţi de ea cu tristeţe, nu poţi găsi în ea drumul ce duce de la ea la altă lume.

–

4. Lumea reală însă are puterea să te atingă chiar şi aici, pentru că o iubeşti. Şi ce chemi cu iubire va veni la tine. Iubirea răspunde întotdeauna, nefiind în stare să refuze un strigăt de ajutor sau să nu audă strigătele de durere care se ridică până la ea din fiecare parte a acestei lumi ciudate pe care ai făcut-o, dar nu o vrei. Tot ce îţi trebuie ca să dai bucuros lumea aceasta în schimbul celei pe care nu ai făcut-o e disponibilitatea să înveţi că cea pe care ai făcut-o este falsă.

–

5. Te-ai înşelat în privinţa lumii pentru că te-ai judecat greşit. Dintr-un punct de referinţă atât de sucit, ce ai putea să vezi? Toată vederea porneşte de la perceptor, care judecă ce e adevărat şi ce e fals. Şi, ce judecă a fi fals, nu vede. Tu, care vrei să judeci realitatea, nu poţi să o vezi, căci – de fiecare dată când apare judecata – realitatea a dispărut. Ochii ce se dau uitării chiar că nu se văd, căci ce e negat e prezent, dar nu este recunoscut. Cristos e tot aici, deşi nu Îl cunoşti. Prezenţa Lui nu depinde de recunoaşterea ta. El trăieşte în tine, în liniştea prezentului, şi aşteaptă să laşi trecutul în urma ta şi să intri în lumea pe care ţi-o oferă cu iubire.

–

6. Nu există cineva în lumea aceasta distrată care să nu fi văzut câteva străfulgerări ale celeilalte lumi în jurul lui. Dar, cât continuă să ţină la a lui, va nega viziunea celeilalte, susţinând că iubeşte ce nu iubeşte şi neurmând drumul pe care i-l indică iubirea. Iubirea conduce cu atâta bucurie! Urmându-L, te vei bucura că I-ai găsit tovărăşia şi că ai învăţat de la El voiosul drum spre casă. Aştepţi doar după tine. Să renunţi la această lume tristă şi să îţi dai greşelile pe pacea lui Dumnezeu e doar voia ta. Iar Cristos îţi va oferi mereu Voia lui Dumnezeu, ca recunoaştere a faptului că o împărtăşeşti cu El.

–

7. E Voia lui Dumnezeu ca, în afară de El, nimic să nu îi atingă Fiul şi să nu se apropie de el. E la fel de ferit de durere cum este Dumnezeu, Care îl păzeşte în toate. Lumea din jurul lui sclipeşte de iubire căci Dumnezeu l-a pus chiar în El, unde nu este durere şi unde îl învăluie iubirea fără încetare sau cusur. Nicio tulburare a păcii lui nu poate fi. În deplină sănătate mintală, el priveşte iubirea, căci e peste tot în jurul lui şi în el. În clipa în care se percepe în braţele iubirii, trebuie să nege lumea durerii. Şi, din acest punct de siguranţă, se uită liniştit în jurul lui şi recunoaşte că lumea e una cu el.

–

8. Pacea lui Dumnezeu îţi covârşeşte înţelegerea doar în trecut. Dar e aici şi poţi să o înţelegi acum. Dumnezeu Îşi iubeşte Fiul de-a pururi şi, tot de-a pururi, Fiul înapoiază Tatălui Iubirea. Lumea reală e calea ce duce la amintirea singurului lucru pe deplin adevărat şi pe deplin al tău. Căci pe toate celelalte ţi le-ai împrumutat în timp şi se vor stinge. Dar acesta singur e mereu al tău, fiind darul lui Dumnezeu Fiului Său. Unica ta realitate ţi-a fost dată şi, prin ea, Dumnezeu te-a creat una cu El.

–

9. Mai întâi vei visa pacea, şi apoi te vei trezi la ea. Primul tău gest de-a da ce ai făurit pe ce vrei este acela de-a da coşmarele pe fericitele vise de iubire. În ele stau adevăratele tale percepţii, căci Spiritul Sfânt corectează lumea viselor, unde e toată percepţia. Cunoaşterea nu are nevoie de corecţie. Dar visele de iubire duc la cunoaştere. În ele nu vezi nimic înfricoşător şi, din cauza aceasta, ele sunt primirea bucuroasă pe care o faci cunoaşterii. Iubirea aşteaptă primire bucuroasă, şi nu timp, iar lumea reală nu e decât primirea bucuroasă pe care o faci lucrurilor care au fost mereu. De aceea, chemarea bucuriei e în ea, iar voiosul tău răspuns e deşteptarea ta la ce nu ai pierdut.

–

10. Laudă, atunci, Tatăl pentru desăvârşita sănătate mintală a preasfântului Său Fiu. Tatăl tău ştie că nu ai nevoie de nimic. În Cer aşa şi este, căci ce nevoi ai putea să ai în veşnicie? În lumea ta ai nevoie de lucruri. E o lume a carenţei în care te găseşti pentru că ai lipsuri. Dar poţi să te găseşti oare într-o astfel de lume? Fără Spiritul Sfânt, răspunsul ar fi nu. Dar, datorită Lui, răspunsul e un da bucuros! Ca Mijlocitor între cele două lumi, El ştie de ce ai nevoie şi ce nu îţi va dăuna. Proprietatea e un concept periculos dacă e lăsat în seama ta. Eul vrea să aibă lucruri pentru mântuire, căci posesiunea este legea lui. Posesiunea de dragul posesiunii e crezul fundamental al eului, o principală piatră unghiulară în bisericile pe care şi le clădeşte. Şi, la altarul lui, îţi cere să depui toate lucrurile pe care te pune să le capeţi, nelăsându-ţi nicio bucurie în ele.

–

11. Toate lucrurile de care îţi spune eul că ai nevoie îţi vor dăuna. Căci, deşi eul te îndeamnă să capeţi tot mereu, nu te lasă cu nimic, căci îţi va cere lucrul căpătat. Şi îl va smulge chiar din mâna ce l-a apucat şi îl va azvârli direct în praf. Căci, unde vede mântuire, eul vede separare, aşa că pierzi orice ai căpătat în numele lui. De aceea, nu te întreba pe tine ce nevoi ai, căci nu ştii, iar sfatul pe care ţi-l vei da îţi va dăuna. Căci lucrurile de care crezi că ai nevoie vor servi doar la etanşarea lumii tale împotriva luminii, şi te vor face nedispus să pui sub semnul întrebării valoarea pe care o poate avea lumea aceasta pentru tine.

–

12. Numai Spiritul Sfânt ştie ce nevoi ai. Căci îţi va da toate lucrurile care nu blochează calea spre lumină. De ce altceva ai putea avea nevoie? În timp, El îţi dă toate lucrurile de care ai nevoie şi le va reînnoi cât timp vei avea nevoie de ele. Nu îţi va lua nimic cât timp vei avea nevoie de lucrul respectiv. Şi totuşi, El ştie că toate lucrurile de care ai nevoie sunt temporare şi vor dura doar până te desprinzi de toate nevoile tale şi până îţi dai seama că toate au fost satisfăcute. De aceea, El nu investeşte în lucrurile pe care le furnizează decât pentru a Se asigura că nu le vei folosi pentru a zăbovi în timp. Ştie că nu eşti acasă acolo şi nu voieşte să ţi se întârzie sosirea bucuroasă acasă.

–

13. Lasă-I Lui, atunci, nevoile tale. El le va satisface fără să le scoată în evidenţă. Ce vine de la El la tine vine cu bine, căci El Se va încredinţa că nimic nu va deveni un punct întunecat, ascuns în mintea ta şi ţinut să te rănească. Sub îndrumarea Lui vei călători uşor şi pe cărări uşoare, căci privirea Lui e veşnic pironită pe finele călătoriei, care este ţelul Lui. Fiul lui Dumnezeu nu e un călător prin lumi exterioare. Oricât de sfântă ar deveni percepţia lui, nicio lume din afara lui nu îi deţine moştenirea. În sinea lui nu are nevoi, căci lumina nu are nevoie de nimic să strălucească în pace, şi din ea să lase razele să se extindă, în linişte, la infinit.

–

14. Când eşti tentat să întreprinzi o călătorie inutilă ce te-ar îndepărta de lumină, aminteşte- ţi ce anume vrei şi spune:

***

Spiritul Sfânt mă conduce la Cristos; oare vreau să merg altundeva?

Ce nevoie am decât să mă trezesc în El?

***

15. Urmează-L apoi cu bucurie, cu credinţa că te va conduce cu bine, prin toate pericolele la pacea minţii tale pe care lumea aceasta ţi le poate pune în cale. Nu îngenunchea la altarele închinate sacrificiului şi nu căuta ce vei pierde sigur. Mulţumeşte-te cu ce vei păstra la fel de sigur, şi nu te agita, căci întreprinzi o călătorie liniştită spre pacea lui Dumnezeu, unde El te vrea în linişte.

–

16. În mine ai biruit deja fiece ispită care te-ar reţine. Străbatem împreună calea spre linişte care e darul lui Dumnezeu. Ţine la mine, căci poţi să ai nevoie de altceva decât de fraţii tăi? Îţi vom reda pacea minţii pe care trebuie să o găsim împreună. Spiritul Sfânt te va învăţa să te trezeşti la noi şi la tine însuţi. Iată singura nevoie reală de satisfăcut în timp. Mântuirea de lume stă numai aici. Îţi dau pacea mea. Ia-o în schimb bucuros pentru tot ce ţi-a oferit lumea doar ca să îţi ia înapoi. Şi o vom întinde ca un văl de lumină pe faţa tristă a lumii, în care ne ascundem fraţii de lume şi lumea de ei.

–

17. Nu putem cânta imnul izbăvirii singuri. Sarcina mea nu e îndeplinită până nu înalţ fiecare voce odată cu a mea. Şi totuşi, nu e a mea, căci e darul pe care ţi-l fac eu, şi a fost darul pe care mi l-a făcut Tatăl mie, prin Spiritul Său. Sunetul ei va alunga mâhnirea din mintea preasfântului Fiu al lui Dumnezeu, unde nu poate sta. E nevoie de vindecare în timp, căci bucuria nu îşi poate stabili veşnica stăpânire unde mâhnirea îşi are locul.

***

Locul tău nu e aici, ci în veşnicie.

Tu călătoreşti doar în vise, în timp ce stai în siguranţă acasă.

***

Adu mulţumiri fiecărei părţi din tine pe care ai învăţat-o cum să îşi aducă aminte de tine. Aşa aduce mulţumiri Fiul lui Dumnezeu Tatălui său pentru puritatea lui.

-∞-

 S. N. Lazarev

Fragment din introducerea în Cartea a cincea din seria  Diagnosticarea Karmei:

Răspunsuri la întrebări

      Înainte de scrierea fiecărei cărți mă îmbolnăvesc. Pânza subțire a destinului meu se rupe și se destramă. Viața devine cu totul imprevizibilă. Încep să mă enervez și să mă supăr. Apoi brusc se instalează liniștea.  Și niciun fel de pierderi, nereușite și evenimente neașteptate nu mă mai ating. Este momentul în care înțeleg că ceea ce fac este inevitabil. Cu cât densitatea informației incluse în carte este mai mare, cu atât acțiunea ei asupra cititorului este mai puternică iar responsabilitatea mea crește dacă această influență se dovedește a fi nefastă. Calitatea informației este dată de apropierea mea față de iubire și Dumnezeu și de neatașarea mea de valorile umane, și în special cele spirituale. Nu doar dragostea pentru bani trebuie oprită ci și atașamentul față de idealuri. Cu cât sunt mai puternice suferințele omului în timpul nenorocirilor, bolilor, și cu cât încearcă mai puțin să depindă de ele îndreptându-se către Dumnezeu păstrând și intensifcând iubirea față de El, cu atât sufletul omului devine mai curat. Fiecare dintre noi într-o măsură sau alta parcurge acest drum. Iar puritatea sufletului în cazul acesta nu este într-atât determinată de cantitatea și profunzimea suferinței cât de concentrarea asupra iubirii divine și de dorința apropierii de ea. 

–

      Cartea se intitulează ” Răspunsuri la întrebări ” și se prea poate ca mulți să nu primească răspunsuri la ceea ce îi frământă. Bine ar fi dacă oamenii ar înțelege că cel mai de seamă lucru nu este întrebarea sau răspunsul corect. Drumul însănătoșirii este drumul către Dumnezeu. Și aici sentimentele sunt mai importante decât gândurile. Când omul se concentrează nu asupra perceperii drumului adevărat, ci asupra satisfacerii propriei conștiințe, efectul poate fi contrar.

Material video cu S.N. Lazarev răspunzând la întrebările cititorilor:

-∞-

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”

(Curs de Miracole)

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.229-232 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

The post Curs de miracole: Cap.13( IV) – Atingerea lumii reale. appeared first on Milena Popescu.

***

 Florin Bogardo: Iertarea

-∞-

 Nu ești nevinovat în timp, ci în veșnicie. 

–

Ai păcătuit în trecut, dar trecutul nu există.

–

Poți să te cramponezi de trecut numai prin vinovăție.

***

Timpul pare să meargă într-o direcție, dar – când ajungi la capătul lui – se va rula ca un lung covor întins de-a lungul trecutului din urma ta și va dispărea. Cât crezi că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, vei merge pe acest covor crezând că duce la moarte.

****

Îți percepi fratele doar așa cum îl vezi acum. Trecutul lui nu are realitate în prezent… .

–

Reacțiile tale trecute față de el nu mai sunt nici ele; și, dacă reacționezi tocmai la ele, vezi doar un chip al lui făcut de tine, la care ții în locul lui.

–

Întreabă-te dacă e chiar normal să percepi “fostul” ca “acum”. Dacă îți amintești trecutul când îți privești fratele, nu vei fi în stare să percepi realitatea care este acum.

*

( Curs de miracole – Text)

-∞-

Să percep iertarea aşa cum e.

Să recapitulăm astăzi semnificaţia verbului “a ierta”, fiind foarte uşor de distorsionat şi perceput ca ceva ce implică o nedreaptă renunţare la o mânie îndreptăţită, un dar nejustificat şi nemeritat, şi o negare completă a adevărului. Dintr-o astfel de perspectivă, iertarea nu poate să nu fie văzută ca o prostie extravagantă, iar acest curs să pară a lăsa mântuirea la cheremul unei toane.

–

Dificultatea cea mai mare pe care o întâmpini faţă de aplicarea de către tine a iertării veritabile se datorează faptului că încă mai crezi că trebuie să ierţi adevărul, şi nu iluziile. Crezi că a scuza reprezintă o încercare deşartă de ignorare a ceea ce se află acolo, de a trece cu vederea adevărul, într-un efort neîntemeiat de a te amăgi singur, conferind realitate unei iluzii. Acest punct de vedere distorsionat nu face decât să reflecte influenţa pe care o mai are încă ideea păcatului asupra minţii tale, reflectând imaginea pe care o ai despre tine însuţi.

–

Deoarece eşti de părere că păcatele tale sunt adevărate, ai impresia că a scuza înseamnă amăgire. Căci este imposibil să te gândeşti la păcat ca fiind adevărat, şi să nu crezi că iertarea este o minciună. Astfel, iertarea realmente nu este altceva decât un păcat, ca toate celelalte. Ea afirmă că adevărul este fals, zâmbindu-le celor corupţi ca şi cum ar fi la fel de neprihăniţi ca iarba, la fel dacă imaculaţi ca zăpada. (…) Consideră corect ceea ce este evident greşit, şi ia scârboşenia ca pe ceva bun.

–

Dintr-un asemenea punct de vedere, scuza nu este o scăpare. Este un semn în plus că păcatul este de neiertat, putând, cel mult, să fie ascuns, negat sau altfel denumit, căci a scuza este trădare faţă de adevăr. Vina nu poate fi iertată. Dacă păcătuieşti, vina ta este atotdăinuitoare. Cei iertaţi dintr-un punct de vedere din care păcatele lor sunt reale, sunt batjocoriţi ca vai de ei şi de două ori condamnaţi: odată de ei înşişi, pentru ceea ce consideră că au făcut, şi încă o dată de către cei care îi scuză.

–

Tocmai irealitatea păcatului face ca iertarea să fie naturală şi pe de-a-ntregul sănătoasă, o profundă uşurare pentru cei care o oferă, o tăcută binecuvântare acolo unde este primită. Iertarea nu încurajează iluziile, ci le adună graţios, cu un râset uşor, aşternându-le cu blândeţe la picioarele adevărului. Iar acolo ele dispar cu totul.

–

Iertarea este singurul lucru care reprezintă adevărul în toiul iluziilor lumii. (…) Se uită la ei cu ochi liniştiţi, spunându-le doar atât: “Frate ale meu, ceea ce crezi nu este adevărul.”

–

Puterea iertării constă în onestitatea ei, care este atât de incoruptibilă încât vede iluziile ca iluzii, şi nu ca fiind adevărul. (…) Prin capacitatea sa de a trece cu vederea ceea ce nu se află acolo, ea deschide drumul către adevăr, drum ce a fost blocat de către visele vinovăţiei. Acum eşti liber să urmezi calea care ţi-o deschide adevărata ta iertare. Căci dacă un singur frate a primit acest dar de la tine, uşa este deschisă şi pentru tine.

***

Există un mod foarte simplu de a găsi uşa către adevărata iertare şi de o percepe ca fiind larg deschisă, în semn de bun venit. Dacă te simţi ispitit să acuzi pe cineva de vreun păcat, indiferent sub ce formă, nu-i permite minţii să stăruie asupra a ceea ce crezi că a făcut acea persoană, căci înseamnă să te amăgeşti singur. Întreabă-te, în schimb:

–

“M-aş acuza eu oare de acest lucru?”

–

Astfel vei vedea alternativele între care ai de ales, în termeni care dau sens alegerii şi îţi păstrează mintea liberă de vinovăţie şi durere, precum Dumnezeu Însuşi a rânduit-o să fie, după cum este ea într-adevăr. Numai minciunile condamnă. Într-adevăr, inocenţa este singurul lucru care există. Iertarea se aşează între iluzii şi adevăr, între lumea pe care o vezi şi cea care se află dincolo de ea; între iadul vinovăţiei şi poarta Cerului.

–

Peste această punte, la fel de puternică precum Iubirea care şi-a întins binecuvântările peste ea, toate visele despre rău, ură şi atac sunt tăcut aduse în faţa adevărului. Ele nu sunt reţinute ca să intensifice, să intimideze şi să îngrozească pe nesăbuitul visător care crede în ele. El a fost deja trezit, cu blândeţe, din visul său, prin înţelegerea faptului că ceea ce i s-a părut că vede nu a existat niciodată iar acum el nu mai poate gândi că i sa refuzat orice posibilitate de scăpare.

–

Nu trebuie să lupte pentru a-şi afla mântuirea. Nu trebuie să ucidă balaurii de care se credea urmărit. Şi nici nu trebuie să înalţe groasele ziduri de piatră şi uşile de fier despre care credea că îl vor pune în siguranţă. El acum poate să-şi îndepărteze armura greoaie şi inutilă, făurită pentru ai lega mintea cu lanţul fricii şi suferinţei. Pasul îi este uşor şi, de cum se aşterne la drum, o stea rămâne în urma sa, pentru a arăta calea celor ce-l urmează.

–

Iertarea trebuie exersată, căci lumea nu îi poate percepe sensul, şi nici nu poate pune la dispoziţie o călăuză care să-ţi demonstreze eficienţa ei benefică. Nu există în toată lumea vreun gând care să conducă măcar la o cât de mică înţelegerea legilor pe care le urmează, nici a Gândului pe care-l reflectă. Iertarea este la fel de străină de această lume precum este propria ta realitate. Totuşi, ea îngemănează mintea cu realitatea din tine.

***

Astăzi exersăm adevărata iertare, pentru ca vremea îngemănării să nu mai fie amânată. Căci vrem să ne întâlnim cu realitatea noastră în libertate şi pace. Exersarea se preschimbă în paşii ce luminează calea pentru fraţii noştri, care ne vor urma către realitatea pe care o împărtăşim cu ei.

–

Pentru ca se înfăptuiască aceasta, haideţi să dedicăm câte un sfert de oră, de două ori pe zi, pe care să-l petrecem alături de Îndrumătorul Care înţelege sensul iertării, şi Care ne-a fost trimis spre a ni-l revela. Să-L rugăm aşadar:

–
“Fă-mă să percep iertarea aşa cum este ea.”

–

Apoi alege un frate, conform îndrumării pe care El ţi-o va da, şi înșiră-i “păcatele”, pe măsură ce îţi vin în minte, unul câte unul. Să nu zăboveşti asupra nici unuia dintre le, ci realizează că îi foloseşti “ofensele” numai şi numai pentru a salva lumea de toate ideile păcatului. Gândește-te puțin la tot ce ai gândit rău despre el şi, de fiecare dată, întreabă-te:

–

“M-aş condamna eu oare pentru toate acestea?”

–

Îngăduie-i să fie eliberat de toate gândurile pe care le-ai nutrit referitor la păcatul din el. Acum tu eşti pregătit pentru libertate. Dacă până acum ai exersat cu bunăvoinţă şi onestitate, vei începe să conştientizezi o senzaţie de înălţare, o uşurare a greutăţii ce o simţeai de-a lungul pieptului, un cert şi profund sentiment de uşurare. Timpul ce a mai rămas trebuie consacrat resimţirii sentimentului de eliberare de toate lanţurile împovărătoare cu care ai încercat să-l încătuşezi pe fratele tău, dar pe care le-ai aruncat asupra ta însăţi.

–

Iertarea trebuie practicată de-a lungul întregii zile, căci vor fi încă multe ocazii când îi vei uita sensul şi te vei ataca pe tine însuţi. Dacă se întâmplă asta, îngăduie-i minţii tale să nu se lase păcălită de această iluzie, spunând în sinea ta:

Fie să percep iertarea aşa cum este ea.

M-aş acuza oare de acest lucru?

Nu mă voi încătuşa singur.

În tot ce faci, amintește-ți că :

Nimeni nu este răstignit de unul singur,

tot aşa cum nimeni nu poate intra de unul singur în Cer.

( Curs de miracole: Fragment din Exercițiul 134 – Să percep iertarea așa cum e.)

-∞- 

The post Curs de miracole: Ex.134 – Să percep iertarea așa cum e. appeared first on Milena Popescu.

 

     Iubesc această lume. Când îmi imaginez  “planeta mea” plutind în spațiu, nu simt decât iubire. Când mă confund cu miliardele și miliardele de entități care locuiesc pe această planetă, sub o formă sau alta, nu simt decât iubire. Iubesc cerul cu stele, sau cu nori, din care picură rouă sau din care curg torente. Cu toate acestea, undeva în adâncul meu există o reținere, pentru că există încă frică. Pentru că judec. În interiorul cojii de nucă, care este lumea noastră minusculă,  se întâmplă multe, foarte multe lucruri pe care nu le pot accepta încă, dar pe care nici nu le pot schimba. Când voi renunța la judecată, voi renunța în sfârșit, și la atac. Pentru că toate au un rost – acela de a ne ajuta să descoperim Cine suntem Noi cu Adevărat cum ar spune Neal Donald Walsch. De aceea, voi înlocui frica cu iubirea, pentru că frica vine din lipsă de iubire, și generează conflict.

       Frică și iubire. Născute din ego sau din Inspirația Universală – Spiritul Sfânt. Se întorc întotdeauna în mintea celui care le naște. Frica aduce  frică. Iubirea aduce iubire. Nu putem aprecia cu adevărat nimic din Creație dacă privim cu frică, și vom aprecia totul, dacă privim cu iubire, totul. Totul, dar absolut totul, face parte din Creația lui Dumnezeu, inclusiv noi. A ataca o parte din ea, înseamnă a ataca toată Creația, iar Creatorul și Creația Lui sunt una. Cum îl putem atunci ataca pe Dumnezeu? Iubind fiecare părticică din creație, bună, rea, fără s-o judecăm noi, iubim întreaga Creație, și suntem în armonie cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu judecă. Cum și-ar putea judeca propria Creație? Asta ar însemna că se judecă pe Sine.

        Judecata este asociată eului. În permanenta lui luptă de supraviețuire în lumea iluzorie de care s-a atașat, ne  respinge cu vehemență esența. Respingându-ne esența, se respinge de fapt pe sine, pentru că el, este o creație a minții noastre, care face parte din Mintea Universală, Mintea veșnică a lui Dumnezeu. E produsul ei. De fapt, e produsul acelei mici părți care s-a scindat din ea pentru a crea eul, necesar într-o măsură limitată pentru supraviețuirea trupului în această lume. Eul, acest pilot automat, acest robot, cum îl numea Osho, a ajuns însă să preia controlul Ființei noastre. El nici măcar nu ne recunoaște Ființa. Eurile Inventează măști pe care le așează pe fețele tuturor Ființelor,

…născocesc chipuri, le percep lipsite de valoare și le atacă din cauza acestei lipse închipuite. Iată tot ce este lumea eului. Nimic. Nu are niciun înțeles. Și nu există. Nu încerca s-o înțelegi pentru că, dacă încerci, crezi că poate fi înțeleasă, deci apreciată și iubită. Și asta i-ar justifica existența, care nu poate fi justificată. Nu poți da înțeles neînțelesului. Nu ar fi decât o încercare dementă.

         În jurul acestui “eu” s-a creat sistemul de gândire transmis de mii de ani, și a devenit din ce în ce mai bine fortificat. Și tocmai pentru că începem să ne simțim din ce în ce mai mult prizonieri în propriile noastre vieți, guvernate de acest parșiv sistem de gândire, începem, timid, să dăm ascultare glasului pur al ființei noastre eterne, spirituale. Dar nu e suficient. Nu putem folosi jumătăți de măsură, pentru că ceea ce învățăm, aceea vom împărtăși.  Iar aceasta este o mare responsabilitate. Nu putem avea pace și iubire, atâta timp cât mai credem încă în ego și în luptă. Este necesar ca abandonul să fie total. Noul sistem de gândire bazat pe acceptare , iertare, iubire și înțelegere, trebuie implementat complet. Dar frica? Frica de a abandona ceva ce purtăm adânc în noi de-atâta timp? Vom găsi scuze, vom găsi motive, pentru că acolo în adânc pândește frica. Și chiar de ne-am dori transformarea totală, frica ne roade, așa că vom găsi mereu și mereu argumente împotriva acesteia. Vorbind despre meditație, ca instrument pe calea transformării, Osho spunea:

   Se prea poate ca în adâncul tău să nu dorești transformarea. Teama aceasta, teama de transformare e reală. (…) Teama de transformare este la fel ca teama de moarte. Este o moarte, pentru că vechiul pleacă lăsând loc nou-venitului în ființa ta. Tu, cel de dinainte, nu vei mai exista, ceva total nou se va naște din tine. (…) Cel nou nu poate fi continuarea celui vechi. Cel vechi este discontinuu. Cel vechi trebuie să dispară. Abia atunci cel nou își poate lua locul în ființa ta. Cel nou nu este un vlăstar al celui vechi, nu este o continuare a lui. El este ceva total nou, ceva care apare abia când cel vechi a murit. 

Există o prăpastie între cel vechi și cel nou – tocmai această prăpastie te înspăimântă. Te temi. Ai vrea să te transformi, dar, în același timp, ai vrea să rămâi cel vechi. Asta este înșelătoria. Ai vrea să crești și totuși să rămâi tu cel vechi.

       Tocmai pentru că prăpastia dintre cel vechi și cel nou este foarte adâncă, acest curs, ne ridică o punte, prin aceste lecții care repetă sub forme diferite, aceleași idei, punând ușor și treptat cărămizi noi pe zidul noului nostru sistem de gândire.

        Acceptarea, fie că vine în prezența înțelegerii, fie că vine în absența ei, devine element important al transformării, pentru că într-adevăr, ” Dă-mi Doamne putere să schimb ce pot schimba și să accept ce nu pot schimba” capătă sens. Acceptarea   poate însemna, așa cum spune chiar acest text, să nu încercăm să înțelegem această lume a eului, pentru că nu putem da înțeles neînțelesului. Putem însă, și suntem obligați, să apărăm adevărul pe care-l vom percepe din ce în ce mai mult pe măsură ce mintea noastră se vindecă. Iar la baza adevărului stau iubirea și credința în unitate.  Numai așa putem să ne asumăm rolul de co-creatori care ne-a fost menit. Numai așa putem extinde Creația, în armonie cu Dumnezeu, așa cum ne-a fost hărăzit. O misiune grea, dar nu imposibilă.

        Sunt vremuri în care trăim între ego și  Sinele Divin. Sunt vremuri în care trăim între timp și veșnicie, și pentru a putea trăi, trebuie să înțelegem că singurul aspect al timpului care e veșnic e “acum”.  Este nevoie de vigilență atâta timp cât facem tranziția. Când vom fi gata însă, și când pacea ne va stăpâni, totul va decurge firesc, pentru că vigilența nu mai este necesară. E pace, în sfârșit. Vigilența are un rol numai atâta vreme cât suntem pe drumul vindecării minții. Și să nu uităm : Noi toți, și fiecare dintre noi în parte, suntem lumina lumii. Asemeni lumânărilor aprinse în noaptea de Înviere, ne vom aprinde încet, unul de la lumina celuilat, dând naștere în final unei mări de lumină.

         Fragmentele de text de mai jos pot aduce unele completări  sau unele lămuri necesare.

      Deși poți iubi Fiimea doar ca un tot unitar, o poți percepe fragmentată. E imposibil însă să vezi ceva într-o parte a ei pe care să nu i-l atribui în totalitate.

Fractalii: cum se oglindește întregul în toate părțile lui.

       Iată de ce atacul nu e răzleț și trebuie să renunți la el în întregime. Dacă nu renunți la el în întregime, nu renunți la el deloc. Frica și iubirea fac sau creează, în funcție de cine le dă naștere sau le inspiră – eul sau Spiritul Sfânt. -, dar precis se vor întoarce în mintea celui care le gândește și îi vor afecta percepția totală. Asta include noțiunea lui de Dumnezeu, de creații ale Lui și ale sale. Nu le va aprecia pe nicicare dacă le privește cu frică. Și le va aprecia pe toate dacă le privește cu iubire. (…) Mintea care acceptă atacul nu poate iubi. (…) Gândirea ta a făcut toate acestea datorită puterii sale, dar tot gândirea ta te poate mântui de toate acestea pentru că nu tu i-ai făcut puterea. Capacitatea ta de-a-ți dirija gândirea după cum dorești e parte din puterea ei. Dacă nu crezi că o poți face, îți negi puterea gândirii și o faci neputincioasă în credința ta.

          Eul nu își poate permite să cunoască ceva . Cunoașterea e totală, iar eul nu crede în totalitate. Această necredință e obârșia lui și, deși eul nu te iubește pe tine, le rămâne credincios propriilor săi antecesori, zămislind după cum a fost zămislit. Mintea reproduce întotdeauna după cum a fost produsă. Produs prin frică, eul reproduce frică. Asta e loialitatea lui, și această loialitate îl face neleal față de iubire pentru că tu ești iubire. Iubirea e puterea ta, ceea ce eul trebuie să nege. De asemenea, trebuie să nege tot ce îți dă această putere pentru că ea îți dă totul. Niciunul dintre cei ce au totul nu dorește eul. (…) Eul se opune, așadar, întregii aprecieri, întregii recunoașteri, întregii percepții sănătoase și întregii cunoașteri. El percepe amenințarea lor ca totală…

      . Sper că am putut să redau cu înțelegerea mea esențialul acestei a șasea lecții din capitolul VII – o lecție grea, greu de pătruns, greu de rezumat, greu de exprimat. Dacă ar fi să rezum totul la câteva idei pe care le-am înțeles și pe care le-am reținut, acestea ar fi următoarele:

• Este necesar să abandonăm complet sistemul de gândire moștenit, bazat pe ego.
• Nu putem împărtăși două sisteme de gândire.
• Noul sistem de gândire bazat pe unitate, iubire și iertare, trebuie implementat complet. Este necesară abandonarea fricii, judecății, atacului, ca expresii ale lipsei profunde de iubire și înțelegere.
• Este necesar să ne înțelegem și să ne asumăm natura noastră de ființe complete și divine: trup-minte-suflet.
• Suntem co-creatori ai lui Dumnezeu, iar rolul nostru este de a extinde Creația Lui. Nu putem face acest lucru cu actualul  sistem de gândire, care ne ține mințile prizoniere în lumea construită de ego.
• Pentru a putea merge mai departe este necesar să nu judecăm și să nu încercăm să înțelegem această lume iluzorie a eului. Schimbăm ce putem schimba, acceptăm ce nu putem schimba.
• Pentru că trăim în două lumi, între iluzie și adevăr, ego și divin, este important să trăim prezentul, acel veșnic ” acum”, ca singur element de legătură între timp și veșnicie. Fără regrete, vinovății, așteptări, gânduri rătăcitoare, ci doar bucurându-ne și savurând eternul acum, în toate aspectele vieții, cultivând iertarea și iubirea.

Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-“Text”, Cap.7-“DARURILE ÎMPĂRĂȚIEI- DE LA VIGILENȚĂ LA PACE”, pp.111-114 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

Observație: Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii, care depind de puterea mea de înțelegere și de nivelul de evoluție spirituală pe care îl am în acest moment. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, dar și pentru oricine este interesat de acest curs și poate găsi aici un ajutor sau un sprijin în descifrarea și înțelegerea lui. Mulțumesc!

The post Curs de Miracole:Cap7(2); “Între timp și veșnicie” sau “Frica de transformare”. appeared first on Milena Popescu.

În ochii acestui copil se vede întreg Universul.

      În ultima parte a acestui capitol, sunt continuate explicațiile despre cum folosește eul vinovăția, despre cum a influențat acesta interpretarea Scripturilor, despre timp și veșnicie, și despre decizia de a-l alege pe Dumnezeu. Sunt prezentate și câteva reinterpretări ale unor expresii din Biblie, care în mod curent seamănă frică .

       Cum folosește eul vinovăția.

        În noi sunt Cerul și Pământul dar mintea noastră este scindată. Mintea superioară, este a  Cerului și comunică cu acesta prin Spiritul Sfânt. Mintea inferioară este a eului și prin acesta comunică cu pământul. În Împărăția Cerului suntem ființe divine, iar drumul până acolo este presărat cu iubire și iertare. Ne iubim pe noi, îi iubim pe ceilalți. Ne iertăm pe noi, îi iertăm pe ceilalți. Vinovăția este iadul. Iertarea duce la divin. Vinovăția, eul și frica sunt strâns legate. Iar eul, să ne amintim, este ” diavolul” din noi.

    În Cer nu există vinovăție, căci Împărăția se atinge prin Ispășire, care te eliberează să creezi….Odată ce Spiritul Sfânt desface ce ai făcut, reziduul binecuvântat se reface și continuă, așadar, să creeze. Ce e binecuvântat cu adevărat nu poate stârni vinovăție și trebuie să stârnească bucurie. Asta îl face invulnerabil la eu pentru că e o pace inatacabilă. E invulnerabil la perturbări pentru că e întreg. Vinovăția e întotdeauna perturbantă.

        Într-una din lecțiile trecute s-a vorbit despre “complexul autorității” (aici). Eul e partea minții care crede în diviziune. Nu-l recunoaște drept “autor” pe Dumnezeu, “și-a luat lumea în cap” și crede că a uzurpat puterea Creatorului. Se identifică cu noi, noi ne identificăm cu el, și atâta vreme cât suntem în puterea lui, suntem cu adevărat “autori necunoscuți”. Nu ne simțim apartenența la Creație. Suntem ca un discipol înfumurat care își trădează Maestrul și începe să publice de unul singur “opere plagiat”.

       Eul e literalmente un gând înspăimântător. Oricât de ridicolă i s-ar părea unei minți sănătoase ideea atacării lui Dumnezeu, nu uita că eul nu e sănătos la minte. 

      Ce accepți în mintea ta are realitate pentru tine. Dacâ îți întronezi eul în minte, faptul că îl lași să intre îl face realitatea ta. Am spus mai înainte că trebuie să înveți să gândești cu Dumnezeu. A gândi cu El înseamnă a gândi ca El. Asta dă naștere la bucurie, și nu la vinovăție, pentru că e ceva firesc. Vinovăția e un semn sigur că felul în care gândești e nefiresc.

     Mintea lipsită de vinovăție nu poate suferi. Sănătoasă fiind, mintea vindecă trupul, pentru că a fost vindecată ea. Mintea sănătoasă nu poate concepe boala, pentru că nu poate concepe să atace pe nimeni și nimic. Am spus mai înainte că boala e o formă de magie. ( aici – “Vindecarea ca eliberarea de toată frica”). Eul crede că, pedepsindu-se pe el, va atenua pedeapsa lui Dumnezeu. Dar chiar și în asta este arogant. Căci Îi atribuie lui Dumnezeu o intenție punitivă….

         Atunci când am vorbit despre iluzia eu-trup, am fost învățați că întrebarea pe care trebuie să învățăm în orice moment al vieții, să ne-o punem este ” În ce scop”?  Scopurile cui sunt servite de decizia noastră: ale sinelui nostru superior sau ale  eului? Astăzi mai adăugăm o întrebare : ” Ce vrem?” – întrebare la care răspundem în fiecare secundă și minut al vieții, prin efectele deciziilor pe care le luăm. Dacă am vrut să ne fie bine, am judecat și am decis conform cu această dorință. Dacă efectul nu este cel dorit, urmează o reevaluare și o schimbare a deciziei, care probabil nu a fost luată în conformitate cu dorința sufletului, a sinelui nostru divin, a Spiritului Sfânt, ci în conformitate cu dorințele eului. Am folosit mintea inferioară, iar gândurile noastre nu au fost în armonie cu gândurile lui Dumnezeu.

   Neîncetarea deciziei de-a rămâne separat e singurul motiv posibil pentru neîncetarea sentimentelor de vinovăție. Am mai spus asta înainte, dar nu am subliniat rezultatele distructive ale deciziei. Orice decizie a minții va afecta atât comportamentul, cât și experiența. La ce vrei te și aștepți. Nu e o idee delirantă. Mintea ta chiar își face viitorul și îl va reda creației depline în orice moment dacă acceptă Ispășirea mai întâi.

        Timp și veșnicie

Locul tău nu e în timp.

Locul tău e doar în veșnicie, unde Dumnezeu însuși te-a pus pentru totdeauna.

Amânarea nu contează în veșnicie, dar e tragică în timp.

         În acest curs, iarăși și iarăși, cu fiecare ocazie, cu fiecare lecție, ne este readus în vedere scopul călătoriei noastre prin această lume. Ne este repetat cu îndârjire faptul că noi suntem singurii care decidem timpul, sau timpurile când ne vom întoarce Acasă. La nivel cosmic și subtil, amânarea noastră este insignifiantă, pentru că odată și odată vom deveni cei care suntem de fapt și care am fost dintotdeauna, ne vom desăvârși experiențele existențiale, ne vom trezi, și conștienți de perfecțiunea noastră și de puterea noastră creatoare, vom urca treptele divinității pentru a ne alătura familiei noastre Celeste.

      Atunci când decidem să ne lăsăm supuși timpului însă, decidem să amânăm călătoria desăvârșirii, să acceptăm mereu și mereu povara experiențelor dureroase pe care ni le oferă lumea în care trăim.

     Sentimentele de vinovăție sunt păstrătoarele timpului… Asta e continuitatea eului. Ea îi dă eului un fals sentiment de siguranță făcându-l să creadă că nu poți scăpa de el. Dar poți și trebuie. …Rolul meu e doar acela de a-ți descătușa voința și de a te pune în libertate. Eul tău nu poate accepta această libertate și i se va opune în toate clipele posibile și în toate felurile posibile. Mintea care era în mine, este în tine…Lasă Spiritul Sfânt să îți aducă aminte de nepărtinirea Lui și lasă-mă să te învăț cum s-o împărtășești cu frații tăi. Cele două voci vorbesc simultan pentru două interpretări diferite ale aceluiași lucru; sau aproape simultan, căci eul vorbește întotdeauna primul.

        Eul și Scripturile

             Dacă ținem cont de ideea de mai sus, conștienți fiind de faptul că trăim într-o lume de euri, putem să acceptăm faptul că ” nimic din ce percepe eul nu e interpretat corect”, pentru că eul “vorbește întotdeauna primul” iar vocea adevărului rămâne în fundal, discretă și nețipătoare. Acest lucru se pare că este valabil și în felul în care au fost interpretate Scripturile. Mai jos sunt aduse argumente în favoarea acestei afirmații, precum și unele reinterpretări ale unor expresii din Biblie.

     Eul nu numai că citează Scriptura pentru a servi propriilor lui scopuri, ci chiar interpretează Scriptura pentru a-i servi drept mărturie. Biblia e un lucru înfricoșător după judecata eului. Percepând-o înspăimântătoare, o interpretează cu teamă. Temându-te nu faci apel la Instanța Superioară, crezând că și judecata ei ar fi în defavoarea ta.

      Iată care sunt  în lumina acestui curs interpretările pe care  Spiritul Sfânt le aduce câtorva idei din Biblie:

• ” Ceea ce vei semăna aceea vei și secera”:

      Vei cultiva în tine ceea ce consideri că merită cultivat. Dacă tu judeci că merită să cultivi acele idei, acele idei devin merituoase în ochii tăi. “Ce accepți în mintea ta are realitate pentru tine”.

• ” A mea este răzbunarea, zice Domnul”:

     Acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu se răzbună, ci că noi trebuie să dăm spre purificare Spiritului Sfânt, lui Dumnezeu deci, acele impulsuri de răzbunare, de atac, care se nasc din ego. În prima parte a lecției, chiar era făcută afirmația că ” odată ce Spiritul Sfânt desface ce ai făcut, reziduul binecuvântat se reface și continuă, așadar, să creeze”.

• ” Voi pedepsi păcatele părinților până la al treilea sau al patrulea neam.”:

     Afirmația înseamnă că Spiritul Sfânt va putea să reinterpreteze ce au înțeles greșit generațiile anterioare, eliberând astfel gândurile de capacitatea de-a produce frică. Adică, suferința (pedeapsa) a fost și rămâne asupra noastră, atâta timp cât persistă interpretările eronate aducătoare de frică ( păcatele) a  generațiilor anterioare.

• “Cei răi vor pieri.”

      Aici este explicat faptul că în nici un caz nu trebuie să ne temem că Instanța Superioară ne va condamna. ” A pieri” nu are  sensul de “a fi distrus” ci de ” a fi transformat”. Însăși scopul acestui curs este acela de a-i face pe cei “răi” să “dispară”, pentru că scopul acestui curs este să ne vindecăm mintea. Acest lucru este sinonim cu Ispășirea, adică cu vindecarea prin iertare și iubire.  Evident că în momentul în care programul “Ispășirea” se va finaliza, nu va mai exista în această lume nici un om “rău”, dominat de ego și cu mintea cuprinsă de gânduri lipsite de iubire. Acest program  este implementat la nivel global, iar de el răspunde la nivel subtil însuși Mântuitorul. Nu putem să nu vedem câte acțiuni  care vizează creșterea nivelului de conștiință la nivel planetar se desfășoară în paralel cu dezlănțuirile furibunde ale eurilor  care generează crize și conflicte de tot felul.  

• ” Eu lumină am venit în lume.”

        Mântuitorul ne explică că El a venit în lume ca să împărtășescă lumina cu noi. 

Amintește-ți referirea pe care am făcut-o la oglinda întunecoasă a eului și mai amintește-ți că am spus: “Să nu privești în ea.” Mai e adevărat că de tine depinde unde te uiți să te găsești.

        Decizia de a-l alege pe Dumnezeu.

Chiar crezi că poți face o voce care să o înăbușe pe a lui Dumnezeu?

Chiar crezi că poți inventa un sistem de gândire care să te separe de El?

Chiar crezi că îți poți croi siguranța și bucuria mai bine decât o poate face El?

De câte ori nu ești pe deplin voios, ai reacționat cu lipsă de iubire la una din creațiile lui Dumnezeu.

       Lipsa de voioșie vine  din faptul că ne percepem  ca fiind păcătoși pentru că știm că undeva am greșit, și devenim defensivi pentru că ne așteptăm la atac.  Chiar și atunci când “nevinovați fiind” lipsa de iubire sau ego-ul altei persoane ne atacă, eul nostru nevindecat nu știe să găsească calea spre iertare și iubire, simțindu-se ofensat. Așa ne afundăm în caruselul nebuniei și al durerii. Nu suntem obișnuiți să accesăm resursele noastre interioare și să apelăm la mintea noastră superioară, care face parte din Mintea lui Dumnezeu.

        Decizia de a reacționa în acest fel ne aparține, și poate de aceea să fie și modificată. Acest lucru nu se realizează prin pocăință în sensul obișnuit, pentru că presupune vinovăție, iar vinovăția înseamnă iad. Cu cât ne pocăim mai tare, cu atât starea de vinovăție se va accentua. Primul pas spre corecție este acela de a recunoaște că am decis greșit în mod activ, și că putem decide altfel. Apoi, trebuie să înțelegem că a venit momentul să ne angrenăm în procesul Ispășirii, al transformării. 

     Dumnezeu Însuși ți-a dat Corecția desăvârșită pentru tot ce ai făcut în dezacord cu Voia Lui preasfântă. Eu îți fac planul lui cât se poate de explicit, și îți voi spune ce rol ai în cadrul lui și cât de imperios este să îl duci la îndeplinire.

      Pentru început, ori de câte ori nu suntem voioși trebuie să știm că undeva am greșit și trebuie să ne readucem gândirea la punctul în care s-a făcut greșeala, pentru a o deferi Ispășirii. Trebuie să ne amintim că avem o Călăuză care va răspunde chemării noastre:

Din moment ce nu am pace, precis am luat o decizie greșită.

Eu am luat decizia și tot eu trebuie să decid altfel.

Vreau să decid altfel pentru că vreau pace.

Nu mă simt vinovat pentru că Spiritul Sfânt va desface toate consecințele deciziei mele greșite dacă Îl las.

Aleg să Îl las îngăduindu-I să îl aleagă pe Dumnezeu pentru mine

     Acestea au fost ultimele lecții din capitolul 5- Vindecare și întregime. Una dintre ideile dominante ale capitolului, vinovăția și efectele ei, va mai fi abordată pentru înțelegere deplină în capitolele următoare ale cursului. Exact așa cum se întâmplă la școală, ideile sunt reluate pe parcursul lecțiilor, cu scopul declarat la începutul cursului de a-i face pe “studenți” să înțeleagă totul pentru a se putea vindeca.

      În loc de încheiere la acest rezumat, și de introducere la exercițiul care urmează – acest scurt videoclip deopotrivă invitație la film, conștiință și știință, ea însăși devenită piatră de temelie în vindecarea și dezvoltarea spirituală a omului.

“Din aceeași materie stelară: Cosmosul vizibil este compus din aceleași elemente. “

Cu siguranță și Cosmosul invizibil este compus și el, din aceleași elemente. Totul în jurul nostru este invitație la armonie și unitate.

Exercițiul 43

Dumnezeu este Sursa mea. Nu pot să văd separat de EL.

    Explicații.

     Acest exercițiu folosește idei din lecțiile pe care tocmai le studiem.

     Am învățat până acum că legătura noastră cu lumea fizică exterioară se bazează în prezent exculsiv pe percepții, din păcate “neadevărate”, sau “adevărate” numai în măsura în care considerăm valabile numai acele percepții pe care ni le oferă cele cinci simțuri. Percepțiile adevărate, sunt însă acele percepții care leagă văzutul de nevăzut, care elimină separarea și care ne conectează cu ființa noastră divină, cu Mântuitorul, și cu Dumnezeu. Aceste percepții, ” adevărate” ne sunt utile pe drumul cunoașterii. Puntea de legătură între aceste percepții și cunoaștere, este ” Inspirația universală” sau “Spiritul Sfânt”, sau “Sfântul Duh”. El este “Călăuza”, acel ceva care ne facilitează contactul cu Mântuitorul pe de o parte, iar pe de altă parte  cu “Sursa”, cu acel ” Cineva Măreț”, cu “Creatorul”, sau oricum dorim noi să-l numim. Este liantul dintre noi și Dumnezeu, pe de o parte, și dintre noi toți pe de altă parte.

Percepția  nu are înțeles. Dar Spiritul Sfânt îi dă un înțeles foarte apropiat de al lui Dumnezeu. Percepția vindecată devine mijlocul prin care Fiul lui Dumnezeu își iartă fratele și se iartă astfel pe el.

Nu poți să vezi separat de Dumnezeu, pentru că nu poți fi separat de Dumnezeu. Orice faci, faci în El, pentru că orice gândești, gândești cu Mintea Lui.

       Cum se procedează.

        Sunt necesare, ca de obicei două tipuri de intervale practice:

1. Trei intervale de câte cinci minute: unul dimineața cât mai devreme, altul în timpul zilei într-un moment convenabil, iar al treilea, seara cât mai târziu. În cursul acestor trei intervale de câte cinci minute se disting două faze:

• Se repetă ideea cu ochii deschiși, după care se aplică ideea la 4-5 subiecte pe care le identificăm în jurul nostru privind fără grabă și pe care le alegem pur și simplu la întâmplare, vii sau nevii.

Dumnezeu este Sursa mea. Nu pot să văd biroul acesta separat de El.

Dumnezeu este Sursa mea. Nu pot să văd tabloul acela separat de El.

• Se închid apoi ochii, se repetă ideea zilei, și  lăsăm să curgă gânduri legate de această idee, care nu trebuie neapărat să aibă o legătură evidentă cu ea, dar nici nu trebuie s-o contrazică. Ele trebuie să fie, ca și în exercițiul anterior , în spiritul acestui curs. În cazul în care apar gânduri parazite, se întrerupe exercițiul și se reia de la prima fază. Un exemplu de gânduri complementare ideii zilei ar putea fi:

Dumnezeu este sursa mea. Nu-l pot vedea pe colegul meu separat de El.

Văd cu ochii iertării.

Văd lumea ca binecuvântată.

Eu mă pot vedea în lumea din jurul meu. Ea este oglinda mea.

Pentru că mintea mea face parte din Mintea lui Dumnezeu, gândurile mele vor fi în armonie cu gândurile Lui.  

Dumnezeu este Sursa mea. Nu te pot vedea separat de El.

Dumnezeu este Sursa mea. Nu pot să văd situația aceasta separată de El.

The post Vindecare și întregime -3. Exercițiul 43. appeared first on Milena Popescu.