CURS DE MIRACOLECURS DE MIRACOLE-Teoria

Curs de miracole: Cap.19(II)- Obstacole în calea păcii

By 10 February 2015 No Comments

poarta-destinului     

     Să începem aceste lecții prin a ne aminti că odată ce ai pornit pe drumul deschis de acest curs, se înțelege că “ai auzit chemarea lui Dumnezeu” și că ai fost de acord să-ți asumi rolul de profesor al lui Dumnezeu în lume. Ești deopotrivă elev și profesor, alături de toți cei care-și au locul în viața ta. Ca profesor avansat al lui Dumnezeu, ai misiunea să extinzi pacea lui Dumnezeu din tine în exterior, dar cum poți extinde ceva ce nu ai, și care sunt obstacolele pe care le ai de îndepărtat din calea păcii?

       În adâncul inimii tale, își are locul iubirea, bucuria și pacea dumnezeiască. Pe măsură ce se revarsă în exterior pentru a îmbrățișa tot ce există, se izbește de multe obstacole: unele pe care fără să vrei și fără să fii conștient, le impui chiar tu, iar altele impuse de cei din jurul tău, sau de lumea exterioară în ansamblul ei.

      În lumea aceasta trăim, învățăm și evoluăm pe baza relațiilor de scurtă sau de lungă durată. Relațiile speciale din viața noastră sunt mijloacele pe care acest curs le pune la dispoziție studenților pentru a învăța și a avansa pe drumul păcii. Când aceste relații vor deveni sfinte, pacea va putea nestingherită să se extindă în exterior.

      Drumul păcii și al mântuirii nu-i un drum ușor. Nu poți ieși singur din lumea eului. Ai nevoie de un Maestru, de un Învățător, de o Călăuză care te poate trece prin furcile iluziei și ale durerii. Pornește atunci la drum făcând loc în inima ta Celui ce este numit Spiritul Sfânt, Prezența Dumnezeiască în care te vei refugia și te vei odihni pe drum, și care te va îndruma până când drumul se va sfârși. Când vei învăța să-ți privești semenii cu o blândețe desăvârșită știind că nu ai alt scop decât ei, când vei învăța că dincolo de trupuri, adânc, în inimile lor strălucește ascuns lumina lui Dumnezeu, și când vei învăța să vezi această lumină, atunci pacea se va revărsa din tine să cuprindă tot ce există. Atunci funcția Spiritului Sfânt va fi îndeplinită, iar Dumnezeu va face El Însuși ultimul pas.

      ***

Obstacole în calea păcii.

      Aș vrea să reamintesc mai întâi că  adresarea directă, ce se face simțită pe tot parcursul Cursului, vine prin “Vocea lui Hristos”. “Vocea lui Hristos” a fost identificată de Helen Schucman ca fiind Sursa informațiilor pe care le-a așternut pe hârtie pentru a da naștere acestei cărți, la care se simte adăugată, în mod evident, experiența sa ca profesor de psihologie medicală. 

Primul obstacol:

Nehotărârea; Tu și lumea; Atracția vinovăției ( plăcerea de a judeca).

    Ești nehotărât și inconsecvent. Îți place încă să emiți judecăți la adresa oamenilor și situațiilor. Te atrage vinovăția.

      Îți dorești să avansezi pe calea spirituală dar nu dai drumul iluziilor lumii. Ai vrea și una și cealaltă. Nu se poate. Alegi ori adevărul, ori iluzia lumii. Îți asumi drumul către realitatea spirituală conștient fiind că vei întâmpina opoziție din partea lumii, sau te lași purtat de valul lumii și mergi în rând cu ea, acceptându-i sistemul de gândire și de valori.

        Motivul principal pentru care nu dai încă drumul iluziilor lumii este atracția ta pentru “a judeca”, pentru a te poziționa de o parte sau de alta a “baricadei” și pentru a-ți “cultiva” eul. Nu ții cont de faptul că nimic nu e întâmplător, că în tot ce se întâmplă e Voia lui Dumnezeu, că nu poți lua decizii care să slujească Adevărul apelând la eul tău incapabil să vadă situația în ansamblul ei. Nu ești încă hotărât să abandonezi mintea inferioară a eului, și să apelezi la Mintea Superioară, Mintea lui Dumnezeu. E încă greu să spui ” Facă-se Voia Ta”, în loc să spui ” Așa vreau eu să se întâmple”.

      Renunță deci la obiceiul de a judeca oameni sau situații, și apelează la Spiritul Sfânt din tine pentru a lua deciziile în conformitate cu binele suprem al tuturor celor implicați într-o situație, chiar dacă rezultatul nu convine uneori eului  tău. Începi să faci acest lucru mai întâi în  relațiile speciale din viața ta.

      În ceea ce privește lumea, ca obstacol în calea păcii, amintește-ți că lumea este ceea ce vrei tu să faci din ea. Aduni din jurul tău ceea ce ce dorești să vezi și ceea ce dorești să auzi. Dacă vrei să te hrănești cu durere și conflict, vei căuta durerea și te vei lăsa copleșit de ea. Dacă vrei bucurie, pace și fericire, vei aduna din jurul tău numai ceea ce îți aduce pace și vei dărui în același mod, cu bucurie, compasiune și înțelegere, fără să te identifici cu suferința lumii. Vei înțelege că toată durerea lumii este acolo pentru că cineva a ales-o, să învețe ceva din ea. Nu e nevoie să cobori în iad pentru a salva pe cineva , dar poate fi util să-i întinzi o mână plină cu speranță, prin exemplul tău personal, pentru ca acel cineva să se înalțe din mrejele disperării. Doctorul Hawkins explică acest lucru foarte clar și foarte frumos:

   Deși este evident că există multe elemente și forțe în lume care dăunează vieții și fericirii omenești, nu este necesar să le urâm sau să le demonizăm, ci să ținem seama de ele și să le evităm. Astfel, ce cândva a fost demonizat, acum este privit mai degrabă ca o vreme mai rea, ca o maree sau ca o forță a naturii: luată în calcul, dar nu detestată. Viața nu continuă prin ura împotriva fulgerului, ci prin evitarea locului unde există posibilitatea ca el să lovească. 

   Renunțarea la atitudinea critică are ca rezultat eliberarea de emoțiile negative ale urii, care sunt însoțite de paranoia, vinovăție (conștientă sau inconștientă) și teamă inconștientă de răzbunare. Umilința previne inflamarea eului prin care miezul narcisist al acestuia îi percepe pe alții ca fiind “răi”, iar pe sine ca fiind “bun”, și, prin urmare, superior.

   Umilința are ca rezultat renunțarea la autoinflamarea eului și la câștigul narcisist care rezultă din tendința de a judeca. Refuzul de a juca rolul de arbitru moral permite renunțarea la această funcție în favoarea lui Dumnezeu ( “Judecata e a Mea” spune Domnul) și are ca rezultat detașarea de nesfârșitele dezbateri lumești asupra poziționalităților morale, etice, legale, politice, religioase, etnice, juridice și sociale. În timp ce eului i-ar plăcea să considere că orice opinie e o sărbătoare glorioasă a dreptului la liberă exprimare, umilința recunoaște că umanitatea a reușit să supraviețuiască foarte multă vreme fără opiniile și sfaturile personale ale unora.

   În acest caz să însemne oare acceptarea că viața personală a fiecăruia nu contează, că este lipsită de valoare și semnificație? Dimpotrivă, prin umilință, aceasta își pierde falsa valoare și își acceptă adevărata putere și funcție, dezvoltând astfel energia și forța spirituală și influențând lumea, mai ales prin conștiința colectivă a umanității. Puterea și integritatea spirituală a fiecărui individ în parte face ca marea să se ridice, cu toate vapoarele de pe ea. Îndemnurile moralizatoare provoacă reacții contrare, în timp ce integritatea smereniei radiază o putere căreia nimic nu-i rezistă.

      Tu ești casa păcii, ești centrul din care pacea radiază în afară. Dacă tu însuți nu ești în pace, cum ai putea împărtăși ceva ce nu ai? Ai tendința uneori să alungi pacea din casa ei, și cum crezi că faci asta altfel decât păstrând “mica barieră de nisip” care a mai rămas între tine și fratele tău în cadrul relațiilor tale? După ce ai spulberat mai întâi această mică barieră, pacea va radia nestingherită în lume, căci lumea va fi înțeleasă și acceptată altfel, și nu va mai avea putere să se opună păcii din tine și nici s-o distrugă. Vei fi atunci capabil să rămâi în pace în mijlocul furtunilor lumii, iar pacea aceasta a ta va aduce pace lumii din jurul tău.

Acest mic reziduu de atac pe care continui să îl păstrezi împotriva fratelui tău este primul obstacol pe care îl întâlnește în cale pacea din tine. Acest minuscul zid de ură continuă să se opună Voii lui Dumnezeu. Ce vrei să mai oprești încă în spatele micii tale bariere și să separi de fratele tău pare mai mare decât universul, căci vrea să stăvilească universul cu tot cu Creatorul lui.

Nu poți fi oprit de la mântuire. E scopul tău, nu poți alege altceva. Nu ai scop separat de fratele tău… Zidul minuscul va cădea atât de încet sub aripile păcii. Căci pacea își va trimite mesagerii de la tine la lumea întreagă și barierele vor cădea la venirea lor cu aceeași ușurință cu care se vor escalada cele ridicate de tine. Depășirea lumii nu e mai dificilă decât escaladarea zidului tău minuscul. Căci fiecare miracol e cuprins în miracolul relației tale sfinte, fără această barieră.

 

       Mai oscilezi încă între a merge susținut pe calea păcii alături de Dumnezeul pe Care l-ai acceptat în tine, sau a te întoarce la dorințele iluzorii ale lumii.

Mica dorință dementă de-a scăpa de Cel pe care L-ai poftit să intre și de-a-L da afară trebuie să provoace conflict. Înainte ca Spiritul Sfânt să intre ca să stea cu tine, ea a părut să aibă un scop colosal: consacrarea ta fixă și neschimbătoare păcatului și rezultatelor lui. În timp ce privești lumea, această mică dorință dezrădăcinată, plutind la întâmplare poate să coboare și să se așeze, un pic, asupra oricărui lucru, căci nu are niciun scop acum. Nu are țintă și hoinărește la întâmplare, neprovocând decât minuscule întreruperi în atracția iubirii.

Această scamă de dorință – o iluzie infimă, un reziduu microscopic din credința în păcat – e tot ce mai rămâne din ce-a părut să fie lumea odinioară. Nu mai e o barieră implacabilă în calea păcii.

Cât de tare poate fi o mică scamă în fața strașnicelor aripi ale adevărului? Poate să stopeze zborul unui vultur sau să oprească înaintarea verii? Poate să împiedice efectele soarelui asupra unei grădini acoperite de zăpadă? Vezi ce ușor e ridicat acest pufușor și ce departe poate fi dus, să nu se mai întoarcă niciodată, și desparte-te de el cu bucurie, nu regret. Căci nu e nimic de capul lui și nu a însemnat nimic când ai avut mai multă credință în protecția lui. Nu vrei să saluți mai degrabă soarele verii decât să îți fixezi privirea asupra unui fulg trecător și să tremuri la amintirea frigului iernii?

 

      Hrănirea sentimentelor de vinovăție, fie că te crezi tu vinovat, fie că proiectezi vinovăția asupra altora, înseamnă de fapt fuga de iubire. Iubirea privește dincolo de vinovăție, căci știe fiecare ființă, și o știe cum e în Sinele ei: așa cum a creat-o Dumnezeu. Iubirea vede numai adevărul și nu se împotmolește în lumea iluziilor și judecărilor deșarte, căci proiectarea vinovăției vine din judecare și atac, și din frica de a pierde ceva din supremația propriului eu.

         Iubirea e atrasă numai de iubire. Mesagerii iubirii sunt trimiși cu blândețe și revin cu mesajele iubirii și ale blândeții. Mesagerilor fricii li se poruncește aspru să caute vinovăție și să păstreze toate fărâmele de rău și de păcat pe care le pot găsi.

      Așa cum s-a mai spus deja, relațiile din lumea aceasta rezultă din modul în care e văzută lumea, iar modul în care e văzută lumea depinde de acele lucruri spre care îți apleci urechea să le auzi, și ochii să le vezi. Ei sunt mesagerii pe care eul tău îi trimite să îți aducă vorbă despre lume. Un eu flămând de “spectacol” și durere și suferință, și răzbunare, îți va aduce ce i-ai cerut, și îți va ține mintea prizonieră în închisoarea fricii și a judecării. Sinele tău va suferi însă, pentru că el este veșnic orientat spre iubirea și pacea lui Dumnezeu.

Mesagerii fricii sunt antrenați prin groază și cu un aer vinovat ei pornesc pe furiș într-o avidă căutare a vinovăției. Nicio fărâmă de vinovăție nu scapă ochilor lor înfometați. Și, în cumplita căutare a păcatului pe care o întreprind, se aruncă asupra oricărei făpturi pe care o văd și o aduc urlând stăpânului lor să o devoreze.

Nu trimite în lume acești mesageri cumpliți, să se înfrupte din ea și să caute realitatea. Căci îți vor aduce vorbă despre oase, carne și piele. Au fost învățați să caute ce e stricăcios și să revină cu burțile pline de lucruri descompuse și putrezite. Pentru ei, aceste lucruri sunt frumoase, pentru că par să le potolească cumplitele dureri de foame.

Spiritul Sfânt ți-a dat mesagerii iubirii să îi trimiți în locul celor pe care i-ai antrenat prin frică. Dacă îi trimiți pe ei, vor vedea doar ce e frumos și nevinovat, blând și bun. Vor fi la fel de atenți să nu le scape din vedere niciun act de caritate, niciun gest de iertare, niciun suflu de iubire, oricât de mici. Și se vor întoarce cu toate lucrurile fericite pe care le-au găsit, să le împărtășească drăgăstos cu tine. Nu te teme de ei. Îți oferă mântuire. Mesajele lor sunt de siguranță, căci – în ochii lor – lumea e bună.

Lumea va fi trasformată sub ochii tăi, curățată de toată vinovăția și presărată fin cu frumusețe. Lumea nu conține nicio frică pe care să nu o fi pus tu asupra ei. Spiritul Sfânt ți-a dat mesagerii Lui să îi trimiți fratelui tău și să revină la tine cu ce vede iubirea.

Și iubirea vrea să îți pună dinainte un ospăț, pe o masă acoperită cu o pânză imaculată, întinsă într-o grădină liniștită în care nu se aud decât cântece și duioase șoapte voioase. E un ospăț în care ți se cinstește relația cea sfântă și la care sunt bine-veniți toți ca oaspeți de onoare. Tot acolo vă voi însoți și eu, așa cum am făgăduit demult și cum vă mai făgăduiesc. Căci sunt bine-venit în noua ta relație iar unde sunt bine-venit acolo și sunt.

    Hristos este  prezent în fiecare dintre noi în virtutea simplului fapt că aparținem aceleiași Surse de care nu ne putem separa, și că facem parte pentru eternitate din Unitatea Creației. Suntem în Dumnezeu așa cum Dumnezeu este în fiecare dintre noi. ” Poți să îți întinzi mâna și să atingi Cerul“, căci “Cerul nu e nici loc, nici stare, este doar conștiența Unității desăvârșite“. Din această perspectivă e firesc să acceptăm crucificarea lui Hristos ca fiind propria noastră crucificare. Ne ține separați numai credința nejustificată a eului în separare – un eu care în absența experienței personale a Unității nemuritoare a Creației își bazează iluziile numai pe percepțiile oferite de un corp muritor, și pe refuzul persistent de a ajunge la adevăr prin deschiderea minții către cunoaștere.

      Fragmentul de mai jos aduce un plus de lămurire despre  mesajul crucificării, și face în același timp trecerea spre următorul obstacol în calea păcii: credința că trupul este valoros pentru ce oferă.

      Sunt bine-venit în starea de graţie, ceea ce înseamnă că m-ai iertat în sfârşit. Căci devenisem simbolul păcatului tău, aşa că a trebuit să mor în locul tău. Pentru eu, păcatul înseamnă moarte, aşa că ispăşirea se realizează prin ucidere. Mântuirea e considerată o modalitate prin care Fiul lui Dumnezeu a fost ucis în locul tău. Şi totuşi, chiar crezi că mi-aş oferi trupul tocmai ţie, preaiubitului meu, când îi cunosc micimea? ( micimea trupului). Sau crezi că te-aş învăţa că trupurile nu ne pot ţine despărţiţi? Al meu nu a fost mai valoros decât al tău, nici mai bun ca mijloc de comunicare a mântuirii, dar nu şi Sursa ei. Nimeni nu poate muri pentru altul, iar moartea nu ispăşeşte niciun păcat. Dar poţi trăi să arăţi că nu are realitate. Trupul pare să fie simbolul păcatului cât crezi că îţi poate obţine ceea ce vrei. Cât crezi că îţi poate da plăcere, vei crede că îţi poate aduce şi durere. Să crezi că poţi fi satisfăcut şi fericit cu atâta de puţin înseamnă să îţi faci rău; iar a limita fericirea pe care vrei să o ai înseamnă a recurge la durere să îţi umple rezerva precară şi să îţi desăvârşească viaţa. Iată desăvârşirea, după cum o vede eul. Căci vinovăţia se strecoară acolo unde fericirea a fost înlăturată, şi o înlocuieşte. Împărtăşania, sau comuniunea, e un alt tip de desăvârşire, care trece dincolo de vinovăţie, pentru că trece dincolo de trup.

Al doilea obstacol:

Credința că trupul este valoros prin ce oferă;Atracția durerii

 

La nivel operațional, corpul poate fi considerat ca o “sondă spațială” temporară, destinată explorării dimensiunii lineare, dar care deservește în același timp și evoluția spirituală. Atașarea de corp se bazează pe iluzia identificării cu acesta ca “sine”, ca sursă și locus al vieții. Din perspectiva unor stări mai înalte ale conștiinței, trupul poate fi perceput ca o neplăcere, o limitare și o distragere. De aceea și el trebuie să fie abandonat. În cele din urmă, identificarea cu trupul dispare, iar în acel moment, spontan, corpul devine mai degrabă un terț decât “eu”.( Dr. Davin R. Hawkins)

Simți că ai face un “sacrificiu” prea mare, că ți s-ar cere prea mult. E oare un sacrificiu sau o eliberare? Oare ce ți-a dat trupul să îți justifice credința bizară că mântuirea s-ar afla în el? Chiar nu vezi că asta e credința în moarte? 

Mesagerii Spiritului Sfânt sunt trimiși departe, dincolo de trup, chemând mintea să se unească într-o sfântă comuniune și să își găsească pacea. Acesta e mesajul pe care l-au primit de la mine pentru tine. Numai mesagerii fricii văd trupul, căci ei caută ceea ce poate suferi. E oare un sacrificiu să fii scos din ce poate suferi, din trup? Spiritul Sfânt nu îți cere să sacrifici speranța plăcerii trupești; trupul nu oferă o asemenea speranță. Dar nici nu îți poate aduce frica durerii. Durerea e singurul “sacrificiu” pe care ți-l cere Spiritul Sfânt și pe aceasta vrea să o înlăture.

Vrei comuniune, nu ospățul fricii. Vrei mântuire, nu durerea vinovăției. Și vrei ca Tatăl tău, și nu un cocoloș de humă, să fie casa ta.

 

      În ceea ce privește atracția durerii, să pornim acum de la următoarele afirmații considerate ca fiind adevărate:

  • Pacea este atributul eternității și simbolul nemuririi.”
  • “Eternul este veșnic bun, de o răbdare infinită și extrem de iubitor.”

      Nu există om pe pământ care să nu-și dorească nemurirea. Mulți se gândesc la nemurirea trupului, pentru că se identifică cu el, și puțini se gândesc la nemurirea Sinelui, căci oamenii, atâta vreme cât sunt doar fiii omului și nu s-au regăsit ca Fii ai lui Dumnezeu, sunt atașați de propriul eu și de trupul lor muritor ce cred că înseamnă însăși viața lor.

      Acum să ne lămurim: Cum poți deveni nemuritor atâta timp cât ești legat de un trup muritor? Cum poți avea pace – un atribut al nemuririi – atâta vreme cât te identifici cu trupul tău muritor? Cum te poți uni cu Dumnezeu Etern – atâta vreme cât nu-l accepți și nu te regăsești ca Fiu al lui Dumnezeu, și nu doar ca fiu al omului? Trebuie să faci loc în tine acelui “ceva” nemuritor care dincolo de trup să se poată uni cu eternitatea, căci Dumnezeu nu se poate uni cu un trup. Acel “ceva” este bunătatea, iubirea, răbdarea, iubirea și pacea lui Dumnezeu. Așa că nu mai ezita: dă iluziile lumii, pe pacea lui Dumnezeu, dacă îți dorești cu adevărat nemurirea.

Credința în etern se justifică întotdeauna pentru că eternul este veșnic bun, de o răbdare infinită și extrem de iubitor. Te va accepta total și îți va dărui pace. Dar te poate uni  numai cu ce are deja pace în tine, nemuritor ca el. Trupul nu îți poate aduce nici pace, nici agitație; nici bucurie, nici durere. E un mijloc, nu un scop. Trupul va părea să fie orice e un mijloc de-a atinge țelul pe care i-l atribui. Numai mintea poate fixa un scop și numai ea poată să vadă mijlocul de-al atinge. Pacea și vinovăția sunt amândouă condiții ale minții. Gândește-te însă care e compatibilă cu tine. Iată-ți alegerea, și e liberă.

Trupul e marele trădător aparent al credinței. E imposibil să cauți plăcere prin trup și să nu găsești durere. E rezultatul inevitabil al faptului că te-ai echivalat cu trupul, fapt ce invită la durere. (…) Trupul devine slujitorul durerii, căutând-o asculător și supunându-se ideii că durerea e plăcere.  Asta e ideea ce stă la baza grelei investiții pe care o face eul în trup. Și asta e relația dementă pe care o ține ascunsă, deși din asta se hrănește. Pe tine te învață că plăcerea trupului e fericire.  Dar în sinea lui Șoptește: ” E moarte”.

 De ce trebuie trupul să fie ceva pentru tine? Sigur, nu e făcut din ceva preţios. Şi, tot la fel de sigur, nu are simţire. Îţi transmite senzaţiile pe care le vrei. Ca orice mijloc de comunicare, trupul primeşte şi trimite mesajele ce i se dau. El nu simte nimic pentru ele. Toată simţirea cu care sunt investite e dată de expeditor şi de destinatar. Atât eul, cât şi Spiritul Sfânt recunosc asta şi recunosc, deopotrivă, că aici expeditorul şi destinatarul sunt unul şi acelaşi. Spiritul Sfânt ţi-o spune cu bucurie. Eul ţi-o ascunde, căci vrea să te ţină inconştient de asta. Cine ar mai trimite mesaje de ură şi atac dacă ar înţelege că şi le trimite lui însuşi? Cine s-ar mai acuza, s-ar mai învinui şi s-ar mai condamna?

Mesajele eului se trimit întotdeauna în afara ta, în speranţa că altcineva decât tine va avea de suferit de pe urma mesajului tău de atac şi vinovăţie. Şi, chiar dacă suferi şi tu, altcineva va suferi mai tare. Marele amăgitor recunoaşte că nu e aşa, dar – ca „duşman” al păcii – te îndeamnă să trimiţi toate mesajele de ură pe care le ai şi să te eliberezi. Şi, ca să te convingă că se poate, îi cere trupului să caute durere într-un atac asupra altuia, numind-o plăcere şi oferindu-ţi-o ca eliberare de atac.

 Nu îi asculta nebunia şi nu crede că imposibilul e adevărat. Nu uita că eul a consacrat trupul obiectivului păcatului şi că îşi pune în el toată încrederea că poate fi realizat. Triştii lui discipoli elogiază trupul încontinuu, celebrând solemn domnia eului. Niciunul dintre ei nu poate să nu creadă că, cedând atracţiei vinovăţiei, va reuşi să scape de durere. Niciunul dintre ei nu poate să nu se considere una cu trupul, ceva fără de care ar muri; şi totuşi, ceva în care propria lui moarte e tot atât de inevitabilă.

Discipolilor eului nu le e dat să îşi dea seama că s-au consacrat morţii. Libertatea le este oferită, dar nu au acceptat-o, iar ce e oferit trebuie să fie şi primit, pentru a fi un lucru dat cu adevărat. Căci şi Spiritul Sfânt e tot un mijloc de comunicare, primind mesaje de la Tată şi oferindu-le Fiului. Ca eul, Spiritul Sfânt e şi expeditor, şi destinatar. Căci ce se trimite prin El revine la El, căutându-se pe parcurs şi găsind ce caută. Aşa găseşte eul moartea pe care el o caută, înapoindu-ţi-o.

 

 Al treilea obstacol:

Atracția morții; Trupul nestricăcios.

 

Ce e viața? O idee.

Ce e moartea? O idee.

Dar o idee nu-și părăsește niciodată sursa. 

*

” Moartea e rezultatul gândului pe care îl numim EU, cu aceeași certitudine cu care viața e rezultatul Gândului lui Dumnezeu. “

*

      Te identifici cu trupul tău și cu EUL tău separat de Dumnezeu și de toți frații tăi? Crezi că tu, un val răzleț, poți rămâne veșnic apă sub razele fierbiți ale soarelui, separat de oceanul din care te-ai format? Ai ales moartea.

     Ai înțeles că nu ești trup? Te identifici cu Dumnezeu și toată Creația Sa? Ai înțeles că nu poți fi val în afara oceanului? Ai ales viața.

 

Nimeni nu poate muri dacă nu alege să moară. Ce pare a fi frica de moarte e de fapt atracţia ei. Făcută de eu, ea îşi aruncă umbra întunecată asupra tuturor făpturilor, pentru că eul e „duşmanul” vieţii.

Şi totuşi, o umbră nu poate ucide. Ce e o umbră pentru vii? Ei trec de ea şi ea dispare. Dar cum rămâne cu cei a căror consacrare e să nu trăiască; corul de bocitoare al eului, „păcătoşii” în straie negre ce se îndepărtează tot mai mult de viaţă, târându-se din greu, trăgându-şi lanţurile după ei, într-un marş greoi în cinstea cumplitului lor stăpân, domnul morţii? Atinge-l pe oricare dintre ei cu mâinile blânde ale iertării şi vezi cum îi cad lanţurile, odată cu ale tale. Uită-te cum îşi aruncă straiele negre pe care le-a purtat la propria-i înmormântare şi auzi-l cum râde de moarte. De sentinţa pe care i-o dă păcatul poate să scape prin iertarea ta. Asta nu e aroganţă. Ci Voia lui Dumnezeu. Când ai acceptat scopul Spiritului Sfânt în locul scopului eului, ai renunţat la moarte, schimbând-o cu viaţa.

 Un lucru e sigur: Dumnezeu, Care nu a creat nici păcatul, nici moartea, nu te vrea legat de ele. Figurile înfăşurate în linţoliu din cortegiul funerar nu defilează în cinstea Creatorului lor, a Cărui Voie e ca ele să trăiască. Ele nu Îi urmează Voia, ci i se opun.

Şi ce e trupul înveşmântat în negru pe care vor să îl îngroape? Un trup pe care l-au consacrat morţii, un simbol al stricăciunii, un sacrificiu adus păcatului, oferit păcatului să se înfrupte din el ca să rămână viu; un lucru condamnat, osândit de propriul lui zămislitor ( eul) şi jelit de fiecare bocitor ce se consideră una cu el. Aroganţa păcatului, mândria vinovăţiei, mormântul separării, toate fac parte din nerecunoscuta ta consacrare morţii. Sclipiciul de vinovăţie cu care ai acoperit trupul îl va ucide. Căci eul ucide ce iubeşte, din cauză că i s-a supus. Dar, ce nu i se supune, eul nu poate să ucidă.

 Trupul nu moare, după cum nu poate nici să simtă. El nu face nimic. Trupul în sine nu e nici stricăcios, nici nestricăcios. E chiar nimic. E rezultatul unei mici idei smintite ce poate fi corectată: ideea de stricăciune. 

Ţie, care te-ai consacrat nestricăciunii, ţi s-a dat – prin acceptarea ta – puterea de-a elibera de stricăciune. Cum ţi s-ar putea preda mai bine primul şi cel mai important principiu dintr-un curs de miracole decât arătându-ţi că miracolul care pare cel mai greu poate fi realizat primul? Trupul poate doar să servească scopului tău. Aşa cum îl priveşti, aşa va părea să fie. Moartea, dacă ar fi adevărată, ar fi sistarea finală şi completă a comunicării, un lucru care e obiectivul eului. Retragerea în moarte însă nu pune capăt conflictului. Capăt îi pune numai Răspunsul lui Dumnezeu. 

Frica de moarte va trece pe măsură ce ademenirea ei va ceda în faţa adevăratei atracţii a iubirii. Sfârşitul păcatului, care se cuibăreşte liniştit în siguranţa relaţiei tale, protejat de unirea ta cu fratele tău, şi gata să crească şi să devină o forţă colosală pentru Dumnezeu, e foarte aproape. Faza incipientă a mântuirii e păzită cu atenţie de iubire, ferită de fiece gând ce vrea să o atace şi pregătită în linişte să împlinească sarcina colosală pentru care ţi s-a dat. Scopul tău nou-născut e hrănit de îngeri, îngrijit de Spiritul Sfânt şi ocrotit de Dumnezeu Însuşi. 

Ce pericol îi poate asalta pe inocenţi? Ce poate să îi atace pe nevinovaţi? Ce frică se poate strecura să tulbure pacea nepăcătoşeniei? Ce ţi s-a dat, chiar de e încă în faşă, comunică pe deplin cu Dumnezeu şi cu tine. În mâinile lui micuţe, ţine în deplină siguranţă – şi îţi întinde – fiece miracol pe care îl vei înfăptui. Miracolul vieţii nu are vârstă, fiind născut în timp, dar hrănit în veşnicie. Priveşte acest prunc, căruia i-ai dat un loc de odihnă prin faptul că ţi-ai iertat fratele, şi vezi în el Voia lui Dumnezeu. Aici renaşte pruncul din Betleem. Şi cine îl adăposteşte îl va urma, nu pe cruce, ci întru înviere şi viaţă.

Când ţi se pare ceva o sursă de frică, când eşti îngrozit de situaţii ce îţi fac trupul să tremure şi să fie cuprins de sudoarea rece a fricii, ţine minte că motivul e întotdeauna unul singur: eul l-a perceput ca simbol al fricii, un semn al păcatului şi al morţii.

 

Confruntat cu o asemenea situație îngrozitoare, cu acest simbol îngrozitor al fricii căruia nu-i găsești înțelesul,  nu  judeca. Adu-ţi aminte de Prezenţa sfântă a Celui Care ţi s-a dat să fie Sursa judecăţii. Dă-I Lui să îl judece pentru tine şi spune:

*

  • Ia-l de la mine şi priveşte-l, judecându-l pentru mine.
  • Să nu îl văd ca semn al păcatului şi al morţii, şi nici să nu îl folosesc pentru distrugere.
  • Învaţă-mă cum să nu fac din el un obstacol în calea păcii, ci să Te las să îl foloseşti pentru mine, pentru a înlesni venirea ei.

*

Al patrulea obstacol:

Frica de Dumnezeu. Ridicarea vălului.

      Închipuie-ți că moartea nu există. Închipuie-ți că frica de moarte a dispărut cu totul. Ce mai rămâne atunci,  când toată viața ai trăit, în secret, cu gândul la moarte, fără să spui nimănui și fără să recunoști tu însuți acest mic secret al tău care este, de fapt, marea barieră în drumul vieții? Ce s-ar întâmpla dacă această barieră – păzită cu strășnicie de eu din tată în fiu – s-ar ridica în sfârșit?  Ai fost învățat că nu poți trece de bariera morții. Ai fost învățat să jelești și să suferi după pierderea unor trupuri, gândind pe ascuns că va veni vremea ca însăși  trupul tău să fie dat morții. Asta ai fost învățat, asta ai văzut cu ochii, asta crezi. Și ți-e teamă să treci dincolo de bariera iluzorie a trupului. Dacă frica de moarte ar fi dată ea însăși morții, iată ce s-ar întâmpla:

Pur şi simplu, ţi-ai aduce aminte de Tatăl tău. Ţi-ai aduce aminte de Creatorul vieţii, Sursa a tot ce trăieşte, Tatăl universului şi al universului de universuri, şi a tot ce se află chiar dincolo de ele. Iar, când îţi mijeşte în minte această amintire, pacea mai trebuie să escaladeze un ultim obstacol, după care mântuirea e completă, şi Fiul lui Dumnezeu e redat complet sănătăţii mintale. Căci aici chiar se sfârşeşte lumea ta.

Al patrulea obstacol de escaladat atârnă ca un văl greu peste faţa lui Cristos. Acest văl întunecat – ce pare să facă, din faţa lui Cristos, ceva aidoma feţei unui lepros şi, din Razele aprinse ale Iubirii Tatălui Său ce Îi luminează faţa de slavă, ceva asemănător unor şuvoaie de sânge – păleşte în lumina învăpăiată din spatele lui, când dispare frica morţii.

Iată vălul cel mai întunecat, susţinut de credinţa în moarte şi protejat de atracţia ei. Consacrarea ta morţii şi suveranităţii ei nu e decât un jurământ solemn, făgăduinţa făcută eului în secret să nu ridici acest văl niciodată, să nu te apropii de el, nici măcar să nu bănuieşti că există. Iată făgăduinţa pe care ai făcut-o să nu laşi niciodată unirea să te scoată din separare; marea amnezie în care amintirea lui Dumnezeu pare complet uitată; scindarea Sinelui tău de tine; – frica de Dumnezeu, ultimul pas în disocierea ta.

Dacă frica de moarte ar dispărea, de ce-ai putea să te mai temi decât de viaţă? Atracţia morţii e cea care face viaţa să pară urâtă, crudă şi tiranică. Nu te temi de moarte mai mult decât te temi de eu. Aceştia sunt prietenii pe care ţi i-ai ales. Căci, în alianţa ta secretă cu aceştia, ai fost de acord să nu laşi să se ridice niciodată frica de Dumnezeu, ca să poţi vedea faţa lui Cristos şi să te uneşti cu El în Tatăl Său.

Fiece obstacol peste care trebuie să se reverse pacea se escaladează în acelaşi fel: teama care l-a făcut să apară cedează în faţa iubirii. Exaltarea trupului e abandonată în favoarea spiritului, pe care îl iubeşti cum nu ţi-ai putea iubi trupul niciodată. Iar ademenirea morţii se pierde pentru totdeauna când se stârneşte atracţia iubirii şi te cheamă.

Iar acum stai îngrozit în faţa acelui ceva pe care ai jurat să nu îl priveşti niciodată. Îţi ţii ochii plecaţi, amintindu-ţi făgăduinţa făcută „prietenilor” tăi. „Frumuseţea” păcatului, ademenirea delicată a vinovăţiei, „sfântul” chip de ceară al morţii şi frica de răzbunarea eului, pe care te-ai jurat cu sânge să nu îl părăseşti, se ridică toate şi te imploră să nu îţi ridici ochii. Căci realizezi că, dacă te-ai uita şi ai lăsa să se ridice vălul, ele ar dispărea pentru totdeauna. Toţi „prietenii” tăi, toţi „protectorii” tăi şi „casa” ta vor dispărea. Şi nu îţi vei aminti nimic din ce îţi aminteşti acuma.

Îţi pare că lumea te va abandona cu desăvârşire dacă ţi-ai ridica ochii. Dar nu se va întâmpla altceva decât că vei lăsa lumea pentru totdeauna. Aşa se restabileşte voia ta. Priveşte-o cu ochii deschişi, şi nu vei mai crede niciodată că eşti la mila unor lucruri ce te depăşesc, a unor forţe pe care nu le poţi controla şi a unor gânduri care îţi vin în ciuda voii tale. Căci ce te atrage din spatele vălului e şi în străfundul tău, formând un tot unitar, neseparat şi complet.

 

   În ce privește frica de Dumnezeu, trebuie să știi că îți trebuie ceva pregătire să alungi groaza și să o privești în față. Trebuie ca mintea ta să fie complet vindecată ca să poți privi nebunia fraților tăi, gesturile, judecățile, atacurile, boala, cu milă și compasiune, tandrețe, iubire, și credință deplină, însă fără frică. Pentru că stârnesc situații îngrozitoare care-ți provoacă teamă, te împiedică undeva în adâncul tău să-i ierți pe deplin, “și nimeni nu ajunge la iubire cu frica alături”. Amintește-ți ce ai învățat mai devreme: ori de câte ori o situație îngrozitoare îți iese în față, ca simbol al fricii, nu judeca. Lasă-ți Călăuza să judece pentru că tu nu ai privirea de ansamblu. Pentru că-ți mai provoacă o urmă de frică, te temi încă de lume și de frații tăi, iar dacă te temi de ei, te temi încă și de Dumnezeu, căci Dumnezeu este în tot și în toate, indiferent sub ce formă apar, și cât de inconștienți mai sunt încă.

      Prin Spiritul Sfânt îl ai pe Hristos alături. El e prietenul tău, dar nu uita că este în același timp Prietenul oricărei făpturi, oricât de păcătoasă ar părea în ochii tăi, oricât de străin și potrivnic ți-ar părea. Îl aveți pe Hristos prieten comun. Ori de câte ori te “retragi” din fața străinului, ocolindu-l, condamnându-l, judecându-l, atacându-l chiar și în cel mai discret mod, te retragi din fața lui Hristos, și nu uita, că ori de câte ori ataci, nici măcar nu-ți dai sema pe Cine ataci.
 

Aproapele acesta mai pare încă un străin. Nu îl cunoşti, şi interpretarea pe care i-o dai te înspăimântă. Şi, ca să ţii nevătămat ce pari a fi tu, îl tot ataci. În mâinile lui însă e mântuirea ta. Îi vezi nebunia, pe care o urăşti pentru că o împărtăşeşti. Şi toată mila şi iertarea care ar vindeca-o cedează în faţa fricii. Frate, ai nevoie de iertarea acordată fratelui tău, căci veţi împărtăşi împreună nebunia sau Cerul. Şi vă veţi ridica ochii, cu credinţă, împreună sau deloc.

Nimeni nu poate privi fără groază frica de Dumnezeu, dacă nu a acceptat Ispăşirea şi  fără să îşi poarte în inimă iertarea deplină a fratelui său. Stai aici puţin şi nu tremura. Vei fi gata. Să ne unim într-o clipă sfântă, aici, în acest loc în care te-a condus scopul mântuirii; să ne unim în credinţa că Cel Ce ne-a adus aicea împreună îţi va oferi inocenţa de care ai nevoie, şi că o vei accepta pentru iubirea mea şi a Lui.

Nu e posibil să priveşti frica de Dumnezeu  prea devreme. Acesta e locul la care trebuie să ajungă fiecare când e gata. Odată ce şi-a găsit fratele, este gata. Dar nu e suficient doar să ajungi la locul acesta. O călătorie fără scop rămâne fără înţeles şi pare să nu aibă sens nici când s-a încheiat. Cum poţi să ştii că s-a încheiat dacă nu îţi dai seama că şi-a atins scopul? Aici, cu sfârşitul călătoriei în faţă, îi vezi scopul. Şi, tot aici, alegi dacă să îl priveşti sau să o iei mai departe, doar ca să revii şi să alegi din nou.

***

Aici e locul sfânt al învierii, la care revenim; la care ne vom întoarce până se înfăptuieşte şi se primeşte izbăvirea. Gândeşte-te cine e fratele tău înainte de a-l condamna. Alătură-i-te bucuros şi înlătură toate urmele de vinovăţie din mintea lui tulburată şi torturată. Ajută-l să ridice povara grea a păcatului pe care i-ai pus-o în spinare şi pe care a acceptat-o ca a lui, şi dă-i-o jos cu uşurinţă, râzând cu voioşie. Nu i-o apăsa pe frunte ca pe nişte spini, nici nu îl ţintui de ea, neizbăvit şi deznădăjduit.

Se apropie Paştele, timpul învierii. Să ne acordăm izbăvire unul altuia şi să o împărtăşim, ca să ne ridicăm uniţi în înviere, nu separaţi în moarte. Priveşte darul libertăţii pe care I l-am dat Spiritului Sfânt pentru tine. El ne conduce pe amândoi, pe tine şi pe mine laolaltă, ca să ne întâlnim aici, în acest loc sfânt, şi să luăm aceeaşi decizie.

Eliberează-ţi fratele aici, cum te-am eliberat şi eu. Dă-i acelaşi dar şi nu îl privi cu niciun fel de condamnare. Vezi-l la fel de nevinovat cum te văd şi eu, şi trece-i cu vederea păcatele pe care crede că şi le vede. Oferă-i libertate şi eliberare deplină de păcat, aici, în grădina agoniei şi morţii aparente.

Vom dispărea împreună în Prezenţa din spatele vălului, nu să ne pierdem, ci ca să fim găsiţi; nu ca să fim văzuţi, ci cunoscuţi. Iată scopul călătoriei, fără de care călătoria e lipsită de înţeles. Iată pacea lui Dumnezeu, pe care El ţi-a dat-o veşnic. Iată odihna şi tihna pe care le cauţi, motivul călătoriei de la bun început.

Răstigniţii dau durere, pentru că sunt cuprinşi de durere. Dar izbăviţii dau bucurie, pentru că au fost vindecaţi de durere. Fiecare dă după cum primeşte, dar trebuie să aleagă ce va primi. Şi va recunoaşte ce a ales după cum dă şi după cum i se dă.

Ai ajuns până aici pentru că ai ales călătoria. Nimeni nu se apucă de un lucru pe care îl consideră lipsit de înţeles. Lucrul în care ţi-ai pus credinţa continuă să fie credincios şi te păzeşte cu o credinţă atât de blândă, dar atât de tare, încât te va ridica dincolo de văl şi îl va pune pe Fiul lui Dumnezeu la loc sigur, în protecţia neîndoielnică a Tatălui său. Iată singurul scop ce dă acestei lumi – şi lungii călătorii prin această lume – tot înţelesul pe care îl conţin. Dincolo de acesta, ele nu au niciun înţeles. Tu şi fratele tău staţi împreună, tot neconvinşi că au un scop. Dar vă e dat să vedeţi acest scop în sfântul vostru Prieten şi să îl recunoaşteţi ca propriul vostru scop.

-∞-


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”
(Curs de Miracole)

***

Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse: