Curs de miracole: Cap.23- Războiul cu tine însuți

războiul cu tine 1

Introducere.

*

” Nu vezi că opusul fragilității și al slăbiciunii e nepăcătoșenia?”

*

      Când faci paradă de putere ca să ataci, te arăți de fapt slab. Atâta vreme cât ataci înseamnă că ți-ai creat un dușman, imaginar bineînțeles, căci dușmanul e numai în mintea ta, și asta pentru că ai judecat. Gândește-te însă că în fiecare făptură e Dumnezeu. În fiecare frate al tău stă ascunsă fața lui Hristos. El poate nu știe, dar tu, acum, ar trebui deja să știi, și ai putea să îți asumi viziunea lui Hristos. Ai învățat că fiecare frate al tău este în esența lui exact așa cum l-a creat Dumnezeu – nepăcătos – și așa va fi până se va întoarce Acasă. Faptul că el nu știe acest lucru, că se confundă cu eul și cu trupul său, nu înseamnă că-ți dă ție dreptul să-l judeci. “Va mai rătăci prin vise” o vreme, dar până la urmă va găsi drumul –  atunci când mintea lui va fi pregătită pentru asta. Așadar să nu vezi nicăieri un dușman pe care crezi că ești îndreptățit să-l ataci, căci îl ataci pe Însuși Dumnezeu și te ataci pe tine ca parte a Lui.

Nou!

      Pornit pe drumul adevărului, s-ar putea să fii tentat să te lupți cu orice crezi tu că ar putea duce la păcat, ar putea să îți facă rău, și ar putea să îți devină dușman. Te lupți crezând că vei învinge, doar pentru a vedea că nu se schimbă nimic, și atunci vei ataca din nou. Îți mai amintești că atacul înseamnă frică, iar unde e frică nu e iubire?

Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.

-

Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?

-

Nu lăsa micile elemente inoportune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.

-

Nimic din ce te înconjoară  nu poate să nu fie parte a ta. Privește totul cu iubire și vezi lumina Cerului în toate. Așa vei ajunge să înțelegi tot ce ți-e dat.

Convingerile ireconcibiabile.

Nou!

     Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniștită, nu într-una ce se războiește cu ea însăși. Războiul se duce între eul tău și Sinele tău  dumnezeiesc, între tine și Dumnezeu. De fapt, nu e un război, ci convingere nebunească că Voia lui Dumnezeu poate fi răsturnată. E convingerea că tu poți controla totul, e rezistența pe care o opui în fața adevărului neînțeles. E indisponibilitatea de a-ți lăsa mintea egotică să se unească cu Mintea lui Dumnezeu și de a-i atribui Spiritului Sfânt rolul de Călăuză a vieții tale. E frica de a renunța la “eu”.

Războiul e condiția în care frica se naște, crește și caută să domine.

Pacea e starea în care iubirea stă și caută să se împărtășească.

-

Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.

-

Amintirea Tatălui e uitată în viața trupului și, dacă crezi că ești un trup, vei crede că ai dat-o uitării.

-

Îți vei aminti ce cunoști când vei învăța că nu poți fi într-o stare de conflict. Nu există învingător, și nici victorie. Adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins și liniștit în pacea lui Dumnezeu. Ce îți vei aminti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu.

-

Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu.

      Conflictul nu se poate naște decât între două puteri, considerate a fi separate. Dar, din perspectiva unității, tu ești lumea, și lumea e în tine, tu ești cuprins de Dumnezeu, iar Dumnezeu este în tine. Atunci, e cu neputință să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Conflictul este de fapt, în interior.

*

De ce ți-ai umple lumea de conflicte cu tine însuți?

Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii.

*

Legile haosului.

Nou!

Legile haosului nu pot fi înțelese pentru că depășesc sfera rațiunii, dar pot fi aduse la lumină.

PRIMA LEGE A HAOSULUI spune că adevărul e altul pentru fiecare. Cum ar putea fi altfel pentru aceia care se cred separați unul de altul și care nu pot vedea că adevărul este unul singur și nu are opus? Adevărul ESTE și atât. Nu poate fi interpretat și nici fragmentat. El nu poate fi înțeles cu mintea egotică, scindată din Mintea Universală, pentru că nu poate avea privirea de ansamblu. De aceea fiecare își stabilește propriul set de valori pe care le consideră adevărate și care în mod cert nu corespund integral cu valorile altuia.

A DOUA LEGE A HAOSULUI cere ca greșelile să impună pedeapsă, nu corecție.

Acest lucru transformă o greșeală ce poate fi corectată, într-un păcat a cărui “izbăvire” se poate face numai prin pedeapsă, suferință și în final moarte, căci numai prin distrugere poți fi scos în afara corecției și a iertării. Prin moartea trupului, separat de Creator și de toată Creația, cu o sumedenie de păcate asumate, te aștepți acum să fi judecat și condamnat de Cel pe care L-ai respins, și de care te-ai separat. N-ai înțeles că prin asumarea greșelilor, scoaterea lor la lumină și corectarea lor aplicând legile fundamentale ale creației, poți scăpa definitiv de ele, și poți reface legătura cu Sursa ta eternă. În acest fel se naște cea de-a treia lege a haosului.

A TREIA LEGE A HAOSULUI este frica de Dumnezeu.

Frica înseamnă atac, și este o consecință firească a lipsei de iubire. Ai înlocuit Iubirea cu frica și atacul, greșeala cu păcatul, și iubirea de Dumnezeu cu Frica de Dumnezeu. Păcatul se naște din atac și distrugere, provocând suferință și moarte, și atentează în final la însăși integritatea Creației. Iubirea însă crează, și extinde Creația lui Dumnezeu. Aceasta este legea “Împărăției”. Asumându-ți păcatul ești conștient cumva că a încalci această lege, și îți este frică de pedeapsa divină, considerându-l pe Dumnezeu “dușmanul” și “judecătorul” tău.

Conflictul devine acum inevitabil, iar mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit dușmanul tău.

-

Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare. Ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea El. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului.

A PATRA LEGE A HAOSULUI spune că paguba altuia este câștigul tău. Nu recunoști astfel că nu poți lua decât de la tine însuți. Un aspect al acestei legi, mai puțin evident în lumea materială, este proiectarea vinovăției în afară.

Aşa îşi declară „nevinovăţia” cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.

A CINCEA LEGE A HAOSULUI spune că există un substitut pentru iubire: mântuirea.

 

A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită”, la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi” de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.

-

Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor” un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă” la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea.

-

Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.

      Cauți mântuirea fără să știi cum s-o găsești. Gândești că tu nu greșești și de aceea proiectezi vinovăția în afară. Când îl judeci și-l condamni pe celălalt găsindu-l vinovat, tu te declari nevinovat, iar dacă ești nevinovat, te-ai mântuit. Ataci așadar, pentru a-ți “însuși” de la celălalt mântuirea.

      Ai uitat oare că singurele instrumente prin care se obține mântuirea sunt iertarea și iubirea necondiționată? Nu prin judecare și atac te mântuiești, ci prin iubire și iertare. Mântuirea nu este un substitut al iubirii ci un efect al ei.

***

Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea” ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid.

-

O asemenea inversare, complet sucită – în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare – e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii.

-

Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul.

-

Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Nu te lăsa amăgit de forma atacului! Nu poți urmări să faci rău și să te mântuiești pe tine. Să nu te lași amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare.

-

Tu susţii sus şi tare – şi socoteşti că e adevărat – că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?

-

Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.

-

Legile haosului guvernează toate iluziile. Dar fiecare dintre ele se bazează pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. Lipsa credinței în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.

-

Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.

-

Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.

-

Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Mântuire fără compromis.

Nou!

      Uneori nu recunoști formele pe care le poate lua atacul, așa că nu recunoști nici sursa durerii întotdeauna. Atacul este la fel de distructiv, indiferent de forma pe care o îmbracă, singura sa țintă fiind să “ucidă”.

Oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?

      Să faci un compromis înseamnă să accepți doar o parte din ce dorești, iar la restul să renunți. Mântuirea nu cunoaște compromis. Ea ori este deplină, ori nu este deloc. Compromisul cu privire la mântuire constă în convingerea că poți iubi un pic, dar poți în același timp să și ataci un pic. Nu ești convins că mântuirea este posibilă cu adevărat.

 

Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea.

-

Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor?

-

Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Deasupra câmpului de luptă.

Nou!

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. (…) Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac.

-

Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dacă ar fi adevărate amândouă, ele ar trebui să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere? Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup.

-

Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. (…) Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.

-

Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor.

-

Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele; simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine. Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El.

-

Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles. Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.

-

Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?

-

Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă. Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 437-449.


Share Button

Curs de miracole: Cap.22: Mântuirea și relația sfântă.

prietenie

Mântuirea e o promisiune, făcută de Dumnezeu, că vei găsi cum să ajungi la El în cele din urmă. Nu poate să nu fie îndeplinită. Ea garantează că timpul va avea un sfârșit. Cuvântul lui Dumnezeu e dat fiecărei minți care consideră că are gânduri separate, și va înlocui aceste gânduri de conflict, cu Gândul păcii.

Introducere.

Să ne amintim!

      Aflam din lecțiile trecute că în Cer nu intrăm decât doi câte doi. Trăim și evoluăm pe baza relațiilor, de orice fel ar fi ele. Într-o relație intră doi: la prima vedere, “eu” și “tu”, în realitate “noi”. Credința în separare și în păcat ne ține departe de Cer. Cele două entități ce se cred separate, “eu” și “tu”, nu pot vedea păcatul deodată, pentru că fiecare îl vede în celălalt. Este o percepție strict individuală. Fiecare pare să facă greșeli pe care celălat nu le poate înțelege.    Păcatul pare real numai în separare, căci dacă ne-am simți uniți, așa cum și suntem de fapt, unde-ar mai fi păcatul? Numai cei singuri și însingurați, care își consideră frații diferiți de ei înșiși au nevoie de păcat.

       O relație nesfântă se bazează pe diferențe. Fiecare crede că celălalt îi poate da ce nu are el. Stau împreună până ce cred că nu mai e nimic de luat și apoi trec mai departe, “și hoinăresc așa, printr-o lume de străini, diferiți de ei; trăind cu trupurile lor, poate sub un acoperiș comun, care nu îl adăpostește pe nicicare; în aceeași încăpere, și totuși fiecare în lumea lui“.

      O relație sfântă este o relație în care fiecare s-a uitat înăuntru și a văzut că este complet. Acceptându-și desăvârșirea, este fericit să se unească cu cineva la fel de conștient de propria-i desăvârșire. Ei nu văd nicio diferență între sinele lor, căci diferențele țin doar de trup. Într-o relație sfântă se trece de la credința în separare și diferențe, la credința în identitate și unitate. Într-o relație sfântă, apelând la rațiune, vederea se transformă în viziune.

- Osho: Iubire și singurătate -

      Urmează mai jos o porțiune de text -Mesajul relației sfinte- care pune la încercare puterea noastră de pătrundere a abstractului, căci mintea noastră este abstractă, gândirea este abstractă, întreg textul din acest curs este abstract. Este poate o încercare de a ne antrena în vederea trecerii de la gândirea lineară la cea nonlineară, căci…

Dintre toate mesajele pe care le-ai primit şi nu le-ai înţeles, doar cursul acesta e accesibil înţelegerii tale şi poate fi înţeles. Asta e limba ta. Nu o înţelegi încă doar din cauză că întreaga ta comunicare este ca a unui nou-născut. Sunetele scoase de un nou-născut şi cele pe care le aude sunt cât se poate de nesigure, însemnând pentru el diferite lucruri la momente diferite. Nici ce aude, nici ce vede nu e stabil deocamdată. Dar ce aude şi nu înţelege va fi limba lui maternă, prin care va ajunge să comunice cu cei din jur, şi ei cu el. Iar ciudatele fiinţe mişcătoare ce le vede în jur vor deveni mângâietorii lui, şi îşi va recunoaşte casa şi îi va vedea cu el acolo.

 

Mesajul relației sfinte.

Să ne amintim!

Lasă raţiunea să mai facă un pas. Dacă îl ataci pe cel pe care Dumnezeu vrea să îl vindece şi îl urăşti pe cel pe care îl iubeşte El, tu şi Creatorul tău aveţi o voie diferită. Dar, dacă tu eşti Voia Lui, trebuie să crezi atunci că tu nu eşti tu însuţi. (…)De unde, te întrebi, îţi vine neliniştea ciudată, senzaţia că eşti deconectat şi frica obsesivă că îţi lipseşte orice înţeles? E ca şi cum ai nimerit aici din întâmplare, fără alt plan decât să o întinzi de-aici, căci numai asta pare cert.

-

Raţiunea ţi-ar spune că lumea pe care o vezi cu ochi care nu sunt ai tăi trebuie să nu aibă sens pentru tine. Cui să îşi returneze mesajele o asemenea vedere? Sigur nu ţie, al cărui văz e total independent de ochii ce văd lumea. Dacă nu e viziunea ta, ce poate să îţi arate ţie? Creierul nu poate interpreta ce vede viziunea ta. Asta, tu ai înţelege. Creierul interpretează pentru trup, din care face parte. Dar nu poţi înţelege ce îţi spune. Şi totuşi, l-ai ascultat şi îl asculţi. Şi ai tot încercat din greu să îi înţelegi mesajele.

-

Nu ai primit niciun mesaj pe care să îl înţelegi. Căci ai ascultat ce nu poate comunica. Gândeşte-te atunci ce se întâmplă. Negând ce eşti şi crezând cu fermitate că eşti altceva, acest „altceva” pe care l-ai făcut să fii devine văzul tău. Şi atunci acest „altceva” trebuie să fie cel ce vede şi, „altceva” fiind, aidoma neţie, îţi explică ţie ceea ce vede. Viziunea ta, fireşte, ar face asta să fie de prisos. Dar, dacă ochii îţi sunt închişi şi ai cerut acestui „altceva” să te ghideze, rugându-l să îţi explice lumea pe care o vede el, nu ai motiv să nu asculţi, şi nici să suspectezi că explicaţiile ce ţi le dă nu sunt adevărate. Raţiunea ţi-ar spune că nu pot fi adevărate pentru că nu le înţelegi. Dumnezeu nu are secrete. El nu te poartă printr-o lume de chin, aşteptând să îţi spună, la finele călătoriei, de ce ţi-a făcut una ca asta.

-

Ce poate fi secret de Voia lui Dumnezeu? Tu însă crezi că ai secrete. Ce pot fi secretele tale, dacă nu o altă „voie”, care e a ta, separat de-a Lui? Raţiunea ţi-ar spune că asta nu e un secret ce trebuie ascuns ca un păcat. Ci o greşeală! Nu îţi lăsa frica de păcat să o ferească de corecţie, căci atracţia vinovăţiei e numai frică. E singurul sentiment ce se opune iubirii, ducând mereu la vederea diferenţelor şi la pierderea identităţii. Iată singurul sentiment ce te ţine orb, dependent de sinele pe care crezi că l-ai făcut să te conducă prin lumea pe care a făcut-o pentru tine.

-

Vederea ţi s-a dat, odată cu tot ce poţi să înţelegi. Nu vei avea dificultăţi să înţelegi ce îţi spune această viziune, căci numai viziunea ta poate să îți transmită ce poți să vezi.

-

În fiecare relaţie sfântă, se renaşte capacitatea de-a comunica în loc de-a separa. Dar o relaţie sfântă – renăscută ea însăşi atât de recent dintr-o relaţie nesfântă, şi totuşi, mai străveche decât vechea iluzie pe care a înlocuit-o – e ca un nou-născut acum în propria-i renaştere. Şi totuşi, ţi se redă viziunea în acest prunc, şi el va vorbi limba pe care o poţi înţelege. Nu e crescut de acel „altceva” ce ai crezut că eşti. Nu i s-a dat acestuia, nici nu a fost primit decât de tine. Căci doi fraţi nu se pot uni decât prin Cristos, a Cărui viziune îi vede una.

-

Fii sigur că Dumnezeu nu Şi-a încredinţat Fiul cui nu merită. De unit, nu merită să se unească decât ce este parte a Lui. Şi nici nu e posibil să se unească ceva ce nu e parte a Lui. Celor ce se unesc trebuie să li se fi redat comunicarea, căci nu o pot face prin trupuri. Ce i-a unit atunci? Raţiunea îţi va spune că trebuie să se fi văzut unul pe altul printr-o viziune nu a trupului şi să fi comunicat într-o limbă pe care trupul nu o vorbeşte. Şi nu se poate să îi fi atras, uşor, ca să devină unul, imagini sau sunete înfricoşătoare. (…) În casa sfântă în care frica e fără putere, iubirea intră cu gratitudine, recunoscătoare că e una cu voi care v-aţi unit ca să o lăsaţi să intre. Cristos vine la ce e ca El: acelaşi, nu diferit. Căci e atras mereu de El Însuşi.

-

Cert e că cine e atras de Cristos e atras de Dumnezeu, după cum e cert că sunt atraşi Amândoi de fiece relaţie sfântă, casa pregătită pentru Ei când pământul se preface în Cer.

 

Nepăcătoșenia fratelui tău.

Iluzii, deziluzii, adevăr; Fericire versus bucurie.

Să ne amintim!

      Toată lumea eului e construită din iluzii. Toate obiectivele efemere, pe care le atingem sau nu, și pe care le înlocuim de îndată cu altele pe măsură ce le atingem, sunt iluzii. Ele mor doar pentru a renaște altele. Ele aduc fericire efemeră sau deziluzie și nefericire, după cum le-am dus sau nu la îndeplinire. Așa că viața eului în lumea timpului este o veșnică pendulare între iluzie și deziluzie. Ai spune că opusul iluziei este deziluzia, și în consecință, opusul fericirii este nefericirea. 

      Opusul iluziilor și al deziluziilor este însă numai adevărul, pentru că aduce bucurie, iar bucuria este veșnică. Fericirea este aparentă, nu are stabilitate și se poate oricând destrăma în tristețe. Bucuria lăuntrică nu se poate destrăma în tristețe, pentru că ce e veșnic nu poate muri, dar tristețea, efemeră fiind, se poate schimba în bucurie, pentru că timpul cedează în fața eternității.

      Așadar, rațiunea îți spune că singurul lucru pe care poți să-l faci pentru a scăpa de nefericire este să o recunoști și să o iei în direcția opusă: a adevărului.

Iată o fază decisivă a acestui curs, căci aici trebuie să se desăvârşească separarea ta de eu.

-

Trebuie să alegi acum între tine, cel adevărat, şi tine, cel din iluzie. Nu şi unul, şi altul, ci unul singur. Nu are rost să încerci să eviţi această singură decizie. Ea trebuie luată. Credinţa şi convingerea pot să se oprească indiferent de care parte, dar raţiunea îţi spune că nefericirea stă numai de o parte, şi bucuria, de cealaltă.

-

Nu îţi abandona fratele acum. Vă daţi unul altuia viaţă sau moarte; vă sunteţi mântuitor sau judecător, oferindu-vă reciproc refugiu sau condamnare. Acest curs va fi crezut în totalitate sau deloc. Căci este fie întru totul adevărat, fie întru totul fals, şi nu poate fi crezut doar parţial. Iar tu vei scăpa de nefericire în totalitate sau deloc. Raţiunea îţi va spune că nu există teren de mijloc, un loc în care să te poţi opri nesigur, aşteptând să alegi între bucuria Cerului şi nefericirea iadului. Până nu alegi Cerul, eşti în nefericire şi în iad.

-

Un mântuitor nu poate fi judecător, şi nici mila, condamnare. Iar viziunea nu poate să condamne, ci numai să binecuvânteze. Cel a Cărui funcţie este să mântuiască va mântui. Cum o va face îţi depăşeşte puterea de înţelegere, dar când, trebuie să fie alegerea ta. Căci tu ai făcut timpul, aşa că e la dispoziţia ta. Nu eşti un rob al timpului, după cum nu eşti nici rob al lumii pe care ai făcut-o.

-

Dincolo de trupul pe care l-ai pus între tine şi fratele tău, sclipind în lumina aurită care se răsfrânge până la el din cercul nesfârşit, strălucitor, care se extinde de-a pururi, stă relaţia ta sfântă, iubită de Dumnezeu Însuşi. Ce liniştit se odihneşte, în timp şi totuşi dincolo de el, nemuritoare şi totuşi pe pământ.

-

Tot ce trebuie să faci ca să rămâi, în linişte, cu Cristos, este să Îi împărtăşeşti viziunea. Viziunea Lui i se dă, repede şi bucuros, oricui este dispus să îşi vadă fratele lipsit de păcat. Cerul e casa purităţii desăvârşite, şi Dumnezeu l-a creat pentru tine. Priveşte-ţi fratele preasfânt, nepăcătos ca tine, şi lasă-l să te conducă acolo.

 

Rațiunea și formele greșelii.

Să ne amintim!

       Introducerea rațiunii în sistemul de gândire al eului marchează începutul destrămării lui. Rațiunea îți schimbă vederea trupului în viziunea minții superioare.

     Cu ajutorul rațiunii situațiile se “văd” altfel, se limpezesc, soluțiile sunt evidente.

      Rațiunea îți spune că poți învăța cursul acesta, și poți atinge pacea, dacă renunți la mofturile eului. Eul îți spune că nu te poți desprinde de lume și de sistemul ei de gândire.

      Cu ajutorul rațiunii îți poți vedea și accepta greșelile, și le poți lăsa să fie corectate. Eul îți spune că nu greșești, că celălalt e vinovat. El introduce mereu vinovăția în relații, și nu se lasă corectat, pentru că nu recunoaște greșeala. Așa face dintr-o simplă greșeală un păcat pe care îl proiectează în afară, iar acesta devine ” un bloc de granit, coborât ca o poartă grea, încuiată și fără cheie, de-a curmezișul drumului ce duce la pace”. Păcatele se nasc din greșeli ascunse, nerecunoscute și pe care nu le-ai oferit corecției.

      Tot ce poți să vezi cu ochii trupului și să judeci cu mintea eului este o greșeală, pentru că ce judecă eul tău este doar un fragment din întreg, distorsionat, și fără înțelesul întregului. Ochii trupului nu pot să vadă dincolo de formă, pentru că așa au fost făcuți, și de aceea nu pot vedea nici dincolo de greșeală. De aceea, zidul dintre tine și adevăr e complet adevărat.

       Greșelile pot lua forme diferite, și de aceea, pot să amăgească, și dacă forma li se poate schimba și sunt amăgitoare, nu pot fi reale. Așadar, tu care ai aflat că fiecare om este sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu, că nu e trup, ci spirit, că dincolo de eul lui trăiește lumina veșnică a lui Dumnezeu și inocența lui, nu lăsa felul în care-ți vezi fratele să fie blocat de faptul că îi percepi păcatul și trupul.

Rațiunea vede o relație sfântă drept ceea ce este: o stare mentală comună, în care și unul, și altul își oferă bucuroși greșelile să fie corectate, ca să fie vindecați voios amândoi, ca tot unitar.

Bifurcarea drumului.

Frumos!

Când ajungi la locul unde bifurcarea drumului e cât se poate de evidentă, nu poţi merge înainte. Trebuie să o iei fie într-o direcţie, fie într-alta. Căci acum, dacă mergi tot înainte, în direcţia în care ai mers înainte de-a ajunge la răscruce, nu vei ajunge nicăieri. Întregul scop al drumului parcurs până aici a fost acela de-a decide în ce direcţie să o iei acum. Cea care te-a adus aici nu mai contează. Nu îţi mai poate fi de folos. Niciunul dintre cei ce ajung până aici nu poate lua decizia greşită, deşi poate amâna, Şi nicio parte a călătoriei nu pare mai disperată şi mai inutilă decât cea în care stai unde se bifurcă drumul şi nu te hotărăşti în ce direcţie să mergi.

-

 Par grei doar primii câţiva paşi în direcţia cea bună, căci ai ales, deşi crezi că mai poţi să faci cale întoarsă, să o alegi pe cealaltă. Nu e aşa. O alegere făcută cu sprijinul puterii Cerului nu poate fi desfăcută. Ai hotărât încotro să o iei. Nu există ceva care să nu ţi se spună, dacă recunoşti asta.

-

Aşa că stai cu fratele tău aici, în locul acesta sfânt, în faţa vălului păcatului ce atârnă între voi şi faţa lui Cristos. Să se ridice! Ridică-l cu fratele tău, căci nu e decât un văl ce stă între voi. De unii singuri, fie tu, fie fratele tău îl veţi vedea ca un bloc solid de piatră, şi nu vă veţi da seama cât de subţire e voalul care vă separă acum. Dar e pe ducă în conştienţa ta, şi pacea a ajuns la tine chiar aici, în faţa vălului.

-

Gândeşte-te cât de frumoşi vă veţi părea unul altuia tu şi fratele tău! Cât de fericiţi veţi fi să fiţi împreună, după o călătorie atât de lungă şi de solitară, în care aţi mers de unii singuri. Porţile Cerului, acum deschise pentru voi, le veţi deschide acum celor trişti.

-

Fiece greşeală pe care o faceţi tu şi fratele tău, celălalt o va corecta cu blândeţe. Căci, în viziunea lui, frumuseţea ta e mântuirea lui, pe care o fereşte de rău. Iar tu vei fi ocrotitorul viguros al fratelui tău, ferindu-l de tot ce pare să se ridice între voi. Aşa veţi cutreiera lumea cu mine, al cărui mesaj nu s-a dat încă tuturor. Oferta lui Dumnezeu mai e deschisă, dar aşteaptă să fie acceptată.

-

Acest văl pe care tu şi fratele tău îl ridicaţi împreună deschide calea adevărului nu numai pentru voi doi.

-

Cât de uşor este să le oferi acest miracol tuturor! Niciunul dintre cei ce l-au primit pentru ei nu l-ar putea considera un lucru dificil.  Aceasta e funcţia unei relaţii sfinte: să primiţi împreună şi să daţi după cum aţi primit. Cât staţi în faţa vălului, vă pare dificil. Întinde-ţi însă mâna, unită cu a fratelui tău, şi atinge acest bloc atât de greu în aparenţă, şi vei învăţa cât de uşor îţi alunecă degetele prin nimic. Nu e un zid solid. Între tine şi fratele tău, şi Sinele sfânt pe care Îl împărtăşiţi, stă doar o iluzie.

 

Slăbiciune și defensivitate.

Nou!

      Orice situație conflictuală, orice atac, apărare sau tendința de a-ți judeca frații reprezintă din perspectiva acestui curs o iluzie. În “Manual pentru profesori” este numită chiar “magie”, pentru că respinge rațiunea, te aruncă în incertitudine  și încalcă crunt adevărul – Iubirea. Incertitudinea înseamnă îndoială de tine însuți. Iubirea însă aduce certitudine, liniște și pace. În Iubire nu poate ființa atacul pentru că în Iubire slăbiciunea nu există.

      Cum se depășesc iluziile? Nu prin forță sau mânie, și nici opunându-li-te în vreun fel. Numai în iluzii este nevoie de apărare din cauza slăbiciunii și a fricii.

Cât de slabă este frica; cât de mică şi de nesemnificativă! Ce neînsemnată e în faţa puterii liniştite a celor cărora li s-a alăturat iubirea! Iată-ţi „duşmanul”: un şoricel înspăimântat ce vrea să atace universul. Care sunt şansele să reuşească? Îţi poate fi greu să ignori imperceptibilele chiţcăituri care îi proclamă omnipotenţa şi vor să înăbuşească imnul de laudă închinat Creatorului său, pe care îl cântă veşnic, la unison, fiecare inimă din tot universul? Cine e mai puternic? Acest şoricel sau tot ce a creat Dumnezeu? 

-

De-ai recunoaşte cât de puţin stă între tine şi conştientizarea unităţii tale cu fratele tău! Nu te lăsa amăgit de iluziile mărimii şi grosimii, greutăţii, solidităţii şi trăiniciei temeliei pe care ţi le prezintă. Da, ochilor fizici li se pare un corp solid şi imens, neclintit ca un munte. Dar în tine e o Forţă la care nicio iluzie nu poate rezista.

-

Nu uita, când simţi că se stârneşte în tine nevoia de-a fi defensiv în legătură cu ceva, precis te-ai identificat cu o iluzie. Şi te simţi, de aceea, slab, pentru că eşti singur. Acesta e preţul tuturor iluziilor. Nu există una care să nu se bazeze pe convingerea că eşti separat.

 

Lumina relației sfinte.

 

“Vrei libertatea trupului sau a minții?”

Nou!

      Primul lucru pe care l-ai spune probabil este că le vrei pe amândouă. Află că nu se poate. Ori una, ori cealaltă. Atunci când alegi pe una dintre ele ca obiectiv, cealaltă devine mijlocul care te ajută să-l atingi. Astfel, vei avea libertatea trupului, sacrificând libertatea minții, sau vei avea libertatea minții, folosind trupul ca mijloc, pentru că așa după cum ai învățat deja, trupul este un instrument de învățare pentru minte.

     Pe măsură ce obiectivele sunt atinse, valoarea mijloacelor descrește până ce sunt eclipsate complet atunci când devin cu totul lipsite de funcție. Așa se face că atunci când te identifici cu trupul,  tot ce faci, faci pentru el, eclipsându-ți mintea, iar atunci când îți dorești libertatea  și vigoarea minții, nu te mai preocupă în mod deosebit trupul, pentru că nu te mai identifici cu el. Cu toate acestea, un trup viguros și sănătos este expresia unei minți vindecate.

Să ne amintim!

 Relația sfântă și separarea:

Dinaintea unei relaţii sfinte nu există păcat. Forma greşelii nu se mai vede, iar raţiunea, unită cu iubirea, priveşte liniştită toată confuzia, mulţumindu-se să remarce că: „A fost o greşeală”. Şi atunci aceeaşi Ispăşire pe care ai acceptat-o în relaţia ta corectează greşeala şi lasă în locul ei o parte din Cer.

-

Când îţi vei privi fratele cu o iertare deplină, din care nu excluzi nicio greşeală şi de care nu ascunzi nimic, ce eroare va putea să existe orişiunde pe care să nu o poţi trece cu vederea? Ce formă de suferinţă îţi va putea bloca vederea, împiedicându-te să vezi dincolo de ea? Şi ce iluzie vei putea să nu recunoşti ca o greşeală; o umbră prin care treci fără de spaimă?

-

Îţi vei vedea valoarea prin ochii fratelui tău, şi fiecare în parte va fi eliberat când îşi va vedea mântuitorul în locul atacatorului care a crezut că este. Prin această eliberare se eliberează lumea. Acesta este rolul tău în aducerea păcii. Căci ai întrebat ce funcţie ai aici şi ţi s-a răspuns. Nu căuta să o schimbi, nici să o înlocuieşti cu un alt obiectiv. Aceasta ţi s-a dat, şi numai aceasta. Accept-o pe aceasta şi îndeplineşte-o de bunăvoie, căci e la latitudinea Spiritului Sfânt ce face cu darurile pe care le dai fratelui tău, cui le oferă, unde şi când. El le va acorda acolo unde sunt primite şi bine-venite. Îl va folosi pe fiecare dintre ele în scopul păcii. Şi nu îi va scăpa nimănui niciun surâs, oricât de mic, şi nicio disponibilitate de-a trece peste cea mai minusculă greşeală.

-

Şi va adăuga la el toată puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu, să facă din fiece mic dar de iubire o sursă de vindecare pentru toţi. Fiece mic dar pe care i-l oferi fratelui tău face lumină în lume. Să nu te preocupe întunericul; mută-ţi privirea de la el la fratele tău. Şi lasă întunericul să fie împrăştiat de Cel Ce cunoaşte lumina şi o pune încetişor în fiece calm surâs de încredere şi credinţă cu care îţi binecuvântezi fratele.

-

De învăţarea ta depinde binele lumii. Şi numai aroganţa neagă puterea pe care o are voia ta.(…) Te vezi vulnerabil, plăpând şi uşor de distrus, în voia unor nenumăraţi atacatori, mai puternici decât tine. Să vedem fără ocolişuri cum a apărut greşeala aceasta, căci aici stă îngropată ancora grea ce pare să ţină pe loc frica de Dumnezeu.

-

 Cum poate Fiul lui Dumnezeu să fie slab, fragil şi lesne de distrus, dacă nu cumva e tot aşa şi Tatăl lui? Tu nu vezi că fiece păcat şi condamnare pe care le percepi şi le justifici sunt un atac la Tatăl tău. Tu nu vezi că asta e ce încerci să faci din cauza credinţei tale că Tatăl şi Fiul sunt separaţi. Şi trebuie să crezi că sunt separaţi, din cauza fricii. Căci pare mai nepericulos să îl ataci pe altul sau pe tine însuţi decât să ataci marele Creator al universului, a Cărui putere o cunoşti.

-

Dacă ai fi una cu Dumnezeu şi ai recunoaşte această unitate, ai ştii că puterea Lui e a ta. Singura situaţie în care s-ar putea justifica este aceea în care tu şi fratele tău aţi fi separaţi unul de altul, şi aţi fi separaţi cu toţii de Creatorul vostru. Căci numai atunci ar fi posibil să ataci o parte a creaţiei fără întreg, Fiul fără Tată; şi să îl ataci pe altul fără tine sau să îţi faci rău fără ca altul să simtă vreo durere. Şi convingerea aceasta o vrei. Dar în ce constă valoarea ei, dacă nu în dorinţa ta de-a ataca fără a te pune în pericol? Atacul nu e nici periculos, nici nepericulos. E imposibil. Căci universul este una.

-

Numai cei diferiţi pot ataca. Aşa conchizi că, din cauză că poţi să ataci, tu şi fratele tău precis sunteţi diferiţi. Spiritul Sfânt îţi explică însă altfel. Din cauză că tu şi fratele tău nu sunteţi diferiţi, nu poţi să ataci. Ambele poziţii sunt concluzii logice.

-

Singura întrebare la care trebuie să se răspundă pentru a decide care din ele trebuie să fie adevărată e dacă tu şi al tău frate sunteţi diferiţi. De pe poziţia înţelegerii tale, păreţi să fiţi şi, de aceea, poţi să ataci. Dintre alternative, aceasta pare mai firească şi mai aliniată la experienţa ta. De aceea, e necesar să ai alte experienţe, mai pe linia adevărului, pentru a te învăţa ce e firesc şi adevărat.

-

Aceasta e funcţia relaţiei tale sfinte. Căci ce gândeşte unul, celălalt va resimţi cu el odată. Poate să însemne altceva decât că mintea ta şi a fratelui tău sunt una? Nu privi cu frică acest fapt fericit şi nu te gândi că îţi pune în spinare o povară grea. Căci atunci când îl vei accepta cu bucurie, îţi vei da seama că relaţia ta e o reflecţie a unităţii dintre Creator şi Fiul Său. Între minţi ce se iubesc nu există separare.

 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Mântuirea și relația sfântă” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.421-436.


Share Button

Curs de miracole: Cap.21: Rațiune și percepție.

 ochiul minții

Introducere.

      Lumea pe care o vezi este foarte importantă pentru tine, pentru că este mărturia stării tale mentale. Nu căuta să schimbi lumea, ci alege să îți schimbi gândirea la adresa lumii.
      În drumul vieții te împiedici și cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut. Nu îți dai seama că poți trece prin uși pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor tăi nevăzători. Nu e nevoie să înveți prin durere. Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Au învățat cum, prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăși. Acceptă sprijinul Divinității care te învață să recunoști pietrele și îți cultivă viziunea, lăsând vederea trupului în urmă. Acest Curs poate fi unul dintre mijloacele pe care le poți utiliza în acest sens.

      Sunt multe idei care se repetă de multe ori pe parcursul cursului, așa că pentru a câștiga timp, de data aceasta am semnalat acest aspect la începutul fiecărui subcapitol. Astfel, pot fi parcurse numai acele porțiuni de text care aduc un plus de noutate învățăturii, considerând că restul este deja învățat și stăpânit.

 

Cântecul uitat.

cântecul uitat

Nou!

Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.

_

 Ascultă – poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.

_

Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te-ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.

-

Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.

-

Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.

Răspunderea pentru vedere.

Să ne amintim!

      S-a spus de nenumărate ori că ți se cere foarte puțin ca să înveți acest curs. Ți se cere doar puțină disponibilitate. Oferind atât de puțin, vei primi de toate: viziune, fericire, eliberare de durere și scăpare deplină de păcat.

      Nu te mai amăgi că ești neputincios și că ești victima lumii. E cu neputință să fii la discreția unor evenimente din afara ta, pentru că e cu neputință ca tot ce ți se întâmplă să nu fi fost propria ta alegere, chiar dacă nu ești conștient de asta. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului. Se pare că nu înțelegi legea cauzei și efectului. Ai început să confunzi cauza cu efectul. Tratezi efectul – ceea ce ți se întâmplă acum – ca și cum ar fi o cauză pentru reacția, emoția, durerea, pe care o trăiești, și construiești un cerc vicios, în care efectul devine cauză pentru că opui la nesfârșit rezistență la ceea ce crezi că primești fără să ai vreo vină, negândind că tot ceea ce trăiești este efectul a ceea ce ai ales, poate, cu mult timp în urmă. 

      Tot ce ți se cere să faci, și poți cu adevărat să faci, este să lași pur și simplu adevărul să intre, să-l lași să  se manifeste, și să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine.

Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii:

  • Sunt răspunzător pentru ce văd.
  • Eu aleg sentimentele prin care trec şi tot eu decid obiectivul pe care vreau să îl ating.
  • Şi, tot ce pare să mi se întâmple, cer, şi primesc după cum am cerut.

Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ți se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.

 

Credință, convingere și viziune.

Să ne amintim:

      Toate relațiile speciale, așa cum le vede eul, au ca obiectiv păcatul. De ce? Pentru că eul se crede pe sine și îi crede pe ceilalți trupuri. Lumea eului este lumea trupurilor, a fricii și a păcatului, care pare concretă deși este ireală. Fiii lui Dumnezeu sunt “blocați” în lumea trupurilor. Fiii lui Dumnezeu sunt cuprinși de frică în lumea trupurilor, pentru că văzând totul ca fiind trupuri, pierderea acestora este asociată cu pierderea propriului eu, iar renunțarea la trup este considerat a fi un sacrificiu.

    Prin opoziție, lumea Adevărului, este lumea Spiritului Sfânt, pe cât de abstractă, pe atât de reală, și cu toate acestea atât de îndepărtată de Fiii lui Dumnezeu. În această lume trupul nu are nicio semnificație. El este neutru și util în lumea timpului, pentru că este un mijloc de învățare pentru minte. Pretinsa unitate dintre minte și trup este falsă, pentru că trupul devine ce dorește mintea să facă din el. Trupul este efemer, pe când mintea nu. Acea fărâmă de minte egotică pe care o folosești în lumea timpului, va ajunge în cele din urmă să unească cu Mintea lui Dumnezeu, din care de altfel s-a și separat. 

      Misiunea Spiritului Sfânt este să te ajute să te întorci Acasă, în lumea reală. Relațiile speciale sunt un mijloc important folosit de Spiritul Sfânt în acest scop. Cum?  Schimbându-le obiectivul; din relațiile păcatului vor fi transformate în relații sfinte. Așa cum eul te învață să-ți privești fratele ca fiind un trup, Spiritul Sfânt te învață să-ți vezi fratele dincolo de trup – sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu. Spiritul Sfânt te învață să vezi în fratele tău acele raze fascinante de lumină aurie care sunt puse acolo, la loc sigur, de Însuși Dumnezeu. Acele raze se prelungesc și-i unesc în sfințenie pe toți Fiii lui Dumnezeu. Aceasta este viziunea, și pentru că ești încă în lumea timpului și a eului, pentru a căpăta această viziune, ai nevoie de credință și de convingere. Eliberează-ți frații de trup, și nu vei mai avea nicio frică!

De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii?(…) Dar tot credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate.

-

Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.

 

Frica de a te uita înăuntru.

Să ne amintim!

 

      Ți-e frică să privești înăuntrul tău, pentru că acolo crezi că vei găsi păcat. Ai învățat acum ce este păcatul și ce este greșeala. Ai învățat că păcătos te face numai credința ta (a eului) în păcat. Greșeala se poate corecta – acesta este rolul Spiritului Sfânt. El nu știe de păcat, și nu te va învăța niciodată că ești păcătos,  pentru că păcatul, dacă ar exista, “L-ar ucide pe Dumnezeu”, ori acest lucru este imposibil.

      Faptul că tu crezi că în tine trăiește păcatul, te face să te rușinezi, și să-ți fie frică de Dumnezeu, intuind că păcatul este o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. ( În paranteză fie spus, să nu uităm că pe o scară de 1 la 1000, rușinea calibrează la nivelul 30 după Dr. Hawkins, un nivel al negării de sine, foarte apropiat de moarte.). Iată la ce te duce ideea de păcat – opera sistemului de gândire al eului.

 

Ce-ar fi dacă te-ai uita înăuntru şi nu ai vedea niciun păcat? Iată întrebarea „înfricoşătoare” pe care eul nu o pune niciodată. Iar tu, care o pui acum, îi ameninţi prea serios întregul sistem defensiv să se mai obosească să pretindă a-ţi fi prieten. Cei ce s-au unit cu fraţii lor s-au desprins de convingerea că identitatea lor este în eu. O relaţie sfântă e una în care te uneşti cu ce face într-adevăr parte din tine. Convingerea cu care crezi în păcat ţi-a fost deja zdruncinată, şi nu mai eşti acum întru totul nedispus să te uiţi înăuntru şi să nu îl vezi.

-

Eliberarea ta e încă numai parţială, încă limitată şi incompletă, dar rodită înăuntrul tău. Nemaifiind complet nebun, ai fost dispus să îţi priveşti o mare parte din demenţă şi să îi recunoşti nebunia. Credinţa ta se mută în interior, dincolo de demenţă, spre raţiune. Iar eul nu vrea să audă ce îţi spune raţiunea acum. Scopul Spiritului Sfânt a fost acceptat de partea minţii tale de care nu ştie eul ( Mintea lui Dumnezeu). Nici tu nu ai ştiut. Şi totuşi, această parte, cu care acum te identifici, nu se teme să se privească. Nu ştie de păcat. Această parte a tot așteptat nașterea libertății.

-

Eul te mai înşeală încă. Dar, în momentele în care eşti mai sănătos la minte, aiurelile lui nu te înmărmuresc de groază. Au mai rămas câteva nimicuri ce par încă să îţi fure ochiul cu lucirea lor. Dar nu vei „vinde” Cerul să le ai. Iar acum eului chiar că îi este frică. Dar ce aude el cu groază, cealaltă parte aude ca muzica cea mai dulce; cântecul ce i-a fost dor să îl audă de când ţi-a intrat în minte eul pentru prima oară. Slăbiciunea eului este puterea ei. Cântecul libertăţii, ce ridică în slăvi o altă lume, îi aduce speranţa păcii.

 

Rațiunea

Să ne amintim!

 

       Percepția selectează lumea pe care o vezi. Percepția e o alegere, nu un fapt, iar realitatea și adevărul nu au nevoie de percepția ta și nici de cooperare din partea ta, pentru a fi ele însele, căci există dincolo de orice percepție. Cu toate acestea, poți folosi percepția în folosul tău până vei ajunge la cunoaștere directă. Pentru a ajunge la cunoaștere trebuie mai întâi să transformi “percepția falsă” în “percepție adevărată”.

         Percepția falsă este tot ceea ce percepi prin intermediul eului și al organelor de simț. Percepi lumea eului, în care te vezi minuscul, vulnerabil și înfricoșat, și în care te simți deprimat, lipsit de valoare, efemer și ireal. Crezi că ești prada unor forțe ce îți depășesc cu mult controlul, și, cu adevărat, aceste lucruri se întâmplă cât timp te crezi un trup, și cât timp crezi în toate aceste neajunsuri. Asta e credința ta și asta îți face realitatea.

      Percepția adevărată este asociată viziunii și Vocii căreia ai putea să-i dai ascultare dacă ai renunța la vocea eului. Este Vocea Sinelui tău, și această Voce îți spune că miracolele sunt atât de simple și de firești cum este respirația pentru trup. Poți accesa aceste miracole atunci când nu te mai crezi un trup și când nu mai crezi că mintea ta e separată de celelalte minți. Pe bună dreptate miracolele ar putea părea nefirești, pentru că nu poți înțelege cum se pot influența reciproc niște minți separate. Dar nu există decât o Minte – a mea, a ta, a tuturor- Mintea lui Dumnezeu.

Avem două sine:

  • sinele individual (eul), ce se crede separat, care funcționează în lumea timpului și căruia i s-a atașat o minte ruptă din Mintea lui Dumnezeu.
  • Sinele Unitar din care s-a separat eul și căreia îi corespunde Mintea lui Dumnezeu.

Nou!

      Rațiunea stă în acest Sine Unitar. Poți accesa rațiunea învățând să-ți accesezi Sinele de care, din păcate, nu ești conștient. Când vei învăța să folosești rațiunea, emoțiile de tot felul nu vor mai năvăli neinvitate în viața ta, și tot ce vei gândi și ce vei face nu va mai fi la discreția emoțiilor, ci vor trece mai întâi prin filtrul rațiunii. Asta îți va aduce pace. Rațiunea este un mijloc care slujește scopului Spiritului Sfânt. Ea nu se află printre mijloacele accesibile eului. 

*

Observație:

      Dr. Hawkins spunea că nivelul 400 al conștiinței este nivelul rațiunii. Adoptând sistemul de gândire al eului, conștiința ta nu poate depăși nivelul 200. Trecând de 200 te desprinzi din ce în ce mai mult din mrejele eului. În anul 2003, 80% din populația lumii avea nivelul calibrat al conștiinței sub 200. Iată cum se explică “pe limba noastră” afirmația repetată pe tot parcursul cursului, conform căreia, lumea în care trăim este lumea eului, dominată de sistemul de gândire și de valori al acestuia.

      Peste nivelul 200, fiziologia creierului și modelele de procesare a informației încep să se schimbe treptat. Dacă sub nivelul 200, răspunsul emoțional la informațiile percepute sub influența eului este brusc și furtunos pentru că inteligența și rațiunea nu au timp să-l modifice, peste nivelul 200 lucrurile se inversează, astfel încât informația este prelucrată mai întâi de inteligență și rațiune, iar răspunsul emoțional vine abia după aceea. Nivelul 200 este, cu alte cuvinte, nivelul trecerii de la mintea inferioră la mintea superioară – cum spune Dr. Hawkins, sau nivelul trecerii de la mintea separată a eului, la Mintea Sinelui care face parte integrantă din Mintea lui Dumnezeu – cum spune Cursul.

*

     S-a vorbit mai devreme despre credință, percepție și convingere, ca instrumente pe care le vei utiliza în călătoria ta de mântuire, și s-a spus că sunt necesare pe drum până când ajungi la cunoaștere directă, moment în care nu-și mai au rostul. Cu toate acestea trebuie să fii vigilent, pentru că după cum bine ți-ai putut da seama, acestea pot fi utilizate atât în folosul adevărului, cât și în slujba eului. De ce ți se cere credință și se vorbește atât de mult despre ea? Pentru că în lumea eului, a trupurilor și a timpului, e foarte ușor să crezi ce-ți văd ochii, ce-ți aud urechile și ce-ți simte trupul, și mult mai greu să auzi și să crezi Vocea subțire și liniștită a Spiritului Sfânt. Nefiind “palpabilă”, lumea reală pare cu totul nereală, pe când iluzia lumii eului este tot ceea ce ne este la îndemână să credem. Dar lumea eului este o nebunie – după cum bine vezi în jurul tău – și “nu există rațiune în demență, căci ea depinde întru totul de absența rațiunii”.

      Rațiunea nu vede păcate, dar vede în schimb greșeli la a căror corecție contribuie din plin. Spiritul Sfânt nu știe de păcate, singura lui misiune  fiind să corecteze greșelile, dacă le lași la dispoziția Sa. Ești călăuzit pe drumul adevărului cu rațiune, de către Spiritul Sfânt. Atunci când crezi că păcătuiești, El îți spune că ceri de fapt ajutor, așa că fii dispus să-I accepți ajutorul, pentru a putea să-l dai mai departe fraților tăi. Nu vei putea să le dai ajutor dacă te crezi separat de ei. 

        În nebunia ta, vezi oamenii ca trupuri, și crezi că mințile lor sunt separate. Într-adevăr, aceasta este o nebunie, și numai rațiunea o poate vindeca căci ” dacă vrei să aperi trupul împotriva rațiunii, nu vei înțelege nici trupul, nici pe tine însuți“.

Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândește fără Fiul Său. Așa ceva ar fi posibil doar dacă amândoi ar fi în trupuri. Căci numai trupurile pot fi separate și ireale deci.

-

Raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unul dintre voi – în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private?

-

Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere.  Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.

-

Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa.

-

Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta.

-

Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării.

-

Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?

Ultima întrebare fără răspuns.

Nou!

Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios? Neputinţa e preţul păcatului. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.

-

Cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi. Neştiind că sunt una cu El, ei nu ştiu pe cine urăsc.

-

Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc „duşmanul”, ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.

-

Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există.

-

Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care păcatul nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe:

*

Doresc o lume condusă de mine în locul unei lumi ce mă conduce?
Doresc o lume în care sunt puternic, şi nu neputincios?
Doresc o lume în care nu am duşmani şi nu pot să păcătuiesc?
Şi vreau să văd ce am negat pentru că este adevărul?

*

Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti.

-

Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului sau a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune?

-

Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:

*

Asta vreau să văd? Asta vreau?

*

Asta e singura ta decizie. Dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.

-

De ce e atât de importantă ultima întrebare? E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile.

-

Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală. Răspunzând „da” la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi.

-

De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă „da” şi „nu”. Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare – acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.

-

Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide.

 

Transformarea interioară.

 

 Gândurile sunt, atunci, periculoase? Pentru trupuri, da!

Gândurile ce par să ucidă sunt cele care îl învaţă pe cel ce le gândeşte că poate fi ucis. Aşa că „moare” din cauza a ceea ce a învăţat. Trece din viaţă în moarte, dovada finală că a preţuit inconstantul mai mult decât constanţa. Sigur, a crezut că vrea fericire. Dar nu a dorit-o pentru că e adevărul şi trebuie, de aceea, să fie constantă.

-

Constanţa bucuriei e o condiţie complet străină de înţelegerea ta. Dar, dacă ţi-ai putea închipui ce trebuie să fie, ai dori-o deşi nu o înţelegi. Constanţa fericirii nu are excepţii, nici schimbări de niciun fel. E la fel de neclintită ca Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fericirea priveşte totul şi vede că toate sunt acelaşi lucru. Ea nu vede efemerul, căci doreşte ca totul să fie ca ea. Nimic nu are puterea de a-i zăpăci constanţa. Ea le parvine celor care văd că întrebarea finală le este necesară celorlalte, cu aceeaşi certitudine cu care pacea trebuie să le parvină celor care aleg să vindece şi să nu judece.

-

 Raţiunea îţi va spune că nu poţi cere fericire inconstant. Dacă fericirea e constantă, atunci nu trebuie să o ceri decât o dată, ca să o ai pentru totdeauna. Iar, dacă nu o ai întotdeauna, nu ai cerut-o.(…) Dorinţa e o cerere, o rugăminte făcută de cel căruia Dumnezeu Însuşi nu va putea nicicând să nu îi răspundă. Dumnezeu a dat deja tot ce îşi doreşte el cu adevărat. Dar lucrul de care e nesigur, Dumnezeu nu poate să i-l dea. Căci nu şi-l doreşte cât timp rămâne nesigur, iar dăruirea lui Dumnezeu trebuie să fie incompletă dacă acesta nu e primit.

-

Tu, care întregeşti Voia lui Dumnezeu şi eşti fericirea Lui, a cărui voie e de o putere cu a Lui, o putere care nu se pierde în iluziile tale, gândeşte-te atent de ce nu eşti încă hotărât cum vei răspunde la ultima întrebare. Răspunsul tău la celelalte a făcut posibilă ajutarea ta să fii parţial deja întreg la minte. Şi totuşi, ultima e cea care te întreabă de fapt dacă eşti dispus să fii total întreg la minte.

-

Ce e clipa sfântă, dacă nu apelul pe care ţi-l adresează Dumnezeu să recunoşti ce ţi-a dat El? Iată marele apel la raţiune; fericirea poate fi a ta întotdeauna. Aici e pacea constantă pe care ai putea să o resimţi întruna. Căci aici s-a răspuns deja la ultima întrebare şi ţi s-a dat ce ceri. Aici e viitorul acum, căci timpul e neputincios pentru că îţi doreşti ce nu se va schimba nicicând. 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Rațiune și percepție” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.401-420.


Share Button

Curs de miracole: Cap.20(II) – Viziunea sfințeniei.

      Pentru că suntem deja trecuți de jumătatea cursului, pentru acel “cineva” care ajunge aici din întâmplare și nu este familiarizat cu textul, dar este curios să parcurgă rezumatul, câteva informații ajutătoare din Manualul pentru profesori:

Termenul minte e folosit pentru a reprezenta agentul activator al spiritului, care îi furnizează energia creatoare. Când e scris cu majusculă, termenul se referă la Dumnezeu sau la Cristos ( adică Mintea lui Dumnezeu sau Mintea lui Cristos). Spiritul este Gândul lui Dumnezeu, creat de El după Propria Lui asemănare. Spiritul unificat este unicul Fiu al lui Dumnezeu, sau Cristos.

-

 În lumea aceasta, deoarece mintea e scindată, Fiii lui Dumnezeu par să fie separați. Iar mințile lor nu par să fie unite. În această stare iluzorie, conceptul de “minte individuală” pare să aibă înțeles. De aceea, e descrisă în curs de parcă ar avea două părți: spiritul și eul.

-

Spiritul e partea care mai este în contact cu Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, Care Își are locul în această parte, dar vede și cealaltă parte. Termenul “suflet'” nu se folosește decât în citate luate direct din Biblie, datorită caracterului său extrem de controversat.

-

Mintea poate fi corectă sau greșită, în funcție de vocea pe care o ascultă.

-

Mintea corectă ascultă ce spune Spiritul Sfânt, iartă lumea și, prin viziunea lui Cristos, vede lumea reală în locul acesteia. Aceasta e viziunea finală, ultima percepție, condiția în care Dumnezeu Însuși face pasul final. Aici sfârșesc laolaltă timpul și iluziile.

-

Mintea greșită ascultă ce spune eul și face iluzii; percepând păcatul, justificând mânia și văzând vinovăția, boala și moartea, ca lucruri reale. 

-

În lumea aceasta, singura libertate rămasă e libertatea de a opta mereu între două opțiuni sau două voci: Vocea Spiritului Sfânt sau vocea eului.

     

***

  •       Păcatul ca ajustare.

 

      Ajustările de orice fel țin de eu. Credința în păcat este și ea o ajustare a eului. Ajustările țin de percepție și nu de cunoaștere, nu de adevăr. Atunci când cunoști, cunoști pur și simplu; nu interpretezi, nu ajustezi, ci iei totul așa cum e. Adevărul este pur și simplu adevăr, el nu trebuie ajustat. Ajustările sunt prezente în toate relațiile eului, scopul său fiind să ajusteze totul “după chipul și asemănarea sa”.

      Ce este lumea? Cum este lumea? Lumea este așa cum vrei tu să fie, așa cum o percepi, este un rezultat al propriilor credințe. Lumea eului este urâtă și rea,  pe când lumea celor sfinți este luminoasă și frumoasă. 

     Această lecție continuă tema – de o maximă importanță – a mântuirii prin intermediul semenilor noștri și al relațiilor noastre cu ei, relații ce trebuie în final să devină sfinte. Este tema mântuirii prin iertare, nejudecare, și înțelegerea Unității Creației.

 

 

Eul s-a desemnat singur mediatorul tuturor relaţiilor, făcând toate ajustările pe care le crede de cuviinţă şi inserându-le între cei ce vor să se întâlnească, pentru a-i ţine separaţi şi a le împiedica unirea. Această perturbare studiată te împiedică să îţi recunoşti relaţia sfântă drept ce este.

-

Cei sfinţi nu perturbă adevărul. Ei nu se tem de el; Ei îl privesc direct, fără să încerce să se ajusteze la el sau pe el la ei. Privirea lor nu face decât să pună o întrebare și le răspunde ce văd ei. Tu faci lumea și apoi te ajustezi la ea și pe ea la tine. 

-

O simplă întrebare mai rămâne, şi necesită răspuns. Îţi place ce ai făcut – o lume a atacului şi crimei, prin care îţi croieşti timidul drum printre pericole constante, singur şi înspăimântat, sperând cel mult că moartea va mai aştepta un pic înainte de-a te prinde şi de-a te face să dispari? Lumea aceasta este născocirea ta.

-

Toate acestea sunt doar gândurile înfricoşate ale celor ce vor să se ajusteze la o lume devenită înfricoşătoare tocmai prin aceste ajustări. Şi, din ce e trist în sinea lor, îşi aruncă privirea, cu mâhnire, în afară şi văd tristeţea în afara lor.

-

Te-ai întrebat vreodată cum e de fapt lumea, cum ar arăta văzută prin ochi fericiţi? Lumea pe care o vezi nu e decât o judecată asupra ta;o judecată asupra ta, emisă de tine. Ea nu există. Şi la această lume trebuie să te ajustezi cât crezi că acest tablou e în afară, iar tu, la mila lui. Lumea aceasta este nemiloasă şi, dacă ar fi în afara ta, ar trebui pe bune să te temi. Dar tocmai tu ai făcut-o nemiloasă, şi acum, ea poate să fie corectată.

-

Lumea pe care o văd cei sfinţi e una cu ei, după cum şi lumea pe care o vede eul este ca el. Lumea pe care o văd cei sfinţi e frumoasă pentru că îşi văd inocenţa în ea. Nu i-au spus ce e; nu au făcut ajustări să corespundă ordinelor lor. Au întrebat-o cu blândeţe şi în şoaptă: „Ce eşti?” Iar Cel Ce veghează toată percepţia le-a răspuns. Nu lua judecata lumii ca răspuns la întrebarea: „Ce sunt?” Lumea crede în păcat.

-

Nu căuta să îl faci pe Fiul lui Dumnezeu să se ajusteze la propria lui demenţă. Există un străin în el ( eul), care a nimerit întâmplător în casa adevărului şi care va pleca de acolo. Nu îl întreba pe acest străin trecător: „Ce sunt?”. Căci e singurul lucru din tot universul care nu ştie. Lumea pe care o vezi e răspunsul pe care ţi l-a dat, iar tu i-ai dat puterea să ajusteze lumea ca să îşi facă adevărat răspunsul. Cât te-a făcut de fericit? Oare ţi-ai întâlnit fratele cu bucuria de a-l binecuvânta pe Fiul lui Dumnezeu şi i-ai adus mulţumiri pentru toată fericirea ce ţi-a acordat-o? Oare ţi-ai recunoscut fratele ca darul veşnic ce ţi-l face Dumnezeu? Oare ai văzut sfinţenia ce s-a răsfrânt, deopotrivă, în fratele tău şi în tine spre a vă binecuvânta unul pe altul? Iată scopul relaţiei voastre sfinte.

-

Prizonierii puşi în lanţuri grele ani de zile, înfometaţi şi vlăguiţi, slabi şi istoviţi, cu ochi plecaţi atât de îndelung în întuneric, încât nu îşi mai amintesc lumina, nu sar de bucurie în clipa în care sunt eliberaţi. Mai trece câtva timp până înţeleg ce este libertatea. Fără putere, ai căutat anemic şi pe dibuite în ţărână şi ai găsit mâna fratelui tău, nesigur dacă să îi dai drumul sau să apuci mai strâns o viaţă demult uitată. Apuc-o şi mai strâns, şi ridică-ţi ochii să îţi vezi puternicul însoţitor, în care stă înţelesul libertăţii tale. A părut să fie răstignit alăturea de tine. Şi totuşi, sfinţenia lui a rămas intactă şi desăvârşită; şi, alăturea de el, astăzi vei intra cu el în Rai şi vei cunoaşte pacea dumnezeiască.

-

Căci ce e Cerul, dacă nu unire, directă şi perfectă, fără vălul fricii asupra ei? Aici una suntem, privindu-ne unul pe altul şi pe noi înşine cu perfectă blândeţe. Aici devin imposibile toate gândurile oricărei separări între noi. Tu, care ai fost prizonier în separare, eşti eliberat acum în Rai. Şi aici mă voi uni cu tine, prietenul meu, fratele meu şi Sinele meu.

-

În fratele tău e lumina veşnicei făgăduinţe dumnezeieşti a nemuririi tale. Vezi-l fără păcat, şi nu va putea fi nicio frică în tine.

  •   Intrarea în arcă.
*
” Nimic nu îți poate dăuna dacă nu îi dai tu puterea să o facă.”
*

      Tu ești cel separat de Dumnezeu și de Sinele tău. Eul tău crede că are putere. Putere să facă ce? 

      Puterea ține de Dumnezeu; e dată de El și redeșteptată de Spiritul Sfânt. Nu e la discreția ta să dai putere, pentru că tu nu ai putere de unul singur, iar puterea pe care crezi că o ai separat de El nu poate decât să-ți facă rău. 

    Dumnezeu nu dă putere nici păcatului, și de aceea nici rezultatele lui nu au putere, iar rezultatele păcatului- așa cum le vede lumea – sunt suferința, durerea, boala și moartea. Păcatul, rezultatele lui și sursa păcatului (eul separat de Dumnezeu) nu pot intra în Cer. Când îți vezi fratele păcătos, eul tău dă putere păcatului, dar ține minte că Spiritul Sfânt nu vede păcat nicăieri, și nu dă putere sursei lui. A ierta înseamnă să treci greșelile cu vederea. În asta stă mântuirea. Oferind iertare fratelui tău câștigi Cerul, pentru că în fratele tău este Cerul, oricât de păcătos i-ar părea el lumii. El este mântuitorul tău. Oferă-i judecată, și asta vei primi.

     În interpretarea Spiritului Sfânt mântuirea este o lecție despre ce și cum oferi; este reamintirea și înlocuirea legilor eului cu legile uitate ale  lui Dumnezeu. 

     Respectând legile eului ai garantat faptul că vei face greșeli.

   Respectând legile lui Dumnezeu ai garantată libertatea. Puterea ta ține de     Dumnezeu iar această putere o vei împărtăși după Voia Lui, căci voia ta este acum în deplin acord cu Voia Lui.

Pe cei ce au învățat ce este libertatea ar trebui să îi întrebi ce este. Nu întreba vrabia cum se avântă vulturul, căci cei cu aripi mici nu au acceptat pentru ei înșiși puterea de-a împărtăși cu tine. Nepăcătoșii dau cum au primit.

 -

Fiecărui pribeag care cutreieră pământul într-o solitudine aparentă i se dă un mântuitor, care are aici o funcţie specială: să îl elibereze, şi să se elibereze deci. În lumea separării fiecare e desemnat separat, deşi sunt cu toţii acelaşi. Dar cei ce ştiu că sunt cu toţii acelaşi nu au nevoie de mântuire. Şi fiecare îşi găseşte mântuitorul când e gata să privească faţa lui Cristos şi să Îl vadă nepăcătos.

-

Planul nu e elaborat de tine şi nu trebuie să te preocupe decât partea care ţi s-a dat de învăţat. Căci Cel Care cunoaşte restul Se va ocupa de rest fără ajutorul tău. Dar să nu crezi că nu are nevoie de partea ta să Îl ajute în ce priveşte restul. Căci în partea ta stă întregul, fără de care nu e deplină nicio parte, şi nici întregul nu e deplin fără partea ta. În arca păcii se intră doi câte doi, dar, odată cu ei, intră şi începutul unei alte lumi. Aici trebuie să intre fiece relaţie sfântă, să înveţe funcţia specială pe care o deţine în planul Spiritului Sfânt, din moment ce Îi împărtăşeşte acum scopul. Iar, când se va atinge acest scop, va apărea o lume nouă, în care păcatul nu poate intra; o lume nouă, în care Fiul lui Dumnezeu poate intra fără frică şi în care se odihneşte puţin, să uite închisoarea şi să îşi amintească libertatea.

-

Să nu crezi că iertarea pe care i-o oferi fratelui tău vă serveşte numai vouă. Căci toată lumea nouă stă în mâinile fiecăror doi ce intră aici să se odihnească. Şi, în timp ce se odihnesc, faţa lui Cristos străluceşte asupra lor şi îşi amintesc legile lui Dumnezeu, uitând de restul şi tânjind doar la împlinirea deplină a legilor Lui în ei şi în toţi fraţii lor. Crezi oare că, atunci când se va înfăptui asta, te vei odihni fără de ei? Nu îi vei putea lăsa pe dinafară pe niciunul, după cum nici eu nu te-aş putea lăsa fără să uit o parte din mine însumi.

-

Te întrebi poate cum poţi să ai pace când, atât cât eşti în timp, sunt atâtea de făcut înainte ca să se deschidă drumul către pace. Poate ţi se pare un lucru imposibil.(…)  Odată ce Îi accepţi planul ca singura funcţie pe care vrei să o îndeplineşti, nu vor fi lucruri pe care Spiritul Sfânt să nu le aranjeze pentru tine, fără niciun efort din partea ta. El va merge înaintea ta, netezindu-ţi cărarea şi nelăsându-ţi în cale nici pietre de care să te împiedici, nici obstacole care să te oprească în drum. Nu ţi se vor refuza cele trebuincioase. Toate dificultăţile aparente vor dispărea complet înainte de-a ajunge tu la ele. Nu trebuie să îţi faci griji pentru nimic; nu trebuie să te preocupe decât singurul scop pe care vrei să îl îndeplineşti.

 

  •  Vestitorii veșniciei.

 

      Se revine acum la o idee indelung prezentată și explicată în text, și anume că, deși relațiile speciale din viața noastră sunt  simbolul separării – pentru că sunt bazate pe iubire unidirecționată spre deosebire de iubirea universală și necondiționată a lui Dumnezeu -, în această lume, ele sunt totuși cel mai important mijloc didactic pe care Spiritul Sfânt îl folosește în lecția ispășirii. De ce? Pentru că atunci când toate relațiile speciale din viața noastră vor deveni sfinte, vom putea radia în afară această sfințenie, și ne vom aduce în acest fel contribuția la realizarea planului mântuirii – plan de care răspunde Însuși Hristos, și pe care îl pune în aplicare prin intermediul Spiritul Sfânt. Este planul reîntregirii. Așadar, o relație devenită sfântă este o relație bazată pe iertare și iubire; o relație în care judecarea, vina și păcatul sunt excluse, iar celălalt este privit și recunoscut ca parte din tine și din Dumnezeu, și propriul tău mântuitor.

      Acești frați reuniți, părți ai relațiilor sfinte, sunt vestitorii veșniciei.

În lumea aceasta, Fiul lui Dumnezeu e cel mai aproape de el însuşi într-o relaţie sfântă. Acolo, îşi găseşte funcţia de-a restitui legile Tatălui său părţii care a fost ţinută în afara lor şi de-a găsi ce s-a pierdut. Numai în timp ceva se poate pierde, şi nu se pierde niciodată pentru totdeauna. Aşa se contopesc în timp, treptat, părţile Fiului lui Dumnezeu şi, cu fiecare contopire, sfârşitul timpului e adus tot mai aproape. Fiece miracol de contopire e un puternic vestitor al veşniciei.

-

Două voci ce se înalţă împreună cheamă inimile tuturor să bată la unison. Şi, în acea singură bătaie, unitatea iubirii se proclamă şi se primeşte cu căldură. Pace relaţiei tale sfinte, ce are puterea să ţină laolaltă unitatea Fiului lui Dumnezeu.

-

E imposibil să supraestimezi valoarea fratelui tău. Numai eul face asta.(…) Oare recunoşti frica pe care o stârneşte încercarea fără sens de-a judeca un lucru care îţi depăşeşte atât de mult judecata, încât nici măcar nu poţi să îl vezi? Nu judeca ce îţi este invizibil căci nu o să îl vezi nicicând. Ţi se va da să vezi valoarea fratelui tău când tot ce vei vrea pentru el va fi pacea. Şi, ce vrei pentru el, vei primi.

-

Cum poţi estima valoarea celui ce îţi oferă pace? Nu te vei gândi să îl judeci, căci cine vrea să vadă faţa lui Cristos, dar insistă că judecata are totuşi rost? Căci această insistenţă ţine de cei care nu văd. Ai de ales între viziune şi judecată, dar nu le poţi alege pe amândouă.

-

Trupul fratelui tău vă e la fel de nefolositor şi lui, şi ţie. Când e folosit doar aşa cum te învaţă Spiritul Sfânt, nu are nicio funcţie. Căci minţile nu au nevoie de trup pentru a comunica. Vederea ce vede trupul nu are niciun folos care să slujească scopului unei relaţii sfinte. Ce îți oferă trupul fratelui tău nu e un dar. Vălul ce ascunde darul îți ascunde și fratele. El este darul dar nu o știe. Nici tu nu o știi. Şi totuşi, ai încredere că Cel Ce vede darul în fratele tău şi în tine îl va oferi şi îl va primi pentru voi doi. Şi, prin viziunea Lui, îl vei vedea şi, prin înţelegerea Lui, îl vei recunoaşte şi îl vei iubi ca pe propriul tău dar.

-

De ce ar trebui să treacă atâtea clipe sfinte până la împlinirea acestui lucru, când una singură ar fi de ajuns? Nu există decât una. Micul suflu de veşnicie ce străbate timpul ca o lumină aurie e unul şi acelaşi: nimic înainte şi nimic după el. Tu consideri fiecare clipă sfântă un punct diferit în timp. Ea nu se schimbă niciodată. Tot ce a cuprins sau va cuprinde vreodată este chiar acum aici. Trecutul nu îi sustrage absolut nimic, iar viitorul nu îi va adăuga nimic în plus. Prin urmare, aici e totul.

 

  •  Templul Spiritului Sfânt.

*

” Templul Spiritului Sfânt nu e un trup, ci o relație”

*

      Adevărata relație cu Dumnezeu este o relație de unire desăvârșită și de neîntreruptă continuitate. Ea cuprinde tot Sinele, Unic și Unitar, și Îl extinde. Cuprinde toată Creația din care fiecare sine – ce se consideră separat – face parte cu sau fără voia sa, în virtutea a ceea ce este de fapt: creația lui Dumnezeu și o parte a Sa.

      Relația cu Dumnezeu, din perspectiva eului, este egocentrică, fragmentată și plină de frică. Este autodistructivă și autolimitativă.

      O relație nesfântă este o stare de izolare.

      O relație nesfântă cu Dumnezeu este o stare de separare totală.

Nimic nu poate arăta mai bine acest contrast decât experienţa unei relaţii sfinte şi a unei relaţii nesfinte. Prima se bazează pe iubire, sprijinindu-se pe ea senină şi netulburată. Trupul nu o perturbă. Orice relaţie în care intră trupul nu se bazează pe iubire, ci pe idolatrie. Iubirea doreşte să fie cunoscută, înţeleasă şi împărtăşită pe deplin. Ea nu are secrete, nici lucruri pe care să le izoleze şi să le ascundă. Ea păşeşte în lumina soarelui, cu ochii larg deschişi şi calmă, cu o întâmpinare surâzătoare şi o sinceritate atât de simplă şi de evidentă, încât nu poate fi greşit înţeleasă.

-

Idolii însă nu împărtăşesc, idolii acceptă, dar nu înapoiază niciodată. Pot fi iubiţi, dar nu pot iubi. Nu înţeleg ce li se oferă, şi orice relaţie în care intră şi-a pierdut înţelesul. Ei trăiesc în taină, urând lumina soarelui şi iubind întunericul trupului, în care se pot ascunde şi îşi pot ascunde secretele alături de ei. Nu au relaţii, căci, unde sunt ei, alţii nu sunt bine-veniţi. Şi nici nu surâd nimănui, nici nu îi văd pe cei care le surâd.

-

Iubirea nu are temple întunecate în care misterele se ţin obscure şi ascunse de soare. Ea nu caută putere, ci relaţii. Trupul e arma aleasă a eului de-a căuta putere prin relaţii. Te vrea numai pentru prinosurile de pe urma cărora prosperă idolii lui. Restul îl aruncă pur şi simplu, căci consideră nevaloros tot ce i-ar putea oferi.

-

 

 Templul Spiritului Sfânt nu e un trup, ci o relaţie. Trupul e o bucăţică de întuneric izolată, o cameră secretă şi ascunsă, un mic strop de mister fără sens. (…) Spiritul Sfânt nu Îşi construieşte templele unde iubirea nu poate să fie niciodată. 

-

Nu poți face din trup templul Spiritului Sfânt și nu va fi niciodată locașul iubirii. (…) Aici “misterul” separării e perceput cu evlavie și tratat cu reverență. 

-

Scopul Spiritului Sfânt stă la adăpost în relația ta, și nu în trupul tău. Ai scăpat de trup. Unde ești tu, trupul nu poate să intre, căci Spiritul sfânt  a așezat acolo templul Său. 

-

În clipa în care a părut posibilă ideea smintită de-a-ţi face o relaţie nesfântă din relaţia cu Dumnezeu, toate relaţiile tale au fost lăsate fără înţeles. În clipa aceea nesfântă s-a născut timpul, şi s-au făcut trupuri care să găzduiască ideea smintită şi să îi dea iluzia realităţii. Aşa a părut să aibă o casă ce rezistă o vreme şi apoi dispare.

-

Idolii trebuie să dispară şi să nu lase nimic în urma lor. Clipa nesfântă a pretinsei lor puteri este plăpândă ca un fulg de nea, dar fără frumuseţea fulgului de nea. (…) Leapădă-ți atunci trupul și transcende-l liniștit.

-

Trupul e idolul eului; credinţa în păcat făcută carne şi proiectată apoi în afară. Asta produce ceva ce pare a fi un zid de carne în jurul minţii, ţinând-o prizonieră într-un mic punct din spaţiu şi din timp, supusă morţii şi dispunând doar de o clipă în care să suspine, să sufere şi să moară în cinstea stăpânului ei. Iar această clipă nesfântă pare să fie viaţa: o clipă de disperare, o mică insulă de nisip uscat, lipsită de apă şi aşezată, în cumpănă precară, pe apa uitării. Aici, Fiul lui Dumnezeu se opreşte puţin să îşi aducă prinosul idolilor morţii şi să îşi continue apoi drumul. Aici e mai mult mort decât viu. Dar, tot aici, alege din nou între idolatrie şi iubire. Aici i se dă să aleagă să petreacă această clipă plătind tribut trupului sau lăsându-se scăpat de el. Aici poate accepta clipa sfântă, ce i se oferă în locul celei nesfinte pe care a ales-o înainte. Şi aici poate învăţa că relaţiile sunt mântuirea lui, şi nu osânda.

-

 Tu, care înveţi acest lucru, te mai poţi teme încă, dar nu eşti imobilizat. Nu e momentul să fii trist. Poate confuz, dar nu descurajat. Poate că te mai temi puțin de fratele tău, poate că te mai însoțește o umbră rămasă din frica de Dumnezeu. Dar ce contează pentru cei cărora li s-a dat singura relație adevărată dincolo de trup?

 

  •   Consecvența dintre mijloace și scop; Viziunea nepăcătoșeniei.

*

“Vreau lucrul acesta mai presus de toate, dar nu vreau să învăț mijloacele de-a-l dobândi.”

*

      Cum trebuie aliniate mijloacele și scopul astfel încât relațiile tale sfinte să îți aducă numai bucurie?

       Să presupunem că ți-ai ales în mod conștient ca obiectiv pentru această viață mântuirea. Cu acest obiectiv te-ai întrupat oricum, pentru că atingerea lui este condiția întoarcerii Acasă. De acolo ai plecat, acolo te vei întoarce. Atât obiectivul cât și mijloacele necesare pentru atingerea  lui țin  de Creator și de Spiritul Său Sfânt.

     Dificultățile care apar pe drum indică discrepanțe între mijloace și scop. Acestea produc disconfort, și nu trebuie să fie așa. Dacă ți-ai asumat obiectivul, nu ești dispus să accepți și mijloacele? De ce nu lași mijloacele în seama Celui pe care l-ai chemat să te călăuzească? Îți amintești? Atunci când apare disconfortul, înseamnă că ai luat o decizie greșită, sub îndrumarea eului. Când eziți, te înspăimântă de fapt obiectivul, și dai vina pe mijloc, considerându-l dificil, deși pur și simplu ți se dă și nu trebuie să faci nimic pentru a-l găsi, ci numai să-l accepți. E foarte posibil ca rezultatul să nu fie aliniat cu dorința eului, dar prin mijlocul dat se urmărește atingerea obiectivului Sinelui tău sfânt, mântuirea, și nu obiectivele închipuite ale eului de care Sinele nu ține cu nici un chip seama. 

     Revenind la relații, să ne amintim că pe acestea le folosește cu precădere  Spiritul Sfânt pe calea mântuirii tale. Templul Spiritului Sfânt nu este trupul,  ci relațiile. Orice relație a ta trebuie să devină sfântă și să aducă bucurie. Atâta vreme cât îți vei vedea fratele ca trup, nu-l vei vedea ca fiind sfânt, și nici relația ta nu va deveni sfântă. Închipuie-ți că ai putea vedea marile raze de lumină dumnezeiască ce strălucesc din fiecare frate, indiferent de cum este eul său. Amintește-ți că suntem cu toții inocenți, așa cum ne-a creat Dumnezeu. Nu suntem ce-a făcut eul din noi. Socrate spunea că fiecare om este inocent și nevinovat în virtutea faptului că de fiecare dată când ia o decizie, o ia pentru că el crede că este corectă. Aceasta este realitatea lui. De ce-l judeci? Pentru că binele lui nu este același cu binele tău? Dar de unde știi tu ce este bine? De unde știi tu că ești aliniat la Adevărul Suprem? 

*

“Dă-mi Doamne putere să schimb ce pot schimba, să accept ce nu pot schimba, și înțelepciunea să discern între acestea două.”

*

“Tocmai mi-am dat seama că nu trebuie să am o părere despre orice – ce ușurare!

Opiniile sunt îngrăditoare, restrictive, agresive și argumentative.”1

*

     Pentru că fragmentele de text de mai jos readuc în discuție ideea de viziune, este util să ne amintim că viziunea, așa cum este explicată de nenumărate ori în acest curs, înseamnă un alt mod de a vedea lumea și oamenii. Viziunea – viziunea lui Hristos – înseamnă “să vezi lumea prin ochii lui Hristos”. Ea este strâns legată de sistemul de gândire al Spiritului Sfânt, și conduce către ceea ce în curs este numită lumea reală: lumea spirituală de dincolo de trup. Viziunea lui Hristos se învață, dar ca orice obiectiv pe care ți-l propui necesită voință, perseverență, practică. Înseamnă să ajungi să utilizezi cu ușurință cele două instrumente care stau la temelia viziunii lui Hristos: iubirea necondiționată și iertarea. Amintește-ți că orice formă de atac și orice altă emoție negativă, în lumea eului, provine din lipsa iubirii.

   Pe de altă parte,vederea este ceea ce văd ochii trupului în lumea materială și servește sistemului de gândire al eului, bazat pe trup, judecată, opinie, atac, rușine, vinovăție, ură, apatie, durere, frică, dorință, furie, mândrie, etc.

Să vezi un trup nepăcătos este cu neputinţă, căci sfinţenia e pozitivă, iar trupul este doar neutru. Nu e păcătos, dar nici nepăcătos nu e. Nimic fiind, trupul nu poate fi investit în mod semnificativ cu însuşirile lui Cristos sau cu ale eului.

-

Trupul este mijlocul prin care eul încearcă să facă relaţia nesfântă să pară reală. Clipa nesfântă este timpul trupurilor. Dar aici scopul e păcatul.(…) Ce vezi se adaptează la ce dorești, și, dacă vezi trupul, ai ales să judeci, nu să vezi.

-

Cine vede trupul unui frate şi-a judecat fratele şi nu îl vede. Nu îl vede păcătos; ci, pur şi simplu, nu îl vede. În întunericul păcatului, el este invizibil. Şi, tot aici, în întuneric, îţi închipui că realitatea fratelui tău e trupul, în relaţii nesfinte cu alte trupuri, slujind cauzei păcatului timp de o clipă, înainte de-a muri.

-

 Există, într-adevăr, o diferenţă între această închipuire vană şi viziune. Trupul nu poate fi privit decât prin judecată. Faptul că vezi trupul e un indiciu că îţi lipseşte viziunea şi că ai refuzat mijloacele oferite de Spiritul Sfânt pentru a sluji scopului Său. Judecata ai învăţat-o singur; viziunea ai învăţat-o de la Cel Ce te va dezvăţa de ce te-ai învăţat. Fratele tău sfânt, prin a cărui vedere te eliberezi, nu e o iluzie.

-

Întrebarea ta nu ar trebui să fie: „Cum pot să îmi văd fratele fără un trup?” Ci: „Chiar doresc să îl văd nepăcătos?” Mântuirea este obiectivul Spiritului Sfânt. Mijlocul este viziunea. Căci ce văd văzătorii chiar e nepăcătos. Cel ce iubeşte nu poate judeca, şi ce vede e lipsit de condamnare. Viziunea îți va parveni mai întâi în străfulgerări, dar acestea vor fi de ajuns.

-

Nu vrei să îți cunoști propria Identitate? Nu ai vrea să scapi de bunăvoie de nefericire și să reînveți ce este bucuria? Relația ta sfântă îți oferă toate aceste lucruri. Mijloacele prin care îți revine finalul ei fericit nu țin de tine. Bucură-te de ce îți revine la cerere și nu te gândi că e nevoie să faci mijloacele sau scopul. Toate acestea ți se dau – ție care vrei să îți vezi fratele fără niciun păcat. Viziunea li se dă de bunăvoie celor care cer să vadă.

-

Căci pacea va veni la toţi cei care cer, cu dorinţă adevărată şi cu sinceritatea intenţiei, să o împărtăşească cu Spiritul Sfânt şi să concorde cu El referitor la ce e mântuirea. Fii dispus, aşadar, să îţi vezi fratele fără niciun păcat, astfel încât Cristos să poată apărea în faţa viziunii tale şi să îţi aducă bucurie. Şi nu pune niciun preţ pe trupul fratelui tău, care îl ţine legat de iluziile lui de sine.

-

 Ai viziunea care îţi dă putinţa să nu vezi trupul. Şi, când îţi vei privi fratele, vei vedea un altar închinat Tatălui tău, sfânt ca Cerul, sclipind de o puritate radioasă şi scânteind de crinii strălucitori care au fost puşi pe el. Ce poţi să preţuieşti mai mult? De ce crezi că trupul e o casă mai bună, un adăpost mai sigur pentru Fiul lui Dumnezeu? De ce ai privi mai degrabă trupul decât adevărul? Cum poţi să preferi motorul distrugerii, alegându-l să înlocuiască sfânta casă pe care ţi-o oferă Spiritul Sfânt şi în care va sălăşlui cu tine?

-

Trupul e semnul slăbiciunii, al vulnerabilităţii şi al pierderii puterii. Oare te poate ajuta un asemenea mântuitor? Oare tocmai unui lucru neajutorat te-ai duce să îi ceri ajutorul la necaz şi la nevoie? Şi ai alege să îi ceri putere tocmai unui lucru mic şi jalnic? (…)Nu există problemă, întâmplare, situaţie sau nedumerire pe care să nu o rezolve viziunea. Totul e izbăvit când e privit cu viziune. Căci nu e văzul tău, şi aduce cu el legile iubite de Cel al Cărui văz este.

-

Tot ce se priveşte cu viziune începe uşor să se lămurească, potrivit legilor pe care i le aduce văzul Lui calm şi cert.(…) Ce putere au ochii trupului să corecteze ce percep? Ochii lui se ajustează la păcat, incapabili să îl omită sub orice formă şi văzându-l pretutindeni, în toate. Priveşte cu ochii lui, şi tot ce ai în faţă va fi condamnat.

-

Judecata e doar o jucărie, un moft, mijlocul lipsit de sens cu ajutorul căruia joci, în închipuirea ta, jocul deşert al morţii. Dar viziunea le pune pe toate la locul lor, aducându-le încetişor sub stăpânirea blândă a legilor Cerului. Ce-ar fi dacă ai recunoaşte că lumea aceasta e o halucinaţie? Ce-ar fi dacă ai înţelege cu adevărat că tu ai inventat-o? Ce-ar fi dacă ţi-ai da seama că cei ce par să mişune prin ea – să păcătuiască şi să moară, să se atace, să se ucidă şi să se distrugă singuri – sunt întru totul ireali? Ai putea să mai crezi în ce vezi, dacă ai accepta acest lucru? Şi ai mai vedea-o?

-

Halucinaţiile dispar când sunt recunoscute ca atare. Iată vindecarea şi remediul. Nu le crede, şi ele dispar. Şi tot ce trebuie să faci este să recunoşti că tu ai făcut-o.

-

Sunt posibile doar două scopuri. Unul e păcatul, celălalt, sfinţenia. Nu e nimic între ele, iar cea pe care o alegi determină ce vezi.

-

Viziunea e mijlocul prin care Spiritul Sfânt îţi traduce coşmarele în vise fericite; halucinaţiile fanteziste ce îţi arată toate rezultatele înfricoşătoare ale păcatului închipuit în imaginile calme şi liniştitoare cu care vrea să le înlocuiască. Aceste imagini şi sunete blânde se văd şi se aud cu bucurie. Ele sunt substitutele Lui pentru toate imaginile înspăimântătoare şi toate sunetele urlătoare pe care scopul eului le-a adus la cunoştinţa ta îngrozită. Ele se îndepărtează de păcat, amintindu-ţi că nu realitatea te înspăimântă şi că greşelile pe care le-ai făcut pot fi corectate.

-

 Când vei vedea cum se preschimbă ce ţi-a părut îngrozitor în privelişti de pace şi frumuseţe; când vei vedea cum se preschimbă scenele de violenţă şi de moarte în calme imagini de grădini sub cer senin, cu apă limpede, dătătoare de viaţă, curgând voioasă lângă ele în izvoare zglobii ce nu seacă niciodată, cine va mai trebui să te convingă să accepţi darul viziunii? Iar, după viziune, cine va putea să refuze ce trebuie să urmeze? Gândeşte-te o singură clipită la următorul lucru: vei putea să vezi sfinţenia pe care Dumnezeu i-a dat-o Fiului Său. Şi nu va trebui să te gândeşti nicicând că mai ai de văzut altceva.


 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)

Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.20: “Viziunea sfințeniei” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.383-400.

https://arhivaspirituala.wordpress.com


Share Button

Curs de miracole: Ex.161

îngeri

Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu.

(fragment)

 

Astăzi exersăm altfel şi luăm poziţie împotriva mâniei noastre, ca fricile noastre să dispară şi să facă loc iubirii. Iată mântuirea, în simplele cuvinte cu care exersăm ideea de azi.

-

Abstracţia deplină este condiţia firească a minţii. Dar o parte din ea este acum nefirească. Nu vede totul ca un tot unitar. Ci vede în schimb doar fragmente din întreg, căci numai aşa a putut inventa lumea parţială pe care o vezi. Scopul pe care îl urmăreşte toată vederea este să îţi arate ce doreşti să vezi. Tot auzul nu face decât să aducă minţii tale sunetele pe care vrea să le audă.

-

Aşa a fost făcut concretul. Iar acum pe acesta trebuie să îl folosim exerciţiile noastre. I-l dăm Spiritului Sfânt, să îl folosească într-un scop diferit de cel pe care i l-am dat noi. El însă poate să folosească ce am făcut noi, pentru a ne învăţa dintr-un alt punct de vedere, ca să putem vedea un alt folos în toate.

-

Un frate e toţi fratii. Fiecare minte conţine toate minţile, căci fiecare minte e un tot unitar. Acesta este adevărul. Dar oare gândurile acestea limpezesc înţelesul creaţiei? Oare cuvintele acestea îţi aduc claritate deplină? Ce pot părea decât nişte sunete goale; frumoase, poate, corecte ca simţire, însă fundamental neînţelese şi de neînţeles. Mintea care s-a deprins să gândească la concret nu mai poate pricepe abstracţia în sensul că e atotcuprinzătoare. E nevoie să vedem puţin, ca să învăţăm mult.

-

Avem senzaţia că trupul e cel care ne limitează libertatea, ne face să suferim și, în final, ne stinge viaţa. Dar trupurile nu sunt decât simboluri pentru o formă concretă a fricii.

-

Trupurile atacă, dar minţile nu. Gândul acesta, sigur, ne aminteşte de text, unde e subliniat adesea. Iată de ce trupurile devin cu uşurinţă simbolurile fricii. Ai fost îndemnat de multe ori să priveşti dincolo de trup(…) Trupul este ţinta atacului, pentru că nimeni nu se gândeşte că urăşte o minte. Dar cine îndrumă trupul să atace, dacă nu mintea? Care altul ar putea să fie sediul fricii, dacă nu acel ceva care îşi închipuieşte frica?

-

Ura e concretă. Trebuie să existe un lucru de atacat. Un duşman trebuie perceput într-o asemenea formă încât să poată fi atins, văzut, auzit şi, în final, ucis. (…) Frica este nesătulă, consumând tot ce îi vad ochii, văzându-se pe ea în toate, nerezistând tentaţiei de-a se îndrepta împotriva ei înseşi şi de- a se distruge.

-

Cine vede un frate ca un trup îl vede ca simbol al fricii. Şi va ataca, pentru că îşi vede propria frică exterioară sieşi, gata de atac şi urlând să se unească din nou cu el.

-

Iată ce văd ochii trupului în cel pe care Cerul îl îndrăgeşte, îngerii îl iubesc şi Dumnezeu l-a creat perfect. Aceasta e realitate a lui, și în viziunea lui Cristos, minunăţia lui e reflectată într-o formă atât de sfântă şi de frumoasă, încât abia te poţi abţine să nu îngenunchezi la picioarele lui. Il vei lua în schimb de mână, căci eşti ca el în viziunea care îl vede aşa. Atacul la adresa lui ţi-e duşman ţie, căci nu vei perceepe că în mâinile luI i e mântuirea ta. Cere-i doar asta, şi ţi-o va da. Nu îi cere să simbolizeze frica ta.

***

Astăzi exersăm într-o formă pe care am mai încercat-o. Acum eşti mai aproape de-a fi gata, iar astăzi te vei apropia şi mai mult de viziunea lui Cristos.

Conexiuni:

Ex.121 ( despre iertare)

http://www.emilena.ro/curs-de-miracole121122-exercitiile-iertarii/

Ex. 158-159 ( despre viziunea lui Hristos)

http://www.emilena.ro/e-158-159-sa-vezi-lumea-prin-ochii-lui-hristos/

-

Alege-ţi un frate ca simbol al celorlalţi şi cere-i mântuire. Vezi-l mai întâi cât poţi de clar, în aceeaşi formă cu care eşti obişnuit. Vezi-i faţa, mâinile şi picioarele, îmbrăcămintea. Priveşte-i zâmbetul şi vezi gesturile familiare pe care le face atât de des. Gândeşte-te apoi la următorul lucru: ce vezi acum te împiedică să îl vezi pe cel care îţi poate ierta toate păcatele; ale cărui sacre mâini pot scoate cuiele care le străpung pe ale tale şi pot înlătura cununa de spini pe care ţi-ai pus-o pe creştetul însângerat. Cere-i asta, ca să te poată pune în libertate:

-

  • Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu. Vreau să te privesc cu ochii lui Cristos şi să îmi văd în tine nepăcătoşenia desăvârşită.

-

 Priveşte-l acum pe cel pe care l-ai văzut doar carne şi oase, şi recunoaşte că a venit la tine Cristos. Ideea de azi e modul tău sigur de-a scăpa de mânie şi de frică. Fii atent să îl foloseşti imediat, dacă eşti tentat să îţi ataci vreun frate şi să percepi în el simbolul fricii tale. Şi îl vei vedea transformat pe loc din duşman în mântuitor, din demon în Cristos.


Sursa:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.291-293.


Share Button

Curs de miracole: Cap.19(II)- Obstacole în calea păcii

poarta-destinului     

     Să începem aceste lecții prin a ne aminti că odată ce ai pornit pe drumul deschis de acest curs, se înțelege că “ai auzit chemarea lui Dumnezeu” și că ai fost de acord să-ți asumi rolul de profesor al lui Dumnezeu în lume. Ești deopotrivă elev și profesor, alături de toți cei care-și au locul în viața ta. Ca profesor avansat al lui Dumnezeu, ai misiunea să extinzi pacea lui Dumnezeu din tine în exterior, dar cum poți extinde ceva ce nu ai, și care sunt obstacolele pe care le ai de îndepărtat din calea păcii?

       În adâncul inimii tale, își are locul iubirea, bucuria și pacea dumnezeiască. Pe măsură ce se revarsă în exterior pentru a îmbrățișa tot ce există, se izbește de multe obstacole: unele pe care fără să vrei și fără să fii conștient, le impui chiar tu, iar altele impuse de cei din jurul tău, sau de lumea exterioară în ansamblul ei.

      În lumea aceasta trăim, învățăm și evoluăm pe baza relațiilor de scurtă sau de lungă durată. Relațiile speciale din viața noastră sunt mijloacele pe care acest curs le pune la dispoziție studenților pentru a învăța și a avansa pe drumul păcii. Când aceste relații vor deveni sfinte, pacea va putea nestingherită să se extindă în exterior.

      Drumul păcii și al mântuirii nu-i un drum ușor. Nu poți ieși singur din lumea eului. Ai nevoie de un Maestru, de un Învățător, de o Călăuză care te poate trece prin furcile iluziei și ale durerii. Pornește atunci la drum făcând loc în inima ta Celui ce este numit Spiritul Sfânt, Prezența Dumnezeiască în care te vei refugia și te vei odihni pe drum, și care te va îndruma până când drumul se va sfârși. Când vei învăța să-ți privești semenii cu o blândețe desăvârșită știind că nu ai alt scop decât ei, când vei învăța că dincolo de trupuri, adânc, în inimile lor strălucește ascuns lumina lui Dumnezeu, și când vei învăța să vezi această lumină, atunci pacea se va revărsa din tine să cuprindă tot ce există. Atunci funcția Spiritului Sfânt va fi îndeplinită, iar Dumnezeu va face El Însuși ultimul pas.

      ***

Obstacole în calea păcii.

      Aș vrea să reamintesc mai întâi că  adresarea directă, ce se face simțită pe tot parcursul Cursului, vine prin “Vocea lui Hristos”. “Vocea lui Hristos” a fost identificată de Helen Schucman ca fiind Sursa informațiilor pe care le-a așternut pe hârtie pentru a da naștere acestei cărți, la care se simte adăugată, în mod evident, experiența sa ca profesor de psihologie medicală. 

Primul obstacol:

Nehotărârea; Tu și lumea; Atracția vinovăției ( plăcerea de a judeca).

    Ești nehotărât și inconsecvent. Îți place încă să emiți judecăți la adresa oamenilor și situațiilor. Te atrage vinovăția.

      Îți dorești să avansezi pe calea spirituală dar nu dai drumul iluziilor lumii. Ai vrea și una și cealaltă. Nu se poate. Alegi ori adevărul, ori iluzia lumii. Îți asumi drumul către realitatea spirituală conștient fiind că vei întâmpina opoziție din partea lumii, sau te lași purtat de valul lumii și mergi în rând cu ea, acceptându-i sistemul de gândire și de valori.

        Motivul principal pentru care nu dai încă drumul iluziilor lumii este atracția ta pentru “a judeca”, pentru a te poziționa de o parte sau de alta a “baricadei” și pentru a-ți “cultiva” eul. Nu ții cont de faptul că nimic nu e întâmplător, că în tot ce se întâmplă e Voia lui Dumnezeu, că nu poți lua decizii care să slujească Adevărul apelând la eul tău incapabil să vadă situația în ansamblul ei. Nu ești încă hotărât să abandonezi mintea inferioară a eului, și să apelezi la Mintea Superioară, Mintea lui Dumnezeu. E încă greu să spui ” Facă-se Voia Ta”, în loc să spui ” Așa vreau eu să se întâmple”.

      Renunță deci la obiceiul de a judeca oameni sau situații, și apelează la Spiritul Sfânt din tine pentru a lua deciziile în conformitate cu binele suprem al tuturor celor implicați într-o situație, chiar dacă rezultatul nu convine uneori eului  tău. Începi să faci acest lucru mai întâi în  relațiile speciale din viața ta.

      În ceea ce privește lumea, ca obstacol în calea păcii, amintește-ți că lumea este ceea ce vrei tu să faci din ea. Aduni din jurul tău ceea ce ce dorești să vezi și ceea ce dorești să auzi. Dacă vrei să te hrănești cu durere și conflict, vei căuta durerea și te vei lăsa copleșit de ea. Dacă vrei bucurie, pace și fericire, vei aduna din jurul tău numai ceea ce îți aduce pace și vei dărui în același mod, cu bucurie, compasiune și înțelegere, fără să te identifici cu suferința lumii. Vei înțelege că toată durerea lumii este acolo pentru că cineva a ales-o, să învețe ceva din ea. Nu e nevoie să cobori în iad pentru a salva pe cineva , dar poate fi util să-i întinzi o mână plină cu speranță, prin exemplul tău personal, pentru ca acel cineva să se înalțe din mrejele disperării. Doctorul Hawkins explică acest lucru foarte clar și foarte frumos:

   Deși este evident că există multe elemente și forțe în lume care dăunează vieții și fericirii omenești, nu este necesar să le urâm sau să le demonizăm, ci să ținem seama de ele și să le evităm. Astfel, ce cândva a fost demonizat, acum este privit mai degrabă ca o vreme mai rea, ca o maree sau ca o forță a naturii: luată în calcul, dar nu detestată. Viața nu continuă prin ura împotriva fulgerului, ci prin evitarea locului unde există posibilitatea ca el să lovească. 

   Renunțarea la atitudinea critică are ca rezultat eliberarea de emoțiile negative ale urii, care sunt însoțite de paranoia, vinovăție (conștientă sau inconștientă) și teamă inconștientă de răzbunare. Umilința previne inflamarea eului prin care miezul narcisist al acestuia îi percepe pe alții ca fiind “răi”, iar pe sine ca fiind “bun”, și, prin urmare, superior.

   Umilința are ca rezultat renunțarea la autoinflamarea eului și la câștigul narcisist care rezultă din tendința de a judeca. Refuzul de a juca rolul de arbitru moral permite renunțarea la această funcție în favoarea lui Dumnezeu ( “Judecata e a Mea” spune Domnul) și are ca rezultat detașarea de nesfârșitele dezbateri lumești asupra poziționalităților morale, etice, legale, politice, religioase, etnice, juridice și sociale. În timp ce eului i-ar plăcea să considere că orice opinie e o sărbătoare glorioasă a dreptului la liberă exprimare, umilința recunoaște că umanitatea a reușit să supraviețuiască foarte multă vreme fără opiniile și sfaturile personale ale unora.

   În acest caz să însemne oare acceptarea că viața personală a fiecăruia nu contează, că este lipsită de valoare și semnificație? Dimpotrivă, prin umilință, aceasta își pierde falsa valoare și își acceptă adevărata putere și funcție, dezvoltând astfel energia și forța spirituală și influențând lumea, mai ales prin conștiința colectivă a umanității. Puterea și integritatea spirituală a fiecărui individ în parte face ca marea să se ridice, cu toate vapoarele de pe ea. Îndemnurile moralizatoare provoacă reacții contrare, în timp ce integritatea smereniei radiază o putere căreia nimic nu-i rezistă.

      Tu ești casa păcii, ești centrul din care pacea radiază în afară. Dacă tu însuți nu ești în pace, cum ai putea împărtăși ceva ce nu ai? Ai tendința uneori să alungi pacea din casa ei, și cum crezi că faci asta altfel decât păstrând “mica barieră de nisip” care a mai rămas între tine și fratele tău în cadrul relațiilor tale? După ce ai spulberat mai întâi această mică barieră, pacea va radia nestingherită în lume, căci lumea va fi înțeleasă și acceptată altfel, și nu va mai avea putere să se opună păcii din tine și nici s-o distrugă. Vei fi atunci capabil să rămâi în pace în mijlocul furtunilor lumii, iar pacea aceasta a ta va aduce pace lumii din jurul tău.

Acest mic reziduu de atac pe care continui să îl păstrezi împotriva fratelui tău este primul obstacol pe care îl întâlnește în cale pacea din tine. Acest minuscul zid de ură continuă să se opună Voii lui Dumnezeu. Ce vrei să mai oprești încă în spatele micii tale bariere și să separi de fratele tău pare mai mare decât universul, căci vrea să stăvilească universul cu tot cu Creatorul lui.

-

Nu poți fi oprit de la mântuire. E scopul tău, nu poți alege altceva. Nu ai scop separat de fratele tău… Zidul minuscul va cădea atât de încet sub aripile păcii. Căci pacea își va trimite mesagerii de la tine la lumea întreagă și barierele vor cădea la venirea lor cu aceeași ușurință cu care se vor escalada cele ridicate de tine. Depășirea lumii nu e mai dificilă decât escaladarea zidului tău minuscul. Căci fiecare miracol e cuprins în miracolul relației tale sfinte, fără această barieră.

 

       Mai oscilezi încă între a merge susținut pe calea păcii alături de Dumnezeul pe Care l-ai acceptat în tine, sau a te întoarce la dorințele iluzorii ale lumii.

Mica dorință dementă de-a scăpa de Cel pe care L-ai poftit să intre și de-a-L da afară trebuie să provoace conflict. Înainte ca Spiritul Sfânt să intre ca să stea cu tine, ea a părut să aibă un scop colosal: consacrarea ta fixă și neschimbătoare păcatului și rezultatelor lui. În timp ce privești lumea, această mică dorință dezrădăcinată, plutind la întâmplare poate să coboare și să se așeze, un pic, asupra oricărui lucru, căci nu are niciun scop acum. Nu are țintă și hoinărește la întâmplare, neprovocând decât minuscule întreruperi în atracția iubirii.

-

Această scamă de dorință – o iluzie infimă, un reziduu microscopic din credința în păcat – e tot ce mai rămâne din ce-a părut să fie lumea odinioară. Nu mai e o barieră implacabilă în calea păcii.

-

Cât de tare poate fi o mică scamă în fața strașnicelor aripi ale adevărului? Poate să stopeze zborul unui vultur sau să oprească înaintarea verii? Poate să împiedice efectele soarelui asupra unei grădini acoperite de zăpadă? Vezi ce ușor e ridicat acest pufușor și ce departe poate fi dus, să nu se mai întoarcă niciodată, și desparte-te de el cu bucurie, nu regret. Căci nu e nimic de capul lui și nu a însemnat nimic când ai avut mai multă credință în protecția lui. Nu vrei să saluți mai degrabă soarele verii decât să îți fixezi privirea asupra unui fulg trecător și să tremuri la amintirea frigului iernii?

 

      Hrănirea sentimentelor de vinovăție, fie că te crezi tu vinovat, fie că proiectezi vinovăția asupra altora, înseamnă de fapt fuga de iubire. Iubirea privește dincolo de vinovăție, căci știe fiecare ființă, și o știe cum e în Sinele ei: așa cum a creat-o Dumnezeu. Iubirea vede numai adevărul și nu se împotmolește în lumea iluziilor și judecărilor deșarte, căci proiectarea vinovăției vine din judecare și atac, și din frica de a pierde ceva din supremația propriului eu.

         Iubirea e atrasă numai de iubire. Mesagerii iubirii sunt trimiși cu blândețe și revin cu mesajele iubirii și ale blândeții. Mesagerilor fricii li se poruncește aspru să caute vinovăție și să păstreze toate fărâmele de rău și de păcat pe care le pot găsi.

      Așa cum s-a mai spus deja, relațiile din lumea aceasta rezultă din modul în care e văzută lumea, iar modul în care e văzută lumea depinde de acele lucruri spre care îți apleci urechea să le auzi, și ochii să le vezi. Ei sunt mesagerii pe care eul tău îi trimite să îți aducă vorbă despre lume. Un eu flămând de “spectacol” și durere și suferință, și răzbunare, îți va aduce ce i-ai cerut, și îți va ține mintea prizonieră în închisoarea fricii și a judecării. Sinele tău va suferi însă, pentru că el este veșnic orientat spre iubirea și pacea lui Dumnezeu.

Mesagerii fricii sunt antrenați prin groază și cu un aer vinovat ei pornesc pe furiș într-o avidă căutare a vinovăției. Nicio fărâmă de vinovăție nu scapă ochilor lor înfometați. Și, în cumplita căutare a păcatului pe care o întreprind, se aruncă asupra oricărei făpturi pe care o văd și o aduc urlând stăpânului lor să o devoreze.

-

Nu trimite în lume acești mesageri cumpliți, să se înfrupte din ea și să caute realitatea. Căci îți vor aduce vorbă despre oase, carne și piele. Au fost învățați să caute ce e stricăcios și să revină cu burțile pline de lucruri descompuse și putrezite. Pentru ei, aceste lucruri sunt frumoase, pentru că par să le potolească cumplitele dureri de foame.

-

Spiritul Sfânt ți-a dat mesagerii iubirii să îi trimiți în locul celor pe care i-ai antrenat prin frică. Dacă îi trimiți pe ei, vor vedea doar ce e frumos și nevinovat, blând și bun. Vor fi la fel de atenți să nu le scape din vedere niciun act de caritate, niciun gest de iertare, niciun suflu de iubire, oricât de mici. Și se vor întoarce cu toate lucrurile fericite pe care le-au găsit, să le împărtășească drăgăstos cu tine. Nu te teme de ei. Îți oferă mântuire. Mesajele lor sunt de siguranță, căci – în ochii lor – lumea e bună.

-

Lumea va fi trasformată sub ochii tăi, curățată de toată vinovăția și presărată fin cu frumusețe. Lumea nu conține nicio frică pe care să nu o fi pus tu asupra ei. Spiritul Sfânt ți-a dat mesagerii Lui să îi trimiți fratelui tău și să revină la tine cu ce vede iubirea.

-

Și iubirea vrea să îți pună dinainte un ospăț, pe o masă acoperită cu o pânză imaculată, întinsă într-o grădină liniștită în care nu se aud decât cântece și duioase șoapte voioase. E un ospăț în care ți se cinstește relația cea sfântă și la care sunt bine-veniți toți ca oaspeți de onoare. Tot acolo vă voi însoți și eu, așa cum am făgăduit demult și cum vă mai făgăduiesc. Căci sunt bine-venit în noua ta relație iar unde sunt bine-venit acolo și sunt.

    Hristos este  prezent în fiecare dintre noi în virtutea simplului fapt că aparținem aceleiași Surse de care nu ne putem separa, și că facem parte pentru eternitate din Unitatea Creației. Suntem în Dumnezeu așa cum Dumnezeu este în fiecare dintre noi. ” Poți să îți întinzi mâna și să atingi Cerul“, căci “Cerul nu e nici loc, nici stare, este doar conștiența Unității desăvârșite“. Din această perspectivă e firesc să acceptăm crucificarea lui Hristos ca fiind propria noastră crucificare. Ne ține separați numai credința nejustificată a eului în separare – un eu care în absența experienței personale a Unității nemuritoare a Creației își bazează iluziile numai pe percepțiile oferite de un corp muritor, și pe refuzul persistent de a ajunge la adevăr prin deschiderea minții către cunoaștere.

      Fragmentul de mai jos aduce un plus de lămurire despre  mesajul crucificării, și face în același timp trecerea spre următorul obstacol în calea păcii: credința că trupul este valoros pentru ce oferă.

      Sunt bine-venit în starea de graţie, ceea ce înseamnă că m-ai iertat în sfârşit. Căci devenisem simbolul păcatului tău, aşa că a trebuit să mor în locul tău. Pentru eu, păcatul înseamnă moarte, aşa că ispăşirea se realizează prin ucidere. Mântuirea e considerată o modalitate prin care Fiul lui Dumnezeu a fost ucis în locul tău. Şi totuşi, chiar crezi că mi-aş oferi trupul tocmai ţie, preaiubitului meu, când îi cunosc micimea? ( micimea trupului). Sau crezi că te-aş învăţa că trupurile nu ne pot ţine despărţiţi? Al meu nu a fost mai valoros decât al tău, nici mai bun ca mijloc de comunicare a mântuirii, dar nu şi Sursa ei. Nimeni nu poate muri pentru altul, iar moartea nu ispăşeşte niciun păcat. Dar poţi trăi să arăţi că nu are realitate. Trupul pare să fie simbolul păcatului cât crezi că îţi poate obţine ceea ce vrei. Cât crezi că îţi poate da plăcere, vei crede că îţi poate aduce şi durere. Să crezi că poţi fi satisfăcut şi fericit cu atâta de puţin înseamnă să îţi faci rău; iar a limita fericirea pe care vrei să o ai înseamnă a recurge la durere să îţi umple rezerva precară şi să îţi desăvârşească viaţa. Iată desăvârşirea, după cum o vede eul. Căci vinovăţia se strecoară acolo unde fericirea a fost înlăturată, şi o înlocuieşte. Împărtăşania, sau comuniunea, e un alt tip de desăvârşire, care trece dincolo de vinovăţie, pentru că trece dincolo de trup.

Al doilea obstacol:

Credința că trupul este valoros prin ce oferă;Atracția durerii

 

La nivel operațional, corpul poate fi considerat ca o “sondă spațială” temporară, destinată explorării dimensiunii lineare, dar care deservește în același timp și evoluția spirituală. Atașarea de corp se bazează pe iluzia identificării cu acesta ca “sine”, ca sursă și locus al vieții. Din perspectiva unor stări mai înalte ale conștiinței, trupul poate fi perceput ca o neplăcere, o limitare și o distragere. De aceea și el trebuie să fie abandonat. În cele din urmă, identificarea cu trupul dispare, iar în acel moment, spontan, corpul devine mai degrabă un terț decât “eu”.( Dr. Davin R. Hawkins)

Simți că ai face un “sacrificiu” prea mare, că ți s-ar cere prea mult. E oare un sacrificiu sau o eliberare? Oare ce ți-a dat trupul să îți justifice credința bizară că mântuirea s-ar afla în el? Chiar nu vezi că asta e credința în moarte? 

-

Mesagerii Spiritului Sfânt sunt trimiși departe, dincolo de trup, chemând mintea să se unească într-o sfântă comuniune și să își găsească pacea. Acesta e mesajul pe care l-au primit de la mine pentru tine. Numai mesagerii fricii văd trupul, căci ei caută ceea ce poate suferi. E oare un sacrificiu să fii scos din ce poate suferi, din trup? Spiritul Sfânt nu îți cere să sacrifici speranța plăcerii trupești; trupul nu oferă o asemenea speranță. Dar nici nu îți poate aduce frica durerii. Durerea e singurul “sacrificiu” pe care ți-l cere Spiritul Sfânt și pe aceasta vrea să o înlăture.

-

Vrei comuniune, nu ospățul fricii. Vrei mântuire, nu durerea vinovăției. Și vrei ca Tatăl tău, și nu un cocoloș de humă, să fie casa ta.

 

      În ceea ce privește atracția durerii, să pornim acum de la următoarele afirmații considerate ca fiind adevărate:

  • Pacea este atributul eternității și simbolul nemuririi.”
  • “Eternul este veșnic bun, de o răbdare infinită și extrem de iubitor.”

      Nu există om pe pământ care să nu-și dorească nemurirea. Mulți se gândesc la nemurirea trupului, pentru că se identifică cu el, și puțini se gândesc la nemurirea Sinelui, căci oamenii, atâta vreme cât sunt doar fiii omului și nu s-au regăsit ca Fii ai lui Dumnezeu, sunt atașați de propriul eu și de trupul lor muritor ce cred că înseamnă însăși viața lor.

      Acum să ne lămurim: Cum poți deveni nemuritor atâta timp cât ești legat de un trup muritor? Cum poți avea pace – un atribut al nemuririi – atâta vreme cât te identifici cu trupul tău muritor? Cum te poți uni cu Dumnezeu Etern – atâta vreme cât nu-l accepți și nu te regăsești ca Fiu al lui Dumnezeu, și nu doar ca fiu al omului? Trebuie să faci loc în tine acelui “ceva” nemuritor care dincolo de trup să se poată uni cu eternitatea, căci Dumnezeu nu se poate uni cu un trup. Acel “ceva” este bunătatea, iubirea, răbdarea, iubirea și pacea lui Dumnezeu. Așa că nu mai ezita: dă iluziile lumii, pe pacea lui Dumnezeu, dacă îți dorești cu adevărat nemurirea.

Credința în etern se justifică întotdeauna pentru că eternul este veșnic bun, de o răbdare infinită și extrem de iubitor. Te va accepta total și îți va dărui pace. Dar te poate uni  numai cu ce are deja pace în tine, nemuritor ca el. Trupul nu îți poate aduce nici pace, nici agitație; nici bucurie, nici durere. E un mijloc, nu un scop. Trupul va părea să fie orice e un mijloc de-a atinge țelul pe care i-l atribui. Numai mintea poate fixa un scop și numai ea poată să vadă mijlocul de-al atinge. Pacea și vinovăția sunt amândouă condiții ale minții. Gândește-te însă care e compatibilă cu tine. Iată-ți alegerea, și e liberă.

-

Trupul e marele trădător aparent al credinței. E imposibil să cauți plăcere prin trup și să nu găsești durere. E rezultatul inevitabil al faptului că te-ai echivalat cu trupul, fapt ce invită la durere. (…) Trupul devine slujitorul durerii, căutând-o asculător și supunându-se ideii că durerea e plăcere.  Asta e ideea ce stă la baza grelei investiții pe care o face eul în trup. Și asta e relația dementă pe care o ține ascunsă, deși din asta se hrănește. Pe tine te învață că plăcerea trupului e fericire.  Dar în sinea lui Șoptește: ” E moarte”.

-

 De ce trebuie trupul să fie ceva pentru tine? Sigur, nu e făcut din ceva preţios. Şi, tot la fel de sigur, nu are simţire. Îţi transmite senzaţiile pe care le vrei. Ca orice mijloc de comunicare, trupul primeşte şi trimite mesajele ce i se dau. El nu simte nimic pentru ele. Toată simţirea cu care sunt investite e dată de expeditor şi de destinatar. Atât eul, cât şi Spiritul Sfânt recunosc asta şi recunosc, deopotrivă, că aici expeditorul şi destinatarul sunt unul şi acelaşi. Spiritul Sfânt ţi-o spune cu bucurie. Eul ţi-o ascunde, căci vrea să te ţină inconştient de asta. Cine ar mai trimite mesaje de ură şi atac dacă ar înţelege că şi le trimite lui însuşi? Cine s-ar mai acuza, s-ar mai învinui şi s-ar mai condamna?

-

Mesajele eului se trimit întotdeauna în afara ta, în speranţa că altcineva decât tine va avea de suferit de pe urma mesajului tău de atac şi vinovăţie. Şi, chiar dacă suferi şi tu, altcineva va suferi mai tare. Marele amăgitor recunoaşte că nu e aşa, dar – ca „duşman” al păcii – te îndeamnă să trimiţi toate mesajele de ură pe care le ai şi să te eliberezi. Şi, ca să te convingă că se poate, îi cere trupului să caute durere într-un atac asupra altuia, numind-o plăcere şi oferindu-ţi-o ca eliberare de atac.

-

 Nu îi asculta nebunia şi nu crede că imposibilul e adevărat. Nu uita că eul a consacrat trupul obiectivului păcatului şi că îşi pune în el toată încrederea că poate fi realizat. Triştii lui discipoli elogiază trupul încontinuu, celebrând solemn domnia eului. Niciunul dintre ei nu poate să nu creadă că, cedând atracţiei vinovăţiei, va reuşi să scape de durere. Niciunul dintre ei nu poate să nu se considere una cu trupul, ceva fără de care ar muri; şi totuşi, ceva în care propria lui moarte e tot atât de inevitabilă.

-

Discipolilor eului nu le e dat să îşi dea seama că s-au consacrat morţii. Libertatea le este oferită, dar nu au acceptat-o, iar ce e oferit trebuie să fie şi primit, pentru a fi un lucru dat cu adevărat. Căci şi Spiritul Sfânt e tot un mijloc de comunicare, primind mesaje de la Tată şi oferindu-le Fiului. Ca eul, Spiritul Sfânt e şi expeditor, şi destinatar. Căci ce se trimite prin El revine la El, căutându-se pe parcurs şi găsind ce caută. Aşa găseşte eul moartea pe care el o caută, înapoindu-ţi-o.

 

 Al treilea obstacol:

Atracția morții; Trupul nestricăcios.

 

Ce e viața? O idee.

Ce e moartea? O idee.

Dar o idee nu-și părăsește niciodată sursa. 

*

” Moartea e rezultatul gândului pe care îl numim EU, cu aceeași certitudine cu care viața e rezultatul Gândului lui Dumnezeu. “

*

      Te identifici cu trupul tău și cu EUL tău separat de Dumnezeu și de toți frații tăi? Crezi că tu, un val răzleț, poți rămâne veșnic apă sub razele fierbiți ale soarelui, separat de oceanul din care te-ai format? Ai ales moartea.

     Ai înțeles că nu ești trup? Te identifici cu Dumnezeu și toată Creația Sa? Ai înțeles că nu poți fi val în afara oceanului? Ai ales viața.

 

Nimeni nu poate muri dacă nu alege să moară. Ce pare a fi frica de moarte e de fapt atracţia ei. Făcută de eu, ea îşi aruncă umbra întunecată asupra tuturor făpturilor, pentru că eul e „duşmanul” vieţii.

-

Şi totuşi, o umbră nu poate ucide. Ce e o umbră pentru vii? Ei trec de ea şi ea dispare. Dar cum rămâne cu cei a căror consacrare e să nu trăiască; corul de bocitoare al eului, „păcătoşii” în straie negre ce se îndepărtează tot mai mult de viaţă, târându-se din greu, trăgându-şi lanţurile după ei, într-un marş greoi în cinstea cumplitului lor stăpân, domnul morţii? Atinge-l pe oricare dintre ei cu mâinile blânde ale iertării şi vezi cum îi cad lanţurile, odată cu ale tale. Uită-te cum îşi aruncă straiele negre pe care le-a purtat la propria-i înmormântare şi auzi-l cum râde de moarte. De sentinţa pe care i-o dă păcatul poate să scape prin iertarea ta. Asta nu e aroganţă. Ci Voia lui Dumnezeu. Când ai acceptat scopul Spiritului Sfânt în locul scopului eului, ai renunţat la moarte, schimbând-o cu viaţa.

-

 Un lucru e sigur: Dumnezeu, Care nu a creat nici păcatul, nici moartea, nu te vrea legat de ele. Figurile înfăşurate în linţoliu din cortegiul funerar nu defilează în cinstea Creatorului lor, a Cărui Voie e ca ele să trăiască. Ele nu Îi urmează Voia, ci i se opun.

-

Şi ce e trupul înveşmântat în negru pe care vor să îl îngroape? Un trup pe care l-au consacrat morţii, un simbol al stricăciunii, un sacrificiu adus păcatului, oferit păcatului să se înfrupte din el ca să rămână viu; un lucru condamnat, osândit de propriul lui zămislitor ( eul) şi jelit de fiecare bocitor ce se consideră una cu el. Aroganţa păcatului, mândria vinovăţiei, mormântul separării, toate fac parte din nerecunoscuta ta consacrare morţii. Sclipiciul de vinovăţie cu care ai acoperit trupul îl va ucide. Căci eul ucide ce iubeşte, din cauză că i s-a supus. Dar, ce nu i se supune, eul nu poate să ucidă.

-

 Trupul nu moare, după cum nu poate nici să simtă. El nu face nimic. Trupul în sine nu e nici stricăcios, nici nestricăcios. E chiar nimic. E rezultatul unei mici idei smintite ce poate fi corectată: ideea de stricăciune. 

-

Ţie, care te-ai consacrat nestricăciunii, ţi s-a dat – prin acceptarea ta – puterea de-a elibera de stricăciune. Cum ţi s-ar putea preda mai bine primul şi cel mai important principiu dintr-un curs de miracole decât arătându-ţi că miracolul care pare cel mai greu poate fi realizat primul? Trupul poate doar să servească scopului tău. Aşa cum îl priveşti, aşa va părea să fie. Moartea, dacă ar fi adevărată, ar fi sistarea finală şi completă a comunicării, un lucru care e obiectivul eului. Retragerea în moarte însă nu pune capăt conflictului. Capăt îi pune numai Răspunsul lui Dumnezeu. 

-

Frica de moarte va trece pe măsură ce ademenirea ei va ceda în faţa adevăratei atracţii a iubirii. Sfârşitul păcatului, care se cuibăreşte liniştit în siguranţa relaţiei tale, protejat de unirea ta cu fratele tău, şi gata să crească şi să devină o forţă colosală pentru Dumnezeu, e foarte aproape. Faza incipientă a mântuirii e păzită cu atenţie de iubire, ferită de fiece gând ce vrea să o atace şi pregătită în linişte să împlinească sarcina colosală pentru care ţi s-a dat. Scopul tău nou-născut e hrănit de îngeri, îngrijit de Spiritul Sfânt şi ocrotit de Dumnezeu Însuşi. 

-

Ce pericol îi poate asalta pe inocenţi? Ce poate să îi atace pe nevinovaţi? Ce frică se poate strecura să tulbure pacea nepăcătoşeniei? Ce ţi s-a dat, chiar de e încă în faşă, comunică pe deplin cu Dumnezeu şi cu tine. În mâinile lui micuţe, ţine în deplină siguranţă – şi îţi întinde – fiece miracol pe care îl vei înfăptui. Miracolul vieţii nu are vârstă, fiind născut în timp, dar hrănit în veşnicie. Priveşte acest prunc, căruia i-ai dat un loc de odihnă prin faptul că ţi-ai iertat fratele, şi vezi în el Voia lui Dumnezeu. Aici renaşte pruncul din Betleem. Şi cine îl adăposteşte îl va urma, nu pe cruce, ci întru înviere şi viaţă.

-

Când ţi se pare ceva o sursă de frică, când eşti îngrozit de situaţii ce îţi fac trupul să tremure şi să fie cuprins de sudoarea rece a fricii, ţine minte că motivul e întotdeauna unul singur: eul l-a perceput ca simbol al fricii, un semn al păcatului şi al morţii.

-

 

Confruntat cu o asemenea situație îngrozitoare, cu acest simbol îngrozitor al fricii căruia nu-i găsești înțelesul,  nu  judeca. Adu-ţi aminte de Prezenţa sfântă a Celui Care ţi s-a dat să fie Sursa judecăţii. Dă-I Lui să îl judece pentru tine şi spune:

*

  • Ia-l de la mine şi priveşte-l, judecându-l pentru mine.
  • Să nu îl văd ca semn al păcatului şi al morţii, şi nici să nu îl folosesc pentru distrugere.
  • Învaţă-mă cum să nu fac din el un obstacol în calea păcii, ci să Te las să îl foloseşti pentru mine, pentru a înlesni venirea ei.

*

Al patrulea obstacol:

Frica de Dumnezeu. Ridicarea vălului.

      Închipuie-ți că moartea nu există. Închipuie-ți că frica de moarte a dispărut cu totul. Ce mai rămâne atunci,  când toată viața ai trăit, în secret, cu gândul la moarte, fără să spui nimănui și fără să recunoști tu însuți acest mic secret al tău care este, de fapt, marea barieră în drumul vieții? Ce s-ar întâmpla dacă această barieră – păzită cu strășnicie de eu din tată în fiu – s-ar ridica în sfârșit?  Ai fost învățat că nu poți trece de bariera morții. Ai fost învățat să jelești și să suferi după pierderea unor trupuri, gândind pe ascuns că va veni vremea ca însăși  trupul tău să fie dat morții. Asta ai fost învățat, asta ai văzut cu ochii, asta crezi. Și ți-e teamă să treci dincolo de bariera iluzorie a trupului. Dacă frica de moarte ar fi dată ea însăși morții, iată ce s-ar întâmpla:

Pur şi simplu, ţi-ai aduce aminte de Tatăl tău. Ţi-ai aduce aminte de Creatorul vieţii, Sursa a tot ce trăieşte, Tatăl universului şi al universului de universuri, şi a tot ce se află chiar dincolo de ele. Iar, când îţi mijeşte în minte această amintire, pacea mai trebuie să escaladeze un ultim obstacol, după care mântuirea e completă, şi Fiul lui Dumnezeu e redat complet sănătăţii mintale. Căci aici chiar se sfârşeşte lumea ta.

-

Al patrulea obstacol de escaladat atârnă ca un văl greu peste faţa lui Cristos. Acest văl întunecat – ce pare să facă, din faţa lui Cristos, ceva aidoma feţei unui lepros şi, din Razele aprinse ale Iubirii Tatălui Său ce Îi luminează faţa de slavă, ceva asemănător unor şuvoaie de sânge – păleşte în lumina învăpăiată din spatele lui, când dispare frica morţii.

-

Iată vălul cel mai întunecat, susţinut de credinţa în moarte şi protejat de atracţia ei. Consacrarea ta morţii şi suveranităţii ei nu e decât un jurământ solemn, făgăduinţa făcută eului în secret să nu ridici acest văl niciodată, să nu te apropii de el, nici măcar să nu bănuieşti că există. Iată făgăduinţa pe care ai făcut-o să nu laşi niciodată unirea să te scoată din separare; marea amnezie în care amintirea lui Dumnezeu pare complet uitată; scindarea Sinelui tău de tine; – frica de Dumnezeu, ultimul pas în disocierea ta.

-

Dacă frica de moarte ar dispărea, de ce-ai putea să te mai temi decât de viaţă? Atracţia morţii e cea care face viaţa să pară urâtă, crudă şi tiranică. Nu te temi de moarte mai mult decât te temi de eu. Aceştia sunt prietenii pe care ţi i-ai ales. Căci, în alianţa ta secretă cu aceştia, ai fost de acord să nu laşi să se ridice niciodată frica de Dumnezeu, ca să poţi vedea faţa lui Cristos şi să te uneşti cu El în Tatăl Său.

-

Fiece obstacol peste care trebuie să se reverse pacea se escaladează în acelaşi fel: teama care l-a făcut să apară cedează în faţa iubirii. Exaltarea trupului e abandonată în favoarea spiritului, pe care îl iubeşti cum nu ţi-ai putea iubi trupul niciodată. Iar ademenirea morţii se pierde pentru totdeauna când se stârneşte atracţia iubirii şi te cheamă.

-

Iar acum stai îngrozit în faţa acelui ceva pe care ai jurat să nu îl priveşti niciodată. Îţi ţii ochii plecaţi, amintindu-ţi făgăduinţa făcută „prietenilor” tăi. „Frumuseţea” păcatului, ademenirea delicată a vinovăţiei, „sfântul” chip de ceară al morţii şi frica de răzbunarea eului, pe care te-ai jurat cu sânge să nu îl părăseşti, se ridică toate şi te imploră să nu îţi ridici ochii. Căci realizezi că, dacă te-ai uita şi ai lăsa să se ridice vălul, ele ar dispărea pentru totdeauna. Toţi „prietenii” tăi, toţi „protectorii” tăi şi „casa” ta vor dispărea. Şi nu îţi vei aminti nimic din ce îţi aminteşti acuma.

-

Îţi pare că lumea te va abandona cu desăvârşire dacă ţi-ai ridica ochii. Dar nu se va întâmpla altceva decât că vei lăsa lumea pentru totdeauna. Aşa se restabileşte voia ta. Priveşte-o cu ochii deschişi, şi nu vei mai crede niciodată că eşti la mila unor lucruri ce te depăşesc, a unor forţe pe care nu le poţi controla şi a unor gânduri care îţi vin în ciuda voii tale. Căci ce te atrage din spatele vălului e şi în străfundul tău, formând un tot unitar, neseparat şi complet.

 

   În ce privește frica de Dumnezeu, trebuie să știi că îți trebuie ceva pregătire să alungi groaza și să o privești în față. Trebuie ca mintea ta să fie complet vindecată ca să poți privi nebunia fraților tăi, gesturile, judecățile, atacurile, boala, cu milă și compasiune, tandrețe, iubire, și credință deplină, însă fără frică. Pentru că stârnesc situații îngrozitoare care-ți provoacă teamă, te împiedică undeva în adâncul tău să-i ierți pe deplin, “și nimeni nu ajunge la iubire cu frica alături”. Amintește-ți ce ai învățat mai devreme: ori de câte ori o situație îngrozitoare îți iese în față, ca simbol al fricii, nu judeca. Lasă-ți Călăuza să judece pentru că tu nu ai privirea de ansamblu. Pentru că-ți mai provoacă o urmă de frică, te temi încă de lume și de frații tăi, iar dacă te temi de ei, te temi încă și de Dumnezeu, căci Dumnezeu este în tot și în toate, indiferent sub ce formă apar, și cât de inconștienți mai sunt încă.

      Prin Spiritul Sfânt îl ai pe Hristos alături. El e prietenul tău, dar nu uita că este în același timp Prietenul oricărei făpturi, oricât de păcătoasă ar părea în ochii tăi, oricât de străin și potrivnic ți-ar părea. Îl aveți pe Hristos prieten comun. Ori de câte ori te “retragi” din fața străinului, ocolindu-l, condamnându-l, judecându-l, atacându-l chiar și în cel mai discret mod, te retragi din fața lui Hristos, și nu uita, că ori de câte ori ataci, nici măcar nu-ți dai sema pe Cine ataci.
 

Aproapele acesta mai pare încă un străin. Nu îl cunoşti, şi interpretarea pe care i-o dai te înspăimântă. Şi, ca să ţii nevătămat ce pari a fi tu, îl tot ataci. În mâinile lui însă e mântuirea ta. Îi vezi nebunia, pe care o urăşti pentru că o împărtăşeşti. Şi toată mila şi iertarea care ar vindeca-o cedează în faţa fricii. Frate, ai nevoie de iertarea acordată fratelui tău, căci veţi împărtăşi împreună nebunia sau Cerul. Şi vă veţi ridica ochii, cu credinţă, împreună sau deloc.

-

Nimeni nu poate privi fără groază frica de Dumnezeu, dacă nu a acceptat Ispăşirea şi  fără să îşi poarte în inimă iertarea deplină a fratelui său. Stai aici puţin şi nu tremura. Vei fi gata. Să ne unim într-o clipă sfântă, aici, în acest loc în care te-a condus scopul mântuirii; să ne unim în credinţa că Cel Ce ne-a adus aicea împreună îţi va oferi inocenţa de care ai nevoie, şi că o vei accepta pentru iubirea mea şi a Lui.

-

Nu e posibil să priveşti frica de Dumnezeu  prea devreme. Acesta e locul la care trebuie să ajungă fiecare când e gata. Odată ce şi-a găsit fratele, este gata. Dar nu e suficient doar să ajungi la locul acesta. O călătorie fără scop rămâne fără înţeles şi pare să nu aibă sens nici când s-a încheiat. Cum poţi să ştii că s-a încheiat dacă nu îţi dai seama că şi-a atins scopul? Aici, cu sfârşitul călătoriei în faţă, îi vezi scopul. Şi, tot aici, alegi dacă să îl priveşti sau să o iei mai departe, doar ca să revii şi să alegi din nou.

***

Aici e locul sfânt al învierii, la care revenim; la care ne vom întoarce până se înfăptuieşte şi se primeşte izbăvirea. Gândeşte-te cine e fratele tău înainte de a-l condamna. Alătură-i-te bucuros şi înlătură toate urmele de vinovăţie din mintea lui tulburată şi torturată. Ajută-l să ridice povara grea a păcatului pe care i-ai pus-o în spinare şi pe care a acceptat-o ca a lui, şi dă-i-o jos cu uşurinţă, râzând cu voioşie. Nu i-o apăsa pe frunte ca pe nişte spini, nici nu îl ţintui de ea, neizbăvit şi deznădăjduit.

-

Se apropie Paştele, timpul învierii. Să ne acordăm izbăvire unul altuia şi să o împărtăşim, ca să ne ridicăm uniţi în înviere, nu separaţi în moarte. Priveşte darul libertăţii pe care I l-am dat Spiritului Sfânt pentru tine. El ne conduce pe amândoi, pe tine şi pe mine laolaltă, ca să ne întâlnim aici, în acest loc sfânt, şi să luăm aceeaşi decizie.

-

Eliberează-ţi fratele aici, cum te-am eliberat şi eu. Dă-i acelaşi dar şi nu îl privi cu niciun fel de condamnare. Vezi-l la fel de nevinovat cum te văd şi eu, şi trece-i cu vederea păcatele pe care crede că şi le vede. Oferă-i libertate şi eliberare deplină de păcat, aici, în grădina agoniei şi morţii aparente.

-

Vom dispărea împreună în Prezenţa din spatele vălului, nu să ne pierdem, ci ca să fim găsiţi; nu ca să fim văzuţi, ci cunoscuţi. Iată scopul călătoriei, fără de care călătoria e lipsită de înţeles. Iată pacea lui Dumnezeu, pe care El ţi-a dat-o veşnic. Iată odihna şi tihna pe care le cauţi, motivul călătoriei de la bun început.

-

Răstigniţii dau durere, pentru că sunt cuprinşi de durere. Dar izbăviţii dau bucurie, pentru că au fost vindecaţi de durere. Fiecare dă după cum primeşte, dar trebuie să aleagă ce va primi. Şi va recunoaşte ce a ales după cum dă şi după cum i se dă.

-

Ai ajuns până aici pentru că ai ales călătoria. Nimeni nu se apucă de un lucru pe care îl consideră lipsit de înţeles. Lucrul în care ţi-ai pus credinţa continuă să fie credincios şi te păzeşte cu o credinţă atât de blândă, dar atât de tare, încât te va ridica dincolo de văl şi îl va pune pe Fiul lui Dumnezeu la loc sigur, în protecţia neîndoielnică a Tatălui său. Iată singurul scop ce dă acestei lumi – şi lungii călătorii prin această lume – tot înţelesul pe care îl conţin. Dincolo de acesta, ele nu au niciun înţeles. Tu şi fratele tău staţi împreună, tot neconvinşi că au un scop. Dar vă e dat să vedeţi acest scop în sfântul vostru Prieten şi să îl recunoaşteţi ca propriul vostru scop.

-∞-


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)

***

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:


Share Button

C.M. Ex. 160: Sunt acasă. Frica e străinul aici.

frica 1

Fotografie de Caraș Ionuț

***

       Exercițiul de astăzi din “Curs de miracole” este un bun pretext pentru a pune în valoare informațiile despre frică, pe care doctorul David R. Hawkins ni le pune la dispoziție prin cartea sa “Transcenderea nivelurilor de conștiință – scara  spre iluminare”.

       David R. Hawkins a fost în viața sa fizică un învățător spiritual de excepție, un iluminat, cu o experiență de peste 50 de ani în practica psihiatrică. Harta nivelurilor calibrate ale conștiinței pe care a prezentat-o în 1995, poziționează frica la nivelul calibrat 100. Pentru a înțelege exact influența nefastă pe care o are asupra noastră, este util să știm că nivelurile de conștiință sunt împărțite în patru grupe:

1: Niveluri calibrate sub valoarea 200 : Eul;

2: Niveluri calibrate între 200-499: Mintea lineară;

3: Niveluri calibrate între 500-599 : Realitatea spirituală;

4: Niveluri calibrate între 600-1000: Stările iluminate;

     Conform măsurătorilor, “Curs de miracole” calibrează până la nivelul 600, căci “ultimul pas îl face Însuși Dumnezeu” – așa spune Cursul, și așa își încheie și Dr. Hawkins lucrarea .

    Este interesant de știut că la momentul publicării cărții (2006), autorul estima că 80% din populația lumii are nivelul calibrat al conștiinței sub 200, în condițiile în care obiectivul  spiritual al marilor religii ale lumii este să calibreze conștiința oamenilor în jurul valorii de 500 – nivelul iubirii necondiționate.

       Exercițiul de astăzi începe cu o frază plină de tâlc:

*

” Frica e străină de făgașurile iubirii.”

*

         Cum poate fi adevărat acest lucru? Ce legătură are frica cu iubirea?

     Când ți-e frică, ai în mintea ta un dușman imaginar, iar dacă ai un dușman, firesc, începi să-ți construiești tactici de apărare și atac. Să ne amintim că orice atac, sau orice percepem noi ca fiind un atac, este de fapt un strigăt după iubire al celui care atacă, sau al nostru, dacă noi suntem în poziția atacatorului. Iată că, dacă orice atac este un strigăt după iubire, firesc, orice frică va fi în esență, tot un strigăt după iubire. Este vorba însă despre acea iubire care transcende iubirea egoistă, omenească, este vorba despre Iubirea din care am fost creați, și care stă ascunsă în adâncul nostru, gata să iasă la lumină, ca singură alternativă la toate iluziile.

     Într-o lume în care Iubirea nu e simțită, primită și oferită ca un gest firesc, frica guvernează în pace, și poate îmbrăca multe forme: frica de dușmani, de bătrânețe sau moarte, teama de a fi respins sau de a pierde o relație, etc. Frica este unul din instrumentele de control preferate de agențiile opresive, și de manipulatori importanți.  Odată ajunși în ghearele fricii chiar și cele mai inocente evenimente ne-o alimentează, devenind obsesivă și putând lua orice formă. A nu se confunda însă cu teama realistă sau precauția care servesc supraviețuirii, în contrast cu teama irațională ce indică probleme psihologice. Precauția este un comportament acceptat și normal, ce se exprimă în aproape fiecare domeniu al vieții, de la încuierea ușilor și alarmele împotriva incendiilor, până la sănătate și obiceiuri alimentare.

    În vreme ce vinovăția, rușinea și regretul – calibrate la nivelurile 20 și 30 – sunt proiectate asupra trecutului, frica este o anticipare focalizată asupra viitorului și se poate propaga la nesfârșit prin mecanismul imaginației și fanteziei.

      Doctorul Hawkins spune că o gândire marcată de frică duce la un nivel cronic de stres, iar la limită poate provoca paranoia sau poate fi cauza apariției structurilor neurotice defensive. Frica este o emoție care generează un nivel ridicat de alertă al sistemului neurocerebral. Ea poate fi proiectată asupra oricărui aspect al vieții și poate deveni extrem de limitativă. Așa cum precauția vine în sprijinul supraviețuirii, frica poate deveni paralizantă și deci foarte nocivă.

    Din punct de vedere clinic frica se exprimă prin anxietate (neliniște), fobii, tulburări de stres post-traumatice, retragerea în sine, dependența de anumite substanțe (tranchilizante, alcool, droguri).

   Din punct de vedere al evoluției, viața ca ființă umană începe printr-o experimentare a fricii suferită de copilul mic: teama de a fi luat de lângă mama sa și de a o pierde. Frica se continuă de-a lungul vieții și culminează în final cu frica de moarte și frica de necunoscut.

      Cum se depășește frica?

     Având în vedere faptul că frica se autoconsolidează, este foarte important ca ea să nu fie negată printr-o formă de bravadă sau printr-un comportament inutil riscant. Toate fricile trebuie scoase la lumină și vindecate. O tehnică simplă ce poate fi folosită de oricine ar putea fi numită “ Și ce urmează după asta?“. Temerile sunt lăsate să apară fără nicio rezistență, iar energia lor emoțională va fi înfrântă imediat ce apare. Exemplu:

“Mi-e teamă să nu-mi pierd slujba”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta nu voi mai avea bani.”

” Și ce urmează după asta?”

“După asta vom fi dați afară din casă.”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta vom fi vagabonzi.”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta nu vom avea bani pentru mâncare și am putea muri de foame”

” Și ce urmează după asta?”

” După asta ne îmbolnăvim și murim” …

    Toate fricile omului sunt de fapt o inconștientă frică de moarte și de necunoscut. Când moartea însă este acceptată și abandonată lui Dumnezeu, această primă și ultimă frică se topește, fapt dovedit de cei care au trecut prin experiențe revelatoare în apropierea morții sau în moarte clinică. Cu toții au simțit în aceste situații o Iubire dincolo de orice experiență umană, care le-a șters orice teamă de moarte, de destin și de un Dumnezeu judecător și răzbunător.

        Pacea vine ca o acceptare a caracterului inevitabil al vieții, care se bazează pe observarea și recunoașterea faptului că dincolo de trup există o unică și extrem de importantă caracteristică a omului: conștiința și conștiența de sine, mai întâi ca ființă separată de Dumnezeu, și mai apoi, conștiința și conștiența de Sine ca ființă făcând veșnic parte din Sinele Unitar Dumnezeiesc.

*

A “fi” este un lucru; dar a ști că “ești“, necesită în mod evident, o calitate superioară.”

*

      “Tu nu ești trup” – spune Cursul de miracole. “Ești spirit, și ești exact așa cum te-a creat Dumnezeu“. Ce ești de fapt? Ești conștiință pură. Nici măcar nu se pune problema morții, căci viața continuă pe alte planuri ale existenței, dincolo de tărâmul fizic.

       Frica și evoluția spirituală

    Doctorul Hawkins spune că studiile efectuate în domeniul conștiinței au relevat faptul că orice sentiment de frică este în final un produs al persistenței eului, al ezitării să te  abandonezi complet în mâinile lui Dumnezeu, să renunți la micul tău sine egotic în favoarea Sinelui Superior.  A nu se confunda acest tip de abandon cu apatia, resemnarea sau pasivitatea, pentru că a reuși să renunți la ego este de fapt o dovadă de curaj, este un act de voință foarte puternic. Înseamnă să te aliniezi cu Divinitatea și Adevărul, să transferi identitatea de la sinele personal la Sine, să renunți la separare în favoarea re-unirii cu Dumnezeu, înseamnă să te întorci Acasă. Această decizie are drept consecință creșterea încrederii, curajului și demnității umane în dauna tendințelor de auto-degradare și auto-denigrare.

    Decizia de a te abandona în mâinile lui Dumnezeu trebuie să fie însă completă, pentru că abandonarea totală aduce pacea, pe când abandonarea parțială aduce îndoieli fără sfârșit. Abandonarea totală înseamnă să accepți fără rezerve sistemul de gândire bazat pe iubire, iertare și unitate. Abandonarea parțială înseamnă să nu renunți definitiv la sistemul de gândire al eului, bazat pe separare, judecare, atac, apărare, frică. Acesta este sistemul de gândire pe care este construită lumea.

Atunci când eul/sinele e abandonat progresiv, el se dizolvă și este înlocuit cu Sinele veșnic și auto-radiant, care șterge orice urmă de îndoială, pentru totdeauna. Aceeași experiență se petrece și în cazul persoanelor care au trăit o experiență în apropierea morții sau acelora care dețin o conștiință avansată și care au traversat înțelegeri transformatoare.

-

Studiile efectuate asupra conștiinței confirmă faptul că moartea nu este nici măcar o posibilitate. Viața este susținută de Sursa ei eternă, de care nu poate fi separată. Ceea ce este linear, circumscris și limitat în timp capătă existență în virtutea a ceea ce este etern și non-linear. ( Această afirmație calibrează la nivelul 1000.)

     Cu alte cuvinte această lume măruntă a timpului și spațiului de care ne agățăm cu disperare crezând că este singura realitate “reală”, pentru că o putem percepe cu simțurile trupului, nici măcar n-ar exista, dacă n-ar fi susținută de sursa sa eternă: Sursa Vieții. Așa se face că ne folosim de toate tertipurile posibile pentru a ne prelungi viața în speranța că vom ajunge cândva, cumva, la nemurirea trupului ca garanție a trăirii în această singură lume pe care o cunoaștem. Ignorăm faptul că Viața Însăși ne înconjoară, este în noi și în jurul nostru, o cuprindem și ne cuprinde, independent de existența trupului, instrument neutru, mijloc didactic de învățare și evoluție câtă vreme  suntem călători în aceată lume.

         Frica și religia.

Frica apare prin conștientizarea consecințelor viitoare ale păcatelor, erorilor și abaterilor noastre de la morală, care pot fi temporare sau pe termen lung. Există o teamă față de judecata Divină, ca și de reprezentarea antropomorfică a unui Dumnezeu supărat sau chiar răzbunător. Cu cât viziunea despre Dumnezeu este mai primitivă, cu atât mai înspăimântătoare sunt și imaginile. Sentimentele de frică sunt asociate și combinate cu vinovăția și cu spectrul pedepsei – sau chiar al iadului însuși. Toate acestea sunt amplificate prin sistemele de credință mitologice, care devin parte integrantă din cultura respectivă.

-

Cu cât nivelul conștiinței este mai înalt, cu atât este mai redusă teama de Dumnezeu.(…) Ignoranța este intrinsecă structurii și limitelor eului/ minții dualiste care, din cauza dezvoltării sale limitate, nu poate să discearnă între aparență și esență. Astfel, în absența unui Mântuitor, Avatar sau Mare Învățător, umanitatea s-ar afla într-un mare dezavantaj.

-

Religiile iudeo-creștină și islamică oferă soluții pentru izbăvire și mântuire, în timp ce budismul și hinduismul accentuează evoluția spirituală de la limitele eului linear la nivelurile non-lineare mai înalte ale identificării spirituale. Oricare ar fi contextualizarea, consecințele păcatelor/rătăcirilor/limitărilor/ignoranței sunt contrabalansate de Iertarea, Iubirea și Compasiunea Divină.

-

Din studiile efectuate asupra conștiinței reiese clar că soarta sufletului reprezintă mai degrabă consecința alegerilor și deciziilor fiecăruia dintre noi decât răzbunarea unei divinități mânioase. Astfel că, asemenea unui dop de plută care plutește pe mare și care se ridică în acord cu propria sa capacitate de flotabilitate, sau a piliturii de fier care se deplasează automat într-un câmp magnetic universal, așa și fiecare spirit își determină propria poziție evolutivă în contextul non-linear al câmpului infinit al conștiinței.

-

Justiția divină este înnăscută și independentă, apărând ca o consecință a Creației însăși. În plus, omniprezența generală a Totalității include permanent opțiuni de salvare. Dreptatea lui Dumnezeu este astfel perfectă, pentru că permite atât o libertate deplină, cât și posibilitatea evoluției conștiinței și a conștientizării spirituale.

( Cele de mai sus calibrează la nivelul 945; prin contrast, reprezentările antropomorfice ale lui Dumnezeu calibrează abia la nivelul 75.)

        Pe scurt, ca o concluzie, iată ce trebuie făcut pentru a ține frica la distanță și pentru a o elimina încet, încet, cu totul:

  • Când simți emoția pericolului păstrează-ți “sângele rece”!
  • Apelează la autocontrol atunci când panica și reacțiile exagerate sunt pe cale să izbucnească!
  • Încearcă să reduci nivelul de frică și nu-l lăsa să ia amploare!
  • Fii independent, nu încerca să câștigi atenția și să ceri mereu ajutor!
  • Nu lăsa emoțiile să te cuprindă, gândește lucid!
  • Rămâi rațional, nu-ți lăsa imaginația să construiască scenarii înfricoșătoare!
  • Trăiește în prezent! Trecutul s-a dus iar viitorul lasă-l în mâinile lui Dumnezeu. Nu proiecta frică asupra lui!
  • În loc să-ți studiezi posibilii dușmani, imaginați, construiește-ți propria siguranță!
  • Acceptă situațiile de viață, nu încerca să te aperi, să le eviți, să le reziști!
  • Fii realist, nu găsi justificări pentru frică!
  • Asumă-ți responsabilitatea!
  • Concentrează-te asupra spiritului, nu asupra trupului!
  • Vezi viața ca fiind eternă, nu te gândi la moarte!
  • Învață că singura realitate e realitatea spirituală, și renunță la perspectiva fizică asupra vieții!
  • Nu-ți fie frică de pierderea tinereții, a banilor, a averii, a iubirii altora, căci singura Sursă a Iubirii este Sinele Universal, iar fericirea este intrinsecă condiției tale de ființă spirituală.
  • Nu te atașa de propria ta persoană dominată de ego, ai încredere în Dumnezeu și în Sine!

Sursa: David R. Hawkins, ” Transcenderea nivelurilor conștiinței”, Editura Cartea Daath – 2007, pp.91-100.

***

Sunt acasă. Frica e străinul aici.

Frica e străină de făgaşurile iubirii. Identifică-te cu frica, şi îţi vei fi străin. Şi îţi eşti, aşadar, necunoscut ţie însuţi. Ce e Sinele tău rămâne străin părţii din tine care se consideră reală, dar diferită de tine. Cine poate fi sănătos la minte în asemenea împrejurare? Cine altul dacă nu doar un nebun s-ar crede ce nu este, apoi s-ar judeca şi s-ar respinge singur?

-

Există în sânul nostru un străin, care vine dintr-o idee atât de străină de adevăr, încât vorbeşte o altă limbă, vede o lume pe care adevărul nu o ştie, şi înţelege ceva ce adevărul consideră un nonsens. Şi mai ciudat e că nu recunoaşte la cine vine, deşi susţine că lui îi arţine casa celui la care a venit, în timp ce străinul e acum cel care e acasă. Şi totuşi, cât de uşor ar fi să spui: “Asta e casa mea. Aici e locul meu şi nu voi pleca din cauză că un nebun îmi spune că trebuie să plec. “

-

Ce motiv ai să nu o spui? Care să fie motivul, dacă nu faptul că l-ai invitat să intre pe acest străin, să îţi ia locul şi să te lase străin de tine însuţi? Nimeni nu s-ar lăsa deposedat atât de inutil, dacă nu ar crede că există o altă casă mai pe gustul său.

-

Cine e străinul? Cine – tu sau frica – e cel nepotrivit pentru casa pe care i-a asigurat-o Dumnezeu Fiului Său? Oare frica să fie a Lui, creată după chipul şi asemănarea Lui? Oare frica să fie cea care întregeşte iubirea şi de care e întregită? Nu există casă care să poată adăposti iubirea şi frica. Ele nu pot coexista. Dacă eşti real, frica trebuie să fie o iluzie. Iar, dacă frica e reală, nu exişti deloc.

-

Cât de simplu, atunci, se rezolvă întrebarea. Cine se teme nu face decât să se nege singur şi să spună: “Eu sunt străinul aici. Aşa că îmi las casa unuia mai ca mine decât mine şi îi dau lui tot ce am crezut că îmi aparţine”. Acum e exilat în mod imperios, neştiind cine e, nesigur de toate în afară de un singur lucru: că el nu e el şi că i s-a refuzat propria lui casă.

-

Ce caută acum? Ce poate să găsească? Cel care îşi este un străin nu îşi poate găsi o casă oriunde s-ar uita, căci şi-a făcut imposibilă reîntoarcerea. S-a rătăcit şi rătăcit rămâne, dacă nu va veni să îi dea de urmă un miracol şi să îi arate că nu e un străin acum. Miracolul va veni. Căci în casa lui rămâne Sinele lui. Acesta nu a poftit niciun străin în casă şi nu S-a confundat cu nici un gând străin. Şi Îşi va chema la Sine ce e al Său, recunoscând ce Îi aparţine.

-

Cine e străinul? Oare nu cel pe care Sinele tău nu îl cheamă? Nu poţi acum să recunoşti acest străin în sânul tău, căci i-ai cedat locul ce se cuvine ţie. Dar Sinele tău e la fel de sigur de ce Îi aparţine pe cât e de sigur Dumnezeu de Fiul Său. El nu poate fi derutat în privinţa creaţiei. E sigur de ce Îi aparţine. Nici un străin nu se poate pune între cunoaşterea Lui şi realitatea Fiului Său. El nu ştie de străini.E sigur de Fiul Său.

-

Certitudinea lui Dumnezeu e de ajuns. Cel pe care îl ştie El de Fiu îşi are locul unde şi-a pus Fiul pentru totdeauna. Tocmai El ţi-a răspuns la întrebarea: ,,Cine e străinul?” Auzi ce liniştit şi sigur te asigură Vocea Lui că nu Îi eşti străin Tatălui tău, şi nici Creatorul tău nu ţi-a devenit străin. Ceea ce a unit Dumnezeu rămâne de-a pururi unul, acasă în El, nestrăin de El.

-

Aducem astăzi mulţumiri că a venit Cristos în lume să caute ce Îi aparţine Lui. Viziunea Lui nu vede străini, ci îi vede doar pe ai Săi şi se uneşte bucuros cu ei. Ei Îl văd ca pe un străin, căci nu se recunosc pe ei înşişi. Totuşi, întâmpinându-L cu bucurie, îşi amintesc. Iar El îi reconduce cu blândeţe acasă, unde este locul lor.

-

Cristos nu uită de nici unul. Şi nu uită să ţi-i dea să ţi-i aminteşti pe toţi, să îţi fie întregită şi desăvârşită casa, după cum a fost la întemeierea ei. EI nu te-a uitat. Dar nu îţi vei aduce aminte de El până nu îi vei privi pe toţi cum îi priveşte El. Cine îşi refuză fratele Îl refuză pe El, respingând astfel darul vederii prin care Îşi recunoaşte Sinele cu claritate, îşi aminteşte casa şi îi vine mântuirea.

Exercițiul este preluat integral de aici : https://arhivaspirituala.files.wordpress.com , și este în concordanță cu textul din “Curs de miracole” tradus în limba română și editat la Editura Centrum-Polonia,  pp.289,290.

 

-∞-


Share Button