Curs de miracole: 165,166 : Să nu neg Gândul lui Dumnezeu și să primesc darurile Lui.

mandala4

***

Eu nu sunt trup, sunt spirit, și m-am regăsit ca Fiu al lui Dumnezeu. 

Sunt una cu tine, Tată,  și de aceea sunt nelimitat.

Am aceeași voie cu a Ta și de aceea Tu  poți face toate lucrurile în mine, extinzându-le apoi la toată lumea prin mine.

Nu există limite care să îmi îngrădească pacea, bucuria, sau orice alt atribut pe care mi l-ai dat atunci când m-ai creat. Îmi luminezi mintea și îmi pui dinainte toată puterea și iubirea din Cer și de pe pământ.

Eu sunt cel căruia i-ai dat toate acestea.

Facă-se Voia Ta.

Afirmație inspirată de Lecția 320

***

165: Mintea mea să nu nege gândurile lui Dumnezeu.

166: Mi s-au încredințat darurile lui Dumnezeu.

***

      În Culegerea de exerciții pentru studenți din Curs de miracole, Lecția 165 ne îndeamnă să nu negăm Gândul lui Dumnezeu, iar Lecția 166 ne asigură că, atunci când am fost creați ca Fii ai lui Dumnezeu ni s-au încredințat  darurile toate. Și totuși… Ce, sau Cine este Dumnezeu? De gândește și de ne-a oferit daruri, este o Ființă? Atunci înseamnă că noi suntem gânduri ale Sale manifestate o vreme în trup, și în spirit pentru eternitate.

      Lecția 165 ne învață că Dumnezeu e cert, și cum ar putea fi altfel? Tot ce există, și ce vedem cu ochii trebuie să provină dintr-o Sursă. Însăși existența aceasta de netăgăduit a tot ceea ce vedem, atingem și simțim, ne conduce la ideea logică că Universul văzut și nevăzut nu poate fi decât efectul unei Cauze.  Suntem înzestrați cu o minte și mai apoi, cu un creier. Am învățat că mintea fiecăruia dintre noi face parte din Mintea lui Dumnezeu. Este vorba despre acea minte a noastră conectată la Mintea Divină, în care am adunat toată experiența noastră ca spirit. Este o minte vastă pe care creierul și mintea egotică, limitată, nu o poate accesa în condiții obișnuite. Acolo, în mintea noastră “superioară” există toată cunoașterea; acolo putem accesa tot ce avem nevoie pentru a evolua și a trăi în armonie, pace și fericire pe acest pământ și dincolo de el. Acolo este toată lumina, iubirea, capacitatea de a ierta și forța lui Dumnezeu, pe care El însuși le-a așezat cu grijă la loc sigur, adânc, în Sinele nostru și în mintea noastră a cărei sămânță a rămas de-a pururi conectată la Mintea Lui. Acestea sunt darurile de care ne vorbește lecția  166 și mai târziu, în partea a doua a culegerii, lecția 315. Sunt acele calități pe care le avem adânc sădite în noi dar pe care încă nu le recunoaștem și nu știm să le accesăm. Suntem asigurați însă, că vom primi mijloacele prin care le putem scoate la lumină și folosi, iar acest lucru se poate întâmpla chiar astăzi dacă vrem să le acceptăm și dacă avem încredere că Dumnezeu ne va asigura acele mijloace prin care să le putem vedea, să le percepem valoarea și să le prețuim numai pe ele ca tot ce ne dorim.

      Așadar, să nu negăm Gândul lui Dumnezeu și să nu ne limităm la mintea noastră restrânsă, în care nu pot încăpea decât gândurile lumii acesteia. Singurul lucru pe care trebuie să-l exersăm este să nu negăm; nu trebuie neapărat să înțelegem acum totul, ci doar să ne “deschidem” către interiorul nostru și să nu negăm, căci atunci se creează loc în mintea noastră pentru Gândul lui Dumnezeu. Atunci Gândul Lui se strecoară și realizează conexiunea noastră cu El. Este însuși gândul prin care existăm, prin care suntem călăuziți, ocrotiți și inspirați. Atunci când gândurile noastre sunt reduse la tăcere, iar mintea noastră egotică este liniștită, avem acces la Mintea lui Dumnezeu din noi. Acolo găsim toată îndrumarea de care avem nevoie, și toate darurile lui.

Nu nega Cerul. Îți aparține azi, doar trebuie să îl ceri. Și nu este nevoie să percepi, înainte de venirea lui la tine, nici cât de mare este darul, nici cât de schimbată îți va fi mintea. Cere să primești, și ți-e bun dat. (…) Cere cu ardoare. Când vei primi, vei fi sigur că ai comoara pe care ai căutat-o întotdeauna.

Exersează astăzi cu speranță. Căci speranța este într-adevăr justificată.(…) Contăm pe Dumnezeu să ne dea certitudine și nu pe noi înșine. Și exersăm în Numele Lui…

      Să rămânem conștienți că avem înlăuntrul nostru tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți și că această bogăție poate fi accesată cu o singură condiție: să ne conectăm la Sursă. Atunci când voia nostră nu este una cu Voia Lui, “darurile” nu sunt primite iar fericirea, pacea, iubirea, liniștea, prosperitatea nu par a fi altceva decât iluzii și speranțe deșarte.

Fiecare minte care vede lumea și o consideră certă, solidă, demnă de încredere și adevărată crede în doi creatori – sau într-unul singur: el. Însă niciodată într-un singur Dumnezeu.

Darurile lui Dumnezeu nu îi sunt acceptabile celui ce întreține asemenea convingeri bizare. (…) Și totuși, în rătăcirile lui singuratice și fără sens, darurile lui Dumnezeu merg cu el, fără ca el să știe. Nu poate să le piardă. Dar nu vrea să se uite la ce i s-a dat. Rătăcește în continuare, conștient de zădărnicia pe care o vede peste tot în jurul lui, percepând cum și puținul pe care îl are nu face decât să se împuțineze, pe măsură ce înaintează spre nicăieri.

      Când voia noastră și a Lui sunt una, ceea ce mai ieri părea să ne facă fericiți, acum devin dorințe lipsite de conținut, căci totul se schimbă. Lumea cu “adevărul” ei rămâne în urmă, iar noi pășim într-o lume nouă, simplă și iubitoare, o lume “iertată”, căci atunci când înțelegem Voia lui Dumnezeu și legea ce guvernează întreaga creație – legea iubirii – nu mai putem admite ca fiind esențiale obiectivele pentru care până mai ieri luptam cu îndârjire, pentru a simți apoi că avem nevoie de alte și alte obiective îndeplinite pentru a ne dovedi “valabilitatea” și valoarea în această lume. Lupta nu are sens. Când recunoști Forța lui Dumnezeu în tine, când înveți s-o accesezi și vezi cât de puternic ești cu Dumnezeu alături, toată zbaterea ta a încetat, căci gândul Lui te călăuzește prin puterea Spiritului Sfânt din tine. Și ce-ți rămâne de făcut atunci? Nimic, decât să-ți transferi bucuros toate problemele Celui care știe cel mai bine cum să le rezolve, și să te deschizi către călăuzirea Lui. Și când toate acestea se vor întâmpla mai trebuie să faci ceva: să împărtășești aceste daruri cu toți cei din jurul tău, cu fiecare om care ți-a ieșit cumva în cale. Atunci când radiezi bucurie, încredere, fericire și liniște sufletească cei din jurul tău o simt și atunci ei văd în tine o sursă de inspirație, un model pe care râvnesc să-l urmeze. Dacă tu ai reușit să aduci pacea în viața ta, atunci vor avea încredere că vor reuși și ei. Calea le-a fost deschisă, exemplul poate fi urmat. În felul acesta tu, prin exemplu personal,  ai devenit “mântuitorul” lor și-al lumii. Nu este aroganță, căci arogant este să nu-ți îndeplinești misiunea pe care ai primit-o când ai venit aici. Misiunea fiecăruia dintre noi este să ne mântuim pe noi și, prin noi, să mântuim lumea toată.

      Cu toate acestea, în Manual pentru profesori suntem avertizați că eul nu se lasă dus așa ușor. Vor mai veni momente în care va prelua temporar conducerea, momente în care ne vom lăsa vrăjiți de iluziile acestei lumi și vom recădea temporar în vechile tipare de gândire. Este important să le conștientizăm și să revenim rapid la călăuzirea lăuntrică a Sinelui cum om putea noi mai bine: prin meditație, prin rugăciune, prin muzică, prin lectură, sau poate prin îndepărtarea de haosul zilnic al orașelor aglomerate și refugierea în natură. Natura,  prin inocența ei, ne poate readuce cel mai bine în armonie cu noi înșine și ne poate reconecta cu Spiritul. Să nu uităm că atunci când am început să fim un exemplu pentru cei din jurul nostru, orice supărare, orice frică, orice tulburare, orice conflict sau boală, determină în ceilalți o pierdere a încrederii în propriile lor capacități ascunse încă, în “darurile” pe care Dumnezeu le-a așezat în ei așa cum le-a așezat în noi. Orice frică a noastră va încuraja și va dezvolta propriile lor frici, orice lacrimă de pe obrazul nostru îi va descuraja și vor crede că bucuria permanentă este o iluzie. Am învățat din Curs, de la Hristos, prin Vocea Spiritului Sfânt că nu-i așa; că fericirea nu cere alt sacrificiu decât sacrificarea eului, și treaba noastră este acum să extindem această învățătură.

      În tot cursul se vorbește despre Dumnezeu, despre mântuire, despre Spiritul Sfânt. Nu prea e de înțeles cum anume suntem un Gând al Lui și cum suntem conectați în permanență la El. Rămâne deci aceeași întrebare : Și totuși…Cine sau Ce este Dumnezeu? Pentru a înțelege și pentru a putea pune în practică învățăturile acumulate avem nevoie de o reprezentare plastică a Lui. Avem nevoie să înțelegem cum lucrează, cum vede și cum știe tot ce gândim și ce facem. Cum poate interveni și cum ne poate călăuzi pe fiecare în parte și pe toți în același timp. Se vorbește în ultimul timp despre un câmp cuantic, despre un câmp energetic spiritual, despre o matrice divină, dar îmi place și exercițiul de imaginație din Geneza lui Allan Kardec de la începutul secolului XIX. El  ne îndeamnă să recunoaștem că omul, în starea lui încarnată obișnuită, se află în imposibilitatea de a înțelege cu simțurile esența Divină. De aceea propune să ne imaginăm un fluid destul de subtil pentru  a putea pătrunde toate corpurile, fluid pe care el îl numește fluid perispiritual. Chiar dacă nu este vizibil și detectabil, acest fluid poate fi material, dar este în același timp vehiculul gândirii, al senzaților și percepțiilor Spiritului. De fapt, acestea nu pot fi separate de fluid și par a face corp comun cu acesta, la fel cum sunetul pare a face corp comun cu aerul, în așa fel încât nu am putea să-l materializăm cumva. Pornind de la această presupunere, mai departe, Allan Kardec spune:

 

      Dacă lucrurile stau la fel sau nu în cazul gândirii lui Dumnezeu, adică dacă ea acționează direct sau prin intermediul unui fluid, pentru a ne ușura înțelegerea, atunci să ne-o reprezentăm sub forma concretă a unui fluid inteligent care umple universul infinit, care pătrunde în toate compartimentele creației; întreaga natură este cufundată în acest fluid divin; or, în virtutea principiului că părțile unui întreg sunt de aceeași natură și au aceleași proprietăți ca întregul, atunci fiecare atom al acestui fluid ar fi înzestrat cu gândire, cu atributele esențiale ale lui Dumnezeu, iar acest fluid întâlnindu-se pretutindeni, totul se supune acțiunii sale inteligente, prevederii și solicitudinii sale. Orice ființă, oricât de mică ar fi ea, va trebui să fie impregnată cu acest fluid divin. Astfel, noi ne aflăm în mod constant în prezența divinității; nici o activitate de-a noastră, cât de mică ar fi ea, nu se poate sustrage controlului divinității; Gândirea noastră se află în permanent contact cu gândirea divină și nu fără dreptate se spune că Dumnezeu poate să citească până în străfundul inimii fiecăruia. ” Noi suntem în el, la fel cum el este în noi “, spune Iisus. Pentru a-și întinde solicitudinea asupra tuturor creaturilor sale, Dumnezeu n-are nevoie deci, să măture cu privirea pământul din ceruri; rugăciunile noastre, pentru a fi auzite de el, nu au nevoie să străbată spații imense, nici să fie urlate, căci, neîncetat, gândurile noastre se repercutează în ființa lui, el fiind în noi. Gândurile noastre seamănă cu dangătele unui clopot care fac să vibreze toți atomii din aerul înconjurător. 

       Departe de noi gândul de a-l materializa pe Dumnezeu; imaginea unui fluid inteligent universal nu este, evident, decât o comparație în stare de a ne face o idee mai exactă despre Domnul, decât acele picturi care-l reprezintă sub formă omenească; comparația are drept scop să ne facă să înțelegem faptul că Dumnezeu se află în toate și se ocupă de toate.

 

      Mai jos am atașat un  link ce poate fi utilizat pentru lecturarea integrală online a exercițiilor/lecțiilor. Cu toate acestea este mult mai bine de utilizat cartea, întrucât în varianta online am identificat unele greșeli care pot schimba cu totul sensul frazei. De exemplu, la exercițiul 166, paragraful 1, fraza a se citi :

Încrederea lui Dumnezeu în tine e nelimitată. În varianta online veți găsi limitată.

https://arhivaspirituala.wordpress.com

***

 

      Cum se exersează:

      Conform indicațiilor din curs, metoda generală de efectuare a exercițiilor – care poate fi păstrată și după ce s-a parcurs întregul curs și ai rămas sub îndrumarea Profesorului lăuntric – este următoarea:

      Dimineața și seara aloci meditației o perioadă mai lungă de timp (o oră sau cât poți și cât te face fericit). La începutul intervalului, de regulă dimineața, se citește lecția și se repetă cu ochii închiși ideea zilei sau acele idei din lecție care au avut ecou în inima ta. Apoi, tot cu ochii închiși, te abandonezi lui Dumnezeu în perfectă liniște și total relaxat. Este perioada de meditație pe parcursul căreia gândurile de tot felul îți vor da târcoale. Pentru a le îndepărta e suficient ca, atunci când apar, să repeți ideea zilei și să te adâncești din nou în meditație – fără gânduri, fără dorințe, fără așteptări: doar tu cu Sinele tău, în perfectă liniște. Vei sta așa atâta timp cât te vei simți bine. Este recomandat să-ți alegi o poziție comodă, dar nu culcat. Cel mai bine este în capul oaselor. Nu sunt date indicații specifice privind poziția, respirația sau alte tehnici de meditație. Important este să te simți bine și să fi complet relaxat.

      Este recomandat ca intervalul de dimineață să se efectueze imediat după trezire, sau cât de repede se poate, iar cel de seară imediat înainte de culcare.

      Pe perioada zilei, din oră în oră sau ori de câte ori este posibil, îți iei răgaz câteva clipe pentru a-ți aminti în liniște ideea zilei. Aplici învățăturile lecției la orice situație concretă ce apare în viața ta.

mandala1

E 158-159. Să vezi lumea prin ochii lui Hristos

prin ochii lui Hristos

Acest om primește pe păcătoși.

(fragment din E.G. White : Parabolele Domnului Hristos)

      Pe când “vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului Hristos, Fariseii și-au exprimat dezaprobarea lor. “Omul acesta primește pe păcătoși”, spuneau ei, …”și mănâncă cu ei.”

      Rabinii au fost dezamăgiți de persoana Domnului Hristos. De ce oare, El, care pretindea că are un caracter așa de înalt, de nobil, nu Se alătura lor și nu urma felul lor de a învăța? De ce oare se purta El așa de modest lucrând printre toate clasele? Dacă El ar fi un adevărat profet, spuneau ei, atunci El ar fi în armonie cu ei, și s-ar comporta față de vameși și păcătoși cu indiferența pe care aceștia o meritau. Ceea ce îi mânia pe acești păzitori ai societății era faptul că El, cu care ei se aflau mereu în discuții contradictorii, dar a cărui curăție a vieții le impunea totuși teama, și-i condamna, Se întâlnea cu o vădită simpatie cu cei socotiți ca fiind drojdia societății. Ei nu erau de acord cu metodele Lui. Ei se socoteau ca fiind educați, nobili și, din punct de vedere religios, foarte evlavioși; dar exemplul Domnului Hristos le da pe față egoismul lor.

      De asemenea, ceea ce îi mai mânia era și faptul că cei care nu dădeau pe față decât dispreț față de rabini și care nu erau văzuți niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos, și ascultau cu atenție extaziată cuvintele Lui.

      Ei nu știau că explicația se afla chiar în cuvintele pe care ei le-au rostit ca o acuzație batjocoritoare:

” Acest om primește pe păcătoși.”

 

      Am rezumat astăzi, pentru două zile, două exerciții din “Curs de miracole” care trec pur și simplu din unul în celălalt întărind răspunsul la două întrebări pe care le-am putea purta în minte din prima zi și încă de la prima pagină citită a cursului. 

      Ce putem primi studiind acest curs?

    Putem primi viziunea lui Hristos care aduce pacea în sufletele noastre, împăcarea cu noi și cu lumea, și putința de a lua decizii corecte în situații diferite și dificile.

     Ce putem împărtăși semenilor noștri parcurgând acest curs?

  Putem împărtăși viziunea lui Hristos aducătoare de iertare, iubire, acceptare, și în final, calea cunoașterii de sine. Ca și Hristos, îl putem “primi” pe “păcătosul” din noi și pe cei ce-i vedem ca fiind în afara noastră. 

***

158. Astăzi învăț să dau cum primesc

 

      Există o cunoaștere pe care am primit-o și de care am uitat. Este o cunoaștere care s-a dat deopotrivă fiecarei făpturi, fiecărui om, căci fără ea nu se poate trăi. Cunoașterea există, conștiența ei nu.

      Cunoști că ești o minte, care face parte din Mintea lui Dumnezeu. Cunoști că Sinele tău, cel de dincolo de ego, este exact așa cum l-a creat Dumnezeu din iubire: nepăcătos. Nu ți-ai părăsit Sursa niciodată, pentru că ești un Gând al lui Dumnezeu, o Idee a Lui. “Recunoașterea” acestei cunoașteri nu se poate învăța pentru că implică trăire. Ea nu poate fi împărtășită în mod direct. Viziunea însă da. Revelația Unității Tatălui cu Fiul, a Creatorului cu Creația, a fiecărei făpturi cu Sursa sa, va veni pentru fiecare când mintea-i este pregătită. Scenariul este însă scris.

    Am învățat că timpul doar pare să înainteze într-o direcție; că a păși în veșnicie înseamnă a trăi în prezent. Trecutul nu există, el fiind o sumă de clipe prezente, iar viitorul este o iluzie. Din perspectiva veșniciei suntem într-o călătorie deja încheiată, dar care pentru noi, în lumea timpului, pare să aibă un viitor necunoscut. În momentul revelației, trăirea pune capăt îndoielii, iar călătoria este privită din punctul în care s-a încheiat, revăzând mental întregul drum parcurs.

    Trăirea nu este însă obiectivul acestui curs, pentru că ea nu poate fi nici predată, nici învățată, dar poate fi învățat drumul până acolo, pentru că ultimul pas îl face Dumnezeu Însuși. Putem învăța să obținem viziunea lui Hristos, și apoi, pe aceasta, o putem împărtăși. Acesta este darul pe care-l primim prin Spiritul Sfânt și darul pe care tebuie să-l dăm mai departe, pentru că “dar din dar se face Rai”. Aceasta este misiunea noastră pe pământ: să ne vindecăm și apoi să vindecăm;  iar în  Cer, misiunea noastră ca făpturi mântuite este să creăm alături de Tatăl nostru.

      Să învățăm să vedem lumea prin ochii lui Cristos:

Viziunea lui Cristos are o singură lege. Ea nu priveşte un trup şi îl confundă cu Fiul creat de Dumnezeu. Ci vede o lumină dincolo de trup, o idee dincolo de ce poate fi atins, o puritate nepătată de greşeli, de jalnice erori, de gândurile înfricoşătoare ale vinovăţiei din visele păcatului. Nu vede separare. Şi îi priveşte pe toţi, împrejurare, întâmplare şi eveniment, fără cea mai mică slăbire a luminii pe care o vede.

Ea poate fi predată, şi trebuie predată de toţi cei ce vor să o dobândească. Îţi cere doar să recunoşti că lumea nu poate să îţi dea nimic cât de cât comparabil ca valoare.(…) Iată ce dai azi: să nu vezi pe nimeni ca trup.

Aşa sunt iertate păcatele lui, căci viziunea lui Cristos are puterea să le treacă pe toate cu vederea. În iertarea Lui ele pier. Nevăzute de Unu, dispar pur şi simplu, pentru că vine să le ia locul o viziune a sfinţeniei de dincolo de ele. Nu contează ce formă au luat, nici cât de enorme au părut să fie, nici pe cine au părut să lezeze. Nu mai sunt. Şi toate efectele pe care au părut să le aibă s-au dus odată cu ele, desfăcute şi de nefăcut.

Lecţia asta nu e greu de învăţat dacă ţii minte că în fratele tău nu te vezi decât pe tine. Dacă el se pierde în păcat, te pierzi precis şi tu; dacă vezi în el lumină, păcatele ţi le-ai iertat. Fiecare frate întâlnit azi îţi oferă încă un prilej să laşi viziunea lui Cristos să se răsfrângă asupra ta şi să îţi ofere pacea lui Dumnezeu.

Nu contează când vine revelaţia, căci nu e ceva ce ţine de timp. Şi totuşi, timpul mai are un dar de dat…vederea prin ochii lui Cristos.

159. Dau miracolele pe care le-am primit

      În lumea timpului,  poți să oferi așadar un dar prețios: viziunea lui Hristos. Dar cum poți dărui ceva ce nu ai? Nimic din ce nu ai nu poți dărui. Poți dărui vindecare dacă tu nu ești vindecat? Poți ierta dacă tu nu crezi în iertare și nu te poți ierta mai întâi pe tine? Poți oferi iubire dacă tu nu recunoști iubirea din tine și iubirea ce ți se oferă? Acestea sunt miracole pe care le poți dărui dacă îți deschizi mai întâi mintea să le primești, căci ți s-au dat.

      Viziunea lui Hristos e un miracol. Din ea se nasc toate celelalte miracole.

  Viziunea lui Hristos reflectă renașterea în fiecare, a iubirii veșnice, dumnezeiești, care este ținută în umbră.

      În viziunea lui Hristos își durează rădăcina iertarea:

Viziunea lui Cristos este pământul sfânt în care crinii iertării își înfig rădăcinile. Acesta e căminul lor. De aici pot fi readuși în lume, dar nu pot crește niciodată în solul ei nehrănitor și neadânc. Au nevoie de lumina, căldura și grija binefăcătoare pe care le-o asigură milostivirea lui Cristos. Au nevoie de iubirea cu care îi privește El. Și devin mesagerii Lui, care dau cum au primit.(…) Crinii lui nu își părăsesc căminul când sunt readuși în lume. Rădăcinile lor rămân. Nu își părăsesc sursa, ci îi poartă binefacerile cu ei, transformând lumea într-o grădină asemănătoare celei din care au venit și în care se reîntorc cu și mai multă mireasmă.

      Viziunea lui Hristos este darul Spiritului Sfânt la care poți apela pentru toate lucrurile ce pot contribui la fericirea ta:

Pe toate le poți primi pur și simplu cerându-le. Aici ușa nu e încuiată niciodată, și nimănui nu i se refuză nici cea mai mică rugăminte, nici cea mai urgentă nevoie. Nu există boli nevindecate, nici lipsuri nesuplinite, nici nevoi nesatisfăcute în această trezorerie de aur a lui Cristos.

      Viziunea lui Hristos unește Cerul cu pământul.

Lucrurile ce par foarte solide aici, acolo sunt doar niște umbre; străvezii, abia întrevăzute, uneori uitate și mereu neputincioase să întunece lumina care strălucește dincolo de ele. Lumea își amintește aici ce s-a pierdut la facerea ei. Căci aici e reparată, reînnoită, dar într-o altă lumină.

      Prin viziunea lui Hristos imaginea sumbră a lumii se confundă cu imaginea Cerului, pentru că Hristos nu vede păcat în nimeni, fiind cu toții uniți într-un tot unitar, făpturi cu Sine inocente, sfinte, așa cum le-a creat Tatăl lor.

Cristos a visat visul unei lumi iertate. E darul Lui, prin care se poate face o tranziție domoală de la moarte la viață, de la disperare la speranță. Să visăm cu El o clipă. Visul Lui ne trezește la adevăr.

 

***


Observație:

Acesta este un rezumat al exercițiilor realizat de mine, motiv pentru care se pot strecura interpretări personale ale textului.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente citate din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.285-288 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Ex. 153-154

curs-text

153: În neapărarea mea stă siguranţa mea.

 

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate “darurile” pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate “darurile” ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze. Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o. Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei.  Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume?

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită – cu veşnicia.

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă? Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat.  Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor.

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele, puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa – nu e decât propria lui fantezie delirantă.

***

 La începutul zilei vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cincisprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

Dar, când putem, ne reamintim oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei ştii că Cerul merge cu tine.

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii. Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune: “Sunt aici”.

-∞-


 

154. Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu

 

Să nu fim azi nici aroganţi, nici plini de falsă umilinţă. Am depăşit asemenea prostii. Nu ne putem judeca pe noi înşine, şi nici nu nevoie să o facem. Acestea nu sunt decât încercări de-a nu lua o decizie şi de-a amâna asumarea funcţiei noastre. Nu e rostul nostru să ne judecăm valoarea, şi nici nu putem şti care e cel mai bun rol pentru noi; ce putem face în cadrul unui plan mai amplu, pe care nu îl putem vedea în întregimea lui. Rolul nostru ne e distribuit în Cer. Iar ce credem că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem că e puterea noastră este adesea aroganţă.

Indiferent care ţi-e rolul desemnat, a fost selectat de Vocea pentru Dumnezeu, a Cărui funcţie e să vorbească şi pentru tine. Văzându-ti capacităţile exact aşa cum sunt şi conştientizând unde pot fi aplicate cel mai bine, la ce anume, cui şi când, El alege şi acceptă pentru tine rolul tău. El nu lucrează fără consimţământul tău.

Vocea aceasta îţi desemnează funcţia şi ţi-o transmite, dându-ţi puterea să o înţelegi şi să reuşeşti în tot ce faci în legătură cu ea.

Această îngemănare a Tatălui şi a Fiului prin Vocea pentru Dumnezeu distinge mântuirea de lume. Această Voce vorbeşte de legi la care lumea nu se supune, şi făgăduieşte mântuirea de toate păcatele. Acum mintea devine din nou conştientă de Cel Care a creat-o şi de veşnica Lui uniune cu ea.

Nu mesagerul e cel ce scrie mesajul pe care îl poartă. Şi nici nu pune la îndoială dreptul celui care îl scrie, nici nu întreabă de ce i-a ales acesta tocmai pe cei ce vor primi mesajul pe care îl aduce el. E de ajuns să îl accepte, să îl dea celor cărora le este destinat şi să îşi îndeplinească rolul în transmiterea lui. Dacă determină care să fie mesajele, care să fie scopul lor sau unde să fie duse, nu îşi exercită rolul legitim de purtător de Cuvânt.

Există o diferenţă majoră în rolul mesagerilor Cerului, care îi distinge de cei pe care îi desemnează lumea. Mesajele pe care le trimit ei le sunt destinate în primul rând lor. Şi numai când le pot acepta pentru ei înşişi devin capabili să le ducă mai departe şi să le dea oriunde au fost menite să ajungă. Ca mesagerii tereştri, nu ei au scris mesajele pe care le poartă, dar devin primii receptori ai acestora în cel mai adevărat sens, primind pentru a se pregăti să dea.

Un mesager terestru îşi îndeplineşte rolul dându-şi în primire toate mesajele. Mesagerii lui Dumnezeu îşi duc la îndeplinire atribuţia acceptând mesajele Lui ca pentru ei înşişi, şi arată că înţeleg mesajele dându-le mai departe. Nu îşi aleg roluri care nu li s-au dat prin autoritatea Lui.

Vrei să primeşti mesajele lui Dumnezeu? Eşti desemnat acum. Şi totuşi, întârzii cu datul mesajelor pe care le-ai primit. Nu cunoşti că sunt ale tale şi nu le recunoşti. Cel Care a primit pentru tine mesajele lui Dumnezeu vrea să fie primite şi de tine. Căci aşa te identifici cu El .

***

Astăzi ne propunem să recunoaştem tocmai această îngemănare. Nu vom căuta să ne ţinem minţile separate de Cel Care vorbeşte pentru noi, căci ascultându-L nu ne auzim decât propria voce. Numai El ne poate vorbi nouă şi pentru noi, îngemănând într-o singură Voce primirea şi dăruirea Cuvântului lui Dumnezeu.

El are nevoie de vocea noastră să poată vorbi prin noi. Are nevoie de mâinile noastre să Îi ţină mesajele şi să le ducă celor desemnaţi de El. Are nevoie de picioarele noastre să ne ducă unde voieşte El, ca făpturile care aşteaptă în chinuri să fie izbăvite în sfârşit. Şi are nevoie de voia noastră unită cu a Lui, să fim adevăraţii receptori ai darurilor pe care le dă El.

Să învăţăm azi o lecţie: că nu vom recunoaşte darul pe care îl primim până nu îl dăm. Ai auzit lucrul acesta în sute de feluri, de sute de ori, şi totuşi, încă îţi lipseşte credinţa. Dar un lucru este cert: cât timp nu îi dai crezare, vei primi o mie de miracole, şi apoi încă o mie, dar nu vei şti că Dumnezeu Însuşi nu a lăsat nici un dar pe dinafara celor pe care le ai deja.

Lumea se retrage când ne luminăm minţile. Numeroasele daruri primite de la Creatorul nostru ne vor ţâşni în faţa ochilor şi vor sări în braţe, şi vom recunoaşte ce am primit.

Lecţia noastră de astăzi sună în felul următor:

*

Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu şi sunt recunoscător că dispun de mijloacele prin care voi recunoaşte că sunt liber.

*

-∞-


Fragmente din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.271-277 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Ex.138-140

 curs-text

 

 

138. Cerul este alternativa pentru care trebuie să mă decid.

 

În această lume, Cerul constituie o opţiune, fiindcă aici credem că există nişte alternative între care trebuie să alegem. Avem convingerea că toate lucrurile au un opus. Dacă Cerul există, trebuie să existe şi iadul, căci contradicţia este modul în care plăsmuim ceea ce percepem.

Creaţia nu cunoaşte contrarii. Dar aici, în lume, opoziţia face parte din a fi “real”. Tocmai această percepţie stranie a adevărului face ca opţiunea pentru Cer să pară totuna cu renunţarea la iad. Nu e chiar aşa. Ceea ce este adevărat în creaţia lui Dumnezeu nu poate pătrunde aici, până ce nu îşi găseşte reflectarea într-o formă pe care lumea o poate înţelege. Adevărul nu poate veni acolo unde n-ar putea fi perceput decât cu teamă.

Fără a lua o decizie în favoarea Cerului, timpul este irosit şi eforturile disipate. Sunt cheltuite pe nimic, iar timpul trece fără a vădi rezultate. Nu există niciun sentiment al câştigului, căci nimic nu se realizează; nimic nu se învaţă.

Te crezi confruntat cu mii de alternative, când, de fapt, nu există decât una singură. Nu te lăsa derutat de toate îndoielile pe care le vor aduce miriadele de decizii. Nu iei decât una singură. Iar când ai luat această unică decizie, vei percepe că nu a fost vorba de nicio alternativă. Căci adevărul este adevărat, şi nimic altceva nu este adevărat. Nu există ceva opus care poate fi ales în locul său. Nu există nicio contradicţie faţă de adevăr. Alegerea depinde de ceea ce ai învăţat. Iar adevărul nu poate fi învăţat, ci numai recunoscut. În recunoaştere rezidă acceptarea sa; precum este el acceptat, aşa este şi cunoscut. Dar cunoaşterea se află dincolo de obiectivele pe care ne-am propus să le arătăm în cadrul acestui curs. Obiectivele noastre sunt legate de instruire; sunt atinse învăţând cum se poate ajunge la ele, ce sunt şi ce oferă. Deciziile sunt rezultatul procesului tău de învăţare, căci se bazează pe ceea ce ai acceptat ca fiind adevărul cu privire la ceea ce eşti.

În această lume complicată, Cerul pare să ia forma unei alternative, în loc să fie, pur şi simplu, ceea ce este. Dintre toate opţiunile aceasta este cea mai simplă, întru totul definitivă şi constituind prototipul tuturor celorlalte, este cea care rezolvă toate deciziile. Dar dacă o rezolvi pe aceasta, celelalte sunt rezolvate împreună cu ea.

Prin urmare, astăzi începem să luăm în considerare acea opţiune, pentru luarea căreia ni s-a dat timpul întru ajutor. Acesta îi este rostul sfânt.

***

  • Dimineaţa, de îndată ce ne trezim, ne decidem în favoarea Cerului şi petrecem cinci minute încredinţându-ne că am făcut singura decizie sănătoasă. Recunoaştem că facem o alegere conştientă între ceea ce are existenţă şi ceea ce nu este decât o părelnicie a adevărului.
  • La noapte, înainte de a ne închide ochii de somn, ne reafirmăm alegerea pe care am făcut-o oră de oră. Şi acum dăruim ultimele cinci minute ale zilei deciziei pe care am luat-o la trezire.
  • Cu trecerea fiecărei ore ne-am reafirmat decizia, într-un scurt şi liniştit răgaz dedicat menţinerii lucidităţii. Pentru ca, în sfârşit, să ne încheiem ziua cu următoarele, recunoscând că alegem doar ceea ce vrem cu adevărat:

Cerul este alternativa pentru care trebuie să mă decid.

Mă decid acum, şi nu mă voi răzgândi, Cerul fiind singurul lucru pe care îl vreau.

-∞- 


 

 

139. Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.

 

Aici se pune capăt oricărei alegeri. Căci ajungem aici la decizia de a ne accepta pe noi înşine aşa cum ne-a creat Dumnezeu.(…) Nu există îndoială care să nu-şi aibă rădăcinile aici. Nu există întrebare care să nu reflecte această incertitudine. Nu există conflict care să nu comporte această neechivocă şi simplă întrebare: Ce sunt eu?

Singurul lucru care poate fi cu siguranţă cunoscut de orice vieţuitoare este ceea ce este ea. Din acest unic punct al certitudinii, ea contemplă celelalte lucruri ca fiind la fel de certe precum ea însăşi. A fi viu şi a nu te cunoaşte pe tine însuşi înseamnă a crede că, în realitate, eşti mort. Fiindcă, ce altceva înseamnă viaţa decât a fi tu însuţi, şi ce altceva poate fi viu în locul tău? Cine este cel care se îndoieşte? De ce anume se îndoieşte? Cui îi pune întrebări? Cine poate să-i răspundă?

El afirmă, pur şi simplu, că nu este el însuşi, prin urmare, fiind altceva, devine un cercetător a ceea ce este acel ceva. Dar el a acceptat ceea ce este, dat fiind că trăieşte; a judecat împotrivă decizând că nu cunoaşte singura certitudine datorită căreia trăieşte.

Astfel devine nesigur de propria sa viaţă, căci a negat ceea ce reprezintă ea. Din cauza acestei negaţii ai nevoie de Ispăşire. Negaţia ta nu a produs schimbări în ceea ce eşti. Dar ţi-ai scindat mintea într-o parte care cunoaşte, şi una care nu cunoaşte adevărul. Eşti tu însuţi. În privinţa aceasta nu există nici o îndoială. Şi totuşi, te îndoieşti de aceasta. Însă nu te întrebi care parte a ta se poate îndoi de tine însuţi.

Acea parte care pune această întrebare nu poate, în realitate, să fie o parte din tine. Căci întreabă de cineva care cunoaşte răspunsul. Dacă ar fi parte din tine, atunci incertitudinea ar fi imposibilă.

Ispăşirea remediază strania idee că este posibil să te îndoieşti de tine însuţi, să fii nesigur de ceea ce realmente eşti. Acesta este abisul nebuniei. Şi totuşi, este întrebarea universală a lumii.

Lumea este un popas unde cei care pretind că nu se cunosc pe ei înşişi pot veni să se întrebe ce anume sunt. Şi ei vor veni din nou până ce vor fi acceptat Ispăşirea şi vor fi învăţat că este imposibil să te îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii conştient de ceea ce eşti.

Nu ţi se cere decât acceptare, căci ceea ce eşti este cert. Este de-a pururi pecetluit în sfânta Minte a lui Dumnezeu, precum şi în a ta însăţi. Să nu îngăduim sfintelor noastre minţi să se ocupe cu asemenea tâlcuiri fără rost.

Aici avem o misiune de îndeplinit. Nu am venit să reîntărim nebunia în care odinioară am crezut. Am venit să dobândim mai mult decât doar propria noastră fericire. Nu-i neglija pe fraţii tăi, căci pe tine însuţi te neglijezi. Priveşte-I cu iubire, ca să afle că sunt parte din tine, precum şi tu eşti parte din ei. Iată ce ne învaţă Ispăşirea. Accept-o astăzi, nu pentru a schimba realitatea, ci doar pentru accepta adevărul despre tine, ca apoi să-ţi continui drumul bucurându-te întru Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. 

***

  • Câte cinci minute, dimineaţa şi seara, le vom consacra în vederea aplecării minţilor noastre către tema de astăzi. Începem cu această recapitulare privind misiunea noastră:

Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.

Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.

Nu am pierdut cunoaşterea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu atunci când ne-a creat asemenea Lui.

Putem să ne aducem aminte de ea şi pentru ceilalţi, căci în creaţie toate minţile sunt una.

Iar în memoria noastră se află aducerea aminte despre cât de dragi ne sunt într-adevăr fraţii noştri, cât de mult fiecare minte este parte din noi, cât de credincioşi ne-au fost ei în realitate şi cum Iubirea Tatălui nostru îi conţine pe toţi.

  • Ne reafirmăm astăzi, la fiecare oră, ataşamentul faţă de cauza noastră, lăsând la o parte toate gândurile care ne-ar distrage de la ţelul nostru sfânt. Preţ de câteva minute, lasă-ţi mintea să se desprindă de păienjenişul prostesc pe care lumea vrea să-l urzească în jurul Fiului lui Dumnezeu.

Şi dă-ţi seama cât de fragilă este natura lanţurilor ce par să ţină cunoaşterea de tine însuţi în afara conştienţei tale, atunci când spui:

Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.

Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.

-∞-


140.Numai mântuirea se poate spune că este leac.

 

Termenul leac nu poate fi aplicat, pe drept cuvânt, nici unui remediu pe care lumea îl acceptă ca fiind binefăcător. Ceea ce lumea percepe ca fiind un remediu terapeutic nu va face decât să îmbunătăţească corpu iar pacientul se percepe ca fiind sănătos. Atunci când încearcă să vindece mintea, nu sesizează vreo separare faţă de trup, unde crede că și există mintea.

 El nu este vindecat. Visase doar că era bolnav, iar în acest vis a găsit formula magică care să-l facă bine. Dar nu s-a trezit din vis şi, ca urmare, mintea sa rămâne în exact aceeaşi stare ca mai înainte. El nu a văzut lumina care l-ar trezi, punând capăt visului. (…) Ori dormi, ori eşti treaz. Aici nu există jumătăţi de măsură.

Ispăşirea vindecă temeinic şi lecuieşte toată boala. În absenţa vinovăţiei boala nu poate apare. Ispăşirea nu vindecă pe bolnav, căci aceasta nu este o lecuire. Ea îndepărtează vinovăţia care face posibilă boala. Căci boala a trecut de-acum, nemaiavând la cine să se întoarcă.

Lecuirea trebuie să vină din sfinţenie, iar sfinţenia nu poate fi găsită acolo unde este întreţinut păcatul. Dumnezeu sălăşluieşte în temple sfinte. Acolo unde a pătruns păcatul, El nu are cale liberă. Şi totuşi, nu există loc unde El să nu fie. Prin urmare, păcatul nu poate avea un lăcaş în care să se ascundă de binefacerea Sa. Nu există loc în care sfinţenia să fie absentă, iar păcatul şi boala nu au unde să locuiască. Iată gândul care lecuieşte. Acest gând nu este magic. Este un apel lansat adevărului, care nu poate întârzia să vindece, vindecând pentru totdeauna.

 Vindecarea nu trebuie căutată în altă parte, ci acolo unde se află ea. Nici un remediu din cele pe care le administrează lumea nu poate efectua vreo schimbare în vreun lucru. Mintea care aduce iluziile în faţa adevărului este cu adevărat schimbată. Altă schimbare nu există.

***

Astăzi căutăm să ne schimbăm mentalitatea în ceea ce priveşte sursa bolii. Astăzi vom încerca să găsim sursa vindecării, care se află în minţile noastre, întrucât Tatăl nostru acolo a aşezat-o pentru noi. Nu este mai departe de noi decât noi înşine. Ne este la fel de aproape ca propriile noastre gânduri, atât de aproape încât este imposibil să o scăpăm. Nu trebuie decât să o căutăm şi o vom găsi negreşit.

Aşa că ne lăsăm deoparte amuletele, talismanele, medicamentele, psalmodierile şi gesturile magice, indiferent de forma sub care apar. Vom sta în linişte în ascultarea Vocii vindecării, Care va lecui toate relele ca unul, restituind Fiului lui Dumnezeu starea de luciditate. 

  • Ne trezim auzindu-L pe El, lăsându-L să ne vorbească cinci minute la început de zi şi încheiem ziua ascultându-L din nou cinci minute înainte de culcare. Singura noastră pregătire constă în a lăsa deoparte gândurile care interferează, nu în mod separat, ci toate deodată.Cu mâinile golite de orice ne-am putea agăţa, cu inimile înălţate şi minţile ascultătoare, ne rugăm:

Numai mântuirea se poate spune că este leac.
Vorbeşte-ne, Tată, ca să putem fi vindecaţi.

Şi vom simţi cum mântuirea ne va acoperi cu o gingaşă ocrotire, cu pace atât de profundă, încât nicio iluzie nu ne poate tulbura minţile, nici să ne ofere dovezi cum că ar fi reală. Asta vom învăţa astăzi.

  • Şi ne vom spune rugăciunea pentru vindecare oră de oră, dăruindu-ne câte un minut atunci când bate ceasul, ca să auzim răspunsul la rugăciunea noastră, slujind în tăcere şi bucurie. Aceasta e ziua când pogoară în noi vindecarea. Aceasta e ziua când separarea ia sfârşit şi ne aducem aminte CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT.

-∞-


 

Fragmente din ” Curs de miracole – Culegere de exerciții pentru studenți”