” Nu răstignirea a stabilit Ispășirea, ci învierea. Dacă vezi răstignirea dintr-un punct de vedere răsturnat, pare că Dumnezeu l-a lăsat – și chiar încurajat- pe unul dintre Fiii Lui să sufere pentru că acesta era bun. Persecuția are deseori ca rezultat o încercare de-a “justifica” teribila percepție greșită că Dumnezeu Însuși Și-a persecutat Fiul în folosul mântuirii. Într-o formă mai atenuată, un părinte spune: ” Mă doare mai tare decât pe tine” și se simte disculpat că și-a bătut copilul.”1
” Există o interpretare pozitivă a răstignirii, din care lipsește cu desăvârșire orice frică și care predă de aceea, o învățătură total blajină, dacă e înțeleasă corect.Răstignirea nu e decât un exemplu extrem. Valoarea ei, ca a oricărui instrument didactic, stă numai în tipul de învățare pe care îl facilitează. Ea poate fi și a fost greșit înțeleasă. Și asta numai din cauză că fricoșii sunt predispuși să perceapă fricos.”1
” Lupul și mielul șezând împreună simbolizează faptul că puterea și inocența nu sunt în conflict ci trăiesc firesc în pace….O minte pură cunoaște adevărul și asta este puterea ei. Ea nu confundă distrugerea cu inocența pentru că asociază inocența cu puterea nu cu slăbiciunea.”1
” Inocența lui Dumnezeu e adevărata stare a minții Fiului Său. În această stare mintea ta Îl cunoaște pe Dumnezeu, căci Dumnezeu nu e simbolic: El este Fapt. Cunoscându-I Fiul așa cum este, realizezi că Ispășirea, nu sacrificiul, e singurul dar cuvenit altarului lui Dumnezeu, unde nu își are loc decât perfecțiunea. Ce înțeleg cei inocenți e adevărul. Iată de ce altarele lor sunt de-a dreptul radioase.”1
” E imposibil să concepi lumina și întunericul, totul și nimicul ca posibilități conjugate. Sunt total adevărate sau total false. E esențial să realizezi că vei avea o gândire eratică până nu iei un angajament ferm față de unul sau altul. Un angajament ferm față de întuneric sau nimic este imposibil însă. Nu s-a mai pomenit cineva care să nu fi perceput un strop de lumină sau un strop de ceva. Nimeni nu e atunci în măsură să nege total adevărul, chiar dacă își închipuie că poate.”1
” Percepția inocentă sau adevărată înseamnă că nu percepi fals niciodată și vezi adevărat întotdeauna. Mai simplu, înseamnă că nu vezi niciodată ce nu există și vezi întotdeauna ce există.”1
“Când îți lipsește încrederea în ce va face cineva, îți arăți convingerea că nu e în mintea corectă. Acesta nu e nicidecum un cadru de referință bazat pe miracol. Și are, pe deasupra, efectul dezastruos de-a nega puterea miracolului. Miracolul percepe totul așa cum este. Dacă nu există decât adevărul, vederea bazată pe mintea corectă nu poate vedea decât perfecțiune….Având inima curată, inocenții apără percepția adevărată în loc să se apere pe ei de ea. Înțelegând lecția Ispășirii, sunt lipsiți de dorința de-a ataca și, de aceea, văd adevărat. Iată ce vrea să spună Biblia prin : ” Când Se va arăta El ( sau când va fi perceput), noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este”.1
Aceasta a fost lecția din Curs de miracole.
——————————-
Conexiuni:
Despre neputința contemporanilor de a-L vedea pe El, dar și despre drama omului modern spiritual care trăiește într-o lume materialistă, vorbește Allan Kardec în Geneza. Este ușor de înțeles ceea ce i s-a întâmplat lui Iisus Hristos în epoca Sa și faptul că aflat într-o stare de iluminare completă, a înțeles atitudinea maselor și a anticipat lecția pe care avea s-o predea oamenilor din toate timpurile prin răstignire.
” Și venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiți și ziceau: De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama lui Maria și frații (verii) Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda?…Deci de unde are El toate acestea? Și se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui. Și n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinței lor.” ( Matei XIII,54-58)
Nimeni nu este profet în țara sa:2
“Principiul acestui adevăr este o consecință naturală a slăbiciunii umane, și se poate explica astfel: obiceiul de a fi încă din copilărie, expuși circumstanțelor obișnuite ale vieții de zi cu zi, stabilește între oameni un soi de egalitate materială, care ne face să refuzăm adeseori a recunoaște superioritatea morală celui cu care am trăit alături, care aparține aceluiași mediu social, căruia i-am cunoscut toate slăbiciunile. Oricine se ridică asupra celorlalți, este întotdeauna expus invidiei și geloziei; cei care sunt incapabili să ajungă la înălțimea sa, se vor grăbi să-l doboare de pe piedestal, denigrându-l, luîndu-i vorbele în răspăr sau calomniindu-l; cu cât sunt mai mici în caracter, aceștia vor răcni mai tare, crezând că-l eclipsează pe cel deștept prin zgomotul și agitația pe care o produc. Aceasta a fost și aceasta va fi istoria umanității, atâta vreme cât oamenii nu-și vor cunoaște latura lor spirituală și nu își vor lărgi orizontul moral; aceste trăsături sunt proprii tuturor spiritelor mărginite și vulgare, care coboară totul la personalitatea lor. Pe de altă parte, despre acele personalități pe care le cunoaștem prin spiritul lor deschis, ne facem din ele un ideal, care crește odată cu trecerea timpului și cu distanța. Aproape că despuiem de umanitate aceste personalități, uităm că ele au trăit, vorbit și simțit ca toată lumea. În contactul zilnic cu viața privată, acordăm prea multă vreme observației omului fizic, care nu se distinge cu nimic. Omul corporal cu simțurile sale, îl alungă parcă pe omul spiritual; de departe nu vedem decât sclipirile de geniu, de aproape doar spiritul aflat în stare de repaos. După moarte nemaiexistând aceste distincții, rămâne doar omul spiritual care pare cu atât mai măreț, cu cât amintirea omului corporal se îndepărtează. Iată de ce oamenii care au marcat trecerea pe acest pământ prin opere de o certă valoare sunt mult mai apreciați după moarte decât au fost în timpul vieții. Ei sunt judecați acum cu o mai mare imparțialitate, întrucât au dispărut contemporanii invidioși și meschini iar antagonismele personale nu mai există…Cu atât mai puțin putea scăpa Iisus Christos de consecințele acestui principiu, inerent naturii umane, cu cât trăia într-un mediu al ignoranței și printre oameni dedicați trup și suflet vieții materiale. Compatrioții săi vedeau în persoana sa doar pe fiul tâmplarului, frate cu alți oameni la fel de ignoranți și ei, întrebându-se ce putea avea el neobișnuit încât să devină superior lor, ca să aibă dreptul la cuvânt; astfel, Iisus văzând că vorbele sale aveau mai puțin credit printre ai săi, care-l disprețuiau, decât în străini, s-a dus să predice în mijlocul celor care-l ascultau și care-l îndrăgeau. Ne putem da seama de ce sentimente erau animați pentru el cei apropiați care, vâzând că Iisus s-a dus să predice printre străini, au plecat să-l caute, frații săi, însoțiți de propria mamă, și, ajunși în mijlocul unei adunări, s-au repezit să pună mâna pe el, spunând că și-a pierdut mințile( Marcu, III, 20-21; 31-35). Astfel că, pe de o parte preoții și fariseii îl acuzau pe Iisus că acționează la porunca diavolului; pe de altă parte era considerat nebun, chiar de rudele apropiate. Nu oare astfel se petrec lucrurile și în zilele noastre, în ceea ce privește soarta oamenilor de spirit, care nu sunt cu nimic mai bine tratați decât a fost Iisus în vremea sa? Ceea ce nu era ceva extraordinar în cazul unui popor ignorant, acum două mii de ani, este un lucru grav pentru națiunile civilizate ale secolului nostru.”-∞-1: *** Curs de miracole- Text, Editura Centrum – Polonia, 2008, Cap.3:Ppercepția inocentă,pp.33-36.
2: Allan Kardec: Geneza, Editura Antet XX Press, Cap. XVI: Prezicerile din Evanghelii, pp.218-220.
