Curs de miracole: Cap.30 – Noul început

 

copac

Introducere

      Programa cursului se concentrează acum asupra noului început. Obiectivul e clar, dar ai acum nevoie de metode concrete pentru a-l atinge. Viteza cu care poate fi atins depinde de un singur lucru: să fii dispus să exersezi fiecare pas. Fiecare dintre ei te va ajuta câte puţin, de fiecare dată când încerci să îl faci. Şi toţi paşii, la un loc, te vor conduce de la vise de judecată la vise de iertare, şi te vor scoate din durere şi frică. Ei nu sunt o noutate pentru tine, dar îţi sunt deocamdată mai mult nişte idei decât nişte reguli de gândire. Aşa că trebuie să îi exersăm un pic, până devin regulile după care trăieşti. Căutăm acum să facem din ele nişte deprinderi, ca să le ai la dispoziţie în caz de nevoie.

 

1. Reguli pentru luarea deciziilor.

Această primă lecție a capitolului este redată integral mai jos, respectând în mare măsură forma originală.

 

1.    Deciziile sunt continue. Nu ştii întotdeauna când le iei. Dar, exersând puţin cu cele pe care le recunoşti, începe să se formeze o dispoziţie care te va ajuta şi în privinţa celorlalte. Nu e înţelept să te laşi preocupat de fiecare pas pe care îl faci. Dispoziţia potrivită, adoptată conştient de fiecare dată când te trezeşti, te va ajuta să înaintezi bine. Iar, dacă simţi o împotrivire viguroasă şi un interes slăbuţ, precis că nu eşti gata. Nu te lupta cu tine. Gândeşte-te, în schimb, ce fel de zi îţi doreşti şi spune-ţi că există un mod în care ziua de azi se va derula chiar aşa. Apoi încearcă din nou să ai ziua pe care o vrei.

2.       (1) Punctul de plecare este următorul:

*

Astăzi nu voi lua decizii de unul singur.

*

Înseamnă că optezi să nu fii cel care judecă ce trebuie să faci. Dar trebuie să însemne, deopotrivă, că nu vei judeca situaţiile în care ţi se va cere să reacţionezi. Căci, dacă le judeci, ai stabilit după ce reguli să reacţionezi la ele. Şi atunci un alt răspuns nu poate să producă decât confuzie, incertitudine şi frică.

3.       Iată cea mai mare problemă pe care o ai acum. Mereu iei decizii, şi numai după aceea te decizi să întrebi ce să faci. Iar ce auzi poate să nu rezolve problema aşa cum ai văzut-o mai întâi. Aşa ajungi să te temi, căci ce auzi contrazice ce percepi, aşa că te simţi atacat. Şi te înfurii, prin urmare. Există reguli după care aşa ceva nu se va întâmpla. Dar are loc la început, cât înveţi cum să auzi.

4.      (2) Pe tot parcursul zilei, de câte ori îţi aduci aminte şi ai la dispoziţie un moment liniştit de reflecţie, repetă-ţi ce fel de zi îţi doreşti: ce vrei să simţi, ce vrei să ţi se întâmple şi prin ce vrei să treci, şi spune-ti:

*

Dacă nu iau decizii de unul singur, mi se va da tocmai ziua aceasta.

*

Aceste două metode, exersate bine, te vor ajuta să te laşi îndrumat fără frică, pentru că nu va apărea mai întâi nicio împotrivire care să devină mai apoi o problemă în sine.

5.       Vor mai fi însă ocazii în care ai judecat deja. În aceste cazuri, răspunsul va provoca un atac, dacă nu îţi îndrepţi rapid mintea să dorească un răspuns viabil. Poţi să fii sigur că s-a întâmplat aşa dacă nu te simţi dispus să stai şi să ceri să ţi se răspundă. Înseamnă că ai decis de unul singur şi nu poţi să vezi întrebarea. Acum ai nevoie de un întăritor rapid înainte de-a întreba din nou.

6.       (3) Aminteşte-ţi încă o dată ziua pe care o vrei şi recunoaşte că s-a petrecut ceva care nu face parte din ea. Iar apoi dă-ţi seama că ai pus o întrebare de unul singur şi că ai stabilit un răspuns în termenii tăi. Apoi spune-ţi:

*

Nu am nicio întrebare. Am uitat ce să decid.

*

Aşa anulezi termenii pe care i-ai stabilit şi laşi răspunsul să îţi arate care trebuie să fi fost întrebarea.

7.      Încearcă să aplici această regulă fără întârziere, în ciuda împotrivirii tale. Căci te-ai şi înfuriat. Iar frica ta că ţi se va răspunde altfel de cum sună întrebarea în versiunea ta se va încinge, până crezi că ziua pe care o vrei e una în care primeşti răspunsul tău la întrebarea ta. Şi nu îl vei primi, căci ţi-ar ruina ziua, lipsindu-te tocmai de ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Lucrul acesta poate fi foarte greu de sesizat, odată ce ai decis de unul singur ce reguli îţi prevestesc o zi fericită. Dar şi decizia aceasta poate fi desfăcută, prin metode simple pe care le poţi accepta.

8.      (4) Dacă eşti chiar atât de refractar să primeşti, încât nici măcar nu te poţi rupe de întrebarea ta, poţi începe să te răzgândeşti în felul următor:

*

Cel puţin pot să decid că nu îmi place cum mă simt acum.

*

Atât măcar ţi-e evident şi îţi netezeşte calea pentru următorul pas uşor.
9.       (5) Odată ce ai decis că nu îţi place cum te simţi, ce poate fi mai uşor de adăugat decât:

*

Şi sper, de aceea, că nu am avut dreptate.

*

Aceasta acţionează împotriva senzaţiei de împotrivire şi îţi aminteşte că ajutorul nu e ceva ce ţi se impune cu de-a sila, ci ceva ce vrei şi de care ai nevoie, pentru că nu îţi place cum te simţi. Această mică întredeschidere va fi de ajuns să te lase să înaintezi cu acei câţiva paşi suplimentari de care ai nevoie pentru a te lăsa ajutat.

10.       Ai ajuns acum la un punct de cotitură, căci ţi-ai dat seama că vei avea de câştigat dacă ce ai decis tu nu va fi să fie. Până nu ajungi la acest punct, vei crede că, pentru a fi fericit, trebuie să ai dreptate. Dar ai acum măcar atâta judecată să vezi că ar fi mai bine pentru tine de nu ai avea dreptate.

11.       (6) Acest mic grăunte de înţelepciune va fi suficient să te ducă mai departe. Nu eşti constrâns, ci doar speri să capeţi un lucru pe care îl vrei. Şi poţi să spui cu toată sinceritatea:

*

Vreau un alt mod de-a vedea ce văd acum.

*

Acum te-ai răzgândit în privinţa zilei şi ţi-ai amintit ce vrei de fapt. Scopul ei nu a mai fost umbrit de convingerea dementă că o vrei pentru a avea dreptate când nu ai. Aşa ajungi să conştientizezi că eşti gata să întrebi, căci nu poţi fi în conflict când ceri ce vrei şi vezi că nu ceri altceva.

12.       (7) Acest ultim pas nu e decât admiterea faptului că nu te împotriveşti să fii ajutat. E afirmaţia unei minţi deschise, încă nesigure, dar dispuse să i se arate:

*

Poate că există un alt mod de-a vedea ce văd acum. Ce pot să pierd dacă întreb?

*

Acum poţi să pui o întrebare care are sens, aşa că şi răspunsul va avea sens. Şi nu i te vei împotrivi, căci vezi că tu eşti cel pe care îl va ajuta.

***

13.       Precis ţi-e clar că ţi-e mai lesne să ai o zi fericită dacă nu laşi nefericirea să pătrundă. Dar pentru asta trebuie să exersezi regulile care te vor feri de ravagiile fricii. Odată dobândit acest antrenament, jalnicul vis de judecată se va desface pentru totdeauna. Dar, între timp, ai nevoie să exersezi regulile desfacerii lui. Să reexaminăm, aşadar prima dintre deciziile prezentate aici.

14.      Am spus că poţi începe o zi fericită cu hotărârea de-a nu lua decizii de unul singur. Pare o adevărată decizie în sine. Şi totuşi, nu poţi lua decizii de unul singur. În realitate, singura întrebare este cu ce alegi să le iei. Asta e tot. Aşa că prima regulă nu este o constrângere, ci simpla enunţare a unui simplu fapt. Nu vei lua decizii de unul singur indiferent ce decizi. Căci sunt luate cu idoli sau cu Dumnezeu. Şi ceri ajutor de la anticrist sau de la Cristos, iar cel pe care îl alegi se va uni cu tine şi îţi va spune ce să faci.

15.       Ziua ta nu e la întâmplare. E stabilită de cel cu care alegi să o trăieşti şi de felul în care îţi percepe fericirea prietenul a cărui povaţă ai căutat-o. Tu ceri întotdeauna sfaturi înainte de-a putea decide ceva. Înţelege acest lucru, şi vei putea să vezi că nu poate fi vorba aici nici de constrângeri, nici de motive să te împotriveşti că poţi fi liber. Nu ai cum să te eliberezi de ce trebuie să se întâmple. Iar, dacă crezi că ai cum, precis nu ai dreptate.

16.       Şi regula a doua nu e decât un fapt. Căci tu şi sfătuitorul tău trebuie să cădeţi de acord în legătură cu ce vreţi înainte de-a putea să se producă. Tocmai acest acord permite să se întâmple toate. Nimic nu se poate produce fără o oarecare formă de întrunire, fie că e un vis de judecată, fie Vocea pentru Dumnezeu. Deciziile produc rezultate pentru că nu sunt luate izolat. Sunt luate de tine şi de sfătuitorul tău, pentru tine şi lume, totodată. Ziua pe care o vrei o oferi lumii, căci va fi ce ai cerut şi va întări regula sfătuitorului tău în lume. A cui împărăţie e lumea ta de azi? Ce fel de zi vei decide să ai?

17.       Nu e nevoie decât de doi care să vrea să aibă parte azi de fericire, să i se promită lumii întregi. Nu e nevoie decât de doi care să înţeleagă că nu pot decide singuri, să li se garanteze că bucuria pe care au cerut-o va fi pe deplin împărtăşită. Căci au înţeles legea fundamentală care face decizia puternică şi îi dă toate efectele pe care le va avea vreodată. Nu e nevoie decât de doi. Aceştia doi sunt uniţi înainte de-a putea exista o decizie. Acesta să fie singurul rapel pe care îl ţii minte, şi vei avea ziua pe care o vrei şi pe care, având-o tu însuţi, o vei da lumii. Prin decizia de-a avea parte de o zi fericită, ţi-ai ridicat judecata pronunţată asupra lumii. Şi, după cum ai primit, trebuie să şi dai.

***          

          Au mai fost lecții, pe parcursul acestui curs, despre situații de viață, despre posibilitatea pe care o ai de a-L împuternici pe Spiritul Sfânt să decidă pentru tine, despre faptul că, însușite și exersate, învățăturile te vor conduce la dobândirea capacității de a lua decizii corecte în orice împrejurare.

        Ruptă din context, această idee poate ofensa – și chiar a făcut-o – eurile acelora care n-au înțeles că în fiecare dintre noi există Spiritul nostru Sfânt- al nostru și al tuturor -, că atunci când ne repezim să luăm decizii, de cele mai multe ori le luăm greșit, căci nu ascultăm “vocea” interioară, a celui care suntem noi de fapt, dincolo de lume și de timp, Fiul lui Dumnezeu – așa cum este El numit în curs. Acest Fiu suntem noi, dar El este în aceeași măsură tot Universul văzut și nevăzut. Acest Fiu suntem noi, părticică din acel Tot care ne cuprinde și care este cuprins în același timp în noi.

      Atunci când hotărâm să consultăm  Spiritul Sfânt asupra deciziei corecte, decidem să accesăm Mintea Universală, Mintea lui Dumnezeu, să ne accesăm Sinele. Răspunsul primit va fi cel care ne va conduce la decizii corecte, benefice atât pentru noi cât și pentru toți cei implicați în situația de viață respectivă. Rămâne desigur de exersat, pentru a învăța să ascultăm și să primim răspunsul solicitat. În caz contrar, deciziile vor fi luate sub imperiul eului, și nu vom ține cont decât de interesul așa-zis personal, căci interesul personal ar trebui să ne conducă în mod natural la cea mai înaltă evoluție spirituală. Este firesc atunci ca deciziile proaste pe care le-am luat să ducă la dezamăgire și durere.

      Modalitatea concretă de a “evalua” o decizie este de a monitoriza starea de bine, de liniște, de pace, de fericire. Dacă te simți așa, ai luat decizia corectă, dacă nu, sigur ai decis de capul (eului) tău, în defavoarea ta și acelor din jurul tău.

         Lecția ce urmează clarifică problema libertății de voință, căci dacă totuși n-ai înțeles rostul consultării Spiritului Sfânt în luarea deciziilor, te-ai putea simți lezat în ce privește dreptul tău la liberul arbitru. Liberul arbitru îți dă posibilitatea să alegi:  te repezi să decizi de capul tău și decizi ce vrei sub impulsul momentului, sau decizi după o clipă de răgaz, în care întrebi și aștepți un răspuns înțelept pentru o decizie corectă.

 

2. Libertatea voinței

Nu înţelegi că a te împotrivi Spiritului Sfânt înseamnă a te lupta cu tine? El îţi spune doar voia ta; El vorbeşte pentru tine. În Divinitatea Lui e doar a ta. Şi tot ce cunoaşte El e doar cunoaşterea ta, păstrată pentru tine ca să poţi face voia ta prin El. Dumnezeu cere să faci voia ta. El Se uneşte cu tine. Nu Şi-a înălţat singur Împărăţia. Şi Cerul însuşi nu reprezintă decât voia ta, unde tot ce s-a creat e pentru tine. (…) Dumnezeu nu ţi-e duşman. Şi nu îţi cere decât să te audă că Îi spui „Prieten”.

Cât de minunat este să îţi faci voia! Căci tocmai asta e libertatea. Nu există altceva care să se cheme vreodată cu numele libertăţii. Dacă nu îţi faci voia, nu eşti liber. Şi-ar lăsa Dumnezeu Fiul fără ce şi-a ales? Dumnezeu S-a asigurat că nu îţi vei pierde niciodată voia, când ţi-a dat Răspunsul Lui perfect. Ascultă-L acum, să ţi se aducă aminte de Iubirea Lui şi să îţi înveţi voia. Dumnezeu nu vrea ca Fiul Lui să devină prizonierul unor lucruri pe care nu şi le doreşte. El îţi voieşte libertatea cot la cot cu tine. Iar a I te împotrivi înseamnă a face o alegere împotriva ta şi a alege să fii încătuşat.(…) Voia ta e neîncătușată: nu e voia ta să fie încătușată.

Ce motiv ai să te înfurii într-o lume care îţi aşteaptă, pur şi simplu, binecuvântarea ca să fie liberă? Dacă ai fi prizonier, Dumnezeu Însuşi nu ar putea să fie liber. Căci ce i se face celui pe care Dumnezeu îl iubeşte într-atât, I se face lui Dumnezeu Însuşi. Să nu crezi că voieşte să te încătuşeze tocmai Cel Ce te-a făcut cocreator al universului odată cu El.

3. Dincolo de toți idolii.

Idolii sunt cât se poate de concreţi. Dar voia ta este universală, fiind nelimitată.(…) Idolii sunt limite. Sunt convingerea că există forme care vor aduce fericire şi că, prin limitare, se dobândeşte totul. E ca şi cum ai spune: „Nu am nevoie de tot. Vreau lucrul acesta mic, care va fi ca totul pentru mine.” Şi nu va izbuti să te satisfacă, pentru că voia ta este să ai parte de tot. Decide în favoarea idolilor, şi ceri să fii în pierdere. Decide în favoarea adevărului, şi ai parte de tot.

Nu formă cauţi. Ce formă poate substitui Iubirea lui Dumnezeu Tatăl?(…) Nu vrei un idol. Nu e voia ta să ai aşa ceva. Nu îţi va acorda darul pe care îl cauţi. Când decizi ce formă trebuie să ia lucrul pe care îl vrei, pierzi înţelegerea rostului pe care îl are.

În spatele căutării fiecărui idol stă dorul de a fi complet. Întregimea nu are formă pentru că e nelimitată. Să cauţi un om special sau un lucru special ca să ţi-l alipeşti spre a te întregi nu poate să însemne decât că eşti convins că îţi lipseşte o anumită formă. Şi că, prin găsirea ei, vei atinge întregirea într-o formă care îţi place.

Dumnezeu nu ştie de formă.  Iar voia ta nu se poate mulţumi cu forme goale, făcute doar pentru a umple un gol ce nu există. Nu asta vrei. Creaţia nu dă puterea de a-l complini pe Fiul lui Dumnezeu niciunei persoane separate şi niciunui lucru separat. La ce idol se poate recurge pentru a-i da Fiului lui Dumnezeu ce are deja?

Complinirea e funcţia Fiului lui Dumnezeu. El nu e nevoit să o caute. Dincolo de toţi idolii stă sfânta lui voie de-a fi doar ce este. Căci a fi mai mult decât întreg nu are noimă. Dacă s-ar petrece vreo schimbare în el, dacă s-ar putea reduce la vreo formă şi limita la ce nu e în el, nu ar fi cum l-a creat Dumnezeu. De ce idol poate avea nevoie pentru a fi el însuşi?

Gândurile par să vină şi să treacă. Dar asta nu înseamnă decât că uneori eşti conştient de ele, iar alteori, nu. Un gând neamintit renaşte pentru tine când îl reconştientizezi. Dar nu a murit când l-ai uitat. A existat mereu, dar nu ai fost conştient de el. Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu rămâne total neschimbat de faptul că l-ai uitat. Va fi mereu exact cum a fost înainte de clipa în care l-ai uitat şi va fi exact acelaşi când ţi-l vei aminti. 

 Gândurile lui Dumnezeu sunt cu mult mai presus de orice schimbare şi strălucesc de-a pururi. Nu aşteaptă să se nască. Ci să fie bine-venite şi amintite. Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu e ca o stea, neschimbat pe un firmament veşnic. E pusă atât de sus în Cer, încât cei din afara Cerului nu ştiu că există. Dar ea va străluci – neclintită, albă şi minunată – prin toată veşnicia. Nu a fost moment în care să nu fi existat, nici clipă în care lumina ei să fi fost mai pală sau mai puţin perfectă.

Puritatea ei desăvârşită nu depinde de vederea sau nevederea ei de pe pământ. Firmamentul o îmbrăţişează şi o ţine cu blândeţe în locul ei perfect, care e la fel de departe de pământ ca pământul de Cer. Nu distanţa şi timpul ţin steaua invizibilă de pe pământ. Dar cei ce îşi caută idoli nu pot să ştie că steaua există.

Dincolo de toţi idolii e Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu. Complet neafectat de tumultul şi groaza lumii, de visele naşterii şi morţii care se visează aici, de miriadele de forme pe care le poate lua frica; total netulburat, Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu rămâne exact cum a fost mereu. Înconjurat de o linişte atât de deplină, încât niciun sunet de luptă nu se apropie nici de departe, el rămâne să se odihnească în certitudine şi pace deplină. Aici se ţine ocrotită singura ta realitate, complet inconştientă de toată lumea care venerează idoli şi nu ştie de Dumnezeu.

Mintea Fiului ceresc este în Cer, căci acolo s-au unit Mintea Tatălui şi a Fiului într-o creaţie ce nu poate avea sfârşit. Nu ai două realităţi, ci numai una. Şi nu poţi fi conştient decât de una. Realitatea ta e fie un idol, fie Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu. Să nu uiţi, atunci, că idolii trebuie să ţină ascuns ce eşti, nu de Mintea lui Dumnezeu, ci de a ta. Steaua străluceşte în continuare; firmamentul nu s-a schimbat nicicând. Dar tu, Fiul sfânt al lui Dumnezeu Însuşi, eşti inconştient de realitatea ta.

 

4. Adevărul din spatele iluziilor.

 

Te lupţi întotdeauna cu nişte iluzii. Căci adevărul din spatele lor e atât de minunat şi de liniştit în blândeţea lui drăgăstoasă, încât – dacă ai fi conştient de el – ai uita total de defensivitate şi te-ai repezi în îmbrăţişarea lui. Adevărul nu poate fi atacat niciodată.(…)Nu ataci decât idei false, niciodată cele adevărate. Toţi idolii sunt idei false pe care le-ai făcut să umpli golul care crezi că s-a ivit între tine şi ce e adevărat.

Dumnezeii obositori şi nesatisfăcători pe care i-ai făcut sunt jucării pentru copii, gonflate. Copilul se sperie când, dintr-o cutie închisă, sare un omuleţ de lemn sau când un ursuleţ de pluş, silenţios şi moale, începe să piuie de îndată ce îl ia în mână. Regulile pe care le-a făcut pentru cutii şi ursuleţi i-au înşelat aşteptările şi l-au făcut să îşi piardă „controlul” asupra lucrurilor ce îl înconjoară.

Realitatea respectă legile lui Dumnezeu, nu regulile stabilite de tine. Legile Lui sunt cele care îţi garantează siguranţa.Toate iluziile pe care le crezi despre tine nu respectă nicio lege. Ele par să dănţuie un timp, potrivit regulilor stabilite de tine. Dar cad apoi şi nu se mai pot ridica. Nu sunt decât nişte jucării, copile, aşa că nu plânge după ele. Dănţuitul lor nu ţi-a adus bucurie niciodată. Ele nu trebuie nici îndrăgite, nici atacate, ci privite pur şi simplu ca nişte jucării de copii fără niciun înţeles propriu. Vezi unul singur în ele, şi le vei vedea pe toate. Nu vedea niciunul, şi nu te vor atinge.

Aparenţele înşeală pentru că sunt aparenţe, şi nu realitate. Nu stărui asupra lor sub nicio formă. Să nu ataci ce ai făurit, căci atacul are puterea să facă iluziile reale.  Uită-te calm la jucăriile tale şi înţelege că sunt idoli ce dănţuie potrivit unor dorinţe deşarte. Nu te închina lor, căci nu există. Dar şi acest aspect e dat uitării în atac.  Idolii tăi nu te ameninţă deloc. Singura ta greşeală e faptul că îi consideră reali. Puterea unor iluzii oare ce poate să înfăptuiască?

Aparenţele nu pot să înşele decât mintea care se vrea înşelată. Şi poţi face o simplă alegere care te va aşeza de-a pururi cu mult deasupra înşelăciunii. (…) Vei înţelege că s-au înfăptuit rapid nişte schimbări grozave, când vei decide un lucru foarte simplu: că nu vrei ce crezi că îţi dau idolii. Căci, în felul acesta, Fiul lui Dumnezeu declară că s-a eliberat de idoli. Aşa că este liber.

Mântuirea chiar că e un paradox! Ea nu îţi cere decât să ierţi toate lucrurile pe care nu le-a săvârşit nimeni, să treci cu vederea ce nu există şi să nu consideri irealul o realitate. Nu ţi se cere decât să laşi să se facă voia ta, să nu mai cauţi ce nu vrei. şi să nu mai încerci să înlocuieşti Voia lui Dumnezeu cu puterea dorinţelor deşarte.( Căci voia ta este una cu Voia lui Dumnezeu.)  Nu ţi se cere mai mult de atât. Chiar şi în iluzii, nu îţi cere decât să faci iertarea substitutul fricii. Iată singura regulă pentru a avea parte de vise fericite.

 

5. Singurul scop.

 

Lumea reală e starea mentală în care se vede că iertarea e singurul scop al lumii. Frica nu e obiectivul ei, căci debarasarea de vinovăţie devine ţinta ei. (…) În schimb, există dorinţa de-a înţelege toate lucrurile create aşa cum sunt de fapt. Şi se mai recunoaşte că toate lucrurile trebuie mai întâi iertate, şi apoi înţelese căci înțelegerea se pierde prin atac. Există în lumea aceasta o nerozie a goanei după vinovăție, iar vinovăția e singura cauză a oricărei forme de durere.

Prin iertare, lumea devine un tărâm al speranţei, pentru că singurul ei scop este acela de-a fi un loc în care se poate împlini speranţa fericirii. Şi nimeni nu stă în afara acestei speranţe, pentru că lumea s-a unit în convingerea că scopul lumii e unul pe care trebuie să îl împărtăşească toţi, dacă vor ca speranţa să fie mai mult decât un simplu vis.

Cerul nu e încă tocmai amintit, căci scopul iertării se menţine. Dar toţi sunt siguri că vor trece de iertare şi că rămâne fiecare doar până ce se va desăvârşi în el (iertarea). (…) Există în el o speranţă a fericirii atât de sigură şi de constantă, încât de-abia mai poate sta un pic să aştepte, cu picioarele atingând încă pământul.

Pasul final e al lui Dumnezeu, căci numai Dumnezeu a putut să creeze un Fiu perfect şi să Îşi împartă cu el Paternitatea. Nimeni din afara Cerului nu ştie cum este posibil, căci înţelegerea acestui lucru e Cerul însuşi. Chiar şi lumea reală are un scop mai prejos de creaţie şi veşnicie. Dar frica a dispărut, căci scopul ei este iertarea, nu idolatria. Şi Fiul Cerului e astfel pregătit să fie el, şi să îşi aducă aminte că Fiul lui Dumnezeu ştie tot ce înţelege Tatăl lui şi că înţelege totul la perfecţie cu El. Și ce a cunoscut în momentul creației, Fiul lui Dumnezeu trebuie să cunoască din nou.

Lumea reală e o stare în care mintea a învăţat cât de uşor pleacă idolii când mai sunt percepuţi, dar nu mai sunt doriţi. Cât de bucuroasă se poate lepăda de ei mintea când a înţeles că idolii nu sunt nimic şi nicăieri, şi că nu au niciun scop! Căci numai atunci poate vedea că vinovăţia şi păcatul nu au nici scop, nici înţeles.

Când fraţii se unesc în vederea unui singur scop în lumea fricii, ei stau deja la marginea lumii reale. Poate că mai privesc înapoi şi cred că văd un idol pe care îl vor. Dar făgaşul lor se îndreaptă cu siguranţă dinspre idoli spre realitate.(…) Vor privi faţa lui Cristos înainte de a-şi reaminti Tatăl. Căci El trebuie să rămână neamintit până Îi ajunge Fiul, dincolo de iertare, la Iubirea lui Dumnezeu. Dar mai întâi se acceptă Iubirea lui Cristos. Şi apoi va veni cunoaşterea că Ei sunt una.

În mâna ta e tot ce îţi trebuie să te îndepărtezi de frică, cu deplină încredere şi pentru totdeauna, să mergi drept înainte şi să ajungi rapid la poarta Cerului însuşi. Căci Cel pe Care Îl ţii de mână nu a aşteptat decât să I te alături. Iar, acum că ai venit, oare crezi că va întârzia să îţi arate calea pe care trebuie să meargă cu tine? Binecuvântarea Lui se opreşte asupra ta cu aceeaşi certitudine cu care are şi El asupra Lui Iubirea Tatălui.

Să nu te mai uiţi înapoi, căci ce îţi stă înainte e tot ce ai vrut să ai în inimă vreodată. Renunţă la lume! Dar nu ca sacrificiu. Nu ai vrut-o niciodată. Ce fericire căutată aici nu ţi-a adus durere? Ce moment de tihnă nu te-a costat o sumă îngrozitoare în arginţii suferinţei? Bucuria nu costă. E dreptul tău sacru, iar ce se plăteşte nu e fericire. Nu lăsa experienţele tale de aici să te amăgească retrospectiv. Nu au fost lipsite de un cost amar şi de consecinţe triste.

 Să nu priveşti înapoi decât onest. Iar, când te ispiteşte un idol, gândeşte-te la lucrul următor:

*

Nu a existat clipă în care să fi primit de la un idol altceva decât „darul” vinovăţiei.

Nu a existat unul care să nu fi fost procurat cu preţul durerii, un preţ neplătit niciodată numai de tine.

*

Fii deci milostiv cu fratele tău.

 

6. Justificarea iertării

Nu ţi se cere să ierţi acolo unde s-ar cuveni şi s-ar justifica să ataci. Căci ar însemna să ierţi un păcat trecând cu vederea ce s-a petrecut de fapt. Nu asta înseamnă să ierţi. Căci presupune că, reacţionând într-un mod nejustificat, iertarea pe care o oferi va deveni răspunsul la atacul săvârşit. Aşa că, acordându-se unde nu se cuvine, iertarea e o reacţie necorespunzătoare.

 Aceste afirmații pot părea că pun sub semnul întrebării tot ce s-a spus în acest curs, până acum, despre iertare. Cum mai devine iertarea în acest caz instrument de mântuire, dacă nu ți se cere să ierți acolo unde crezi că ești îndreptățit să ataci? Nu a folosit Isus iertarea în locul atacului pentru toate nedreptățile care i s-au făcut în această lume? Și totuși, în această lume, aceste lucruri se întâmplă: La atac, de orice fel ar fi el, se răspunde de regulă cu atac, nu cu iertare. În lumea aceasta cel vinovat este judecat și pedepsit. Dar există oare vinovați?

Lucrurile se cer lămurite. Explicațiile din fragmentul de mai jos pot fi ușor înțelese dacă ai învățat că în fiecare om trăiesc două entități:

  • O entitate efemeră, născută după separare – eul – care este asociată trupului “stricăcios” și muritor, o entitate ireală, care experimentează tot ce poate experimenta în lumea timpului. Sub influența eului, omul dual alege să rămână călător prin vise și iluzii până decide să se trezească la ce este el cu adevărat și să se întoarcă Acasă, eliberat și reîntregit.
  • Sinele divin. În spatele fiecărui “eu”, bine ascuns, bine camuflat dar bine păstrat, trăiește Fiul lui Dumnezeu cel veșnic, pur, inocent, real și nealterabil. Fiul lui Dumnezeu din fiecare om, nu a greșit și nu va greși nicicând, indiferent de greșelile pe care le face eul său din lumea timpului. Fiul lui Dumnezu din fiecare om este o micuță piesă din unicul puzzle al lui Dumnezeu, pe care Acesta o așteaptă cu drag și fără judecată să-și reia locul în tabloul Creației.

Când mintea ta va învăța să suprapună lumea reală peste această lume, nu vei vedea în jur decât pe Fiii lui Dumnezeu cei fără de păcat. Eurile ce le umbresc sfintele fețe se dizolvă sub puterea iertării, căci ierți un păcat ce nu are nicio realitate în Cer, ci numai pe pământ. Dar tu  nu ești trup, ești spirit, ești liber și ești așa cum te-a creat Dumnezeu;   la fel ca toți frații tăi. Atunci când vei simți că vrei să te întorci Acasă, vei învăța adevărata iertare.

 

Mânia nu se justifică niciodată. Atacul nu are temelie.

Iertarea se justifică întotdeauna. Ea are o temelie sigură. Nu ierţi ce e de neiertat, nici nu treci cu vederea un atac real care cere pedeapsă. Mântuirea nu constă în a-ţi cere să ai reacţii nefireşti ce nu corespund la ce e real. În schimb, îţi cere să reacţionezi corespunzător la ce e ireal. Dacă iertarea nu s-ar justifica, ţi s-ar cere să îţi sacrifici drepturile când replici la atac cu iertare. Dar nu ţi se cere decât să vezi iertarea ca reacţia firească la durerea ce stă pe o eroare şi cere astfel ajutor. Iertarea e singura reacţie sănătoasă. Ea împiedică sacrificarea drepturilor tale.

Înţelegerea aceasta e singura schimbare care lasă să se ivească lumea reală, să ia locul viselor de groază. Vei atinge lumea reală când vei percepe că baza iertării e cât se poate de reală şi de justificată. Cât timp o consideri un dar neîntemeiat, ea trebuie să susţină vinovăţia pe care vrei să o „ierţi”. Iertarea nejustificată e un atac. Şi e tot ce poate da vreodată lumea. Ea iartă „păcătoşii” uneori, dar rămâne conştientă că au păcătuit. Aşa că nu merită iertarea pe care le-o dă ea.

Aceasta e falsa iertare pe care o foloseşte lumea să ţină vie senzaţia de păcat. Şi, recunoscând că Dumnezeu e drept, pare imposibil ca iertarea Lui să poată fi reală. Aşa că frica de Dumnezeu e rezultatul sigur al iertării considerate nemeritate.

Iertarea pe care o recunoşti ca meritată va vindeca. Ea dă miracolului puterea de-a trece iluziile cu vederea. Aşa înveţi că trebuie să fii iertat şi tu. Nu pot exista aparenţe care să nu poată fi trecute cu vederea.

Miracolul poate să vindece toate formele de boală, sau nu poate să vindece deloc. (…) Pe Fiul lui Dumnezeu trebuie să îl ierţi în întregime. Căci altfel îţi vei păstra o imagine de sine care nu e întreagă, şi te vei teme în continuare să te uiţi înăuntru şi să îţi găseşti acolo debarasarea de fiecare idol. Mântuirea se bazează pe credinţa că nu pot să existe unele forme de vinovăţie pe care să nu le poţi ierta.

Nu există forme de rău pe care să nu le poată înfrânge Voia lui Dumnezeu.(…) Priveşte-ţi fratele cu această speranţă în tine, şi vei înţelege că nu e posibil să facă o greşeală care să schimbe adevărul din el.

 

7. Noua interpretare.

*

” Să fi lăsat Dumnezeu înțelesul lumii la interpretarea ta?”

*

       Viața ta e ca o piesă de teatru la care tot tu te străduiești să compui de unul singur un scenariu în veșnică schimbare. Scenariul nu va fi gata nicicând, căci obiectivele, întâmplările și situațiile de viață se chimbă mereu și te iau prin surprindere, așa încât nu poți anticipa și nu poți înțelege nimic. Niciun rol nu poate fi dus până la capăt în piesa ta de teatru căci nu ai privirea de ansamblu a întregii acțiuni. Ești zăpăcit de atâtea obiective și de haosul veșnic în care se zbat eroii tăi. Nu știi pe cine să întrebi și cu cine să te unești pentu a scrie un scenariu viabil.

      Există în lumea aceasta un Spirit care are privirea de ansamblu, și are un singur obiectiv pentru toți: obiectivul mântuirii. Toate obiectivele mărunte și schimbătoare ale actorilor ce-și joacă rolul fără să înțeleagă nimic, sunt nesemnificative și de neluat în considerație pentru Cel care știe exact ce, cum și când trebuie făcut. În scenariul Său toate sunt la locul lor, iar tu poți alege să I te alături, sau să mergi în continuare pe drumul tău.

Adaugi un element la scenariul pe care îl scrii pentru fiecare minut al zilei, şi tot ce se întâmplă acum înseamnă altceva. Scoţi un alt element, şi fiecare înţeles se modifică în consecinţă.

Ce altceva reflectă scenariile tale decât planurile tale pentru ce ar trebui să fie ziua respectivă? Şi aşa judeci dezastrul şi succesul, progresul şi regresul, câştigul şi pierderea. Toate aceste judecăţi se fac potrivit rolurilor atribuite de scenariu. Faptul că nu au înţeles în sine e demonstrat de uşurinţa cu care se schimbă aceste etichete odată cu venirea altor judecăţi, bazate pe alte aspecte ale experienţei respective. Şi atunci, privind înapoi, crezi că vezi un alt înţeles în cele petrecute mai înainte. Ce altceva ai făcut de fapt decât să arăţi că nu au avut niciun înţeles?

Spiritul Sfânt consideră că lumea are un singur scop, stabilit imuabil. Şi nicio situaţie nu îi poate afecta obiectivul, ci trebuie să fie în acord cu el. Numai un scop constant poate conferi întâmplărilor un înţeles stabil. Dar trebuie să le acorde un singur înţeles la toate. Un scop comun e singurul mijloc prin care se poate stabiliza percepţia, şi se poate da o singură interpretare lumii şi tuturor experienţelor de aici. Scopul unic pune capăt tuturor ideilor de sacrificiu, care trebuie să presupună un scop diferit pentru cel ce câştigă şi cel ce pierde.

Toate sacrificiile duc la pierderea capacităţii tale de-a vedea legături între întâmplări. Şi atunci, văzute separat, nu au niciun înţeles. Căci nu există nicio lumină cu ajutorul căreia să poată fi văzute şi înţelese. Ele nu au scop. Şi rostul pe care îl au nu poate fi văzut.

Nu interpreta din solitudine, căci ce vezi nu înseamnă nimic. Ce reprezintă va fluctua, şi vei crede că lumea e un loc incert, în care eşti în pericol şi incertitudine la tot pasul. Numai interpretărilor tale le lipseşte stabilitatea, căci nu sunt aliniate cu ce eşti de fapt. Starea aceasta pare atât de periculoasă, încât trebuie să îţi stârnească frică. Nu continua în felul acesta, fratele meu. Avem un singur Interpret. Şi prin întrebuinţarea pe care o dă El simbolurilor suntem uniţi, ca să însemne acelaşi lucru pentru noi toţi. Limba noastră comună ne permite să le vorbim tuturor fraţilor noştri şi să înţelegem odată cu ei că ni s-a dat iertare tuturor şi că putem, de aceea, să comunicăm din nou.

 

8. Realitatea neschimbătoare.

 

Această lecție are la bază două afirmații:

  • Aparențele înșală. Ce este aparent nu are stabilitate; tot ce vezi cu ochii trupului este aparent și se schimbă, căci pentru ochi realitatea este redusă la formă, iar forma este veșnic schimbătoare. Așadar această lume nu este reală.
  • Realitatea în adevăratul sens al cuvântului este neschimbătoare și corespunde Adevărului etern și fără de opus. Realitatea există numai dincolo de formă.

Miracolul atestă mântuirea de aparenţe arătând că se pot schimba. Fratele tău are în el o imuabilitate mai presus de aparenţă şi de înşelăciune, deopotrivă. Aceasta e umbrită de modul schimbător în care îl vezi şi pe care îl iei drept realitatea lui. Visul fericit despre el ia forma aparenţei sănătăţii lui desăvârşite, a libertăţii lui desăvârşite de toate formele de lipsă, şi a siguranţei lui de toate genurile de dezastru. Miracolul este dovada faptului că nu e legat de pierdere sau suferinţă sub nicio formă, pentru că aceasta se poate schimba atât de uşor.

Ce altceva este ispita decât dorinţa de-a face iluziile reale? Ea nu pare a fi dorinţa de-a nu exista nicio realitate. Dar este o afirmaţie că unele forme de idoli au o puternică atracţie care îi face mai irezistibili decât cei ce nu vrei să aibă realitate. Ispita, aşadar, nu e mai mult de atât: o rugăciune ca miracolul să nu se atingă de unele vise, ci să le ţină irealitatea obscură şi să le dea realitate în schimb. Iar Cerul nu răspunde la această rugăciune, şi nici ţie nu ţi se poate da un miracol să vindeci aparenţele care nu îţi plac. Tu ai pus limite.

Miracolele nu fac decât să îţi arate că ce ai pus între realitate şi conştienţa ta e ireal şi nu constituie o piedică. Nu există miracol pe care să nu îl poţi avea când doreşti vindecare. Dar nu există miracol care să ţi se poată da dacă nu o vrei. (…) Când Fiul cade în ispită, el neagă realitatea. Şi devine robul voluntar al lucrului pe care l-a ales în schimb.

Din cauză că realitatea e neschimbătoare, există deja un miracol care să vindece toate lucrurile schimbătoare şi să ţi le ofere să le vezi într-o formă fericită, lipsită de frică. Ţi se va da, ca să îţi vezi fratele astfel. Dar nu cât timp vrei să fie altfel în unele privinţe. Căci ar însemna că nu vrei să fie vindecat şi întreg. Cristosul din el este perfect. Asta vrei să vezi? Să nu existe, atunci, vise despre el pe care preferi să le vezi în schimb. Şi vei vedea Cristosul din el pentru că L-ai lăsat să vină la tine. Iar, când ţi Se va arăta, vei fi sigur că eşti ca El, căci El e ce e neschimbător în fratele tău şi în tine.

Să nu te simţi vinovat şi înspăimântat când te ispiteşte un vis despre ce este el. Dar să nu îi dai puterea să înlocuiască ce e neschimbător în el în felul în care îl vezi. Nu e aparenţă falsă care să nu se stingă, dacă ceri un miracol în schimb. Nu e durere de care să nu scape, dacă îl vrei doar ce e el. De ce te-ai teme să vezi Cristosul din el? În ce vezi, te vezi pe tine însuţi. Prin vindecarea lui, scapi de vinovăţie, căci felul în care îţi apare el e felul în care îţi apari ţie însuţi.

 


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate și “reasamblate” ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.30: “Noul început” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 566-583.


 

 

Curs de miracole: Cap.25- Dreptatea lui Dumnezeu

 dreptate

 

Introducere.

 

Cristosul din tine nu sălășluiește într-un trup. Și totuși, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu ești într-un trup, și că nu poți fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieții tale. Ce îți dă viață nu poate sălășlui în moarte.

Niciunul ditre cei ce Îl poartă pe Cristos în ei nu poate să nu Îl recunoască pretutindeni. Dar nu și în trupuri. Cât se crede într-un trup, Îl poartă fără să își dea seama și nu Îl face manifest, căci fiul omului nu e Cristos Cel înviat.

Trupul nu are nevoie de vindecare. Dar mintea ce se crede trup chiar că e bolnavă. Aici Își expune remediul Cristos. Scopul Lui învăluie trupul în lumina Lui, și nimic din ce face sau ce spune trupul nu poate să nu Îl facă manifest pe El.

 

Legătura cu adevărul.

 

      Prin intermediul minții tale devenită una cu Mintea Lui, trupul devine mijlocul de-a îndeplini sarcina pe care ți-a desemnat-o Hristos. Îți amintești poate, că toate mințile, percepute în mod fals ca fiind separate, fac parte din Mintea lui Dumnezeu. De aceea, lucrând prin mintea ta, Hristos Se întâlnește pe Sine în fiecare frate de-al tău cu care ai stabilit o relație sfântă. Iată calea întregirii Sale. De tine depinde ce vrei să fii – un trup sau un instrument al lui Hristos- și vei fi ceea ce alegi să percepi.

Percepţia îţi spune că tu eşti manifest în ce vezi. Vezi trupul, şi vei crede că eşti acolo. Şi fiecare trup pe care îl vezi îţi aminteşte de tine.

Percepţia e o alegere a ceea ce vrei să fii; a lumii în care vrei să trăieşti; a stării în care crezi că mintea ta va fi mulţumită şi satisfăcută. Ea alege, pe baza deciziei tale, unde crezi că eşti în siguranţă. Te dezvăluie ţie aşa cum vrei să fii.

      Din capitolul anterior ai aflat că în tine sunt doi fii care par să cutreiere pământul fără să se întâlnească și fără să se regăsească: fiul omului – în trup, și Fiul lui Dumnezeu – în spirit. Tu, cel întreg, ești alcătuit din aceste două părți:

  • o parte care împărtășește Voia Tatălui și în care trăiește Hristos.
  • o parte minusculă dominată de dorința nebună de-a fi separat, diferit și special.

      Spiritul Sfânt este Cel ce leagă de Hristos acea parte din tine ce se crede separată. Prin El te regăsești, căci El unește cele două părți stinghere ale tale.

      Atâta vreme cât te crezi separat, Cerul ți se prezintă separat și el, dar tu – cel complet – ești mijlocul pentru Dumnezeu; nici separat, nici cu o viață aparte de a Lui. Viața Lui se manifestă în tine, care ești Fiul Lui. Prin tine își revarsă iubirea celestă, deplină și strălucitoare, ce “preface în lumină tot întunericul trupului, privind pur și simplu, dincolo de el, înspre lumină”.

      Spiritul Sfânt este Profesorul lui Dumnezeu. El este Vocea Lui și Călăuza ta prin lumea timpului. El acționează de la nivelul Minții Unitare a lui Dumnezeu și-ți unește mintea separată cu Mintea lui Dumnezeu, și pe tine cu Sinele tău sfânt. Lasă-ți așadar mintea în seama Profesorului Sfânt.

Funcţia Spiritului Sfânt e să te înveţe cum să resimţi această unitate, ce trebuie să faci ca să o resimţi şi unde să te duci să faci ce trebuie făcut.

Toate acestea ţin cont de timp şi loc ca şi cum ar fi distincte, căci – câtă vreme crezi că o parte din tine e separată – conceptul unei Unităţi contopite într-un tot unitar nu are noimă. E evident că o minte atât de împărţită nu ar putea să devină niciodată Profesorul unei Unităţi ce uneşte în Ea lucrurile toate. De aceea, Ce este în această minte şi Ce reuşeşte să unească lucrurile toate trebuie să fie Profesorul ei. Dar Acesta trebuie să folosească limba pe care o poate înţelege mintea aceasta, în condiţia în care se crede ea. Şi trebuie să folosească toată învăţarea să transfere iluziile la adevăr, luându-ţi toate ideile false despre ce eşti şi îndrumându-te, dincolo de ele, la adevărul care este dincolo de ele. Toate acestea pot fi rezumate, foarte simplu, în felul următor:

*

Ce e totuna nu poate să fie diferit, iar ce e una nu poate să aibă părţi separate.

*

Mântuitorul de întunecime.

Frumos!

Fragmente:

Nu e evident că ce percep ochii trupului te umple de frică? Poate crezi că îţi vei afla speranţa satisfacţiei acolo. Poate îţi închipui că o să găseşti un strop de pace şi de satisfacţie în lume, în felul în care o percepi. Dar trebuie să îţi fie evident că rezultatul nu se schimbă. În ciuda speranţelor şi închipuirilor tale, rezultatul e întotdeauna disperarea. Şi nu sunt excepţii, nici nu vor fi vreodată. Singura valoare pe care o poate deţine trecutul e să înveţi că nu te-a răsplătit nicicând cu ceva ce ai vrea să păstrezi. Căci numai aşa vei fi dispus să renunţi la el şi să îl laşi să dispară pentru totdeauna.

Nu e ciudat că mai nutreşti speranţa satisfacţiei din partea lumii pe care o vezi? Ea nu te-a răsplătit – nicicum, nicicând, niciunde – decât cu frică şi vinovăţie! De cât timp ai nevoie să îţi dai seama că şansele unei schimbări în privinţa aceasta nu merită să amâni schimbarea ce ţi-ar aduce un rezultat mai bun? Căci un lucru este sigur: felul în care vezi, şi în care ai văzut de atâta timp, nu îţi dă temeiuri pe care să îţi bazezi speranţa viitoare, şi nimic care să îţi sugereze vreun succes. A-ţi pune speranţele unde nicio speranţă nu există precis te face să disperi. Dar disperarea aceasta tu o alegi, câtă vreme vrei să cauţi speranţa unde nu e niciodată de găsit.

Nu e oare la fel de adevărat că ai găsit o picătură de speranţă separat de aceasta: oarecare licărire – inconstantă, ezitantă, dar întrezărită – că speranţa e îndreptăţită pe motive ce nu sunt în lumea aceasta? Şi totuşi, speranţa că pot să fie aici te împiedică în continuare să renunţi la sarcina ingrată şi disperată pe care ţi-ai impus-o. Poate oare să aibă sens menţinerea credinţei fixe că mai ai de ce să urmăreşti ce a eşuat mereu, pe motivul că va izbuti subit şi că îţi va aduce ce nu ţi-a mai adus?

Trecutul său a eşuat. Bucură-te că a dispărut din mintea ta şi nu mai întunecă ce e acolo. Nu confunda forma cu conţinutul, căci forma e doar un mijloc pentru conţinut. Iar rama e doar un mijloc de-a ţine tabloul, să poată fi văzut. O ramă ce ascunde tabloul nu are niciun rost.  Fără tablou, rama nu are înţeles. Rostul ei nu e să se pună în evidenţă pe ea, ci tabloul.

Oare cine îşi pune pe perete o ramă goală şi stă apoi în faţa ei, cu profundă reverenţă, ca şi cum ar avea de văzut acolo o capodoperă? Şi totuşi, nu faci altceva dacă îţi consideri fratele un trup. Tot ce ai de văzut e capodopera pe care a pus-o Dumnezeu în această ramă. Trupul o ţine o vreme, fără să o umbrească în niciun fel. Dar ce a creat Dumnezeu nu are nevoie de ramă, căci ce a creat El e susţinut şi înrămat de El în Propriu-I cadru. Dumnezeu te invită să Îi vezi capodopera. Oare preferi să vezi, în schimb, rama? Şi să nu vezi tabloul chiar deloc?

Spiritul Sfânt e rama pe care a montat-o Dumnezeu în jurul acelei părţi din El pe care ai vrea să o vezi separată.(…) Dumnezeu Şi-a pus capodopera într-o ramă ce va dăinui de-a pururi, când a ta se face praf. Să nu crezi însă că va fi distrus cumva tabloul. Ce creează Dumnezeu e la adăpost de toată stricăciunea, neschimbat şi desăvârşit pe vecie.

Acceptă rama lui Dumnezeu în loc de-a ta, şi vei vedea capodopera. Priveşte-i minunăţia, şi vei înţelege Mintea ce a gândit-o, nu în carne şi oase, ci într-o ramă la fel de minunată ca ea.

În întuneric, vezi-ţi mântuitorul de întunecime şi înţelege-ţi fratele aşa cum ţi-l arată Mintea Tatălui său. El va ieşi din întuneric când îl priveşti şi nu vei mai vedea întunecimea. Întunericul nu l-a atins nici pe el, nici pe tine care ţi-ai scos fratele în afară ca să îl poţi vedea. Nepăcătoşenia lui nu e decât imaginea alei tale. El este rama în care e montată sfinţenia ta, şi ce i-a dat Dumnezeu lui trebuie să îţi fi dat ţie. Oricât îşi scapă din vedere capodopera interioară văzând doar o ramă de întuneric, singura ta funcţie e tot aceea de-a vedea în el ce el nu vede. Şi, văzând asta, se împărtăşeşte viziunea care Îl vede pe Cristos în loc să vadă moartea.

Cum ar putea Domnul Cerului să nu Se bucure dacă Îi apreciezi capodopera?(…) Fratele acesta e darul desăvârşit pe care ţi-l face El. Dumnezeu e plin de bucurie şi de recunoştinţă când îi mulţumeşti desăvârşitului Său Fiu pentru ce este. Şi toată mulţumirea şi bucuria Lui se răsfrâng asupra ta, care vrei să Îi întregeşti bucuria, şi pe El odată cu ea.

Iartă-ţi fratele, şi nu te vei putea separa nici de el, nici de Tatăl lui.

Tu şi fratele tău sunteţi acelaşi, aşa cum Dumnezeu Însuşi e Unul şi de o Voie neîmpărţită. Şi trebuie să aveţi un singur scop amândoi, din moment ce v-a dat acelaşi scop la amândoi.(…) Să nu vezi în el păcătoşenia pe care o vede el, ci să îi dai cinstirea cuvenită, ca să vă poţi stima pe amândoi. Ţie şi fratelui tău vi s-a dat puterea mântuirii, ca să puteţi împărtăşi ieşirea din întuneric la lumină; ca să puteţi vedea ca tot unitar ce nu a fost nicicând nici separat, nici desprins de toată Iubirea lui Dumnezeu, deopotrivă dată.

 

Percepție și alegere.

 

  • Legea fundamentală a percepției( valabilă în lumea aceasta):

*

Vezi ce crezi că există și crezi că există pentru că vrei să existe.

*

  • Legea fundamentală a lui Dumnezeu ( valabilă în toată Creația) – Legea Iubirii :

*

Iubirea se creează pe ea și nimic în afară de ea.

*

      Atâta vreme cât crezi în vinovăție, lumea pe care o percepi este o lume în care atacul este justificat. Nu căuta vinovați, iar lumea pe care o vei percepe va fi o lume în care atacul nu e justificat. Nu uita să-ți amintești mereu că percepția nu înseamnă cunoaștere. Percepția are la bază alegerea, cunoașterea însă, nu. Cunoașterea ține de Creator.

      Percepția poate fi modificată în funcție de obiectivele pe care ți le stabilești și în funcție de alegerile pe care le faci. Lumea, așa cum e ea acum, alege să judece greșelile în loc să ierte. E o lume “păcătoasă” pentru că e o lume neiertată, iar greșelile sunt păstrate și reamintite. A ierta, înseamnă a trece cu vederea, și orice greșeală poate fi corectată.

Greşeala corectată e sfârşitul greşelii. Aşa  continuă Dumnezeu să Îşi ocrotească Fiul, chiar şi în greşeală.

În felul Lui de a percepe lumea, nimic nu se vede care să nu justifice iertarea şi vederea desăvârşitei nepăcătoşenii. Nimic nu se iveşte fără a fi întâmpinat cu o iertare grabnică şi deplină. Nimic nu rămâne o clipă să ascundă nepăcătoşenia ce străluceşte neschimbată, mai presus de încercările jalnice ale specialităţii de-a o alunga din minte, unde trebuie să fie, şi de-a lumina trupul în schimb. Lămpile Cerului nu sunt la dispoziţia minţii să aleagă să le vadă unde vrea ea. Dacă alege să le vadă altundeva decât în casa lor, ca şi cum ar lumina un loc unde ele nu pot nicicând să fie, atunci Făcătorul lumii trebuie să îţi corecteze greşeala, ca să nu rămâi în întuneric, unde nu sunt lămpi.

Fiecare de aici a intrat în întuneric, dar nimeni nu a intrat de unul singur. Şi nici nu trebuie să stea mai mult de o clipită. Căci a venit cu Ajutorul Cerului în el, gata să îl scoată din întuneric la lumină în orice clipă. Clipa pe care o alege poate fi oricând, căci ajutorul e acolo, aşteptând doar alegerea lui. Iar, când alege să se folosească de ce i s-a dat, va vedea că fiecare situaţie pe care a considerat-o înainte un mijloc de a-şi justifica mânia se preface într-o întâmplare ce îi justifică iubirea. Va auzi cu claritate că, de fapt, chemările la luptă pe care le-a auzit mai înainte sunt chemări la pace. Va percepe că, acolo unde a dat atac, nu e decât un alt altar unde poate da iertare, cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult mai multă fericire. Şi va reinterpreta toată ispita ca pe o altă şansă de a-şi aduce bucurie.

Are fratele nevoie de ajutor sau de condamnare? Scopul tău este să fie mântuit sau osândit? Neuitând că ce reprezintă pentru tine el va face din alegerea aceasta viitorul tău. Căci alegi acum, în clipa în care tot timpul devine un mijloc de-a atinge un obiectiv. Alege deci. Dar recunoaşte că, prin alegerea aceasta, se alege – şi se va justifica – scopul lumii pe care o vezi.

 

Lumina pe care o aduci.

      Mințile care se recunosc unite nu pot judeca, nu pot simți vinovăție și nu pot ataca. Ele caută numai ce le aduce bucurie.

      Legea fundamentală a percepției s-ar putea în acest caz rescrie astfel:

*

Te vei bucura de ce vezi pentru că îl vezi ca să te bucuri.

*

      Iar tu vei deveni purtătorul bucuriei, al luminii și al păcii:

Tu, făcătorul unei lumi care nu este, găseşte-ţi tihna şi odihna într-o altă lume în care sălăşluieşte pacea. Lumea aceasta o aduci cu tine tuturor ochilor obosiţi şi tuturor inimilor istovite care văd păcatul şi bat în ritmul tristului său refren. De la tine le poate veni odihna. Din tine se poate ivi o lume la vederea căreia se vor veseli şi în care inimile lor se bucură. În tine există o viziune care se extinde la toţi şi îi acoperă cu blândeţe şi lumină.

Nu ai vrea să o faci de dragul Iubirii lui Dumnezeu? Şi al tău? Căci gândeşte-te ce ar face pentru tine. Gândurile „rele” care te bântuie acum îţi vor părea tot mai răzleţe şi mai îndepărtate. Şi se vor depărta tot mai mult, căci soarele din tine a răsărit ca să le împingă din faţa luminii. Ele vor zăbovi puţin, foarte puţin, în forme sucite şi prea îndepărtate să le mai poţi recunoaşte, şi vor dispărea pentru totdeauna. Şi vei sta în lumina soarelui, în linişte, în inocenţă şi fără niciun strop de frică. Iar din tine se va extinde odihna pe care ai găsit-o, ca pacea ta să nu poată slăbi niciodată şi să nu te poată lăsa fără adăpost. Cei ce le oferă pace tuturor au găsit în Cer o casă pe care lumea nu o poate distruge. Căci e destul de mare să cuprindă lumea în pacea ei.

În tine e tot Cerul. În tine se dă viaţă fiecărei frunze care cade. În tine va cânta din nou fiecare pasăre care a cântat vreodată. Şi fiecare floare care a înflorit vreodată şi-a păstrat parfumul şi frumuseţea pentru tine.

Iată ce poţi să duci lumii întregi, şi tuturor gândurilor ce au intrat în ea şi au fost greşite un moment.

 

Starea de nepăcătoșenie.

  • Starea de nepăcătoșenie este starea în care pur și simplu toată dorința de-a ataca a dispărut.

      Atacul și păcatul sunt legate. Atacul îți face un dușman din Hristos și, odată cu El din Dumnezeu. Cum Sinele tău e una cu Sinele lui Dumnezeu, e lesne de înțeles că orice atac îndreptat în exterior este un atac asupra ta, iar cel care e rănit ești în primul rând tu. Ți-ai făcut din propriul tău Sine un dușman.

Funcția specială.

  • Atunci când mai  apare dorința de atac în timp ce ești pe drumul inocenței, te mai poți considera încă vinovat. Iartă-te pe tine însuți! Nu te condamna pentru propriile-ți greșeli mai mult decât l-ai osândi pe altul. Privește-te pe tine cu iubire și blândețe.
  • Cei “speciali” sunt singuri în lumea aceasta. Ei nu văd c-ar avea o funcție de îndeplinit în lume, un loc în care să fie nevoie de ei, un scop pe care îl pot atinge perfect numai ei. Spiritul Sfânt dă fiecăruia în parte o funcție specială în planul mântuirii, pe care o poate ocupa numai el; un rol numai pentru el. Așa vede El “specialitatea”, căci dacă nu-ți îndeplinești rolul, planul nu poate fi dus la bun sfârșit. Rolul desemnat pentru tine este acela de-a te întregi într-o lume în care domină separarea, într-o lume în care legile lui Dumnezeu nu sunt respectate întocmai. Întregirea se realizează numai prin frații tăi.

Prin acest act de credinţă specială faţă de cineva considerat diferit de el însuşi, învaţă că darul i s-a dat lui însuşi, aşa că ei trebuie să fie unul singur. Iertarea e singura funcţie cu înţeles în timp. Iertarea este pentru toţi. Dar, când se lasă asupra tuturor, este deplină. Atuncea timpul nu mai este. Dar, cât mai eşti în timp, mai sunt multe de făcut. Şi fiecare trebuie să facă partea care i s-a alocat, pentru că de partea lui depinde întregul plan.

Mântuirea nu e decât ceva ce îţi aminteşte că lumea aceasta nu e casa ta. Legile ei nu îţi sunt impuse, valorile ei nu sunt ale tale. Şi nimic din ce crezi că vezi în ea nu există în realitate. Faptul acesta se vede şi se înţelege când îşi aduce fiecare aportul la desfacerea ei, după cum şi l-a adus la facerea ei. Specialitatea pe care a ales-o să îşi facă rău Dumnezeu a desemnat-o mijlocul mântuirii lui chiar din clipa în care a ales- o. Păcatul lui special a fost prefăcut în harul lui special. Ura lui specială a devenit iubirea lui specială.

Numai în întuneric specialitatea ta pare să fie un atac. În lumină, vezi în ea funcţia specială pe care o ai în planul de a-l mântui pe Fiul lui Dumnezeu de tot atacul şi de a-l lăsa să înţeleagă că e în siguranţă, după cum a fost întotdeauna şi după cum va rămâne atât în timp, cât şi în veşnicie.

Piatra mântuirii.

      Spiritul Sfânt poate transforma în binecuvântare orice sentință pe care ai pronunțat-o asupra ta, orice crezi tu că este păcat, căci păcatul, dacă ar exista, ar fi imuabil, iar prețul păcatului e moartea. Așa cum am învățat, păcatul este o greșeală nerecunoscută și neadusă la lumină pentru a fi corectată de Spiritul Sfânt. Așa se transformă greșelile în păcat. Dacă păcatul ar fi real, ar însemna că Dumnezeu nu ar avea nicio putere, căci păcatul se ridică împotriva Lui.

      Temelia Creației lui Dumnezeu – veșnică și nepieritoare – este Iubirea. Lumea aceasta face parte din Creație, și este o părticică din Cer atunci când nu se consideră separată de Creatorul ei. Felul în care funcționează ea nu este Voia Lui Dumnezeu. Temelia acestei lumi, sistemul ei de gândire și valori, nu Dumnezeu le-a creat.

    Păcatul dorește să facă din această lume, o lume la adăpost de Iubire, separată de Creatorul ei. O lume a cărei temelie să fie “la fel de sigură cum e Iubirea, la fel de demnă de încredere cum este Cerul, la fel de tare cum este Însuși Dumnezeu”; un bastion al eului, în care trupul și “specialitatea” lui se află la loc de cinste.

      În afară de Voia lui Dumnezeu nimic nu este etern, iar lucrurile pe care El nu le-a voit, se pot schimba, deci lumea aceasta se poate schimba. Niciun Gând al lui Dumnezeu nu are sens în cadrul acestei lumi, și nimic din ce crede lumea ca fiind adevărat nu are înțeles în Mintea Lui. Dar mintea ta face parte din Mintea lui Dumnezeu, că vrei, că nu vrei. Tu ești parte din Dumnezeu și din Creația Sa, că vrei, că nu vrei. Lumea aceasta este o lume nebună, după cum bine vezi. Așa că orice justificare a vreunei valori pe care o susține lumea, înseamnă o negare a sănătății mintale a Tatălui tău și a ta, căci Unul sunteți.

      Lumea aceasta este schimbătoare, plină de contradicții și lipsită de înțeles pentru că se bazează pe păcat. Numai adevărul poate crea ceva neschimbător. Numai Spiritul Sfânt are puterea să schimbe temelia acestei lumi, să o așeze pe o bază și pe o percepție sănătoasă, care să-l ducă pe Fiul lui Dumnezeu la bucurie și sănătate mintală.

      Iubirea este baza unei lumi sănătoase, și tot ce nu e iubire înseamnă păcat. Dimpotrivă, în ochii păcătosului o lume a iubirii este o lume nebună, lipsită de înțeles. Fiecare își definește astfel propriul adevăr. Aceasta este prima lege a haosului. ( Vezi cap. 23 – despre legile haosului).

      Spiritul Sfânt ți-a dat o misiune pe care o ai de îndeplinit în mântuirea lumii, în așezarea ei pe noile baze ale iubirii. Ea se potrivește nevoilor tale particulare, timpului și locului în care crezi că te găsești. Ducându-ți la îndeplinire această funcție te poți elibera de spațiu, de timp și de toate limitările pe care crezi că le ai. Aceste credințe ale tale sunt semnul clar că nu ești vindecat, și că mintea ta nu poate alege în cunoștință de cauză. Alegerile tale nu sunt libere și nu se pot face cu rațiune și în lumina bunului simț. Pentru că nu ești încă “sănătos la minte” este nevoie de o alegere specială. Este nevoie ca Cineva care te cunoaște bine pe tine – așa cum te-a creat Dumnezeu- , și care are încredere în tine că vei reuși să ieși la lumină, să te călăuzească și să-ți corecteze deciziile ce sunt împotriva “luminării” tale.

Ar fi o nebunie să li se încredinţeze mântuirea celor demenţi. Deoarece Dumnezeu nu e nebun, El a numit pe Cineva ca El de sănătos la minte, să înalţe o lume mai sănătoasă în ochii tuturor celor ce au ales demenţa ca propria lor mântuire. Şi Acestuia I-e dat să aleagă forma cea mai potrivită pentru fiecare; una ce nu va ataca lumea pe care o vede fiecare, ci va intra în ea, în linişte, să îi arate că e nebun. Acesta nu face decât să îi indice o alternativă, un alt mod de a privi ce a văzut până atunci şi ce recunoaşte a fi lumea în care trăieşte şi pe care a crezut, până atunci, că a înţeles-o.

Pe ce se poate conta, dacă nu pe Iubirea lui Dumnezeu? Şi unde sălăşluieşte sănătatea mintală, dacă nu în El? (…) E Voia lui Dumnezeu să ţi-o aminteşti şi să ieşi astfel din cea mai profundă jale la deplină bucurie. Acceptă funcţia ce ţi s-a desemnat în planul lui Dumnezeu de-a arăta Fiului Său că iadul şi Cerul nu sunt acelaşi lucru, ci lucruri diferite. Şi că în Cer Ei sunt cu toţii acelaşi lucru, fără diferenţele ce ar fi făcut un iad din Cer şi un cer din iad, dacă ar fi fost posibilă o asemenea demenţă.

Mântuirea este renaşterea ideii că nimeni nu poate pierde ca să câştige cineva. Şi trebuie să câştige toată lumea, dacă e să câştige cineva. Aici se redă sănătatea mintală.(…) Asta e piatra pe care stă mântuirea, poziţia prielnică din care Spiritul Sfânt dă direcţie şi înţeles planului în care funcţia ta specială are un rol. Căci aici funcţia ta specială se întregeşte, pentru că împărtăşeşte funcţia întregului.

Ţine minte că toată ispita nu e decât convingerea smintită că ţelurile voastre ( al tău și al Tatălui) nu pot fi reconciliate. Moartea cere viaţă, dar viaţa nu se menţine cu orice preţ. Nimeni nu poate suferi ca să se împlinească Voia lui Dumnezeu. Mântuirea este Voia Lui din cauză că o împărtăşeşti. Nu doar pentru tine, ci pentru Sinele Care e Fiul lui Dumnezeu.

Dreptatea restituită iubirii.
Nou!
      Nu poți fi complet deschis încă, pentru că dacă ai fi, n-ai mai avea nevoie de mântuire și nici de Spiritul Sfânt. Mântuiții nu au nevoie de mântuire, iar tu nu ești încă mântuit, așa că nu te învinovăți; ești încă certat cu tine însuți. De aceea, tot ce ți se cere este să ai puțină credință, pentru că înțelepciunea poate fi găsită și într-o asemenea stare mentală.
    Nemântuit fiind, ce poți să știi tu despre dreptatea Cerului? Nimeni din această lume nu poate să știe nimic, pentru că în lume, fiecare are dreptatea și adevărul său. Acestea cer judecată lumească și pedeapsă, dacă sunt încălcate legile lumești, considerate a fi adevărate. În lume, dreptatea și răzbunarea sunt una și aceeași, căci orice păcat reclamă o victimă.
    În lumea adevărului veșnic, dreptatea nu cere sacrificiu, nimeni nu este judecat, căci Dumnezeu este total imparțial cu toți.
 
*
“Să fii drept, înseamnă să fii imparțial, nu răzbunător.”
*
      În această lume, în care păcatul are înțeles și necesită judecată și pedeapsă, este extrem de greu de înțeles și acceptat dreptatea Spiritului Sfânt. Se crede că în Cer, “păcatul” este pedepsit după aceleași legi făcute de oameni, și care funcționează pe pământ. Întrupați fiind, Fiii lui Dumnezeu nu înțeleg că Spiritul Sfânt este Cel Care-i cunoaște așa cum i-a creat Dumnezeu. Funcția Lui este să-i elibereze și să le dea toată cinstirea pe care o merită, dar pe care și-au refuzat-o, pentru că nu-și pot înțelege inocența.
      În lumea timpului și a păcatului există convingerea că iubirea și dreptatea nu au nimic în comun. De aceea “spiritul” dreptății scuză răzbunarea și pedeapsa, iar acolo unde se cere dreptate, iubirea “stă firavă de o parte, cu mâini neputincioase, lipsită de dreptate și vitalitate, și fără puterea de-a mântui”.
      Atâta timp cât crezi că toate acestea sunt adevărate, ce poate cere Iubirea de la tine? Într-o lume în care în numele dreptății se comit cele mai mari nedreptăți, cum își poate face auzit Iubirea glasul plăpând al iertării, și cum poți tu crede că în Cer lucrurile stau alfel?

Celor ce mai cred că păcatul are înţeles le e extrem de greu să înţeleagă dreptatea Spiritului Sfânt. Precis cred că El le împărtăşeşte confuzia şi că nu poate evita răzbunarea pe care trebuie să o reclame modul în care concep ei dreptatea. Aşa că se tem de Spiritul Sfânt şi percep în El „mânia” lui Dumnezeu. Şi nu pot avea încredere că nu îi va ucide cu fulgere smulse din „focurile” Cerului chiar de Mâna mânioasă a lui Dumnezeu. Ei chiar cred că Cerul e iadul şi chiar se tem de iubire. Şi îi cuprinde o suspiciune adâncă şi fiorul rece al fricii când li se spune că nu au păcătuit nicicând. Lumea lor depinde de stabilitatea păcatului. Şi percep „ameninţarea” din partea a ceea ce Dumnezeu ştie a fi dreptate ca pe ceva mai distructiv pentru ei şi lumea lor decât răzbunarea, pe care o înţeleg şi o iubesc.

Aşa ajung să creadă că pierderea păcatului e un blestem. Şi fug de Spiritul Sfânt de parcă ar fi un mesager din iad, trimis de sus, cu perfidie şi cu viclenie, să le aplice răzbunarea lui Dumnezeu, deghizat în izbăvitor şi prieten. Ce altceva ar putea El să fie pentru ei decât un diavol, îmbrăcat în mantia unui înger, să îi inducă în eroare? Şi ce altă portiţă de scăpare are pentru ei decât o intrare în iad care pare să aducă a poarta Cerului?

Poţi fi un martor desăvârşit al puterii iubirii şi dreptăţii, dacă înţelegi că e imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să merite răzbunare. Nu e nevoie să percepi, în fiecare împrejurare, adevărul acestui lucru. Şi nu e nevoie nici să te bizui pe experienţa ta în lume, care nu e decât umbrele tuturor lucrurilor ce se întâmplă de fapt înăuntrul tău. Înţelegerea de care ai nevoie nu vine de la tine, ci de la un Sine mai mare, atât de mare şi de sfânt încât nu Se poate îndoi de inocenţa Sa. Funcţia ta specială e o chemare adresată Lui, să îţi surâdă ţie, a cărui nepăcătoşenie o împărtăşeşte. Înţelegerea Lui va fi a ta. Şi aşa se va îndeplini funcţia specială a Spiritului Sfânt.

Fără nepărtinire, nu există dreptate. Cum poate specialitatea să fie dreaptă? Să nu judeci pentru că nu poţi, nu pentru că eşti şi tu un păcătos nenorocit. Cum pot specialii să înţeleagă cu adevărat că dreptatea e aceeaşi pentru fiecare? Să iei de la unul pentru a-i da altuia trebuie să fie o nedreptate faţă de amândoi, din moment ce sunt egali în percepţia Spiritului Sfânt. Tatăl lor le-a dat la amândoi aceeaşi moştenire.

Ai dreptul la tot universul; la pace desăvârşită, la izbăvire deplină de toate efectele păcatului şi la viaţă veşnică, voioasă şi deplină în toate privinţele, după cum i-a stabilit-o Dumnezeu Fiului Său preasfânt. E singura dreptate pe care o cunoaşte Cerul şi tot ce aduce pe pământ Spiritul Sfânt.(…) Lumea induce în eroare, dar nu poate înlocui dreptatea lui Dumnezeu cu o versiune de-a ei. Căci numai iubirea este dreaptă.

Lasă iubirea să decidă, şi nu te teme niciodată că tu, în lipsa ta de justeţe, te vei lipsi de ce ţi-a acordat dreptatea lui Dumnezeu.

 

Dreptatea Cerului.

Să ne amintim!

  • Ești dispus să fii eliberat de toate efectele păcatului?
  • Dacă răspunzi “da” înseamnă că vei renunța la toate valorile acestei lumi în favoarea păcii Cerului. Recunoaște că adevărul trebuie să ți se reveleze, pentru că nu știi ce e.

      Fragmentele de mai jos readuc în actualitate învățătura conform căreia, pe drumul mântuirii, toate convingerile și credințele noastre trebuie abandonate. Situațiile de viață pe care le întâmpinăm pot fi abordate în două moduri: fie împuternicim Spiritul Sfânt să ne călăuzească și să ne ofere soluția pentru rezolvarea definitivă a problemei în beneficiul tuturor celor implicați, fie ne împuternicim eul să rezolve problema în “beneficiul” personal.

      În prima situație drumul ne este eliberat, și toți vor avea de câștigat, pe când în cea de-a doua se adună din ce în ce mai multe obstacole, pentru că nu există decât o rezolvare aparentă, în care cineva a “câștigat”, cu siguranță în defavoarea altuia, iar problema se adâncește și se complică, fiind departe de a fi rezolvată.

Orice răspuns la o problemă rezolvată de Spiritul Sfânt va fi întotdeauna unul prin care nu pierde nimeni. Fiece greşeală e o percepţie în care unul, cel puţin, e văzut în mod nedrept. Vederea inocenței face pedeapsa imposibilă și dreptatea, sigură.

Lumea rezolvă problemele altfel. Ea vede soluţia ca pe o stare în care s-a hotărât cine va câştiga şi cine va pierde; cât va lua unul şi cât va putea să mai apere păgubaşul. Problema însă rămâne tot nerezolvată, căci numai dreptatea poate stabili o stare în care nu există păgubaş; nimeni nu e lăsat nedreptăţit şi văduvit, cu temei – astfel – de răzbunare. Rezolvarea problemelor nu poate fi răzbunarea, care în cel mai bun caz poate să adauge o altă problemă la cea dintâi.

Principiul că dreptatea înseamnă că nimenea nu poate pierde e crucial pentru acest curs. Căci miracolele depind de dreptate. Nu cum se vede prin ochii acestei lumi, ci cum o cunoaşte Dumnezeu şi cum se reflectă cunoaşterea în vederea pe care o dă Spiritul Sfânt.

Nimeni nu merită să piardă. Vindecarea trebuie să fie pentru fiecare, căci nimeni nu merită atac de niciun fel. Un miracol e dreptate. Nu e un dar special făcut unora, dar refuzat altora ca mai nevrednici, mai condamnaţi, şi excluşi astfel din vindecare. Unde e dreptatea mântuirii, dacă unele greşeli sunt de neiertat şi cer răzbunare în loc de vindecare şi de revenirea păcii?

Toţi sunt la fel de îndreptăţiţi să Îi primească darul de vindecare, izbăvire şi pace. A-I da o problemă Spiritului Sfânt să ţi-o rezolve înseamnă că o vrei rezolvată. A ţine de ea să o rezolvi tu fără ajutorul Lui înseamnă a decide că trebuie să rămână nerezolvată, nesoluţionată, şi cu o trainică putere de nedreptate şi atac. Nimeni nu poate fi nedrept cu tine, de nu ai decis tu mai întâi să fii nedrept. Şi atunci probleme trebuie să apară să îţi blocheze drumul, şi pacea să fie spulberată de vânturile urii.

Dacă nu crezi că toţi fraţii tăi au acelaşi drept la miracole ca tine, nu îţi vei revendica dreptul la ele, pentru că ai fost nedrept faţă de unul cu aceleaşi drepturi. Caută să refuzi, şi te vei simţi refuzat. Caută să văduveşti, şi vei fi văduvit. Numai iertarea oferă miracole. Iar iertarea trebuie să fie dreaptă cu toţi.

Micile probleme pe care le păstrezi şi le ascunzi devin păcatele tale secrete. Adună praf şi cresc, până acoperă tot ce percepi şi nu mai eşti drept cu nimeni. Nu crezi că ai niciun drept. Iar amărăciunea, îndreptăţită la răzbunare şi lipsită de îndurare, te condamnă şi te declară nevrednic de iertare. Cei neiertaţi nu au ce îndurare să îi acorde altuia. Iată de ce singura ta răspundere trebuie să fie aceea de-a lua iertare pentru tine însuţi.

Miracolul pe care îl primeşti îl dai. Fiecare în parte devine o ilustrare a legii pe care stă mântuirea: dacă e să se vindece cineva, trebuie să li se facă dreptate tuturor; a da şi a primi sunt acelaşi lucru.

*

Ce e al lui Dumnezeu îi aparține fiecăruia și este ce i se cuvine.

*


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)Observație:Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.
Sursa:Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.25: “Dreptatea lui Dumnezeu” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp. 468-489.

Curs de miracole: Cap.21: Rațiune și percepție.

 ochiul minții

Introducere.

      Lumea pe care o vezi este foarte importantă pentru tine, pentru că este mărturia stării tale mentale. Nu căuta să schimbi lumea, ci alege să îți schimbi gândirea la adresa lumii.
      În drumul vieții te împiedici și cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut. Nu îți dai seama că poți trece prin uși pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor tăi nevăzători. Nu e nevoie să înveți prin durere. Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Au învățat cum, prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăși. Acceptă sprijinul Divinității care te învață să recunoști pietrele și îți cultivă viziunea, lăsând vederea trupului în urmă. Acest Curs poate fi unul dintre mijloacele pe care le poți utiliza în acest sens.

      Sunt multe idei care se repetă de multe ori pe parcursul cursului, așa că pentru a câștiga timp, de data aceasta am semnalat acest aspect la începutul fiecărui subcapitol. Astfel, pot fi parcurse numai acele porțiuni de text care aduc un plus de noutate învățăturii, considerând că restul este deja învățat și stăpânit.

 

Cântecul uitat.

cântecul uitat

Nou!

Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.

_

 Ascultă – poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.

_

Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te-ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.

Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.

Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.

Răspunderea pentru vedere.

Să ne amintim!

      S-a spus de nenumărate ori că ți se cere foarte puțin ca să înveți acest curs. Ți se cere doar puțină disponibilitate. Oferind atât de puțin, vei primi de toate: viziune, fericire, eliberare de durere și scăpare deplină de păcat.

      Nu te mai amăgi că ești neputincios și că ești victima lumii. E cu neputință să fii la discreția unor evenimente din afara ta, pentru că e cu neputință ca tot ce ți se întâmplă să nu fi fost propria ta alegere, chiar dacă nu ești conștient de asta. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului. Se pare că nu înțelegi legea cauzei și efectului. Ai început să confunzi cauza cu efectul. Tratezi efectul – ceea ce ți se întâmplă acum – ca și cum ar fi o cauză pentru reacția, emoția, durerea, pe care o trăiești, și construiești un cerc vicios, în care efectul devine cauză pentru că opui la nesfârșit rezistență la ceea ce crezi că primești fără să ai vreo vină, negândind că tot ceea ce trăiești este efectul a ceea ce ai ales, poate, cu mult timp în urmă. 

      Tot ce ți se cere să faci, și poți cu adevărat să faci, este să lași pur și simplu adevărul să intre, să-l lași să  se manifeste, și să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine.

Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii:

  • Sunt răspunzător pentru ce văd.
  • Eu aleg sentimentele prin care trec şi tot eu decid obiectivul pe care vreau să îl ating.
  • Şi, tot ce pare să mi se întâmple, cer, şi primesc după cum am cerut.

Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ți se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.

 

Credință, convingere și viziune.

Să ne amintim:

      Toate relațiile speciale, așa cum le vede eul, au ca obiectiv păcatul. De ce? Pentru că eul se crede pe sine și îi crede pe ceilalți trupuri. Lumea eului este lumea trupurilor, a fricii și a păcatului, care pare concretă deși este ireală. Fiii lui Dumnezeu sunt “blocați” în lumea trupurilor. Fiii lui Dumnezeu sunt cuprinși de frică în lumea trupurilor, pentru că văzând totul ca fiind trupuri, pierderea acestora este asociată cu pierderea propriului eu, iar renunțarea la trup este considerat a fi un sacrificiu.

    Prin opoziție, lumea Adevărului, este lumea Spiritului Sfânt, pe cât de abstractă, pe atât de reală, și cu toate acestea atât de îndepărtată de Fiii lui Dumnezeu. În această lume trupul nu are nicio semnificație. El este neutru și util în lumea timpului, pentru că este un mijloc de învățare pentru minte. Pretinsa unitate dintre minte și trup este falsă, pentru că trupul devine ce dorește mintea să facă din el. Trupul este efemer, pe când mintea nu. Acea fărâmă de minte egotică pe care o folosești în lumea timpului, va ajunge în cele din urmă să unească cu Mintea lui Dumnezeu, din care de altfel s-a și separat. 

      Misiunea Spiritului Sfânt este să te ajute să te întorci Acasă, în lumea reală. Relațiile speciale sunt un mijloc important folosit de Spiritul Sfânt în acest scop. Cum?  Schimbându-le obiectivul; din relațiile păcatului vor fi transformate în relații sfinte. Așa cum eul te învață să-ți privești fratele ca fiind un trup, Spiritul Sfânt te învață să-ți vezi fratele dincolo de trup – sfânt, exact așa cum l-a creat Dumnezeu. Spiritul Sfânt te învață să vezi în fratele tău acele raze fascinante de lumină aurie care sunt puse acolo, la loc sigur, de Însuși Dumnezeu. Acele raze se prelungesc și-i unesc în sfințenie pe toți Fiii lui Dumnezeu. Aceasta este viziunea, și pentru că ești încă în lumea timpului și a eului, pentru a căpăta această viziune, ai nevoie de credință și de convingere. Eliberează-ți frații de trup, și nu vei mai avea nicio frică!

De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii?(…) Dar tot credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate.

Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.

 

Frica de a te uita înăuntru.

Să ne amintim!

 

      Ți-e frică să privești înăuntrul tău, pentru că acolo crezi că vei găsi păcat. Ai învățat acum ce este păcatul și ce este greșeala. Ai învățat că păcătos te face numai credința ta (a eului) în păcat. Greșeala se poate corecta – acesta este rolul Spiritului Sfânt. El nu știe de păcat, și nu te va învăța niciodată că ești păcătos,  pentru că păcatul, dacă ar exista, “L-ar ucide pe Dumnezeu”, ori acest lucru este imposibil.

      Faptul că tu crezi că în tine trăiește păcatul, te face să te rușinezi, și să-ți fie frică de Dumnezeu, intuind că păcatul este o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. ( În paranteză fie spus, să nu uităm că pe o scară de 1 la 1000, rușinea calibrează la nivelul 30 după Dr. Hawkins, un nivel al negării de sine, foarte apropiat de moarte.). Iată la ce te duce ideea de păcat – opera sistemului de gândire al eului.

 

Ce-ar fi dacă te-ai uita înăuntru şi nu ai vedea niciun păcat? Iată întrebarea „înfricoşătoare” pe care eul nu o pune niciodată. Iar tu, care o pui acum, îi ameninţi prea serios întregul sistem defensiv să se mai obosească să pretindă a-ţi fi prieten. Cei ce s-au unit cu fraţii lor s-au desprins de convingerea că identitatea lor este în eu. O relaţie sfântă e una în care te uneşti cu ce face într-adevăr parte din tine. Convingerea cu care crezi în păcat ţi-a fost deja zdruncinată, şi nu mai eşti acum întru totul nedispus să te uiţi înăuntru şi să nu îl vezi.

Eliberarea ta e încă numai parţială, încă limitată şi incompletă, dar rodită înăuntrul tău. Nemaifiind complet nebun, ai fost dispus să îţi priveşti o mare parte din demenţă şi să îi recunoşti nebunia. Credinţa ta se mută în interior, dincolo de demenţă, spre raţiune. Iar eul nu vrea să audă ce îţi spune raţiunea acum. Scopul Spiritului Sfânt a fost acceptat de partea minţii tale de care nu ştie eul ( Mintea lui Dumnezeu). Nici tu nu ai ştiut. Şi totuşi, această parte, cu care acum te identifici, nu se teme să se privească. Nu ştie de păcat. Această parte a tot așteptat nașterea libertății.

Eul te mai înşeală încă. Dar, în momentele în care eşti mai sănătos la minte, aiurelile lui nu te înmărmuresc de groază. Au mai rămas câteva nimicuri ce par încă să îţi fure ochiul cu lucirea lor. Dar nu vei „vinde” Cerul să le ai. Iar acum eului chiar că îi este frică. Dar ce aude el cu groază, cealaltă parte aude ca muzica cea mai dulce; cântecul ce i-a fost dor să îl audă de când ţi-a intrat în minte eul pentru prima oară. Slăbiciunea eului este puterea ei. Cântecul libertăţii, ce ridică în slăvi o altă lume, îi aduce speranţa păcii.

 

Rațiunea

Să ne amintim!

 

       Percepția selectează lumea pe care o vezi. Percepția e o alegere, nu un fapt, iar realitatea și adevărul nu au nevoie de percepția ta și nici de cooperare din partea ta, pentru a fi ele însele, căci există dincolo de orice percepție. Cu toate acestea, poți folosi percepția în folosul tău până vei ajunge la cunoaștere directă. Pentru a ajunge la cunoaștere trebuie mai întâi să transformi “percepția falsă” în “percepție adevărată”.

         Percepția falsă este tot ceea ce percepi prin intermediul eului și al organelor de simț. Percepi lumea eului, în care te vezi minuscul, vulnerabil și înfricoșat, și în care te simți deprimat, lipsit de valoare, efemer și ireal. Crezi că ești prada unor forțe ce îți depășesc cu mult controlul, și, cu adevărat, aceste lucruri se întâmplă cât timp te crezi un trup, și cât timp crezi în toate aceste neajunsuri. Asta e credința ta și asta îți face realitatea.

      Percepția adevărată este asociată viziunii și Vocii căreia ai putea să-i dai ascultare dacă ai renunța la vocea eului. Este Vocea Sinelui tău, și această Voce îți spune că miracolele sunt atât de simple și de firești cum este respirația pentru trup. Poți accesa aceste miracole atunci când nu te mai crezi un trup și când nu mai crezi că mintea ta e separată de celelalte minți. Pe bună dreptate miracolele ar putea părea nefirești, pentru că nu poți înțelege cum se pot influența reciproc niște minți separate. Dar nu există decât o Minte – a mea, a ta, a tuturor- Mintea lui Dumnezeu.

Avem două sine:

  • sinele individual (eul), ce se crede separat, care funcționează în lumea timpului și căruia i s-a atașat o minte ruptă din Mintea lui Dumnezeu.
  • Sinele Unitar din care s-a separat eul și căreia îi corespunde Mintea lui Dumnezeu.

Nou!

      Rațiunea stă în acest Sine Unitar. Poți accesa rațiunea învățând să-ți accesezi Sinele de care, din păcate, nu ești conștient. Când vei învăța să folosești rațiunea, emoțiile de tot felul nu vor mai năvăli neinvitate în viața ta, și tot ce vei gândi și ce vei face nu va mai fi la discreția emoțiilor, ci vor trece mai întâi prin filtrul rațiunii. Asta îți va aduce pace. Rațiunea este un mijloc care slujește scopului Spiritului Sfânt. Ea nu se află printre mijloacele accesibile eului. 

*

Observație:

      Dr. Hawkins spunea că nivelul 400 al conștiinței este nivelul rațiunii. Adoptând sistemul de gândire al eului, conștiința ta nu poate depăși nivelul 200. Trecând de 200 te desprinzi din ce în ce mai mult din mrejele eului. În anul 2003, 80% din populația lumii avea nivelul calibrat al conștiinței sub 200. Iată cum se explică “pe limba noastră” afirmația repetată pe tot parcursul cursului, conform căreia, lumea în care trăim este lumea eului, dominată de sistemul de gândire și de valori al acestuia.

      Peste nivelul 200, fiziologia creierului și modelele de procesare a informației încep să se schimbe treptat. Dacă sub nivelul 200, răspunsul emoțional la informațiile percepute sub influența eului este brusc și furtunos pentru că inteligența și rațiunea nu au timp să-l modifice, peste nivelul 200 lucrurile se inversează, astfel încât informația este prelucrată mai întâi de inteligență și rațiune, iar răspunsul emoțional vine abia după aceea. Nivelul 200 este, cu alte cuvinte, nivelul trecerii de la mintea inferioră la mintea superioară – cum spune Dr. Hawkins, sau nivelul trecerii de la mintea separată a eului, la Mintea Sinelui care face parte integrantă din Mintea lui Dumnezeu – cum spune Cursul.

*

     S-a vorbit mai devreme despre credință, percepție și convingere, ca instrumente pe care le vei utiliza în călătoria ta de mântuire, și s-a spus că sunt necesare pe drum până când ajungi la cunoaștere directă, moment în care nu-și mai au rostul. Cu toate acestea trebuie să fii vigilent, pentru că după cum bine ți-ai putut da seama, acestea pot fi utilizate atât în folosul adevărului, cât și în slujba eului. De ce ți se cere credință și se vorbește atât de mult despre ea? Pentru că în lumea eului, a trupurilor și a timpului, e foarte ușor să crezi ce-ți văd ochii, ce-ți aud urechile și ce-ți simte trupul, și mult mai greu să auzi și să crezi Vocea subțire și liniștită a Spiritului Sfânt. Nefiind “palpabilă”, lumea reală pare cu totul nereală, pe când iluzia lumii eului este tot ceea ce ne este la îndemână să credem. Dar lumea eului este o nebunie – după cum bine vezi în jurul tău – și “nu există rațiune în demență, căci ea depinde întru totul de absența rațiunii”.

      Rațiunea nu vede păcate, dar vede în schimb greșeli la a căror corecție contribuie din plin. Spiritul Sfânt nu știe de păcate, singura lui misiune  fiind să corecteze greșelile, dacă le lași la dispoziția Sa. Ești călăuzit pe drumul adevărului cu rațiune, de către Spiritul Sfânt. Atunci când crezi că păcătuiești, El îți spune că ceri de fapt ajutor, așa că fii dispus să-I accepți ajutorul, pentru a putea să-l dai mai departe fraților tăi. Nu vei putea să le dai ajutor dacă te crezi separat de ei. 

        În nebunia ta, vezi oamenii ca trupuri, și crezi că mințile lor sunt separate. Într-adevăr, aceasta este o nebunie, și numai rațiunea o poate vindeca căci ” dacă vrei să aperi trupul împotriva rațiunii, nu vei înțelege nici trupul, nici pe tine însuți“.

Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândește fără Fiul Său. Așa ceva ar fi posibil doar dacă amândoi ar fi în trupuri. Căci numai trupurile pot fi separate și ireale deci.

Raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unul dintre voi – în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private?

Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere.  Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.

Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa.

Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta.

Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării.

Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?

Ultima întrebare fără răspuns.

Nou!

Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios? Neputinţa e preţul păcatului. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.

Cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi. Neştiind că sunt una cu El, ei nu ştiu pe cine urăsc.

Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc „duşmanul”, ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.

Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există.

Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care păcatul nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe:

*

Doresc o lume condusă de mine în locul unei lumi ce mă conduce?
Doresc o lume în care sunt puternic, şi nu neputincios?
Doresc o lume în care nu am duşmani şi nu pot să păcătuiesc?
Şi vreau să văd ce am negat pentru că este adevărul?

*

Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti.

Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului sau a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune?

Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:

*

Asta vreau să văd? Asta vreau?

*

Asta e singura ta decizie. Dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.

De ce e atât de importantă ultima întrebare? E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile.

Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală. Răspunzând „da” la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi.

De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă „da” şi „nu”. Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare – acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.

Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide.

 

Transformarea interioară.

 

 Gândurile sunt, atunci, periculoase? Pentru trupuri, da!

Gândurile ce par să ucidă sunt cele care îl învaţă pe cel ce le gândeşte că poate fi ucis. Aşa că „moare” din cauza a ceea ce a învăţat. Trece din viaţă în moarte, dovada finală că a preţuit inconstantul mai mult decât constanţa. Sigur, a crezut că vrea fericire. Dar nu a dorit-o pentru că e adevărul şi trebuie, de aceea, să fie constantă.

Constanţa bucuriei e o condiţie complet străină de înţelegerea ta. Dar, dacă ţi-ai putea închipui ce trebuie să fie, ai dori-o deşi nu o înţelegi. Constanţa fericirii nu are excepţii, nici schimbări de niciun fel. E la fel de neclintită ca Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fericirea priveşte totul şi vede că toate sunt acelaşi lucru. Ea nu vede efemerul, căci doreşte ca totul să fie ca ea. Nimic nu are puterea de a-i zăpăci constanţa. Ea le parvine celor care văd că întrebarea finală le este necesară celorlalte, cu aceeaşi certitudine cu care pacea trebuie să le parvină celor care aleg să vindece şi să nu judece.

 Raţiunea îţi va spune că nu poţi cere fericire inconstant. Dacă fericirea e constantă, atunci nu trebuie să o ceri decât o dată, ca să o ai pentru totdeauna. Iar, dacă nu o ai întotdeauna, nu ai cerut-o.(…) Dorinţa e o cerere, o rugăminte făcută de cel căruia Dumnezeu Însuşi nu va putea nicicând să nu îi răspundă. Dumnezeu a dat deja tot ce îşi doreşte el cu adevărat. Dar lucrul de care e nesigur, Dumnezeu nu poate să i-l dea. Căci nu şi-l doreşte cât timp rămâne nesigur, iar dăruirea lui Dumnezeu trebuie să fie incompletă dacă acesta nu e primit.

Tu, care întregeşti Voia lui Dumnezeu şi eşti fericirea Lui, a cărui voie e de o putere cu a Lui, o putere care nu se pierde în iluziile tale, gândeşte-te atent de ce nu eşti încă hotărât cum vei răspunde la ultima întrebare. Răspunsul tău la celelalte a făcut posibilă ajutarea ta să fii parţial deja întreg la minte. Şi totuşi, ultima e cea care te întreabă de fapt dacă eşti dispus să fii total întreg la minte.

Ce e clipa sfântă, dacă nu apelul pe care ţi-l adresează Dumnezeu să recunoşti ce ţi-a dat El? Iată marele apel la raţiune; fericirea poate fi a ta întotdeauna. Aici e pacea constantă pe care ai putea să o resimţi întruna. Căci aici s-a răspuns deja la ultima întrebare şi ţi s-a dat ce ceri. Aici e viitorul acum, căci timpul e neputincios pentru că îţi doreşti ce nu se va schimba nicicând. 


“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.” (Curs de Miracole)
Observație:

Ideile, rezumatele și fragmentele de text selectate ca argument sunt supuse inevitabil unor interpretări proprii. Pentru o înțelegere corectă și completă este necesară parcurgerea integrală a Cursului și a exercițiilor aferente.

Surse:

Fundația pentru pace lăuntrică, Curs de miracole – Cap.21: “Rațiune și percepție” , Editura CENTRUM, Polonia-2007, pp.401-420.


Curs de miracole: Cap.17-Iertarea și relația sfântă.

iubire1

               Cuvintele de mai sus ar putea reprezenta foarte bine chintesența ultimelor trei capitole ale cursului. Se poate înțelege astfel de ce în majoritatea situațiilor, relațiile speciale din viața noastră constituie simbolul separării: nu pentru că nu ar trebui să ne bucurăm de ele, ci pentru că nu iubim într-un singur om, lumea întreagă și viața însăși, dincolo de limitele materiei. Nu înțelegem încă, ce-i iubirea.

***

      Din perspectiva acestui curs, ca de altfel din perspectiva tuturor religiilor, lumea în care trăim este o iluzie. Viața noastră aici este doar o clipă în veșnicie. Faptul că aparținem unei religii, practicăm obiceiurile ei, ne botezăm copiii și practicăm ritualuri de înmormântare conform tradițiilor fiecărei grupări religioase, dovedește că acceptăm această ipoteză sau – în absența unei certitudini obținute prin experiență – măcar sperăm ca ea să fie adevărată.( Și pentru că tot a venit vorba de tradiții, am găsit aici un articol interesant despre sfintele tradiții.)

         Cum unim cele două lumi, cea văzută cu cea nevăzută, lumea timpului cu lumea veșnicului adevăr aflăm din lecțiile capitolului 17:

  1. Aducerea fanteziei la adevăr.
  2. Lumea iertată.
  3. Umbre ale trecutului.
  4. Cele două tablouri.
  5. Relația vindecată.
  6. Stabilirea obiectivului.
  7. Se cere credință.
  8. Condițiile păcii.

      Dacă ar fi să extrag din acest capitol câteva idei concrete, care pot fi ușor reținute – fără a-mi permite într-un fel să consider că celelalte au cumva mai puțină importanță – acestea ar fi:

  • Realitatea și adevărul sunt veșnice și de netăgăduit. Numai fanteziile tale în această lume sunt cele care pot modifica realitatea, și asta numai în mintea ta. De acest lucru poți să te temi.
  • A ierta înseamnă pur și simplu să-ți amintești numai gândurile de iubire pe care le-ai dat în trecut și cele pe care le-ai primit. Celelalte trebuie uitate toate.
  • Singura funcție pe care o ai în cadrul relațiilor tale speciale este pentru totdeauna aceea “de a face fericit”. Și nimic altceva.
  • Relația sfântă este o relație vindecată. Relația sfântă se învață, așa cum clipa sfântă se exersează.
  • Dincolo de toate obiectivele pe care le stabilești pentru situațiile tale de viață trebuie să fie unul singur: atingerea adevărului și mântuirea.
  • Dacă deciziile pe care le-ai luat au fost în acord cu adevărul, trebuie să lase în urma lor pace interioară. Dacă ai pace,  indiferent de rezultatul obținut, anticipat sau nu, dorit sau nu, înseamnă că ai decis pentru adevăr, în acord cu Sinele tău și cu Voia lui Dumnezeu.
  • Pentru atingerea adevărului ai nevoie de credință. Orice situație de viață este folosită de Spiritul Sfânt în scopul mântuirii tale. Nu încerca să înțelegi, pentru că tu nu vezi tot ansamblul situației. Ai tendința să fragmentezi și să judeci. Fii sigur că oricine este implicat într-o situație are rolul său bine definit, pe care și-l va duce la îndeplinire. Ai credință.
  • Nu te opune adevărului. Lasă-l doar să intre nestingherit. Efortul de-a te opune este uriaș și ți-a adus până acum durere, tristețe, frică, ură… iad. Asta înseamnă răstignirea Fiului lui Dumnezeu din tine. Acceptarea adevărului și a mântuirii nu cere niciun efort.

***

1. Aducerea fanteziei la adevăr.

  • În raport cu veșnicia și cu lumea reală, cât suntem pe pământ trăim un vis, iar păcatele și trădarea ce sunt puse în spatele Fiilor lui Dumnezeu sunt iluzii. Realitatea Fiului lui Dumnezeu este de-a pururi lipsită de păcat, iar singura lui nevoie  este de a fi deșteptat din vis.

Deplina eliberare de vise stă numai în trezire, căci numai atunci devine cât se poate de evident că nu au avut efect asupra realității și că nu au reușit să o schimbe. Fanteziile schimbă realitatea. Nu o pot face în realitate dar o pot face în mintea care vrea ca realitatea să fie altfel.

Atunci, numai dorința ta de-a schimba realitatea este de temut.

  • Tot ce ai dorit, prin gând, crezi că ai realizat în lumea aceasta, iar această credință îți recunoaște într-un fel puterea, numai că distorsionată și dedicată “răului”/ eului.
  • Nu poți sluji la doi domni. Nu poți sluji adevărul prin puterea Spiritului Sfânt, dar să păstrezi în același timp aspecte ale vieții pentru eu și sistemul lui de gândire. Ai nevoie să abandonezi definitiv sistemul de gândire al eului.

 Mântuirea de separare va fi deplină, sau nu va fi deloc. Să nu te preocupe decât măsura în care ești dispus să o faci să se înfăptuiască. El ( Spiritul Sfânt) o va înfăptui, nu tu.

 

2. Lumea iertată.

 

Această lecție în totalitatea ei constituie un mesaj mult prea frumos și direct pentru a fi disecat, așa că am selectat mai jos cele mai semnificative fragmente:

Poţi să îţi închipui cât de frumoşi o să îţi apară cei pe care îi ierţi? În nicio fantezie nu ai mai văzut ceva atâta de frumos. Nimic din ce vezi aici, dormind sau treaz fiind, nu se compară cu aşa o frumuseţe.(…)  Nimic din ce îţi aminteşti că ţi-a făcut să îţi cânte inima de bucurie nu ţi-a adus vreodată nici măcar o părticică din fericirea pe care ţi-o va aduce vederea acestui lucru. Căci îl vei vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Vei vedea frumuseţea la care adoră să Se uite Spiritul Sfânt… El a fost creat să o vadă pentru tine, până înveţi să o vezi şi tu.

 Această frumuseţe nu e o fantezie. Ci lumea reală, strălucitoare, curată şi nouă, sclipind cu toate în plin soare. Nimic nu e ascuns aici. Puntea dintre lumea aceea şi aceasta e atât de mică şi de uşor de trecut, încât nu îţi poate veni să crezi că e locul de întâlnire a unor lumi atât de diferite. Şi totuşi, această punte mică e cel mai tare lucru în contact cu lumea aceasta. Acest pas mic – atât de mic, încât ţi-a scăpat neobservat – e un pas uriaş din timp în veşnicie, un salt dincolo de toată urâţenia, într-o frumuseţe care te va încânta şi care nu va înceta să îţi stârnească uimirea la vederea desăvârşirii sale.

Acest pas – cel mai mic din câţi s-au făcut vreodată – e totuşi cea mai mare realizare dintre toate în planul dumnezeiesc al Ispăşirii. Restul se învaţă, dar aceasta se dă, completă şi perfectă în întregime.  Lumea reală, cu toată frumuseţea ei, înveţi să o atingi. Fanteziile se desfac toate, iar tu, graţie propriei tale iertări, eşti liber să vezi. Iar ce vezi e numai ce ai făurit, cu binecuvântarea iertării tale asupra sa.

Stelele se vor stinge în lumină, iar soarele, care a deschis lumea la frumuseţe, va dispărea. Percepţia nu va mai însemna nimic când se va desăvârşi, căci tot ce s-a folosit la învăţare nu va avea nicio funcţie. Nimic nu se va mai schimba vreodată: nu vor mai surveni nici transformări, nici nuanţări, nici diferenţieri, nici variaţii din câte au făcut posibilă percepţia. Perceperea lumii reale va fi atât de scurtă, încât abia o să ai timp să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ea. Căci Dumnezeu va face repede ultimul pas, odată ce ai atins lumea reală şi ai fost pregătit pentru El.

Lumea reală se atinge, simplu, prin iertarea deplină a celei vechi. Marele Transformator de percepţie va efectua cu tine cercetarea atentă a minţii ce a făcut această lume şi îţi va dezvălui raţiunile aparente din care ai făcut-o. El îţi va arăta că nu există aici nicio raţiune. Fiecare punct pe care îl atinge raţiunea Lui învie plin de frumuseţe, iar ce părea urât în întunericul lipsei tale de raţiune e dezlegat subit şi cedat frumuseţii. Până şi ce a făurit Fiul lui Dumnezeu la demenţă nu va fi lipsit de un licăr de frumuseţe, o scânteie ascunsă pe care blândeţea o poate elibera.

Toată această frumuseţe se va ridica să îţi binecuvânteze privirea când vei privi lumea cu ochi iertători. Căci iertarea transformă vederea literalmente şi te lasă să vezi lumea reală, întinzându-se peste haos liniştit şi blând, înlăturând toate iluziile ce ţi-au deformat percepţia şi au fixat-o pe trecut. Cea mai mică frunză devine o minunăţie, şi un fir de iarbă, un semn al desăvârşirii lui Dumnezeu.

Din lumea iertată, Fiul lui Dumnezeu e ridicat uşor în casa lui. Iar acolo, el ştie că a odihnit mereu în ea în pace. Chiar şi mântuirea va deveni un vis şi i se va şterge din minte. Căci mântuirea pune capăt viselor şi, la încheierea visului, ea nu va însemna nimic.

Cât de mult vrei mântuire? Ea îţi va da lumea reală, tremurând de nerăbdare să ţi se dea. Setea cu care vrea să ţi-o dea Spiritul Sfânt e atât de intensă, încât nu mai poate aştepta, deşi aşteaptă cu răbdare.

 

3. Umbre ale trecutului.

 

  • A ierta înseamnă pur și simplu să-ți amintești numai gândurile de iubire pe care le-ai dat în trecut și cele pe care le-ai primit. Celelalte trebuie uitate toate, căci sunt fantasme pe care vrei să le faci nemuritoare și-ți sunt dușmane toate. Le duci cu tine în veșnicie, crezând că sunt răul care ți s-a făcut, și le duci numai ca să poți plăti răului cu aceeași  monedă crezând că îi poți învinui pe alții fără să îți faci ție rău. Și pentru că le duci cu tine, le vei auzi. Îți vorbesc despre răzbunare, și vei face și din tine, și din cei care crezi că ți-a făcut rău, robi ai răzbunării.

Fratele meu sfânt, vreau să intru în toate relaţiile tale şi să mă pun între tine şi fanteziile tale. Lasă relaţia mea cu tine să fie ceva real pentru tine, şi lasă-mă să aduc realitate felului în care îţi percepi fraţii. Nu au fost creaţi să îţi dea putinţa să îţi faci rău prin intermediul lor. Au fost creaţi să creeze alături de tine. Acesta e adevărul pe care vreau să îl pun între tine şi obiectivul nebuniei pe care l-ai ales. Nu te separa de mine şi nu lăsa sfântul scop al Ispăşirii să ţi se piardă în vise de răzbunare. Relaţiile în care se cultivă astfel de vise m-au exclus. Lasă-mă să intru în Numele lui Dumnezeu şi să îţi aduc pace, ca să îmi poţi oferi pace.

 

4. Cele două tablouri.

  • Singura funcție pe care o ai în cadrul relațiilor tale speciale este pentru totdeauna aceea “de a face fericit”. Și nimic altceva. În Cer, rolul tău este să creezi.  În această lume este cu neputință să creezi dar e cu putință să faci fericit. În această lume este cu neputință să creezi, dar e cu putință să vindeci.
  • Spiritul Sfânt nu te văduvește de relațiile tale speciale – cel mai important simbol al separării – dar le transformă și le redă singura funcție pe care le-a dat-o Dumnezeu: de a face fericit. Singura condiție este însă ca  relațiile tale speciale să devină sfinte și să împărtășească Voia lui Dumnezeu. Ele trebuie să întărească singura relație durabilă și veșnică – dintre fiecare membru al relației speciale și Dumnezeu – și nu să devină un substitut al acesteia.
  • Spiritul Sfânt e în strânsă relație cu tine, pentru că în El ți se reface relația cu Dumnezeu, relație care de altfel nu s-a rupt niciodată complet, pentru că Spiritul Sfânt nu s-a separat de nimeni din clipa separării.
  • Relațiile tale speciale continuă să îți pară oarecum “diferite” deși au fost tratate mult mai atent decât multe alte aspecte ale sistemului de gândire al eului, de care ai fost mai dispus să te desprinzi. Cu toate acestea, cât timp nu te-ai desprins de relațiile tale speciale sau nu le-ai vindecat, nu le-ai transformat, nu le-ai sfințit, nu te vei putea desprinde nici de celelalte.

      Acum, descrierea celor două tablouri. Aceste tablouri sunt cele două sisteme de gândire: sistemul de gândire al lumii, care are în centru eul și care folosește ca principal mecanism de apărare relația specială, și sistemul de gândire al Spiritului Sfânt, bazat pe adevăr. Primul este un sistem de gândire în care durerea și suferința sunt întrerupte de scurte perioade de liniște și fericire și conduc în mod implacabil la moarte. Celălalt este un sistem de gândire corectat, inversat, în care iluzia trupului și întregul cortegiu de atașamente pe care le generează sunt spulberate. Este lumea adevărului în care singura realitate este natura ta neschimbătoare ca Fiu al lui Dumnezeu, dincolo de trup, în veșnicie. Pentru că în esența ta, în Sinele tău, ești așa cum te-a creat Dumnezeu.

Fiecare mecanism de apărare funcţionează oferind daruri, iar darul e întotdeauna o miniatură a sistemului de gândire pe care îl protejează mecanismul de apărare, încadrat într-o ramă de aur. Rama e lucrată cu migală, bătută toată cu nestemate, minuţios sculptată şi lustruită. Scopul ei e să fie ea însăşi de valoare şi să îţi distragă atenţia de la ce e înrămat în ea. Dar nu poţi să ai rama fără tablou. Mecanismele de apărare funcţionează în aşa fel încât să te facă să crezi că poţi.

Relaţia specială are rama cea mai impunătoare şi mai înşelătoare dintre toate mecanismele de apărare folosite de eu. Aici se oferă sistemul lui de gândire, încadrat de o ramă atât de grea şi de complicată, încât tabloul e aproape obliterat de structura ei impunătoare. În ramă se întreţes tot felul de iluzii de iubire fantastice şi fragmentate, presărate cu vise de sacrificiu şi preamărire de sine, şi împletite cu firele aurite ale autodistrugerii. Sclipirea sângelui luceşte ca rubinul, iar lacrimile sunt faţetate ca diamantele şi licăresc în lumina slabă în care se oferă darul.

Uită-te la tablou. Nu lăsa rama să te distragă. Darul acesta ţi se dă în scopul damnării tale şi, dacă îl iei, vei crede că eşti damnat. Nu poţi avea rama fără tablou. Ce preţuieşti e rama, căci nu vezi niciun conflict în ea. Dar rama nu e decât învelitoarea darului de conflict. Rama nu este darul. Să nu fii păcălit de cele mai superficiale aspecte ale acestui sistem de gândire, căci aspectele acestea cuprind întregul, complet în fiecare aspect. În acest dar plin de sclipici stă moartea. Nu îţi lăsa privirea să stăruie asupra sclipirii hipnotice a ramei. Uită-te la tablou şi dă-ţi seama că ţi se oferă moartea.

Iată de ce clipa sfântă este atât de importantă pentru apărarea adevărului. Puterea Cerului, Iubirea lui Dumnezeu, lacrimile lui Cristos şi bucuria Spiritului Său veşnic sunt rânduite să te apere de propriul tău atac. Căci tu Le ataci, fiind o parte a Lor, iar Ele trebuie să te salveze, căci Se iubesc.

Clipa sfântă e o miniatură a Cerului, trimisă la tine din Cer. E şi ea un tablou, montat într-o ramă. Dar, dacă accepţi acest dar, nu vei vedea deloc rama, pentru că darul poate fi acceptat numai dacă eşti dispus să îţi concentrezi toată atenţia asupra tabloului. Clipa sfântă e o miniatură a eternităţii. E un tablou al veşniciei, montat într-o ramă a timpului. Dacă te concentrezi asupra tabloului, îţi vei da seama că numai rama te-a făcut să crezi că este un tablou. Fără ramă, tabloul e văzut ca fiind ce reprezintă. Căci, aşa cum întregul sistem de gândire al eului se găseşte în darurile lui, tot aşa şi Cerul întreg se găseşte în această clipă, împrumutată din eternitate şi montată în timp pentru tine.

Ţi se oferă două daruri. Fiecare în parte e complet şi nu poate fi acceptat parţial. Nu le poţi compara valoarea comparând un tablou cu o ramă. Trebuie să compari numai tablourile, căci altfel comparaţia nu va avea înţeles. Ţine minte că tabloul este darul. Şi numai pe această bază eşti liber să alegi cu adevărat. Uită-te la tablouri. La amândouă. Unul e un tablou micuţ, greu de văzut printre umbrele grele ale chenarului enorm şi disproporţionat. Celălalt e înrămat foarte sumar şi atârnă în lumină, frumos de privit pentru ce e.

Tu, care ţi-ai dat toată osteneala – şi încă ţi-o mai dai – să vâri tabloul bun în rama greşită, combinând ce nu se poate combina, acceptă asta şi bucură-te: ambele tablouri sunt perfect înrămate pentru ceea ce reprezintă. Unul e înrămat să rămână neclar şi nevăzut. Celălalt e înrămat să fie cât se poate de clar. Tabloul întunericului şi al morţii devine tot mai neconvingător pe măsură ce îl descoperi printre învelitorile sale. De îndată ce e expusă la lumină fiecare nestemată fără sens ce pare să strălucească din ramă în întuneric, ea îşi pierde luciul şi strălucirea, şi nu te mai distrage de la tablou. În cele din urmă, vezi tabloul însuşi şi vezi, în sfârşit, că, neprotejat de ramă, nu are niciun înţeles.

Celălalt tablou e înrămat foarte sumar, căci timpul nu poate conţine eternitatea. Nimic nu distrage aici. Tabloul Cerului şi al eternităţii devine tot mai convingător pe măsură ce îl priveşti. Şi acum, printr-o comparaţie adevărată, poate avea loc, în sfârşit, o transformare a ambelor tablouri. Şi fiecăruia i se acordă locul cuvenit când se văd unul în raport cu altul. Adus la lumină, tabloul întunecat nu e perceput ca înfricoşător, dar înţelegi, în sfârşit, că nu e decât un tablou. Şi vei recunoaşte ce vezi în el drept ce este: un tablou înfăţişând ce ai crezut că e real, şi nimic mai mult. Căci, dincolo de acest tablou, nu vei vedea nimic.

Tabloul luminii, printr-un contrast limpede şi inconfundabil, se transformă în ce e dincolo de tablou. Uitându-te la el, îţi dai seama că nu e tablou, ci realitate. Nu e o reprezentare figurată a unui sistem de gândire, ci Gândirea însăşi. Ce reprezintă el chiar e acolo. Rama dispare încetişor şi Dumnezeu Se ridică în amintirea ta, oferindu-ţi întreaga creaţie în schimbul micului tău tablou, fără nicio valoare şi lipsit de orice înţeles.

5. Relația vindecată.

iubire

  • Relația vindecată este o relație devenită sfântă. E vechea relație nesfântă transformată. Este expresia clipei sfinte în viața trăită în această lume, iar clipa sfântă, așa cu am avăzut în capitolul 15, este un procedeu practic exersat, trăit și atestat prin propriile rezultate. Ea nu dă greș niciodată. 
  • Relația sfântă este o izbândă fenomenală a procesului de predare-învățare, pentru că relația sfântă se învață, așa cum clipa sfântă se exersează mai întâi. Prin sfințirea relațiilor se face un pas major în direcția lumii reale, a  Cerului, pentru că “nimic nesfânt nu intră în Împărăția lui Dumnezeu”( Arsenie Boca). Pacea și mântuirea ta se leagă strâns de pacea și mântuirea relațiilor tale, iar apoi această pace o poți extinde în exterior, la toți semenii tăi. De aceea pacea lumii este o treabă personală, pentru că până ce tu nu înveți și nu îți câștigi pacea, relațiile tale nu vor avea pace, și nu poți împărtăși mai departe în jurul tău ceva ce nu ai. 

Sub toate aspectele ei, din felul cum începe, cum se dezvoltă și cum ajunge la desăvârșire, ea reprezintă inversul relației nesfinte. Fii pe pace; singura fază dificilă e cea de început. Căci aici, obiectivul relației se schimbă brusc în chiar opusul a ce-a fost. ( …) Această înlocuire se realizează foarte rapid, dar face ca relația să pară tulburată, dezbinată, și chiar foarte dificilă. (…) Multe relații s-au destrămat în acest moment, iar urmărirea vechiului obiectiv s-a restabilit într-o altă relație. Căci, odată ce relația nesfântă a acceptat obiectivul sfințeniei, nu mai poate fi ce-a fost. (…) Conflictul dintre obiectivul și structura relației este atât de evident, încât ele nu pot coexista. Acum însă obiectivul nu va fi schimbat. Stabilit cu fermitate în relația nesfântă, el face să nu existe alt curs de acțiune decât schimbarea relației pentru a corespunde obiectivului. Cât timp această soluție fericită nu e văzută și nu e acceptată ca singura cale de ieșire din conflict, relația poate părea foarte încordată. 

Nu ar fi mai blând să se schimbe mai lent obiectivul, căci s-ar șterge contrastul și i s-ar da timp eului să reinterpreteze fiecare pas lent după cum îi place. Numai o schimbare radicală a scopului ar putea produce o răzgândire completă a minții referitor la scopul întregii relații. Pe măsură ce această schimbare se dezvoltă și se desăvârșește, în cele din urmă, ea devine tot mai benefică și mai fericită. La început însă –  în modul în care se resimte – situația e foarte precară. O relație, inițiată de două persoane în scopuri nesfinte, primește, dintr-o dată, sfințenia ca obiectiv. Contemplându-și relația din punct de vedere al noului ei scop, cei doi sunt de-a dreptul îngroziți. Modul în care își percep relația poate deveni chiar foarte dezorganizat.  

Iată momentul în care ți se cere credință.Tu ai lăsat să ţi se stabilească acest obiectiv. A fost un act de credinţă. Nu abandona credinţa, acum când apar recompensele credinţei. Dacă ai crezut că Spiritul Sfânt a fost prezent să îţi accepte relaţia, de ce nu ai crede şi acum că tot El este prezent să purifice ce a luat sub călăuzirea Lui? Ai credinţă în fratele tău în ce par a fi nişte momente grele. Obiectivul este stabilit. Iar relaţia voastră are ca scop sănătatea mintală.

Eul te sfătuieşte acum în felul următor:

*

„Înlocuieşte-ţi relaţia cu o altă relaţie, la care fostul tău obiectiv se potriveşte foarte bine. Poţi scăpa de chin numai descotorosindu-te de fratele tău. Nu trebuie să vă despărţiţi total dacă nu vrei. Dar trebuie să îl scoţi din sferele majore de fantezie, ca să îţi păstrezi sănătatea mintală”.

*

Nu pleca urechea! Ai credinţă în Cel Ce ţi-a răspuns. Nu mai eşti cuprins de o demenţă totală. Îţi cere acum să ai credinţă încă un pic, chiar şi nedumerit fiind. Căci nedumerirea va trece… Nu Îl abandona acum şi nu îţi abandona nici fratele. Această relaţie a renăscut sfântă.

Vei găsi multe ocazii să îţi învinuieşti fratele pentru „eşecul” relaţiei voastre, căci va părea uneori să nu aibă scop. Sentimentul lipsei de finalitate va veni să te bântuie şi să îţi amintească toate modurile în care ai căutat cândva satisfacţie, şi ai crezut că ai găsit-o. Nu uita că ai găsit doar suferinţă, şi nu îţi însufleţi eul acum şubred. Căci relaţia voastră nu s-a distrus. Ci mântuit.

Eşti foarte nou într-ale mântuirii şi crezi că te-ai rătăcit. Drumul tău l-ai rătăcit într-adevăr, dar să nu crezi că ai suferit vreo pagubă. În noutatea ta, ţine minte că tu şi fratele tău aţi luat-o de la capăt, împreună. Ia-l de mână, să mergeţi împreună pe un drum mult mai familiar decât îţi pare acum.

Te-ai unit cu mulţi în clipa sfântă şi ei s-au unit cu tine. Să nu crezi că alegerea făcută te va lăsa nemângâiat, căci Dumnezeu Însuşi ţi-a binecuvântat relaţia cea sfântă. (…) Nu condamna mântuirea, căci a venit la voi. Primiţi-o cu bucurie împreună, căci a venit să vă unească, pe tine şi pe fratele tău, într-o relaţie în care întreaga Fiime e binecuvântată laolaltă.

V-aţi angajat împreună să invitaţi Spiritul Sfânt în relaţia voastră. El nu ar fi putut să intre altfel. Deşi aţi făcut multe greşeli de atunci, aţi făcut şi eforturi enorme să Îl ajutaţi să Îşi facă treaba. Iar El nu a fost sărac în aprecieri pentru tot ce aţi făcut pentru El. Şi nu vede nici urmă de greşeli. I-ai fost la fel de recunoscător fratelui tău? I-ai apreciat consecvent eforturile bune şi i-ai trecut cu vederea greşelile? Sau ţi-a pâlpâit aprecierea şi ţi-a pălit în pretinsa lumină a greşelilor? Poate începi acum o campanie de învinuire a lui pentru disconfortul situaţiei în care te afli. Şi, prin această lipsă de apreciere şi recunoştinţă, te pui în incapacitatea de-a exprima clipa sfântă şi o pierzi, aşadar, din vedere.

Experienţa unei clipe, oricât ar fi de convingătoare, se uită uşor dacă laşi timpul să se închidă peste ea. Ea trebuie păstrată, strălucitoare şi plină de graţie, în conştienţa timpului, dar timpul nu trebuie să o ascundă. Clipa rămâne. Dar tu unde eşti? Să îi aduci mulţumiri fratelui tău înseamnă să apreciezi clipa sfântă şi să permiţi rezultatelor ei să fie, astfel, acceptate şi împărtăşite. Să îţi ataci fratele nu înseamnă să pierzi clipa, ci să îi faci efectele neputincioase.

Tu ai primit clipa sfântă, dar ai stabilit şi o condiţie în care nu o poţi folosi. Prin urmare, nu îţi dai seama că ea mai este cu tine. Şi, rupându-te de expresia ei, ţi-ai refuzat beneficiile ei. De fiecare dată când îţi ataci fratele, întăreşti acest lucru, pentru că atacul trebuie să te împiedice să te vezi. E imposibil să te negi, şi să recunoşti ce s-a dat şi ce s-a primit de către tine.

Tu şi fratele tău staţi împreună în prezenţa sfântă a adevărului însuşi. Aici e obiectivul, împreună cu voi. Oare nu crezi că obiectivul însuşi va furniza bucuros mijloacele atingerii lui? (…)Sunteţi uniţi în scop, dar rămâneţi încă separaţi şi divizaţi cu privire la mijloace. Obiectivul însă e fix, ferm şi nealterabil, iar mijloacele vor veni cu siguranţă pentru că obiectivul este sigur. Şi vei împărtăşi bucuria Fiimii că el e aşa.

6. Stabilirea obiectivului.

  • Obiectivul Spiritului Sfânt pentru tine este unul simplu și foarte clar: adevărul. Acesta este și obiectivul tău, pe care-l împărtășești cu El, dacă ai ales să Îl desemnezi drept Profesor și Călăuză cât ești călător prin lumea timpului. Este un obiectiv, pe cât de general, pe atât de particular fiecărei situații de viață în care te afli.
  • Stabilește-ți obiectivul încă de la început pentru fiecare situație în care trebuie să iei o decizie. Nu uita că acesta este de fiecare dată, dincolo de obiectivele specifice, unul singur: adevărul. Lasă-ți apoi Sinele prin puterea Spiritului Sfânt să te conducă în tot ce faci. Toate situațiile de viață sunt mijloace prin care Spiritul Sfânt te îndrumă către mântuire.

În orice situație în care ești nesigur, primul lucru la care trebuie să te gândești e pur și simplu următorul: ” Ce vreau să rezulte de aici? La ce folosește?”. Clarificarea obiectivului își are locul la început, căci el va determina rezultatul. 

Fără un obiectiv pozitiv și bine definit, stabilit încă de la început situația numai pare să se întâmple și nu are sens până nu s-a întâmplat deja. Atunci o privești retrospectiv și încerci să pui cap la cap ce trebuie să fi însemnat. Și nu vei avea dreptate. Nu numai că judecata îți este în trecut, dar nu ai idee ce ar trebui să se întâmple.(…) Singura judecată care mai rămâne de făcut e dacă îi place sau nu îi place eului: poate fi acceptată sau cere răzbunare? 

  • Dacă ți-ai stabilit ca obiectiv încă de la început ca fiind adevărul, vei trata fiecare situație de viață ca pe un mjloc de a-l atinge. Te vei concentra asupra tuturor lucrurilor care te ajută să-ți atingi obiectivul, și nu le vei da atenție acelora care te îndepărtează de el. Și pentru a ști dacă ai ales bine, dacă deciziile tale sunt cele care te duc la adevăr, ține cont de următorul lucru:

Dacă situația e folosită pentru adevăr și sănătate mintală, rezultatul ei trebuie să fie pacea. Iar asta se va întâmpla indiferent care e rezultatul.(…) Dacă ai un sentiment de pace înseamnă că adevărul a ajuns la tine și vei vedea rezultatul cu adevărat, căci amăgirea nu te poate birui. Vei recunoaște rezultatul din cauză că te simți cuprins de pace.

  • Să nu fii deci dezamăgit dacă ce ar fi vrut eul tău să se întâmple nu s-a întâmplat. Să fii atent la pacea care rămâne sau nu rămâne în urma deciziilor pe care le-ai luat. Și atunci vei ști dacă ți-ai lăsat eul să te conducă sau dacă ai împuternicit Spiritul Sfânt din tine să decidă corect.

Obiectivul adevărului cere credință. (…) Spiritul Sfânt vede situația în ansamblu. Obiectivul stabilește faptul că toți cei implicați în ea își vor juca rolul în atingerea lui. Asta e inevitabil. Nimeni nu va da greș în nicio privință. Lucrul acesta pare să îți ceară o credință mai presus de ce ești în stare și de ce poți da. Dar e așa numai din punctul de vedere al eului, căci eul vede rezolvarea conflictului prin fragmentare și nu percepe situația în ansamblu. 

 

7. Se cere credință

 

  • Dacă într-o situație există o problemă care nu s-a rezolvat, înseamnă că nu ai crezut cu adevărat că se poate rezolva, înseamnă că nu ți-ai dorit cu adevărat să se rezolve, pentru că orice situație este de fapt o relație. Și mai departe, o relație este o întrunire de gânduri. Atunci când se percep probleme într-o situație, într-o relație, înseamnă că gândurile sunt în conflict. 
  • Atunci când în orice relație a ta se ivește o situație pe care o percepi ca fiind o problemă procedează în felul următor:

 Las-o să intre și uită-te calm la ea dar să n-o folosești. Necredința e roaba iluziei… Nu te lăsa ispitit de ce îți oferă. (…) Dacă îți lipsește credința că cineva își îndeplinește rolul, în mod perfect, în orice situație dedicată în prealabil adevărului, dedicația ta e împărțită. Și în felul acesta, i-ai fost necredincios fratelui tău și ți-ai folosit necredința împotriva lui. (…) Realitatea obiectivului va stârni și va înfăptui fiecare miracol necesar împlinirii lui. Nimic prea mic sau prea mare, prea slab sau irezistibil, nu va rămâne neîntors, cu blândețe, înspre folosul și scopul lui. Universul îi va servi cu bucurie, așa cum servește și el universului. Dar nu te amesteca. 

Puterea aşezată în tine, cel în care s-a stabilit obiectivul Spiritului Sfânt, îţi întrece atât de mult mica noţiune de infinit, încât nu ai idee cât de mare e forţa ce te însoţeşte. Pe aceasta o poţi folosi în deplină siguranţă. Şi totuşi, în ciuda puterii ei, atât de mare încât ajunge dincolo de stele, la universul din spatele lor, mica ta necredinţă o poate face inutilă dacă vrei să foloseşti necredinţa în schimb.

Gândeşte-te însă la toate acestea şi învaţă cauza necredinţei: crezi că îi reproşezi fratelui tău ce ţi-a făcut. Dar îl învinuieşti de ce i-ai făcut tu de fapt lui. Nu trecutul lui i-l reproşezi, ci al tău. Şi îţi lipseşte credinţa în el din cauza a ce ai fost. Dar eşti la fel de inocent ca el de ce ai fost. Ce nu a fost nicicând nu are cauză şi nu există ca să stea în calea adevărului. Nu există cauză pentru necredinţă, dar există Cauză pentru credinţă. Această Cauză a pătruns în fiecare situaţie care Îi împărtăşeşte scopul. Lumina adevărului se răsfrânge din centrul situaţiei şi îi atinge pe toţi cei chemaţi de scopul situaţiei. Îi cheamă pe toţi. Nu există situaţie care să nu implice întreaga ta relaţie, cu fiecare aspect al ei şi completă în fiecare parte. Nu poţi să laşi nimic din tine în afara ei, şi să faci situaţia să rămână sfântă. Căci ea împărtăşeşte scopul întregii tale relaţii şi îşi derivă din ea tot înţelesul.

Adevărul cere credință, iar credința face loc adevărului.

Tu, a cărui relație împărtășește obiectivul Spiritului Sfânt, ești despărțit de singurătate pentru că a sosit adevărul. Adevărul cere din răsputeri credință. 

 

8. Condițiile păcii.

 

  • Condiția păcii este să lași adevărul să intre. Pur și simplu. Și vei face din fiecare situație o clipă sfântă. Asta îți cere Spiritul Sfânt:

Lasă adevărul să fie ce este. Nu îl deranja, nu îl ataca, nu îi întrerupe venirea. Lasă-l să învăluiască fiecare situație și să aducă pace. Nu ți se cere nici măcar credință, căci adevărul nu cere nimic. Lasă-l să intre și el îți va stârni și-ți va asigura credința de care ai nevoie pentru pace. Dar nu te ridica împotriva lui, căci nu poate veni împotriva rezistenței tale. (…) Efortul de-a refuza credința adevărului este enorm și cu mult mai mare decât îți dai seama. Dar a răspunde adevărului cu credință nu implică niciun efort. 

  • Efortul de-a te opune adevărului și chemării la mântuire a produs nefericire, depresie, boală, durere, întuneric, închipuiri de groază, teamă și “învăpăiate vise de iad”. În acest fel, tu, Fiu al lui Dumnezeu, te-ai răstignit. Te-a răstignit necredința ta. Acceptând adevărul și răspunzând chemării la mântuire, ai o mare responsabilitate față de Fiul lui Dumnezeu din tine. 

Gândește-te bine înainte de-a-ți îngădui să folosești necredința împotriva lui. Căci el a înviat și ai acceptat ca a ta Cauza trezirii lui. Ți-ai asumat rolul în izbăvirea lui, iar acum răspunzi din plin în fața lui. Nu îi înșela așteptările acum, căci ți s-a dat să îți dai seama ce trebuie să însemne pentru tine lipsa ta de credință în el.  Mânturea lui e singurul tău scop. Nu vedea decât asta în fiecare situație, și ea va fi un mijloc de-a nu aduce decât asta. Când ai acceptat adevărul ca obiectiv al relației tale, ai devenit un dăruitor de pace cu aceeași certitudine cu care și ție ți-a dat pace Tatăl tău.

***

Idei și citate din:

*** Curs de miracole-Text, Cap. 17: “Iertarea și relația sfântă”, pp.316-334 , Editura CENTRUM, Polonia; Fundația pentru Pace Lăuntrică – 2007


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei. 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)


Curs de miracole:Cap.16 – Iertarea iluziilor

relații speciale2

      Capitolele 15 și 16 sunt strâns legate prin continuitatea informațiilor. Relațiile speciale de iubire cu precădere, descrise succint în cap.15, și apoi faptul că în momente de maximă tulburare suntem încurajați să invocăm Spiritul Sfânt din noi pentru a intra în clipa sfântă – cap.16 -,  sunt două argumente pentru a  parcurge lecțiile în ordine.

( Cap.15-Clipa sfântă aici)

***

Cap. 16: Iertarea iluziilor – ideile pe scurt.

1. Adevărata empatie.

  • Să empatizezi nu înseamnă să iei parte la suferință. Așa înțelege eul empatia în mod greșit. Acest gen de empatie stă uneori la crearea unor relații speciale în  care suferința este împărtășită. Tocmai asta trebuie să refuzi. Vindecarea durerii nu se realizează prin încercarea de-a intra în ea cu speranța că o vei ușura împărtășind-o.
  • Nu știi ce e vindecarea. Tot ce ai învățat despre empatie vine din trecut. Dă-te binișor la o parte și lasă vindecarea să se înfăptuiască. Dacă nu intervii și lași Spiritul Sfânt să lucreze prin tine, vei lucra cu puterea Lui și îți vei spori puterea, nu slăbiciunea. Ține minte un singur lucru: nu căuta să obții dintr-o relație ce crezi tu că e valoros. Nu alege să o vindeci în felul tău. Oricât de tentat ai fi să judeci situația și să reacționezi în funcție de cum ai judecat și de convingerile tale dobândite în trecut, amintește-ți că:
  1. Nu ești singur și nu vrei să vâri trecutul peste Musafirul tău ( Spiritul Sfânt care lucrează prin tine).
  2. Tu l-ai invitat și e cu tine.
  3. Tot ce trebuie să faci este să nu te amesteci.
  • Smerenia este putere doar atunci când recunoști că tu nu știi, dar Spiritul Sfânt din tine știe, pentru că are cunoașterea pe care tu nu o ai. Nu poți știi cum să reacționezi la ceva ce nu înțelegi.

*

Să nu cazi în această ispită și să nu cedezi modului triumfător al eului de-a folosi empatia pentru a se ridica în slăvi”. 

*

-∞-

2. Puterea sfințeniei.

  • Nu înțelegi cum poate fi sfințenia extinsă astfel încât să îi includă pe toți, și asta pentru că nu înțelegi nici natura miracolelor. Amintește-ți că nu tu faci miracolele, dar că ele se înfăptuiesc prin tine. Înțelegerea ta nu este necesară, cu toate că ți se pare imposibil să înfăptuiești ceva ce nu înțelegi. Nu uita că în tine este Cineva care înțelege și care știe.
  • Vei înțelege modul în care se extinde sfințenia dacă înțelegi modul în care gândește Dumnezeu:

*

” Recunoașterea părții ca întreg și a întregului în fiecare parte.”

*

  • Ai făcut un miracol ori de câte ori ai ajuns la o altă minte și te-ai unit cu ea.

*

“Când două minți se contopesc într-una singură și împărtășesc o singură idee în mod egal, s-a făcut prima legătură în conștientizarea Fiimii ca unitate.”

*

  • Amintește-ți încă o dată de Spiritul Sfânt din tine. Prin El comunici cu Dumnezeu și tot prin El Dumnezeu comunică cu tine.

*

Relația ta cu El e reală. Nu o privi cu frică, ci cu voioșie. Cel pe Care L-ai chemat într-ajutor este cu tine. E adevărat că a-L recunoaște înseamnă a nega tot ce crezi că știi. Dar ce crezi că știi nu a fost adevărat niciodată. Ai ajuns prea aproape de adevăr ca să renunți la el acum, și vei ceda în fața atracției lui irezistibile. Mai poți amâna acum, dar numai puțin. Gazda lui Dumnezeu te-a chemat și ai auzit. Nu vei mai fi complet dispus să nu asculți.

Anul acesta e un an al bucuriei, în care îți va spori ascultarea, și pacea îți va spori odată cu ea. Vei fi ajutat să conștientizezi atât puterea sfințeniei,  cât și slăbiciunea atacului.

Amintește-ți că, de câte ori ai ascultat interpretarea Lui, rezultatele ți-au adus bucurie. Ai prefera oare rezultatele interpretării tale,  dacă ar fi să le cântărești cinstit? Dumnezeu voiește să ai parte numai de bine.

Nu i-ai dat Spiritului Sfânt nicio problemă pe care să nu ți-o fi rezolvat, și nu Îi vei da niciodată. Nu ai reușit niciodată să rezolvi ceva de unul singur. Oare nu e cazul să îmbini aceste adevăruri și să tragi niște concluzii? Anul acesta este anul aplicării ideilor ce ți s-au dat. Căci ideile sunt forțe puternice, care trebuie folosite, și nu ținute să stea degeaba. Anul acesta investește în adevăr și lasă-l să lucreze în pace.

 *

-∞-

3. Recompensa predării.

 

  • Toți predăm, și predăm tot timpul. Dacă ce ai predat după ce ai acceptat pe Spiritul Sfânt în tine este diferit de ce predai înainte, va trebui să accepți că tot ce ai predat ai predat prin El și provine dintr-un sistem de gândire complet diferit de cel pe care-l aveai înainte. Poate că deși ai predat bine nu știi cum să accepți mulțumirea și odihna muncii tale și poate nici măcar nu ești conștient că ai predat bine. Poate că ai adus pace unde era durere, și bucurie unde era suferință. Poate că ai predat libertate dar nu ai învățat cum să fii liber.

*

” După roadele lor îi veți cunoaște și se vor cunoaște singuri.”

*

Oare faptul că nu ai învățat ce ai predat nu îți arată că nu percepi Fiimea ca unitate? Și nu îți arată, totodată, că nu te consideri unitate? Căci e imposibil să reușești să predai fără nicio convingere, și e la fel de imposibil ca această convingere să fie în afara ta. Nu ai fi putut preda libertate dacă nu ai crede în ea. Așa că ce ai predat trebuie să fi venit din sinea ta. E clar însă că nu cunoști acest Sine și că nu Îl recunoști, deși funcționează. Ce funcționează trebuie să existe.

Cursul acesta te învață cum să te cunoști. Ai predat ce ești. Tot ce ai predat este în tine. Ce parte din tine poate să nu fi învățat ce ai predat? Precis e partea care stă de fapt în afara ta. Și tocmai această parte pe care ai luat-o în tine e cea care nu ești tu.

Nu ești două sine în conflict. Ce e dincolo de Dumnezeu? Dacă tu – care Îl conții pe El și ești conținut de El – ești universul, restul trebuie să fie în afară unde nu e nimic. Ce ai predat este adevărat. Singur, stai în afara predării tale și separat de ea. Dar, trebuie să înveți că nu ți-ai predat decât ție și că ai învățat din convingerea pe care ai împărtășit-o cu cei cărora le-ai predat. Bucuria predării va fi a ta.

Mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să acopere fisura ce își închipuie că există între cele două sine ale lui. Fiecare construiește această punte, care îl trece peste fisură de îndată ce e dispus să depună puțin efort pentru construirea ei. Micilor lui eforturi li se va adăuga, din plin, puterea Cerului și voia unită a celor ce fac Cerul ceea ce e, fiind uniți în cadrul lui. Așa că cel ce vrea să treacă peste fisură e transportat literalmente de partea cealaltă.

Puntea ta e mai solidă decât crezi și piciorul ți-e bine înfipt pe punte. Să nu te temi că atracția celor ce stau de partea cealaltă și te așteaptă nu te va trage și pe tine dincolo, în deplină siguranță. Căci vei ajunge unde vrei să fii și unde te așteaptă Sinele tău.

*

-∞-

4. Iluzia și realitatea iubirii.

  • Să nu te temi să privești ura, căci fără ea nu vei cunoaște iubirea și pacea. Nu poți limita ura. În cadrul unei relații speciale, s-ar putea să crezi că poți compensa ura cu iubire dar nu faci decât să ascunzi ura. Este esențial s-o aduci la vedere pentru a o vindeca. “Vei trece complet nevătămat prin această ultimă desfacere, și vei ieși la lumină, în sfârșit, tu însuți.” Nu ezita tocmai acum; “ești prea aproape și vei trece puntea în deplină siguranță, transportat în liniște din război în pace.” Iluzia iubirii nu te va satisface niciodată.
  • Acolo unde a fost posibilă deziluzia, nu a fost iubire, ci ură.

*

E sigur că cei ce selectează anumite persoane ca  parteneri în orice aspect al vieții, folosindu-i într-un scop pe care nu pot să îl împărtășească cu alții, încearcă să trăiască mai degrabă împreună cu vinovăția decât să moară din cauza ei. Iar iubirea, pentru ei, e doar o fugă de moarte. Și când își dau seama că frica morții continuă să îi pândească, rup baricadele ridicate împotriva ei, frica irupe și ura triumfă.

Sarcina ta nu e să cauți iubirea, ci să cauți și să găsești toate barierele din tine pe care le-ai construit împotriva ei. Este necesar să cauți ce e fals. Fiecare iluzie e o iluzie a fricii, indiferent de forma pe care o ia. De cauți iubirea în afara ta, poți să fii sigur că ai perceput ura înăuntru și că te temi de ea.

 *

  • Amintește-ți că relația specială de iubire este o încercare de a introduce iubirea în separare. Căci în această lume, crezându-te separat, pare  normal să iubești pe cineva mai mult, sau pur și simplu să decizi că altcineva nu merită iubirea. Amintește-ți că nu știi ce-i iubirea. A iubi înseamnă a iubi ca Dumnezeu, iar Dumnezeu iubește totul, total. Printr-o relație specială de iubire îți cauți de fapt complinirea. Cauți să te simți împlinit, întreg. A aduce sfințenia într-o relație specială înseamnă a face un pas către iubirea totală, către iubirea întregii Fiimi. Înseamnă a învăța să iubești ca Dumnezeu.
  • Amintește-ți că rolul tău pe pământ este să te vindeci și să vindeci, iar în Cer să creezi în calitate de cocreator al lui Dumnezeu.

*

Cerul așteaptă în tăcere, iar creațiile tale stau cu mâinile întinse să te ajute să treci puntea și să le întâmpini bucuros. Căci pe ele le cauți. Îți cauți doar propria complinire iar ele te complinesc. Relația specială de iubire nu e decât un substitut precar pentru ce te întregește în adevăr, nu în iluzie.

Nu te teme să treci în locașul păcii și al sfințeniei desăvârșite. Numai acolo s-a stabilit de-a pururi complinirea lui Dumnezeu și a Fiului Său. Nu o căuta în lumea pustie a iluziei, unde nimic nu e cert și unde nimic nu izbutește să satisfacă. În numele lui Dumnezeu, fii întru totul dispus să abandonezi toate iluziile.

Fiecare fantezie, de iubire sau de ură, te văduvește de cunoaștere, căci fanteziile sunt vălul în spatele căruia e ascuns adevărul. Pentru a ridica vălul ce pare atât de întunecat și de greu, tot ce e necesar e să prețuiești adevărul mai presus de toată fantezia și să fii pe deplin nedispus să te mulțumești cu iluziile în locul adevărului.

Nu vrei să treci din frică în iubire? Căci iată care pare a fi călătoria. Iubirea te cheamă, iar ura ar vrea să rămâi. Să nu auzi chemarea urii și să nu vezi nicio fantezie. Cel pe care Și-l amintește Dumnezeu trebuie să fie întreg. Iar Dumnezeu nu a uitat niciodată ce Îl întregește. În legătura Lui cu tine stau atât incapacitatea Lui de a uita, cât și capacitatea ta de a-ți aduce aminte.

Spiritul Sfânt e Puntea ce duce la El, făcută din faptul că ești dispus să te unești cu El și creată de faptul că se bucură de uniunea cu tine. Călătoria ce a părut fără sfârșit e pe sfârșite…

Dacă relaţiile speciale de orice fel ar stingheri complinirea lui Dumnezeu, pot să aibă vreo valoare pentru tine?  Puntea peste care vrea să te treacă El te ridică din timp în veşnicie. Deşteaptă-te din mreaja timpului şi răspunde fără frică la Chemarea Celui Ce ţi-a dat veşnicia în momentul în care te-a creat. De partea aceasta a punţii ce duce în eternitate, nu înţelegi nimic. Dar, când o traversezi cu paşi uşori, susţinut de eternitate, eşti îndrumat direct spre Inima lui Dumnezeu. În centrul ei, şi numai acolo, eşti în siguranţă de-a pururi, pentru că eşti complet de-a pururi. Nu există văl pe care să nu îl poată ridica Iubirea lui Dumnezeu din noi, împreună. Calea ce duce la adevăr e deschisă. Urmeaz-o cu mine.

 *

-∞-

5. Alegerea complinirii.

 

      S-au făcut  în această lecție precizări ample despre relația specială de iubire.  Aspecte și lămuriri care, deși greu de acceptat, sunt logice și necesare pentru înțelegerea complinirii.

  • Trebuie să recunoști că relația specială implică multă durere. Neliniștea, disperarea, vinovăția și atacul, întrerupte de perioade în care par să dispară și să se aștearnă liniștea și iubirea, sunt specifice unei relații speciale. Indiferent ce formă ar lua, toate aceste manifestări ale eului sunt încercări de  a-l face vinovat pe celălalt, fără să-ți dai seama că îl ataci de fapt pe Dumnezeu și că îți ataci astfel propriul Sine. Așa cum te consideri tu, separat, un “eu”, e greu de înțeles acest lucru, dar atunci când te gândești că Dumnezeu este în tine așa cum tu ești în El, că Dumnezeu este în fiecare creație a Sa așa cum este în toată Fiimea, că fiecare față pe care o vezi nu este decât o altă față a lui Dumnezeu și a ta, atacul este lesne de înțeles.
  • Între doi parteneri ai unei relații speciale, indiferent ce fel de relație ar fi, e ridicat un altar pe care se sacrifică la nesfârșit Sinele celor doi și al lui Dumnezeu, și așa va fi mereu până când sfințenia nu este adusă în relație, ca un început al procesului de extindere al acesteia și al iubirii adevărate la toată creația. Cum poate fi în lume pace dacă nu poate fi pace între doi oameni? Vă mai amintiți că pacea lumii este întâi de toate o chestiune “personală” ?
  • Cu ce se laudă fiecare “eu” cel mai tare? Cu relațiile sale speciale. În ele investește totul și se separă de Fiime, iar atunci când le pierde se simte distrus. Nu înțelege că refugiindu-se în ale sale relații speciale, se separă de fapt de Cer. În relații găsește ură și iubire și nimănui nu i se pare nefiresc să iubești și să urăști deopotrivă. Chiar și cei care cred că e păcat să urăști, se simt vinovați dar nu se corectează. Aceasta este condiția firească a separării, iar cei ce învață că nu e așa par a fi cei nefirești.
  • Lumea aceasta e opusul Cerului și tot ce e aici ia o direcție total opusă adevărului. În Cer, iubirea e totuna cu unirea. Aici, iubirea e percepută ca separare și excludere.
  • Prin relațiile speciale îți cauți de fapt complinirea ( întregirea). Dar nu o poți desăvârși decât în Cer. Spiritul Sfânt din tine știe că întregirea înseamnă mai întâi unire și apoi extinderea acesteia.
  • Eul, încearcă să iasă victorios din orice situație. În relațiile speciale își asigură victoria prin sacrificarea celuilalt; prin atac și propagarea ideii de vinovăție. E o luptă continuă pentru supremație, pentru “împlinire”, iar acest lucru, cum spuneam, înseamnă în final sacrificarea propriului Sine și al lui Dumnezeu. De aceea, pentru eu, complinirea înseamnă triumf și extinderea ” victoriei” chiar până la triumful final asupra lui Dumnezeu. Seamănă cu povestea îngerului căzut (separat), care lucrează în lume asupra fiecăruia, până la victoria finală asupra lui Dumnezeu. Când te vei trezi, și vei învăța cine ești de fapt, și-ți vei recunoaște paternitatea, sfințenia și puterea lui Dumnezeu din tine, Lucifer va fi  învins. Pentru că eul tău s-a dizolvat în Sinele tău.
  • În cadrul relațiilor speciale eul unește Cerul cu iadul și le face imposibil de distins. Crezi poate că ar fi posibil să  beneficiezi de foloasele ambelor lumi. Acest lucru a dus doar la fantezii și la incapacittea de-a le percepe individual, așa cum sunt.
  • Te implici de regulă într-o relație specială cu gândul să te întregești, crezând că sinele tău este incomplet, și că poți să “te dai” în schimbul sinelui altuia.

*

Nu e vorba aici de unire, căci nu există creștere, nici extindere. Fiecare partener încearcă să sacrifice sinele pe care nu îl vrea pentru un sine pe care crede că l-ar prefera. Oare câtă valoare poate să pună pe un sine pe care vrea să îl dea ca să capete unul “mai bun” ?

Sinele mai bun pe care îl caută eul e întotdeauna unul mai special. Și cine pare să fie în posesia unui sine special este “iubit” pentru ce se poate lua de la el. Acolo unde ambii parteneri văd acest sine special unul în celălalt, eul vede o adevărată partidă “ruptă din Cer”.

Solicitarea specialității, și perceperea actului de acordare a specialității ca act de iubire, face iubirea odioasă. Adevăratul scop al relației speciale, în strictă concordanță cu obiectivele eului, este acela de-a distruge realitatea – a ceea ce ești cu adevărat-  și de-a o înlocui cu iluzia.

Dacă ai percepe relația specială ca un triumf asupra lui Dumnezeu, ai mai dori-o?

Prin moartea sinelui tău crezi că poți să ataci un alt sine și să îl smulgi de la altul ca să înlocuiești sinele pe care îl detești. Și urându-l l-ai făcut mic și nevaloros…

De câte ori ești tentat de o formă de relație specială să cauți iubire în ritual, amintește-ți că iubirea e conținut, nu formă. Relația specială e un ritual al formei, menit să ridice forma să ia locul lui Dumnezeu cu prețul conținutului. În formă nu există înțeles și nu va exista niciodată. Relația specială trebuie recunoscută drept ce e: un ritual fără sens, în care se extrage putere din moartea lui Dumnezeu și se transferă ucigașului Său, ca semn că forma a triumfat asupra conținutului și că iubirea și-a pierdut înțelesul. Dumnezeu nu S-a supărat. Niciunul dintre ritualurile inițiate de tine nu poate face eternul să moară.

Separarea nu e decât decizia de-a nu te cunoaște. Tot acest sistem de gândire e o experiență de învățare foarte atent concepută, menită să îndepărteze de adevăr și să ducă la fantezie. Dar, pentru fiecare învățătură care ți-ar dăuna, Dumnezeu îți oferă corecție și scăpare deplină de toate consecințele ei.

Decizia dacă să iei sau nu aminte la ce spune acest curs nu e decât alegerea între adevăr și iluzie.

*

-∞-

puntea

6. Puntea ce duce la lumea reală.

  • Căutarea relațiilor speciale e semn că te echivalezi cu eul, nu cu Dumnezeu. Relația specială are sens numai pentru eu, deoarece numai pentru el iubirea este specială: iubirea pentru copii, pentru părinți, pentru iubiți și soți, pentru prieteni, etc. Crezi că îți poți rezerva dreptul să alegi pe cine să iubești și pe cine să nu iubești. Amintește-ți că nu știi ce-i iubirea. Dumnezeu nu iubește în mod special pe nimeni. El iubește pe fiecare Fiu al Său în mod egal și total. Așa ar trebui să iubești și tu, pentru că ești creat după chipul și asemănarea Sa.
  • Toate relațiile care diferă de relația dintre Dumnezeu și Fiul Său sunt nefirești.
  • Iubirea este libertate. Să cauți libertatea prin propria ta înrobire înseamnă să te separi de ea. “Pentru iubirea lui Dumnezeu nu mai căuta unire în separare și libertatea în robie. Așa cum dezlegi, vei fi dezlegat” .
  • Când vinovăția, atacul și  sacrificiul pun stăpânire pe relațiile tale speciale, intră în clipa sfântă. Cere ajutorul Spiritului Sfânt. Clipa sfântă e cel mai util instrument pe care-l are la dispoziție să te apere de vinovăție.
  • Relația specială nu poate trăi în absența trupurilor. Ea limitează sinele tău și-al celorlalți la trupuri, pentru că nu vezi Marile Raze care transcend fiecare trup și care ajung la Dumnezeu. Dacă le-ai putea recunoaște în fiecare făptură, trupurile nu ar mai avea niciun înțeles.

Și acum, despre puntea ce te duce din lumea iluziilor și a relațiilor speciale, iluzorii și ele, în realitatea lui Dumnezeu:

*

Tu vezi lumea la care ţii. De partea aceasta a punţii, vezi lumea trupurilor separate, căutând să se contopească prin uniuni separate. Când două persoane caută să se unească, ele încearcă să se micşoreze. Fiecare îşi neagă puterea, căci unirea separată exclude universul. Se lasă afară mult mai mult decât se ia înăuntru.

De partea cealaltă a punţii, totul e atât de diferit! Pentru un timp, trupul continuă să se vadă, dar nu exclusiv, după cum se vede aici. Mica scânteie ce ţine în ea Marile Raze e vizibilă şi ea, iar scânteia aceasta nu poate fi limitată îndelung la micime. Odată ce vei trece puntea, valoarea trupului va fi atât de micşorată în ochii tăi, încât nu vei vedea nevoia de a-l mări. Căci vei realiza că singura valoare pe care o are trupul este aceea de a-ţi da putinţa să îţi aduci fraţii cu tine la punte şi să fiţi eliberaţi acolo împreună.

Puntea însăşi nu e decât o tranziţie în perspectiva realităţii. De partea aceasta, tot ce vezi e cât se poate de distorsionat şi de disproporţionat. Ce e mic şi nesemnificativ se amplifică, iar ce e puternic şi tare e redus la micime. În cursul tranziţiei există o anumită perioadă de confuzie, în care poate să apară o senzaţie de dezorientare efectivă. Să nu te temi însă, pentru că nu înseamnă decât că ai fost dispus să te desprinzi de cadrul distorsionat de referinţă ce a părut să ţină laolaltă lumea ta. Acest cadru de referinţă e construit în jurul relaţiei speciale. Fără această iluzie, nu ar putea exista niciun înţeles pe care ai vrea să îl mai cauţi pe aici.

Să nu te temi că vei fi ridicat brusc şi azvârlit în realitate. Timpul e blând şi, dacă îl utilizezi în folosul realităţii, va ţine uşurel pasul cu tine în tranziţia ta. Urgenţa priveşte doar dislocarea minţii tale din poziţia fixă pe care o are aici.  Perioada de dezorientare, care precede tranziţia propriu-zisă, e mult mai scurtă decât ţi-a trebuit să îţi fixezi mintea atât de ferm asupra iluziilor. Amânarea te va durea acum mai mult decât înainte, doar pentru că îţi dai seama că e o amânare şi că e într-adevăr posibil să scapi de durere. Găseşte speranţă şi mângâiere, nu disperare, în acest lucru: nu vei găsi mult nici iluzia iubirii în relaţiile speciale de aici. Căci nu mai eşti nebun de-a binelea şi vei recunoaşte în curând vinovăţia trădării de sine drept ce este.

Şi fii recunoscător că există un loc în care adevărul şi frumuseţea te aşteaptă. Du-te bucuros în întâmpinarea lor şi învaţă cât de mult te aşteaptă în schimbul simplei disponibilităţi de-a renunţa la nimic pentru că este nimic.

Noua perspectivă pe care o vei căpăta în urma trecerii punţii te va face să înţelegi unde este Cerul. Văzut de aici, pare să fie în afară şi de partea cealaltă a punţii. Dar, când treci puntea să te uneşti cu el, se va uni cu tine şi va deveni una cu tine. Şi vei realiza, cu o veselă uimire, că pentru toate acestea ai renunţat la nimic! Bucuria Cerului, care nu are limită, sporeşte cu fiecare lumină ce revine să îşi preia locul de drept în cadrul lui. Nu mai aştepta, pentru Iubirea lui Dumnezeu şi a ta. Şi clipa sfântă să iţi accelereze progresul, după cum o va şi face, dacă o laşi să vină la tine.

Spiritul Sfânt nu îţi cere decât un mic ajutor: de câte ori îţi rătăcesc gândurile la o relaţie specială ce te mai atrage, intră cu El într-o clipă sfântă şi lasă-L să te elibereze în ea. Nu are nevoie decât să fii dispus să Îi împărtăşeşti perspectiva ca să ţi-o dea toată. Şi nu trebuie să fii dispus întru totul, pentru că El e dispus în mod desăvârşit. Cheamă-L, căci Cerul răspunde la Chemarea Lui. Şi lasă-L să cheme Cerul pentru tine.

*

-∞-

7. Încetarea iluziilor.

      Din această ultimă lecție a capitolului am ales, ca un corolar,  mesajul final și rugăciunea din ultimul paragraf. 

*

   Aminteşte-ţi că alegi întotdeauna între adevăr şi iluzie; între Ispăşirea reală care vindecă şi „ispăşirea” eului care distruge. Puterea lui Dumnezeu şi toată Iubirea Lui nelimitată te vor sprijini să îţi găseşti locul în planul Ispăşirii care vine din Iubirea Lui. Fii un aliat al lui Dumnezeu, şi nu al eului, în căutarea modului în care poate să iţi parvină Ispăşirea. Ajutorul Lui ţi-e de ajuns, căci Mesagerul Lui înţelege cum să îţi restituie Împărăţia şi cum să pună tot ce ai investit în mântuire în relaţia ta cu El.

   Caută şi găseşte-I mesajul în clipa sfântă, în care toate iluziile sunt iertate. De acolo, miracolul se extinde să îi binecuvânteze pe toţi şi să rezolve toate problemele, indiferent dacă se percep mari sau mici, posibile sau imposibile. Nu există ceva care să nu facă loc Lui şi Maiestăţii Lui. A te uni cu El într-o relaţie strânsă înseamnă a accepta realitatea relaţiilor şi, prin realitatea lor, a renunţa la toate iluziile pentru realitatea relaţiei tale cu Dumnezeu. Lăudată să îţi fie relaţia cu El, şi nicicare alta. Adevărul e în ea şi nicăieri altundeva. O alegi fie pe ea, fie nimic.

Fii atent acum la  acest fragment din rugăciunea “Tatăl nostru”  și compară cu  rugăciunea propusă în finalul lecției:

*

… Și nu ne duce pre noi în ispită,

Ci ne izbăvește de cel rău…

*

      Mereu m-am întrebat de ce  ne-ar duce Dumnezeu în ispită din moment ce El ne vrea mântuiți? Ca să ne încerce? Să ne evalueze puterea de a rezista? Și apoi mă duc iarăși cu gândul la afirmația Părintelui Arsenie Boca care spune că eul este primul pui al diavolului. Nu diavolul este cel care ispitește? 

      Iată rugăciunea:

*

      Iartă-ne nouă iluziile noastre, Tată, şi ajută-ne să acceptăm adevărata noastră relaţie cu Tine, în care nu există iluzii şi în care niciuna nu poate să intre vreodată. Sfinţenia noastră este a Ta. Ce lucru din noi poate să necesite iertare când a Ta este desăvârşită? Somnul uitării nu e decât faptul că nu suntem dispuşi să ne aducem aminte de iertarea Ta şi de Iubirea Ta. Nu ne lăsa să ne ducem în ispită, căci ispitirea Fiului lui Dumnezeu nu e Voia Ta. Şi lasă-ne să primim doar ce ai dat, şi să nu acceptăm altceva în minţile pe care le-ai creat şi pe care le iubeşti. Amin.

*

-∞-

 

      Dacă tot ce s-a spus în aceste două capitole despre relațiile speciale este greu de “digerat”, deși nu la fel de complet și profund,  aici poate fi accesat un articol pe înțelesul tuturor despre acest tip de relații, relații pe care se bazează întreaga noastră existență pământeană: ” Golul interior și relațiile speciale”

relațiile speciale 3


 

Observație:

Acesta este un rezumat al lecției realizat de mine, motiv pentru care este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente citate:

***Curs de miracole-Text, pp.297-315 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Cap.14 – A preda pentru adevăr(II)

curs-text

Astăzi un tur de forță: sinteza ultimelor  șapte  lecții din  capitolul 14 -” A preda pentru adevăr”- , și anume:

  • Funcția pe care o ai în cadrul Ispășirii.
  • Cercul Ispășirii.
  • Lumina comunicării.
  • Împărtășirea percepției cu Spiritul Sfânt.
  • Sfântul loc de întâlnire.
  • Reflecția Sfințeniei
  • Egalitatea miracolelor
  • Testul adevărului ( Dacă ar fi să aleg una singură dintre ele, pe aceasta aș alege-o.)

___

4. Funcția pe care o ai în cadrul Ispășirii.

 

  • Ispășirea ta înseamnă să accepți nevinovăția în toți semenii tăi.
  • În veșnicie ești nevinovat ca și toți frații tăi, pentru că,

Tu, care ții de Prima Cauză, creat de El după asemănarea Lui și parte a Lui, ești mai mult decât nevinovat.”

  • În veșnicie, Dumnezeu Tatăl e Primul și Unul. Dincolo de Primul nu mai există nimic, pentru că nu există ordine, nici al doilea sau al treilea; nimic în afară de Primul.
  • Nevinovăția este starea pe care trebuie să o atingi cu Dumnezeu alături. Până atunci continui să crezi că ești separat de El. Poate îi simți Prezența alături, dar nu poți să cunoști că ești una cu El. Acest lucru nu poate fi învățat.

***

   Când vei lăsa să îți fie desfăcut tot ce te-a făcut să nu vezi adevărul, și vei sta astfel în toată grația înaintea Tatălui tău, El ți se va da după cum a făcut întotdeauna. Să se dea e tot ce cunoaște și toată cunoașterea deci. (…) Nu cere să fii iertat, căci asta s-a realizat deja. Cere, mai degrabă, să înveți cum să ierți …

***

  • Cere deci, să înveți cum să ierți. Învățând asta, înveți despre nevinovăție și Ispășire.
  • Ispășirea devine reală și vizibilă pentru cei ce o folosesc. Pe pământ asta e singura funcție pe care o ai, și tot ce vrei să înveți: despre iertare. Folosește iertarea !
  • În final, orice formă de vinovăție pe care o simți este legată de neîndeplinirea acestei funcții, este legată deci, de neputința de a ierta.
  • Nu este nevoie să înțelegi creația, și nici să atingi cunoașterea pentru a-ți îndeplini funcția. 
  • Dumnezeu n-a făcut bariere și nici nu le dărâmă. Vor dispărea singure când te vei desprinde de ele, căci tu le-ai făcut.

***

   Dumnezeu nu va rata, și nici nu a ratat vreodată în vreo privință. Decide că Dumnezeu are, dar tu nu ai dreptate în privința ta. El te-a creat din El, dar tot în El. Știe ce ești. Ține minte că nu există un al doilea în raport cu El. De aceea nu poate să existe cineva fără Sfințenia Lui, nici cineva nedemn de desăvârșita Lui Iubire. Nu rata funcția pe care o ai să iubești într-un loc lipsit de iubire, făcut din întuneric și amăgire, căci așa se desfac întunericul și amăgirea.

***

  • Înainte de-a lua decizii în lumea aceasta de unul singur, amintește-ți că ai decis cândva în defavoarea funcției pe care o ai în Cer.  Gândește-te atent dacă vrei cu adevărat să iei decizii aici. Știi ce decizii să iei? Recunoaște că nu. Lasă toate deciziile în seama Spiritului Sfânt. El te cunoaște și-ți vorbește pentru Dumnezeu.

***

   Așa te va învăța să înlături povara îngrozitoare pe care ai luat-o asupra ta neiubindu-l pe Fiul lui Dumnezeu și încercând să îl înveți vinovăție în loc de iubire. Renunță la această încercare frenetică și smintită ce te trișează de bucuria de-a trăi cu Dumnezeul și Tatăl tău…

   Când vei învăța cum să decizi cu Dumnezeu, toate deciziile vor deveni ușoare și firești ca răsuflarea. Nu vei depune niciun efort și vei fi îndrumat atât de ușor de parcă ai fi purtat pe o cărare liniștită vara. Numai propria ta voință pare să facă procesul de decizie dificil. Spiritul Sfânt nu va întârzia să îți răspundă de fiecare dată când Îl întrebi ce să faci. El știe.  Și îți va spune și ție, iar apoi o va face pentru tine. Tu, care ești obosit, vei vedea în asta ceva mai odihnitor decât somnul. 

***

  • Nu Îl poți cunoaște pe Dumnezeu decât dacă ești nevinovat. Și precis ești nevinovat, dar trebuie să accepți asta.
  • Negându-te pe tine L-ai negat pe Dumnezeu, și de aceea nu-l recunoști deși e peste tot în jurul tău.

***

   A accepta că Fiul Lui e vinovat e o negare a Tatălui atât de totală, încât cunoașterea devine imposibil de recunoscut chiar în mintea în care a pus-o Dumnezeu. De-ai asculta numai,  și de-ai învăța cât de imposibil este acest lucru.

   Sarcina ta nu e să faci realitatea. Ea este fără să o faci tu, dar nu și fără tine. Tu, care ai încercat să te lepezi de ea și L-ai prețuit atât de puțin pe Dumnezeu, ascultă-mă vorbind pentru El și pentru tine. Nu poți să înțelegi ce mult te iubește Tatăl tău, căci nu ai nicio paralelă în experiența lumii care să te ajute să înțelegi acest lucru. Nu există, pe pământ, nimic cu care să Îl poți compara, și nu i se aseamănă, nici câtuși de puțin, nimic din ce ai simțit vreodată separat de El. Tu nu poți nici măcar să dai o binecuvântare cu perfectă blândețe. Cum să Îl cunoști pe Cel Ce dă veșnic și nu știe decât să dea?

***

  • Ispășirea este mijlocul de a-ți reda nevinovăția. Te învață adevărata condiție a Fiului lui Dumnezeu – a ta.
  • Spiritul Sfânt te învață doar cum să înlături blocajele dintre tine și ceea ce cunoști deja, pentru că memoria Lui, este a ta.
  • Dumnezeu Îi poate comunica numai Spiritului Sfânt din mintea ta, și numai Spiritul Sfânt Îi poate răspunde lui Dumnezeu pentru tine.  Amintește-ți că numai gândurile pe care le gândești împreună cu Dumnezeu sunt veșnice, restul nu există, pentru că nu sunt Voia lui, și nici voia ta, deși nu știi acest lucru. De aceea, tot ce ai pus în mintea ta de unul singur nu poate exista, căci:

” Ce nu e în continuă comunicare cu Mintea lui Dumnezeu nu a existat nicicând.

Comunicarea cu Dumnezeu e viață. Și nimic, fără ea, nu există.”

-∞-


5. Cercul Ispășirii

 

  • Singura parte a minții tale care are realitate este aceea care face parte din Mintea lui Dumnezeu și te menține în contact cu El.
  • Fiecare are un rol special în Ispășire, dar mesajul transmis este întotdeauna același: ” Fiul lui Dumnezeu e nevinovat”. E un mesaj pe fiecare îl învață diferit, și îl predă diferit.
  • Singurul rol pe care îl ai aici este să te dedici cu disponibilitate activă, negării vinovăției în toate formele ei. A acuza înseamnă a nu înțelege.
  • Moștenirea Împărăției lui Dumnezeu e dreptul fiecărui Fiu al lui Dumnezeu, și i s-a dat în momentul creației sale. Proiectând vinovăție asura lui te faci vinovat tu, și vei resimți acest lucru pentru că proiectând vinovăție asupra lui îi pui la îndoială puritatea și inocența cu care l-a înzestrat Creatorul.

***

Aici suntem uniţi cu toţii în Ispăşire; nimic altceva nu ne poate uni în lumea aceasta. Aşa se va stinge lumea separării şi se va reda deplina comunicare dintre Tată şi Fiu. Miracolul recunoaşte nevinovăţia, care precis a fost negată din moment ce a produs nevoia vindecării. Nu te opri de la această recunoaştere bucuroasă, căci în ea stă speranţa fericirii şi a eliberării de orice fel de suferinţă. Există oare cineva care nu doreşte să scape de durere? Poate că nu a învăţat deocamdată cum să schimbe vinovăţia cu inocenţa, nici cum să realizeze că numai prin acest schimb îşi poate însuşi eliberarea de durere. Dar cei ce nu au reuşit să înveţe trebuie învăţaţi, nu atacaţi.

Uneşte-ţi propriile eforturi la puterea ce nu poate da greş şi duce neîndoios la pace. Nimeni nu poate rămâne neatins de o lecţie ca asta. (…) De la toţi cărora le acorzi eliberarea de vinovăţie îţi vei învăţa, inevitabil, inocenţa. Cercul Ispăşirii nu are sfârşit.

Pace, aşadar, tuturor celor ce devin profesori ai păcii. Căci pacea e recunoaşterea purităţii desăvârşite, din care nimeni nu e exclus. În acest cerc sfânt sunt toţi cei creaţi de Dumnezeu ca Fiu al Său. Bucuria e atributul lui unificator, nimeni nefiind lăsat pe dinafară, să îndure vinovăţia de unul singur. Puterea lui Dumnezeu îi trage pe toţi în îmbrăţişarea sigură a iubirii şi a unirii sale. Stai liniştit în acest cerc şi atrage toate minţile torturate să ţi se alăture în siguranţa păcii şi a sfinţeniei sale. Rămâi cu mine în el, ca profesor de Ispăşire, nu de vinovăţie.

Binecuvântat eşti tu, care predai cu mine. Puterea noastră nu vine de la noi, ci de la Tatăl nostru. (…) Eu stau în acest cerc, chemându-te la pace. Predă pace cu mine şi stai cu mine pe pământ sfânt. Aminteşte-ţi pentru toţi puterea pe care le-a dat-o Tatăl vostru. Nu crede că nu poţi preda desăvârşita Lui pace. Nu sta pe dinafară, ci mi te alătură în cerc. Nu rata singurul scop la care te cheamă ce predau. Redă-I lui Dumnezeu Fiul aşa cum l-a creat, învăţându-l inocenţa lui.

Răstignirea nu a avut niciun rol în Ispăşire. Numai învierea a devenit rolul meu în ea. Acesta e simbolul eliberării de vinovăţie prin nevinovăţie. Pe cel pe care îl percepi vinovat îl vei răstigni. Dar celui pe care îl vezi nevinovat îi vei da nevinovăţie. Răstignirea e întotdeauna ţelul eului. El îi vede vinovaţi pe toţi şi, condamnându-i, vrea să ucidă. Spiritul Sfânt vede numai nevinovăţie şi, cu blândeţea Lui, vrea să elibereze de toată frica şi să restabilească domnia iubirii.

Pe toţi pe care îi vezi, fie îi pui în cercul sfânt al Ispăşirii, fie îi laşi pe dinafară, judecându-i buni de răstignit sau de izbăvit. Dacă îi aduci în cercul purităţii, vei rămâne cu ei acolo. Dacă îi laşi pe dinafară, li te vei alătura acolo. Nu judeca decât în liniştea care nu vine de la tine. (…) Vino bucuros în cercul sfânt şi priveşte-i în pace pe toţi cei ce se cred pe dinafară. Nu alunga pe nimeni, căci aici este ce caută cu toţii, laolaltă cu tine. Vino, hai să ne alăturăm lor în locul sfânt al păcii care e pentru noi toţi, uniţi cu toţii în Cauza păcii.

***

-∞-


 6. Lumina comunicării

  • Călătoria pe care o faci împreună cu Spiritul Sfânt este o călătorie de înlocuire a întunericului cu lumina, a ignoranței cu înțelegerea. Să ne amintim că lumina este o stare mentală. Numai ce e ascuns te poate îngrozi pentru că nu îi înțelegi semnificația, și de aceea nu-l  poți iubi.
  • În tine există o lumină liniștită și plină de iubire în care sălășluiește Spiritul Sfânt. Aceea este deschiderea perfectă spre adevăr, în care nimic nu se ascunde și nimic nu înspăimântă. Lumina iubirii împrăștie întunericul.
  • Îndepărtează santinele întunericului care protejează obscuritatea. În afară de lumina iubirii totul trebuie să dispară.
  • Moartea cedează vieții pentru că distrugerea pur și simplu nu este adevărată. Nimic nu te poate distruge pentru că nu ești trup. În lumina iubirii din tine, Spiritul tău este veșnic și inocent.
  • Ai făcut din separare un mijloc de sistare a comunicării cu Dumnezeu. Spiritul Sfânt știe că nu ești separat, dar percepe în mintea ta multe care te fac să crezi că ești separat. El vrea să te învețe cum să folosești în avantajul tău puterea de decizie, pentru a-ți curăța mintea de toate acele idei care te țin separat, și pentru a restabili comunicarea cu Dumnezeu.

***

   Tu, care vorbeşti în simboluri obscure şi ocolite, nu înţelegi limba pe care ai făcut-o. Nu are înţeles, căci scopul ei nu e comunicarea, ci subminarea ei. Dacă scopul limbii e comunicarea, cum poate limba aceasta să însemne ceva? Dar, până şi acest efort ciudat şi anormal de-a comunica necomunicând conţine destulă iubire să o facă semnificativă dacă Interpretul ei nu e cel ce a făcut-o. Tu, care ai făcut-o, nu exprimi decât conflict, de care Spiritul Sfânt vrea să te elibereze. Lasă pe seama Lui ce vrei să comunici. El îţi va interpreta totul cu desăvârşită claritate, căci ştie cu Cine eşti într-o desăvârşită comunicare.

   Nu ştii ce spui şi, de aceea, nu ştii ce ţi se spune. Dar Interpretul tău percepe înţelesul în limba ta străină. El nu va încerca să comunice ce nu are înţeles. Dar va desprinde tot ce are înţeles, îndepărtând restul şi oferind adevărata ta comunicare celor ce vor să comunice la fel de adevărat cu tine. Tu vorbeşti două limbi deodată, iar asta trebuie să ducă la neinteligibilitate. Dar, dacă una nu înseamnă nimic şi cealaltă înseamnă totul, numai aceea e posibilă în scopul comunicării. Cealaltă nu face decât să o perturbe.

   Funcţia Spiritului Sfânt e întru totul comunicarea.(…) Trebuie să deschidem toate uşile şi să lăsăm lumina să se reverse înăuntru. Nu există camere ascunse în templul lui Dumnezeu. Porţile lui sunt larg deschise să Îi întâmpine Fiul. Nimeni nu poate să nu vină unde l-a chemat Dumnezeu, dacă nu îşi închide singur uşa la întâmpinarea Tatălui său.

***

-∞-


7. Împărtășirea percepției cu Spiritul Sfânt

***

“Ce vrei? Lumina sau întunericul, cunoașterea sau ignoranța sunt ale tale, dar nu amândouă.

Opușii trebuie reuniți, nu despărțiți. Căci separarea lor e numai în mintea ta.

Așa cum întunericul dispare în lumină, tot așa și ignoranța se stinge când apare cunoașterea. “

***

  • Căutarea adevărului este de fapt căutarea onestă a tot ce perturbă adevărul, căci el nu poate fi nici căutat, nici pierdut, nici găsit. Adevărul pur și simplu este. El este în tine, dar este ascuns și înconjurat de frică.
  • Nu poți convinge necunoscătorii că sunt cunoscători. Există două puncte de vedere opuse: Pentru Dumnezeu necunoașterea e imposibilă fiind o credință în ceva ce nu există.  Necunoscătorii nu cred că pot avea cunoașterea, înșelându-se în privința lor, pentru că se definesc așa cum nu au fost creați. Creația lor este însă o certitudine, nu un punct de vedere.
  • Folosești un sistem de gândire distorsionat, care disociază. Cu ajutorul lui deții concomitent două sisteme de convingeri care nu pot coexista. Dacă unul e ținut în întuneric, ferit de celălalt, separarea lor pare să le țină vii pe amândouă, și egale ca realitate. Încercarea de a le uni generează frică, pentru că unul dintre ele va dispărea.
  • Pentru ca lumina să înlocuiască întunericul nu ți se cere decât un singur lucru: să scoți la lumină tot ce stă ascuns în adâncurile tale și te face nefericit: vinovățiile, fricile, resentimentele, toate “secretele” pe care le păzești cu strășnicie și te țin departe de pace. 

***

   Lumina nu poate intra în întuneric când o minte crede în întuneric și nu vrea să se desprindă de el. Adevărul nu luptă cu ignoranța și iubirea nu atacă frica. Ce  nu are nevoie de protecție nu se apără. Apărarea e invenția ta. Dumnezeu nu o cunosște. (…) Mijloacele de apărare, ca toate câte ai făurit, trebuie îndreptate cu blândețe spre binele tău, traduse de Spiritul Sfânt din mijloace de autodistrugere în mijloace de conservare și eliberare. Sarcina Lui e colosală dar puterea lui Dumnezeu este cu El. (…) Nu îți amâna revenirea la pace întrebându-te cum poate El să realizeze ce I-a cerut Dumnezeu. Lasă asta pe seama Celui Care știe. Nu ți se cere să împlinești sarcini colosale.

   Spiritul Sfânt îți cere doar un lucru: să îi aduci fiecare secret pe care l-ai zăvorât de El. Deschide-i fiecare ușă și poftește-L să intre în întuneric, și să îl împrăștie cu lumina Lui. La cererea ta, El intră cu bucurie. (…) Dar nu poate vedea ce Îi ascunzi. El vede pentru tine și, dacă nu privești cu El, nu poate să vadă. Viziunea lui Cristos nu e numai pentru El, ci pentru El cu tine. Adu-I așadar, toate gândurile întunecate și secrete, și privește-le cu El. El deține lumina, iar tu, întunericul. 

***

-∞-


8. Sfântul loc de întâlnire.

  • Ai ascuns, așadar, în fiecare loc întunecat învăluit de vinovăție, slava și puterea cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu. Ți-ai negat inocența. Apoi, ai închis ușile în urma lor așa încât lumina puterii lui Dumnezeu ce strălucește în tine nu mai poate să răzbată până la tine. Lăsă-L deci pe Spiritul Sfânt să-ți elibereze puterea din toate cotloanele întunecate ale minții în care ai ascuns-o, căci ea mai este încă acolo. El I-a făgăduit Creatorului că te va elibera.
  • Ești unit cu Tatăl tău pe vecie. Nu-i poți nega paternitatea, și tot ce-ți dăruiești ție, îi dăruiești și Lui. Poți să-i oferi vinovăție? Dacă nu, nu ți-o poți oferi nici ție căci nu sunteți separați. Tot ce-ți oferi ție îi oferi și Lui, și tot ce-i oferi Lui îți oferi ție.
  • Există în tine un loc în care strălucește Spiritul Sfânt. E locul de întâlnire cu Dumnezeu. Spiritul Sfânt e cel care realizează comunicarea. Această comunicare este imposibil de perturbat. Continuă și neîntreruptă, iubirea se revarsă între Tată și Fiu, după cum doresc Amândoi.
  • Tu și toți semenii tăi puteți alege să mergeți pe drumuri greșite dar puteți fi reuniți de singura Călăuză pe care v-a dat-o Dumnezeu: Spiritul Sfânt. Strălucind în fiecare la locul de întâlnire cu Tatăl, face ca separarea să dispară.  
  • Unde e Dumnezeu ești și tu. Acesta este adevărul.

***

Nu există substitut pentru adevăr. Iar adevărul îţi va limpezi acest lucru când vei fi adus în locul în care trebuie să te întâlneşti cu adevărul. Iar acolo trebuie să fii condus, prin blânda înţelegere care nu te poate duce altundeva. Unde e Dumnezeu eşti şi tu. Acesta este adevărul. Nimic nu poate preschimba în necunoaştere cunoaşterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Tot ce a creat Dumnezeu îşi cunoaşte Creatorul. Căci aşa e înfăptuită creaţia de Creator şi de creaţiile Sale. În sfântul loc de întâlnire, Tatăl se contopeşte cu creaţiile Sale şi creaţiile Fiului Său se contopesc cu Ei. Există o singură legătură care îi uneşte pe toţi, ţinându-I în unitatea din care vine creaţia.

 Legătura cu care Se uneşte Tatăl cu cei cărora le dă puterea de-a crea nu poate fi desfiinţată niciodată. Cerul însuşi e unirea cu toată creaţia şi cu singurul ei Creator. Iar Cerul rămâne Voia lui Dumnezeu în ce te priveşte.

***

-∞-


9. Reflecția sfințeniei

  • Ispășirea nu te face sfânt. Sfânt ai fost creat. Ea nu face decât să aducă ce-ai făcut din tine la ce ești cu adevărat; să-ți aducă eul la Dumnezeu și iluzia la adevăr.
  • Cunoașterea ta este în siguranță, dar – separat de ea – unde e siguranța ta?
  • Ai dat veșnicia pe timp. Ai pus trecutul din lumea timpului între ce ești și ce-ai fost dintotdeauna, așa încât nu-ți mai amintești realitatea a ce ești, căci îți amintești numai trecutul din lumea timpului, adică iluzia eului.
  • Aducerea eului la Dumnezeu înseamnă aducerea greșelii la adevăr, unde e corectată.
  • Nu ești slab cu Dumnezeu alături, dar fără El nu ești nimic. Ispășirea ți-L oferă pe Dumnezeu. El e darul tău, iar Spiritul Sfânt îl ține în tine. În tine e altarul lui Dumenzeu pe care nu l-a părăsit nicicând. Cu toate acestea, cei ce Îl venerează au pus pe altar alți dumnezei.
  • În templu, Sfințenia așteaptă liniștită venirea celor ce o iubesc, pentru că vor reveni în cele din urmă la puritate și la grația lui Dumnezeu, care le va acoperi toată senzația durerii și pierderii. Frica de moarte va fi înlocuită cu bucuria vieții, căci Dumnezeu e viață.

***

 

      În lumea aceasta poţi deveni o oglindă imaculată în care Sfinţenia Creatorului tău se răsfrânge din tine la toţi din jurul tău. Poţi reflecta Cerul aicea. Dar să nu îţi întunece oglinda ce ţine în ea reflecţia lui Dumnezeu nicio reflecţie a chipurilor altor dumnezei. Pământul poate să reflecte Cerul sau iadul; Dumnezeu sau eul. Nu trebuie decât să laşi oglinda curată şi să ştergi toate chipurile întunecimii ascunse pe care le-ai desenat pe suprafaţa ei. Dumnezeu Se va răsfrânge El Însuşi pe suprafaţa ei. Numai reflecţia Lui clară poate fi percepută pe suprafaţa ei.

    Reflecţiile se văd în lumină. În întuneric ele sunt obscure, şi înţelesul lor pare să stea mai degrabă în interpretări labile decât în ele înseşi. Reflecţia lui Dumnezeu nu are nevoie de interpretare. Este clară. Şterge oglinda, şi nimeni nu va putea să nu înţeleagă mesajul care se răsfrânge din ceea ce oglinda le arată tuturor. E mesajul pe care Spiritul Sfânt îl prezintă oglinzii ce e în fiecare. Şi fiecare îl recunoaşte căci a fost învăţat că are nevoie de el, dar nu ştie unde să se uite ca să îl găsească. Lasă-l, aşadar, să îl vadă în tine şi să îl împărtăşească cu tine.

      Dacă ai putea să realizezi, şi o singură clipită, puterea de vindecare pe care o poate aduce lumii întregi reflecţia lui Dumnezeu, strălucind în tine, ai arde de nerăbdare să ştergi oglinda minţii tale să primeşti chipul sfinţeniei ce vindecă lumea. Chipul sfinţeniei ce străluceşte în mintea ta nu e obscur şi nu se va schimba. Înţelesul ei pentru cei ce o văd nu e obscur, căci toată lumea îl percepe ca fiind acelaşi. Toţi îşi aduc diferitele probleme la lumina ei vindecătoare, şi toate problemele lor găsesc acolo numai vindecare.

      Reacţia sfinţeniei la orice formă de greşeală e mereu aceeaşi. Nu există contradicţie în ce suscită ea. Singura ei reacţie e vindecarea, indiferent ce i se aduce. Cei ce au învăţat să ofere numai vindecare, datorită reflecţiei sfinţeniei din ei, sunt în sfârşit gata pentru Cer. Acolo, sfinţenia nu e o reflecţie, ci condiţia efectivă a ce nu le-a fost decât reflectat aici.

***

-∞-


10. Egalitatea miracolelor.

  • Îți mai amintești  că atâta vreme cât ești călător în lumea timpului ai nevoie să-ți schimbi percepția obișnuită cu percepția adevărată? Că ea este ultimul pas înaintea cunoașterii și că acest pas ține de Dumnezeu?
  • Îți mai amintești că în timp rolul tău este să vindeci iar în veșnicie să creezi, fiind copilul ( creația) lui Dumnezeu și cocreator cu El?

***

Când nu mai rămâne nicio percepție între  Dumnezeu și creațiile Lui, sau între copiii Lui  și ai lor, cunoașterea creației trebuie să se continue la nesfârșit. Reflecțiile pe care le accepți în oglinda minții tale în timp nu fac decât să apropie sau să îndepărteze veșnicia. Dar veșnicia însăși depășește timpul tot. Întinde-te în afara lui și atinge-o, cu ajutorul reflecției pe care o are ea în tine. Și trece-vei din timp în sfințenie, cu aceeași certitudine cu care reflecția sfințeniei face apel la toți să se lepede total de vinovăție. Reflectă aici pacea Cerului și du la Cer lumea aceasta.

***

  • Lumea în care pari să trăiești pe pământ e o lume a limitelor. De aceea, dirijat de Spiritul Sfânt – Cel care aduce legile unei alte lumi în lumea aceasta – miracolul e singurul lucru pe care îl poți face și care poate transcende “ordinea” acestei lumi, nefiind bazat pe diferențe, ci pe egalitate. Ce e cel mai greu de priceput este faptul că miracolul poate să vină de aici și nu trebuie să vină din altă parte. Din punctul de vedere al lumii acest lucru este cu neputință.
  • Numărul miracolelor pe care le poți face este nelimitat. Ele pot fi simultane și nenumărate.
  • E imposibil să nu-ți fi dat seama că prin mintea ta trec concomitent și în număr mare gânduri care pot fi în conflict: gânduri luminoase  și gânduri întunecate. Te-ai obișnuit să-ți clasifici gândurile în funcție de importanță, valoare, înțelepciune, etc. Unele sunt reflecții ale Cerului, iar altele sunt motivate de eu, care doar pare să gândească. Iată ce se întâmplă:

***

Rezultatul e o configuraţie în continuă schimbare, ce nu cunoaşte nici linişte, şi nici repaus. Se schimbă neîncetat pe suprafaţa oglinzii minţii tale, pe care reflecţiile Cerului durează doar o clipă şi se sting, când le acoperă întunericul. Unde a fost lumină, întunericul o înlătură într-o clipită, iar configuraţiile alternante de lumină şi întuneric îţi trec repede şi constant prin minte. Puţina sănătate mintală ce ţi-a mai rămas rezistă datorită unui sentiment de ordine stabilit de tine. Dar tocmai faptul că poţi face asta şi poţi pune un pic de ordine în haos îţi arată că nu eşti un eu şi că trebuie să existe în tine mai mult decât un eu. Căci eul este haos şi, dacă ar reprezenta tot ce eşti, nicio ordine nu ar fi cu putinţă. Dar, deşi ordinea pe care o impui minţii tale limitează eul, ea te limitează şi pe tine. A ordona înseamnă a judeca şi a aranja prin judecată. De aceea, ea nu e funcţia ta, ci a Spiritului Sfânt.

 Îţi va părea dificil să înveţi că nu ai pe ce bază să îţi ordonezi gândurile. Spiritul Sfânt îţi predă această lecţie, dându-ţi exemple strălucite de miracole pentru a-ţi arăta că modul în care ordonezi tu e greşit, dar că ţi se dă unul mai bun.

***

  • Lasă-l pe Spiritul Sfânt din tine să ordoneze, și nu-ți mai implica eul. Vei vedea dacă ” Îl ai” pe Spiritul Sfânt în tine, sau mai degrabă dacă l-ai împuternicit să lucreze prin tine, după reacțiile celor cu care intri în contact – pe care îi cunoști, sau poate de care nici n-ai auzit. Pentru că rezultatul alegerii tale corecte va fi un miracol pentru fiecare strigăt de ajutor.

***

Miracolul oferă exact aceeaşi reacţie la fiecare strigăt de ajutor. El nu judecă strigătul. Ci recunoaşte pur şi simplu ce e, şi răspunde în consecinţă. El nu stă să analizeze care strigăt e mai tare, mai mare sau mai important. Te întrebi, poate, cum de ţi se cere tocmai ţie, care eşti încă legat de judecată, să faci ceva ce nu necesită propria ta judecată. Răspunsul este foarte simplu. Puterea lui Dumnezeu, nu a ta, dă naştere la miracole. Miracolul însuşi nu e decât martorul că ai puterea lui Dumnezeu în tine. Iată de ce miracolul îi binecuvântează în mod egal pe toţi cei ce iau parte la el şi, tot de aceea, la el iau parte toţi. Puterea lui Dumnezeu este nelimitată. Şi, fiind întotdeauna maximală, ea oferă totul fiecărui strigăt din partea oricui. Nu există ordine a dificultăţii aici. Unui strigăt de ajutor i se dă ajutor.

Singura judecată implicată este o împărţire în două categorii, efectuată de Spiritul Sfânt: o categorie a iubirii şi, cealaltă, strigătul după iubire. Tu nu poţi efectua această împărţire în siguranţă, pentru că eşti mult prea derutat atât să recunoşti iubirea, cât şi să crezi că restul nu e decât un strigăt după iubire. Eşti mult prea legat de formă, şi nu de conţinut. Ceea ce consideri tu conţinut nu e deloc conţinut. E doar formă, şi nimic altceva. Căci nu reacţionezi de fapt la ce îţi oferă un frate, ci doar la percepţia particulară prin care ce îţi oferă fratele respectiv e judecat de către eu.

***

  • Eul judecă așadar după formă și nu după conținut. De fapt, nici nu-l interesează conținutul pentru că dacă forma e acceptabilă deduce că și conținutul e. Dacă nu, atacă forma.
  • Nu te strădui să înțelegi ” dinamica” eului, căci n-o vei înțelege. Acceptă mai bine călăuzirea sigură a Spiritului Sfânt. El asigură comunicarea dintre tine și Dumnezeu.
  • E imposibil să îţi aduci aminte de Dumnezeu în secret şi singur.

***

Căci amintirea Lui înseamnă că nu eşti singur şi eşti dispus să îţi aminteşti asta. Dacă vrei să îţi aduci aminte de Tatăl tău, lasă Spiritul Sfânt să îţi ordoneze gândurile şi să îţi dea doar răspunsul cu care îţi răspunde El. Ca tine, toată lumea caută iubire, dar nu o cunoaşte dacă nu se uneşte cu tine în căutarea ei. Dacă întreprindeţi căutarea împreună, aduceţi cu voi o lumină atât de puternică, încât ce vedeţi capătă înţeles. Călătoria de unul singur eşuează pentru că a exclus tocmai ce vrea să găsească.

Fiecare interpretare pe care o faci pe seama unui frate e lipsită de sens. Lasă Spiritul Sfânt să ţi-l arate şi să te înveţe atât iubirea lui, cât şi strigătul lui după iubire. Nici mintea lui, nici a ta nu deţin mai mult de aceste două ordini de gândire.

Miracolul e recunoaşterea veridicităţii acestui lucru. Unde e iubire, fratele tău trebuie să ţi-o dea din cauză că iubirea este ce este. Dar, unde există un strigăt după iubire, trebuie să o dai din cauză că eşti ce eşti. Am spus mai devreme că acest curs te va învăţa cum să îţi aminteşti ce eşti, redându-ţi Identitatea.

( Ești iubire; dai și primești iubire)

***

-∞-


11. Testul adevărului.

  • Recunoaște că nu cunoști!
  • Cunoașterea este puterea lui Dumnezeu.
  • Crezi că ai pierdut-o, dar ea stă ascunsă în tine. Ai pus atât de multe între ea și conștientizarea ei, încât nu o poți folosi.
  • Între tine și puterea lui Dumnezeu din tine stau toate lucrurile pe care le-ai învățat de la tine.
  • Lasă-L pe Profesorul lui Dumnezeu din tine – Spiritul Sfânt – să desfacă lecțiile pe care ți le-a predat eul.

***

Fii dispus, aşadar, să ţi se desfacă toată această învăţătură şi bucură-te că nu eşti legat de ea pe veci. Căci te-ai învăţat cum să îl întemniţezi pe Fiul lui Dumnezeu, o lecţie atât de inimaginabilă, încât numai celor demenţi le-ar putea trece prin minte aşa ceva, în somnul cel mai adânc. Poate oare Dumnezeu să înveţe cum să nu fie Dumnezeu? Şi Fiul Lui, căruia I-a dat toată puterea, poate oare să înveţe să fie neputincios?

Ispăşirea te învaţă cum să scapi pentru totdeauna de tot ce te-ai învăţat în trecut, arătându-ţi numai ce eşti acum. (…) Ce ai învăţat tu nu acordă prezentului niciun înţeles. Nimic din ce ai învăţat vreodată nu te poate ajuta să înţelegi prezentul sau să înveţi cum să desfaci trecutul. Trecutul tău este ce te-ai învăţat singur. Desprinde-te de el. Nu încerca să înţelegi întâmplări sau lucruri sau persoane în „lumina” lui, pentru că întunericul în care încerci să vezi nu poate decât să facă obscur.

***

  • Ai un test cu care să verifici dacă ce ai învățat este adevărat. Este “Testul adevărului.” Iată-l:

***

Dacă eşti complet lipsit de orice frică şi dacă toţi cei pe care îi întâlneşti sau la care te gândeşti se bucură de pacea ta desăvârşită, atunci poţi fi sigur că ai învăţat lecţia lui Dumnezeu, şi nu a ta. Dacă nu sunt adevărate toate aceste lucruri înseamnă că există în mintea ta lecţii sumbre care îţi dăunează, constituind o piedică atât pentru tine, cât şi pentru toţi din jurul tău. Absenţa păcii desăvârşite nu înseamnă decât un lucru: crezi că nu îi voieşti Fiului lui Dumnezeu ce îi voieşte Tatăl său. Fiecare lecţie sumbră predă asta, într-o formă sau alta. Şi fiecare lecţie luminoasă cu care Spiritul Sfânt le va înlocui pe cele sumbre pe care nu le accepţi te învaţă că voieşti cu Tatăl şi cu Fiul Său.

Să nu te preocupe felul în care poţi să înveţi o lecţie complet diferită de tot ce te-ai învăţat tu însuţi. Cum ai putea să ştii aşa ceva? Rolul tău e foarte simplu. Trebuie doar să recunoşti că nu vrei nimic din ce ai învăţat. Cere să ţi se predea şi nu îţi folosi experienţele să confirmi ce ai învăţat. Când se întâmplă ca un lucru să îţi ameninţe sau să îţi tulbure pacea în orice fel, spune-ţi:

  • Nu ştiu ce înseamnă nimic, inclusiv acest lucru.
  • De aceea, nu ştiu cum să reacţionez la el.
  • Nu îmi voi folosi propria învăţătură din trecut ca lumină care să mă îndrume acum.

În urma acestui refuz de-a încerca să te înveţi singur ce nu ştii, îţi va vorbi Călăuza pe Care ţi-a dat-O Dumnezeu. El Îşi va ocupa locul cuvenit în conştienţa ta în clipa în care o abandonezi şi I-o oferi Lui.

***

  • Despre călăuzirea Spiritului Sfânt:

***

Călăuzirea Spiritului Sfânt e limitată doar din cauza credinţei tale că poţi dirija o mică parte a vieţii tale sau că te poţi confrunta cu anumite aspecte ale ei de unul singur.(…) Limitând astfel călăuzirea pe care vrei să o accepţi, nu poţi conta pe miracole ca răspuns la toate problemele tale.  Nu ai probleme pe care să nu ţi le poată rezolva oferindu-ţi un miracol. Miracolele sunt pentru tine. Şi toate fricile, durerile sau încercările pe care le ai au fost desfăcute. Odată ce le-a acceptat în locul tău şi a recunoscut că nu au fost nicicând, El le-a adus pe toate la lumină. Nu există lecţii sumbre pe care El să nu ţi le fi luminat deja. Lecţiile pe care ţi le predai singur, El ţi le-a corectat deja. Ele nu există în Mintea Lui. Căci pe El nu Îl leagă trecutul şi, de aceea, nici pe tine nu te leagă. El nu vede timpul cum îl vezi tu. Şi fiece miracol pe care ţi-l oferă corectează modul în care foloseşti tu timpul şi îl face al Său.

Cel Ce te-a eliberat de trecut vrea să te înveţe că ai scăpat de acesta. Nu vrea decât să accepţi realizările Lui ca ale tale, pentru că le-a realizat pentru tine. (…) El te-a eliberat de ce ai făurit. Vrea să Îşi stabilească învăţătura luminoasă atât de ferm în mintea ta, încât nicio sumbră lecţie de vinovăţie să nu poată sta în ce a sfinţit El cu Prezenţa Lui. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că El e acolo şi că lucrează prin tine. Şi toate lucrările Lui sunt ale tale. La fiecare miracol pe care Îl laşi să îl facă prin tine, El îţi oferă un miracol.

Fiul lui Dumnezeu va fi întotdeauna indivizibil. Aşa cum suntem reuniţi în Dumnezeu, tot aşa învăţăm reuniţi în El. Profesorul lui Dumnezeu predă miracolul unităţii şi, în faţa lecţiei Lui, diviziunea dispare. Predă ca El aici, şi îţi vei aduce aminte că ai creat ca Tatăl tău întotdeauna. Miracolul creaţiei nu a încetat nicicând, purtând asupra lui marca sfântă a nemuririi. 

***

  • Relația dintre pacea interioară și disponibilitatea de a învăța:

***

Cei care ţin minte mereu că nu cunosc nimic şi care au devenit dispuşi să înveţe totul vor învăţa. Dar, de câte ori se vor încrede în ei înşişi, nu vor învăţa. Şi-au distrus motivaţia de-a învăţa crezând că cunosc deja. Să nu crezi că înţelegi ceva până nu treci testul păcii desăvârşite, căci pacea şi înţelegerea merg mână în mână şi nu pot fi găsite separat. Una o aduce cu ea pe cealaltă, căci e legea lui Dumnezeu ca ele să nu existe separat. Ele sunt cauză şi efect, una faţă de cealaltă, aşa că – acolo unde lipseşte una – nu poate fi nici cealaltă.

De câte ori crezi că cunoşti, te va părăsi pacea, pentru că ai abandonat Profesorul păcii. De câte ori îţi dai seama pe deplin că nu cunoşti, pacea se va întoarce, căci Îl vei invita pe El să Se întoarcă, abandonând eul în favoarea Lui. Nu apela la eu pentru nimic; iată singurul lucru pe care trebuie să îl faci. (…)  Dacă vrei pace, trebuie să abandonezi profesorul atacului. Profesorul păcii nu te va abandona nicicând. (…) Cu desăvârşirea ta mereu în priviri, El le oferă darul păcii tuturor celor care percep nevoia de pace şi vor să o aibă. Fă loc păcii, şi ea va veni. Căci înţelegerea e în tine şi din ea trebuie să vină pacea.

Puterea lui Dumnezeu, din care se nasc amândouă, e a ta cu aceeaşi certitudine cu care e a Lui. Crezi că nu Îl cunoşti din simplul motiv că, de unul singur, îţi e cu neputinţă să Îl cunoşti. Vezi însă lucrările colosale pe care le va face prin tine, şi te vei convinge negreşit că le-ai făcut prin El. E cu neputinţă să negi Sursa unor efecte atât de puternice, încât nu pot ţine de persoana ta. Fă-I loc, şi te vei vedea atât de plin de putere, încât nimic nu îţi va birui pacea. Şi acesta va fi testul prin care recunoşti că ai înţeles.

***

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente citate :

***Curs de miracole – Text,  Cap. XIV: ” A preda pentru adevăr”, pp.251-270, Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Cap.14 – A preda pentru adevăr (I)

 

 decizii-coaching

Da, ești binecuvântat.

Dacă ești binecuvântat și nu o cunoști, ai nevoie să înveți acest lucru. Cunoașterea nu se predă, dar condițiile în care poate fi atinsă cunoașterea pot fi dobândite, căci au fost abandonate. 

Poți învăța să binecuvântezi, dar cum să faci acest lucru dacă nu ești conștient de binecuvântarea ta?

-∞-

1. Condițiile învățării.

  • Într-o lume fără direcție, făcută din negare, negarea reprezintă decizia de a nu cunoaște.
  • Lumea aceasta e “dementă” iar proporțiile “demenței” ei nu trebuie subapreciate pentru că toate sferele percepției ți-au fost atinse de ea. Logica acestei lumi nu duce la nimic, dar tu  nu știi acest lucru.
  • Gândurile pe care le emiți stau la baza sistemului tău de gândire.
  • Prin gândurile tale poți proiecta în afară atac, judecată, vinovăție, sau poți extinde gândurile de iubire, iertare, pace pe care le împărtășești cu Dumnezeu. 
  • Gândurile tale au toată puterea pe care tu le-o dai. Poți păstra numai gândurile pe care le gândești împreună cu Dumnezeu, pentru că sunt gândurile adevărului, și poți abandona gândurile întunecate. Sursa desfacerii celor din urmă este în tine – este Cel Ce cunoaște totul.

***

El trebuie să introducă simplul adevăr într-un sistem de gândire devenit atât de sucit și de complex, încât nu poți să vezi că nu înseamnă nimic. El privește pur și simplu temelia lui și o respinge. Dar tu, care nu poți să desfaci lucrul pe care l-ai făcut, nici să scapi de povara grea a opacității sale ce apasă asupra minții tale, nu poți să vezi prin el. Te amăgește pentru că ai ales să te amăgești. Cei ce aleg să fie amăgiți vor ataca abordările directe, pentru că ele par să amenințe amăgirea și să-i dea o lovitură.

***

-∞-

2. Studentul fericit.

  • Spiritul Sfânt are nevoie de un student fericit pentru a-și putea realiza misiunea, dar tu  nu cunoști fericirea. Confunzi fericirea cu nefericirea.  Ești convins că ești fericit când de fapt ești nefericit. Trebuie să recunoști mai întâi că ești nefericit. 
  • Ai învățat să faci o grămadă de lucruri fără folos în speranța că vei fi fericit. Crezi în “nimic”, și până la urmă aceasta este comoara pe care o vei găsi, și vei adăuga încă o povară la mintea ta deja împovărată.
  • Spiritul Sfânt își începe lecția de simplitate cu învățătura fundamentală că adevărul e adevărat. E singura și cea mai grea lecție pe care o vei învăța vreodată, simplitatea fiind foarte grea pentru o minte sucită. Nimic  nu ești mai puțin dispus să asculți decât simplul adevăr.
  • Studenților nefericiți, dar care cred că vor găsi fericirea iluzorie prin căutările lor, Spiritul Sfânt le spune liniștit și ferm:

***

Adevărul e adevărat. Nimic altceva nu contează, nimic altceva nu e real, nimic altceva nu există. Lasă-Mă să fac Eu singura distincție pe care nu o poți face, dar pe care ai nevoie să o înveți. Credința ta în nimic te amăgește. Oferă-Mi Mie credința ta și o voi pune blând la sfântul loc al ei. Acolo nu vei găsi amăgire, ci numai simplul adevăr. Și pe acesta îl vei iubi, pentru că îl vei înțelege.

***

  • El va aduce lumina adevărului în întuneric și o va lăsa să se răsfrângă asupra ta. Văzând-o la tine, semenii tăi vor fi dispuși atunci să-și dezlege lanțurile grele care îi leagă de nimic, de iluzie și deznădejde. Ei devin astfel profesorii tăi de eliberare și bucurie, pentru că vezi prin ei efectele adevărului pe care Sfântul Spirit l-a coborât asupra ta când l-ai cerut.

***

Învață să fii un student fericit. Nu vei învăța niciodată cum să faci totul din nimic. Realizează însă că acesta a fost obiectivul tău și recunoaște cât de stupid a fost. …

Dacă vrei să fii un student fericit, trebuie să îi dai Spiritului Sfânt toate câte ai învățat, să le dezvețe pentru tine. Și apoi poți să începi să înveți lecțiile voioase care vor veni rapid pe temelia fermă că adevărul e adevărat. (…) Universul învățării se va deschide înaintea ta în toată simplitatea lui plină de grație. Cu adevărul înainte nu te vei mai uita înapoi.

Studentul fericit întrunește condițiile învățării în lumea aceasta, după cum îndeplinește condițiile cunoașterii în Împărăție. Toate acestea sunt în planul Spiritului Sfânt de-a te elibera de trecut și de-ați deschide drumul libertății. Căci adevărul e adevărat. (…) Această simplă lecție deține cheia întunecatei uși pe care o crezi zăvorâtă pentru totdeauna. Tu ai făcut ușa aceasta din nimic și, dincolo de ea nu e nimic. Cheia nu e decât lumina care spulberă figurile și formele și fricile de nimic. …

Privește-ți frații în libertatea lor și învață de la ei cum să scapi din în tuneric. Lumina din tine îi va trezi, și nu te vor lăsa nici ei cuprins de somn.(…) Liniștea simplității sale e atât de irezistibilă, încât îți vei da seama că e imposibil să negi simplul adevăr. Căci altceva nu există. Dumnezeu e pretutindeni și Fiul Lui e cu toate în El.

***

-∞-

3. Decizia în favoarea nevinovăției.

  • Studentul fericit, eliberat de vinovăție, va învăța ușor, pentru că gândurile îi sunt libere.
  • De câte ori cedezi vinovăției decizi în favoarea nefericirii și nu vei învăța cum să fii fericit. Spune-ți cu blândețe de fiecare dată când te apasă vinovăția:

***

  • Ce resimt voi face manifest.
  • Dacă sunt nevinovat nu am de ce să mă tem.
  • Aleg să îmi declar acceptarea Ispășirii, nu respingerea ei.
  • Vreau să îmi accept nevinovăția făcând-o manifestă și împărtășind-o.
  • Să aduc Fiului lui Dumnezeu pacea care vine de la Tatăl său.

***

  • Puterea de decizie e tot ce ai. În fiecare clipă decizi între răstignire și înviere, între eu și Spiritul Sfânt. Eul înseamnă vinovăție și nefericire, Spiritul Sfânt înseamnă nevinovăție și fericire.

***

Ești vinovat sau nevinovat, încătușat sau liber, nefericit sau fericit.

Miracolul te învață că ai ales nevinovăția, libertatea și bucuria. Nu e o cauză ci un efect. E rezultatul firesc al alegerii corecte, demonstrând fericirea ta care decurge în urma obțiunii de-a fi liber de vinovăție. Toți cei cărora le oferi vindecare ți-o oferă la rândul lor. Toți cei pe care îi ataci țin la ei atacul și îl cultivă făcându-ți din el o vină. Dacă o face sau nu o face nu va conta. Vei crede că o face.

***

  • Întunericul nu are nicio putere asupra Fiului lui Dumnezeu. Asta vei învăța de la Spiritul Sfânt și vei preda mai departe în felul următor: 

***

Nevinovăția e invulnerabilitate. Așadar fă-ți invulnerabilitatea cunoscută tuturor. Învață-l pe fiecare că orice ar încerca să îți facă, deplina ta libertate de credința că îți poate face vreun rău îi arată că e nevinovat. El nu îți poate face niciun rău, iar tu, refuzând să îl lași să creadă că poate, îl înveți că ispășirea pe care ai acceptat-o pentru tine însuți, e și a lui. Nu e nimic de iertat. Nimeni nu îi poate face rău Fiului lui Dumnezeu. Vinovăția lui e fără cauză și, fără cauză fiind, nu poate exista. (…) Nu învăța pe nimeni că ți-a făcut vreun rău, căci, dacă îl înveți pe altul, te înveți pe tine însuți că un lucru ce nu ține de Dumnezeu are putere asupra ta. 

***

  • Nu poți lua decizii de unul singur sau numai pentru tine, pentru că niciun gând al tău nu poate avea efecte separate sau izolate. Fiecare decizie o iei pentru întreaga Fiime și “influențează o constelație mai mare decât orice ți-ai imaginat vreodată”. Acceptă așadar ajutorul Spiritului Sfânt, căci El e singurul care cunoaște răspunsul și te va îndruma corect. Este darul dumnezeiesc pe care ți-l oferă atât de liber și de bucuros.
  • Creația lui Dumnezeu este de o puritate totală, iar tu și semenii tăi faceți parte din ea. Nu decide în defavoarea ei, căci fiind un lucru ce ține de Dumnezeu este adevărat. 
  • Pacea cuprinde fiecare minte care acceptă planul dumnezeiesc de mântuire, renunțând la propriu-i plan. Mântuirea înseamnă debarasarea de vinovăție. Vinovăția este singurul “dușman” care-ți umbrește puritatea. Spiritul Sfânt e “singurul tău prieten” și ” puternicul protector al inocenței ce te face liber“.

***

Lasă-L, așadar, să fie singura călăuză pe care o vei urma spre mântuire. El știe drumul și te conduce bucuros de-a lungul lui. (…) Fără călăuzirea Lui, vei crede că îl știi singur și vei decide în defavoarea păcii tale, cu aceeași certitudine cu care ai decis că mântuirea se găsește doar în tine. 

***

  • Nu căuta să estimezi valoarea semenilor tăi , căci ei sunt Fiii lui Dumnezeu, pe care El i-a creat sfinți. A-i estima înseamnă a-ți evalua Creatorul și a judeca în defavoarea Lui. Aduce cu o “substituire de sine pe tronul lui Dumnezeu”.  În mintea ta poate părea o mare nelegiuire, un mare păcat,  și cel mai probabil o să te simți vinovat. Cu toate acestea Spiritul Sfânt te asigură că acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, fiind o nebunie din partea ta – cea dominată de ego – să gândești asta. Pentru că nu se poate întâmpla, nu poate avea efecte de care să te temi. Mai mult, te îndeamnă să nu uiți niciodată iubirea Tatălui pentru tine și faptul că vrea să te scoată din nebunie. Așadar, 

” Spune-i Spiritului Sfânt: “Decide tu în locul meu”, și s-a făcut.

              Greșeala de orice fel devine cu neputință.

***

De ce te-ai zbate atât de frenetic să anticipezi tot ce nu cunoști, când toată cunoașterea se află în spatele fiecărei decizii pe care o ia Spiritul Sfânt pentru tine? Învață ce sunt înțelepciunea și iubirea Lui, și predă răspunsul lui tuturor celor ce se zbat în întuneric. Căci decizi pentru ei și pentru tine. 

În toate să fii condus de El și să nu reconsideri. Ai încredere că va răspunde repede, sigur și cu iubire pentru toți cei ce vor fi atinși de decizie în orice fel. (…) Chiar vrei să îți asumi singur răspunderea pentru încercarea de-a decide ce anume poate să le aducă numai bine tuturor? Știi tu așa ceva? 

Te-ai învățat cel mai nefiresc lucru – să nu comunici cu Creatorul tău. (…) Dezvață-te de izolare cu ajutorul iubitoarei Lui călăuziri și învață ce e comunicarea fericită pe care ai aruncat-o, dar pe care nu ai putut-o pierde. 

De câte ori nu ești sigur ce să faci, gândește-te la Prezența Lui în tine și spune-ți doar așa:

  • El mă conduce și cunoaște drumul, pe care eu nu îl cunosc.
  • El niciodată nu mă va opri de la ce vreau să învăț.
  • Am încredere, de aceea, că îmi va comunica tot ce cunoaște pentru mine.

***

-∞-


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei. 

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmente din:

***Curs de miracole- Culegere de exerciții pentru studenți, pp.154-158 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.


Curs de miracole: Ex. 135-137- Apărare, atac, boală, vindecare.

minte 

      Astăzi, o serie de trei exerciții foarte importante din această a patra secțiune din culegere. Ele se leagă frumos și merită citit fiecare în parte cu multă atenție, pentru că nu au numai caracter aplicativ, ci pot fi tratate ele însele ca lecții de sine stătătoare.

      Sunt exerciții care se referă la adevărata legătură dintre trup și minte, la semnificația bolilor, la inutilitatea obiceiului nostru moștenit de a ridica ziduri de apărare în jurul nostru – în jurul trupului de cele mai multe ori ( Ex.135) – în speranța că ne vom putea prelungi șederea în această lume care deși ne intrigă, ne este atât de dragă, nu pentru că ne-ar fi ușor aici, ci pentru că ne este teamă de necunoscut.

     Exercițiul 136 oferă pentru prima oară feedback: ce ar trebui să simțim, sau mai bine zis să nu simțim pe perioada intervalului practic. Este vorba în exercițiu despre acceptarea adevărului a  cine suntem cu adevărat și ce este de fapt trupul nostru. Cum ne putem dobândi starea de sănătate a trupului tocmai atunci când eliminăm complet identificarea cu el. Cum putem păstra starea de sănătate trupească în viața de zi cu zi, păstrând vigilența în privința atașamentului  față de corp, manifestată prin tendințe de judecare și atac. 

      Ca de obicei, nu va fi parcurs mai mult de un exercițiu pe zi și, tot ca de obicei,  sunt necesare câte două intervale practice mai lungi dimineața și seara, de câte cincisprezece minute, și reamintirea ideii zilei din oră în oră pe parcursul zilei.

 

135: Dacă mă apăr sunt atacat.

 

Cine s-ar apăra, dacă nu ar crede că a fost atacat…?

Acţionezi pe baza convingerii că trebuie să te protejezi faţă de ceea ce se întâmplă, deoarece întâmplarea trebuie să conţină ceea ce te ameninţă. Sentimentul ameninţării este o recunoaştere a unei slăbiciuni inerente; reprezintă convingerea că există un pericol care are puterea de a te face să iei cuvenitele măsuri de apărare. Pe această convingere dementă se bazează lumea. Toate structurile sale, toate gândurile şi îndoielile sale, armamentele grele şi pedepsele sale, definiţiile legale şi codurile sale, etica, conducătorii şi zeii săi toate nu fac altceva decât să perpetueze acest sentiment de ameninţare. Căci nimeni nu umblă prin lume îmbrăcat în armură, decât dacă groaza îi roade inima.

Apărarea este înfricoşătoare. Ea provine din teamă, sporind teama cu fiecare apărare suplimentară. Tu crezi că îţi oferă siguranţă. Dar ea este dovada grăitoare a fricii devenită reală şi a groazei îndreptăţite.
Nu ţi se pare straniu că, atunci când îţi elaborezi planurile, îţi îngroşi armura şi îţi întăreşti zăvoarele, nu te opreşti să te întrebi ce anume speri, cum şi împotriva cui?

Să analizăm mai întâi ce anume aperi. Trebuie să fie ceva foarte slab şi uşor de asaltat. Trebuie să fie o pradă uşoară, incapabilă de a se proteja şi, ca atare, având nevoie de apărarea ta. Ce altceva decât trupul este atât de fragil, încât să necesite îngrijire permanentă şi o preocupare alertă şi profundă pentru ai proteja micuţa viaţă.

Şi totuşi, nu trupul este cel care se poate teme, nici nu poate fi un lucru de temut. Nu are alte nevoi decât cele pe care tu însuţi i le atribui. Nu are nevoie de structuri complicate de apărare, nici de medicamente care să-i dea sănătate, nu are nevoie de absolut nici o îngrijire sau preocupare. Apără-i viaţa, sau oferă-i daruri spre a-i da frumuseţe, sau ziduri pentru a-i da siguranţă, şi nu faci altceva decât să declari că sălaşul tău este prada timpului hoţoman, supus putrefacţiei şi sortit a se face praf şi pulbere, atât de neocrotit, încât trebuie apărat cu însăşi preţul vieţii tale.

Nu este înspăimântătoare această imagine? Cum poţi fi împăcat cu un astfel de concept despre sălaşul tău? Însă ce altceva a înzestrat trupul cu dreptul de a te sluji în felul acesta decât propria ta credinţă (convingere)? Mintea i-a conferit trupului toate funcţiile pe care le distingi în el, fixându-i valoarea mult peste grămăjoara de pulbere şi apă ce este. Cine ar mai apăra aşa ceva odată ce şi-a dat seama ce este?

Trupul nu are nevoie de nici o apărare. Acest fapt trebuie scos în evidenţă iar şi iar, ori de câte ori l-am repeta, tot nu este suficient.Trupul va fi puternic şi sănătos dacă mintea nu va abuza de el, atribuindu-i nişte roluri pe care nu şi le poate îndeplini, nişte obiective cei depăşesc competenţa şi nişte ţeluri entuziaste pe care nu le poate atinge.

Trupul, lipsit de valoare şi departe de a merita cea mai mică apărare, trebuie perceput doar ca fiind complet aparte de tine, ca să devină astfel un instrument sănătos şi serviabil, prin care mintea poate opera până când el încetează de a mai avea vreo utilitate. Cine ar mai vrea să-l păstreze, odată ce el nu mai este de folos?

Apără trupul şi ţi-ai atacat mintea. Căci ai văzut astfel în ea toate defectele, slăbiciunile, limitele şi lipsurile de care crezi că trebuie salvat trupul. Nu vei vedea mintea ca fiind separată de condiţii corporale. Şi vei descărca asupra corpului toată durerea ce provine din concepţia că mintea ar fi limitată şi fragilă, aparte de alte minţi şi separată de Sursa ei.

Iată gândurile care au nevoie de vindecare, iar odată ce acestea au fost corectate şi înlocuite cu adevărul, trupul va răspunde manifestând sănătate. Adevărul este singura apărare reală a trupului.

O minte vindecată nu face planuri. Ea duce la îndeplinire planuri pe care le recepţionează, dând ascultare Înţelepciunii care nu este propria ei înţelepciune. Ea aşteaptă până ce a fost instruită în privinţa celor ce le are de făcut, iar apoi purcede la fapte. Nu se bizuie pe sine decât în ceea ce priveşte perfecta ei competenţă de a îndeplini planurile care i-au fost încredinţate. Este senină în certitudinea că obstacolele nu-i pot împiedica mersul înainte spre realizarea oricărui ţel care serveşte planul, mai mare, stabilit pentru binele tuturor.

O minte vindecată este despovărată de credinţa că trebuie să plănuiască, căci ea nu poate şti care este rezolvarea optimă, care sunt mijloacele de realizare şi nici cum să recunoască problema pentru rezolvarea căreia a fost întocmit planul. Până când nu recunoaşte toate acestea, mintea nu face decât să uzeze de trup în plănuirile sale. Dar atunci când le-a acceptat ca fiind adevărate, este vindecată şi lasă trupul slobod..

Înrobirea trupului la planurile pe care le ticluiește mintea nevindecată pentru a se mântui nu duce decât la îmbolnăvirea trupului. (…) Mintea angajată în a face planuri pentru sine este ocupată să ţină sub control întâmplări viitoare. Ea nu crede că va avea de toate, decât dacă îşi face singură provizii. Timpul devine un factor al cărui centru de greutate este deplasat undeva în viitor, pentru a fi controlat prin intermediul învăţării şi a experienţei obţinute din întâmplări trecute şi credinţe anterioare. Prezentul este trecut cu vederea, căci se bazează pe ideea că trecutul a constituit o sursă suficientă de învăţături pentru ca mintea să-şi poată trasa propria ei desfăşurare în viitor.

Mintea care plănuieşte nu îngăduie, aşadar, să intervină vreo schimbare. Ceea ce a învăţat înainte devine baza ţelurilor sale viitoare.
Experienţa ei trecută dictează ce va alege să se întâmple. Ea nu-şi dă seama că aici şi acum se află tot ce are nevoie pentru a garanta un viitor cu totul diferit de trecut, fără nici o continuitate a ideilor vechi şi a credinţelor bolnave. Anticiparea nu joacă nici un rol, căci încrederea prezentă arată calea.

Atitudinile defensive sunt planurile pe care le făureşti pentru a ataca adevărul. Ţinta lor este să selecteze ceea ce aprobi, şi să ignore ceea ce consideri a fi incompatibil cu convingerile privind propria-ţi realitate.

Câte nu ai putea accepta, dacă ai şti că tot ce se întâmplă, toate evenimentele, trecute, prezente şi viitoare sunt plănuite cu blândeţe de Cel Unic, al Cărui singur sunt scop este binele tău? Poate că l-ai înţeles greşit planul, căci El nu ţi-ar oferi niciodată durerea. Însă atitudinile tale defensive nu te-au lăsat să vezi cum binecuvântarea sa iubitoare străluceşte la fiecare pas pe care l-ai făcut vreodată.

Încrederea ta prezentă în El este acea apărare care promite un viitor netulburat, fără nici o umbră de mâhnire, cu o bucurie care sporeşte neîncetat, pe măsură ce această viaţă devine o clipă sfântă, aşezată în timp, dar râvnind numai nemurire. Nu lăsa alte apărări, decât încrederea ta prezentă, să-ţi traseze viitorul, şi viaţa aceasta devine o întâlnire cu adevărul plină de semnificaţie, pe care doar strategiile tale defensive vor să-l ascundă.

Lipsit de sistemele tale de apărare, devii o lumină pe care Cerul, plin de recunoştinţă, o recunoaşte ca aparţinându-i. Şi te va conduce pe căi ce ţi-au fost hărăzite întru fericirea ta conform străvechiului plan, început atunci când s-a născut timpul. Cei care te urmează îşi vor împreuna lumina cu a ta, ce va spori până când lumea va radia de bucurie. Iar fraţii noştri îşi vor abandona stânjenitoarele sisteme de apărare, care nu le- au adus nimic şi nu putea decât să înspăimânte.

***

De două ori pe zi, timp de cincisprezece minute, ne vom odihni de plănuiri lipsite de sens şi de orice gând care împiedică adevărul să pătrundă în minţile noastre. Astăzi, vom dobândi în loc să facem planuri, astfel încât să putem dărui în loc să organizăm. Spune-ți:

*

“Dacă mă apăr, sunt atacat.
Dar în neapărarea mea voi fi puternic, şi voi afla ceea ce ascund apărările mele.”

*

Nimic altceva. Dacă sunt planuri de făcut, ţi se va spune despre ele. S-ar putea ca ele să nu fie planurile pe care le credeai necesare, şi nici chiar răspunsurile la problemele cu care credeai că eşti confruntat. Ele sunt însă răspunsuri la un alt fel de întrebare, care deocamdată, rămâne fără răspuns dar în aşteptarea răspunsului până ce, în cele din urmă, primeşti Răspunsul. Toate sistemele tale defensive au avut ca obiectiv să nu primeşti ce vei primi astăzi. În lumina şi bucuria încrederii neîndoite te vei întreba, cu mirare, de ce oare ai crezut vreodată că trebuie să fii apărat de izbăvire. Cerul nu cere nimic. Iadul este cel care ridică extravagante pretenţii la sacrificiu. Astăzi nu renunţi la nimic în aceste momente când, neapărat, te prezinţi Creatorului tău aşa cum eşti cu adevărat.

Nu încerca să modelezi această zi după cum ţi se pare că ţi-ar fi de cel mai mare folos. Căci nu îţi poţi imagina toată fericirea care te ajunge atunci când nu plănuieşti nimic. Află astăzi.

-∞-

136: Boala este o strategie defensivă împotriva adevărului.

Nimeni nu poate vindeca dacă nu înţelege scopul pe care boala pare să-l servească. (…) Boala nu este un accident. Ca toate sistemele defensive, ea este un mecanism de autoamăgire. Scopul ei este să ascundă realitatea, să o atace, să o schimbe, să o incapaciteze, să o distorsioneze, să o răstălmăcească, sau să o reducă la o grămăjoară de părţi neasamblate. Ţelul tuturor acţiunilor defensive a acela de a împiedica adevărul să fie întreg. Părţile sunt văzute ca şi cum fiecare ar fi întreagă în sine.

Acţiunile defensive nu sunt involuntare, şi nici nu se desfăşoară în mod inconştient. Sunt nişte baghete secrete, pe care le fluturi atunci când adevărul pare să ameninţe ceea ce ai vrea să crezi. Ele par să fie inconştiente doar din cauza rapidităţii cu care te hotărăşti să le foloseşti. 

Cine altul decât tu însuţi evaluezi o ameninţare, decizi că trebuie să scapi de ea şi ticluieşti o serie de sisteme defensive pentru a reduce ameninţarea care a fost judecată ca fiind reală? Toate acestea nu pot fi făcute în mod inconştient. 

Rapiditatea cu care uiţi rolul pe care îl joci în plăsmuirea “realităţii” tale, te face să crezi că acţiunile defensive nu se află sub propriu-ţi control. Dar ceea ce ai uitat poate fi rechemat în memorie, dacă eşti dispus să reconsideri decizia care este dublu ecranată de către uitare.

Boala este o decizie. Nu este ceva ce ţi se întâmplă fără s-o fi cerut, care te slăbeşte şi îţi aduce suferinţă. Boala este o alegere pe care o faci, un plan pe care îl întocmeşti atunci când, pentru o clipă, adevărul mijeşte în propria-ţi minte amăgită, şi toată lumea pare să se clatine şi stă să se prăbuşească. Acum te-ai îmbolnăvit, pentru ca adevărul să se ducă şi să nu-ţi mai ameninţe castelele de nisip.

Oare de ce crezi că boala poate reuşi să te scutească de adevăr? Deoarece ea dovedeşte că trupul nu este separat de tine şi, prin urmare, tu trebuie să fii separat de adevăr. Înduri chinuri deoarece trupul le îndură, iar în acest chin ajungi să fii una cu el. Astfel este perpetuată “adevărata” ta identitate şi este redus la tăcere şi înăbuşit acel gând curios şi tulburător, că s-ar putea să fii mai ceva decât această grămăjoară de pulbere. Căci iată, această pulbere te poate face să suferi, să te chirceşti şi poate să-ţi oprească inima, poruncindu-ţi să mori şi să încetezi a mai fi.

Astfel trupul este mai tare decât adevărul, care te roagă să trăieşti, dar care nu poate trece peste hotărârea ta de a muri. Aşa că trupul este mai puternic decât viaţa veşnică. Cerul mai fragil decât iadul, iar ceea ce a hărăzit Dumnezeu pentru mântuirea Fiului Său se loveşte de împotrivirea unei decizii mai puternice decât Voia Sa. Fiul Său este pulbere, Tatăl nedesăvârşit, iar haosul se aşează triumfător pe tronul Său.

Aşa arată plănuirile tale pentru propria-ţi apărare. Şi eşti convins că Cerul se cutremură înaintea unor astfel de atacuri nebuneşti, că Dumnezeu este orbit de iluziile tale, că adevărul este preschimbat în minciuni şi tot universul este înrobit unor legi pe care sistemele tale defensive vor să i le impună. Dar cine crede în iluzii, decât cel care le-a plăsmuit? Cine altul poate să le vadă şi să reacţioneze faţă de ele ca şi cum ar fi chiar adevărul?

Dumnezeu nu ştie nimic de planurile tale de a-I schimba Voia. Universul rămâne indiferent la legile prin care te-ai decis să-l guvernezi. Iar Cerul nu s-a plecat între faţa iadului, nici viaţa în faţa morţii. Nu poţi decât să preferi să crezi că mori, că înduri boala sau că stâlceşti adevărul într-un fel sau altul. Creaţia este cu totul aparte de toate acestea. Strategiile defensive sunt nişte planuri de a nimici ceea ce nu poate fi atacat.

Inalterabilul nu se poate schimba. Iar ceea ce este pe de-a-ntregul neprihănit nu poate păcătui.
Iată simplul adevăr. El nu recurge nici la forţă, nici la triumf. Nu porunceşte supunere, nici nu încearcă să dovedească cât de lamentabile sunt încercările tale de a pune la cale nişte acţiuni defensive care să-l altereze. Adevărul doreşte numai şi numai să-ţi dăruiască fericire, căci acesta îi este rostul. Poate că suspină un pic atunci când îi nesocoteşti darurile, ştiind totuşi, cu o certitudine perfectă, că ceea ce Dumnezeu voieşte pentru tine trebuie să fie primit.

Tocmai acest fapt demonstrează că timpul este o iluzie. Căci timpul îţi permite să crezi că ceea ce Dumnezeu ţi-a dăruit nu este adevărat chiar acum, precum trebuie să fie. Gândurile lui Dumnezeu sunt cu totul aparte de timp. Căci timpul nu este decât un alt sistem defensiv lipsit de sens pe care l-ai urzit împotriva adevărului. Cu toate acestea, ceea ce El voieşte este aici, iar tu rămâi aşa cum te-a creat El. Adevărul are o putere mai presus de orice apărare, căci nicio iluzie nu poate rămâne acolo unde adevărului i s-a îngăduit să intre. Şi răsare în orice minte care îşi va depune armele şi va înceta să se joace cu nebunia. Adevărul poate fi găsit oricând; chiar astăzi, dacă vei decide să exersezi cum să-i dai bunvenit. Acesta este astăzi obiectivul nostru.

***

Vom dedica de două ori câte un sfert de oră ca să rugăm adevărul să vină şi să ne pună în libertate. Iar adevărul va veni, căci nu a fost vreodată aparte de noi. Nu aşteaptă decât această invitaţie pe care i-o adresăm astăzi. Deschidem invitaţia cu o rugăciune vindecătoare care ne va ajuta să ne ridicăm deasupra atitudinii noastre defensive, îngăduind adevărului să fie aşa cum a fost mereu:

*

Boala este o strategie îndreptată împotriva adevărului.
Voi accepta adevărul a ceea ce sunt.

Și voi îngădui ca mintea mea să fie astăzi pe deplin vindecată.

*

Vindecarea va fulgera prin mintea ta deschisă, pe măsură ce pacea şi adevărul se vor înălţa pentru a lua locul războiului şi imaginilor deşarte. Nu va mai fi niciun colţ întunecat pe care boala să-l poată ascunde şi apăra de lumina adevărului. Nu va mai rămâne în mintea ta niciuna dintre figurile sumbre din visele tale şi nici căutările lor obscure şi lipsite de sens, constând în urmărirea dementă a unor ţeluri duble. Mintea îţi va fi vindecată de toate dorinţele bolnave, întru ascultarea cărora ea a încercat să împuternicească trupul.

Acum trupul este vindecat, căci sursa bolii a fost deschisă ajutorului despovărător. Vei recunoaşte că ai exersat bine după următoarele: trupul nu trebuie să fie deloc resimţit. Dacă ai reuşit, nu vei avea nici senzaţia că te simţi bine sau rău, nici senzaţia de durere sau plăcere. În minte nu este nici o reacţie faţă de ceea ce face trupul. Utilitatea sa este singurul lucru care rămâne, şi nimic mai mult.

Poate nu-ţi dai seama că acesta elimină limitele pe care le-ai impus prin scopurile pe care i le-ai atribuit. Pe măsură ce ele sunt abandonate, forţa de care dispune corpul este mereu suficientă pentru a servi toate scopurile cu adevărat utile. Sănătatea sa este pe deplin garantată, el nemaifiind limitat de timp, de vreme sau oboseală, de mâncare şi băutură, sau de orice lege pe care l-ai făcut să o slujească înainte. Acum nu mai trebuie să întreprinzi nimic ca să-l faci bine, căci boala a devenit imposibilă.

Dar această proiecţie se cere prezervată printr-o vigilenţă plină de păsare. Dacă-i vei îngădui minţii să întreţină gânduri de atac, să cedeze judecării sau să facă planuri pentru a contracara incertitudinile viitoare, te-ai pus iarăşi într-o poziţie falsă, plăsmuind o entitate trupească care va ataca corpul, căci acum mintea este bolnavă. Dacă se întâmplă asta, aplică instantaneu remediul, nemaipermiţând atitudinii tale defensive să-ţi facă rău. Şi nu rămâi nelămurit în privinţa a ceea ce trebuie vindecat, ci spuneţi:

*

Am uitat ceea ce sunt cu adevărat, căci mi-am confundat trupul cu mine însumi.

Boala este o strategie defensivă îndreptată împotriva adevărului.
Dar nu sunt un trup. Şi mintea mea nu poate ataca. Aşa că nu pot fi bolnav.

*

-∞-

 

137: Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se vindecă.

Ideea de astăzi rămâne gândul central pe care se întemeiază mântuirea. (…) Boala este o retragere din faţa celorlalţi şi un refuz al împreunării. Ea devine o uşă care se închide în urma unui sine separat, ţinându-l izolat şi singur.

Boala înseamnă izolare. Căci pare să ţină un sine aparte de tot restul, pentru a îndura ceea ce nu simt ceilalţi. Ea conferă trupului puterea absolută de a face separarea reală şi de a ţine mintea într-un regim de celulă, separată în bucăţi ce sunt ţinute laolaltă de un straşnic zid de carne îmbolnăvită, pe care nu-l poate birui.

Lumea se supune legilor în slujba cărora se află boala, dar vindecarea operează aparte de ele. Este important ca cineva să fie vindecat de unul singur. Dar vindecarea este propria lui decizie de a fi din nou Unul şi de a-şi accepta Sinele cu toate părţile Sale intacte şi nevătămate. Aflat în boală, Sinele său pare să fie dezmembrat şi lipsit de unitatea care Îi dă viaţă. Dar vindecarea se săvârşeşte atunci când el vede că trupul nu are nici o putere de a ataca unitatea universală a Fiului Dumnezeu.

Boala ţine să demonstreze că minciunile trebuie că sunt adevărul. Dar vindecarea demonstrează că adevărul este adevărat. Separarea, pe care boala ţine s-o impună în realitate nu a avut loc niciodată. A fi vindecat înseamnă, pur şi simplu, a accepta ceea ce mereu a fost simplul adevăr şi va rămâne mereu exact aşa cum a fost dintotdeauna. Totuşi, ochilor obişnuiţi cu iluziile trebuie să li se arate că ceea ce ei privesc este fals. Aşa se face că vindecarea, de care adevărul nu are niciodată nevoie, trebuie să demonstreze că boala nu este reală.

Aşadar, vindecarea ar putea fi numită un contravis, ce anulează visul bolii în numele adevărului, dar nu în însuşi adevărul. La fel cum iertarea trece cu vederea toate păcatele ce nu au foarte niciodată comise, vindecarea nu face decât să înlăture iluziile care nu au avut loc. La fel cum lumea reală va răsări pentru a înlocui ceea ce nu a fost niciodată, vindecarea oferă doar restauraţie pentru stări imaginare şi idei false, din care visele brodează tablouri despre adevăr.

Să nu crezi totuşi că a vindeca este nedemn de funcţia ta aici. Căci antiChrist devine mai puternic decât Christul pentru cei care visează că lumea este reală. Trupul pare să fie mai solid şi mai stabil decât mintea. Iar iubirea devine un vis, de vreme ce teama rămâne singura realitate care poate fi văzută, justificată, şi pe deplin înţeleasă.

După cum iertarea risipeşte în strălucirea ei tot păcatul şi lumea reală va ocupa locul a ceea ce ai plăsmuit, tot aşa vindecarea trebuie să înlocuiască fanteziile bolii pe care le desfăşori în faţa simplului adevăr, ascunzându-l. Când boala va fi văzută dispărând, în ciuda tuturor legilor ce susţin că ea este cât se poate de reală, atunci toate întrebările îşi vor fi găsit răspunsul. Iar legile nu vor mai putea fi adorate şi nici respectate.

Vindecarea înseamnă libertate. Căci ea demonstrează că visele nu vor triumfa asupra adevărului. Vindecarea este împărtăşită. Iar prin acest atribut ea dovedeşte că acele legi, care sunt diferite de cele care susţin că boala este inevitabilă, sunt mai puternice decât opusele lor bolnăvicioase. Vindecarea înseamnă tărie. Căci prin mâna ei blândă, slăbiciunea este biruită şi minţile, ce erau zidite înăuntrul unui trup, sunt libere să se împreuneze cu alte minţi, pentru a fi de-a pururea veşnice.

Vindecarea, iertarea şi bucuroasa preschimbare a tot ce înseamnă lumea durerii cu o lume unde tristeţea nu poate intra sunt mijloacele prin care Sfântul Spirit te îmboldeşte să-L urmezi. Blândele Sale lecţii te învaţă cât de uşor poţi dobândi mântuirea; cât de puţin exerciţiu îţi trebuie ca să-I laşi legile să le înlocuiască pe cele făcute de tine pentru a te face prizonier al morţii. Viaţa Sa devine propria ta viaţă, pe măsură ce extinzi micul ajutor pe care El ţi-l cere spre a te elibera de tot ce ţi-a pricinuit vreodată durere.

Și în timp ce te lași vindecat, vezi vezi cum se vindecă odată cu tine toți care sunt în jurul tău, sau care îți vin în minte, sau cu care vii în contact, sau care par să nu aibă nicio legătură cu tine. Poate că nu îi vei recunoaște pe toți, poate nu vei realiza cât de mare e prinosul pe care îl aduci întregii lumi, când lași să îți vină vindecarea. Dar nu ești vindecat niciodată singur. Și legiune după legiune vor primi darul pe care îl primești când ești vindecat.

Cei vindecaţi devin instrumentele vindecării. Între clipa în care ei sunt vindecaţi şi cea în care le este dăruit harul vindecării, ca ei să-l dăruiască la rândul lor, nu se interpune timpul. Ceea ce este opus lui Dumnezeu nu există, iar cel care nu acceptă în mintea sa ceva ce nu există, devine un liman unde cei obosiţi pot face un popas. Căci aici a fost hărăzit adevărul, şi tot aici toate iluziile sunt aduse în fiinţa adevărului.

Nu vrei să-I oferi adăpost Voii lui Dumnezeu? Căci prin aceasta nu faci altceva decât să-ţi pofteşti Sinele să se simtă ca la El acasă. Şi poate fi refuzată această invitaţie? Cere-i inevitabilului să se întâmple, şi nu vei da greş niciodată. Cealaltă alegere înseamnă doar a cere ca ceva să fie ceea ce nu poate fi, iar aşa ceva nu poate avea sorţi de izbândă.

***

Astăzi cerem ca numai adevărul să ne ocupe minţile; pentru ca gânduri de vindecare să purceadă de la ceea ce este vindecat către ceea ce mai trebuie vindecat, conştienţi fiind că se vor revela ca una.

La fiecare oră, ne vom aminti că funcţia noastră este să îngăduim ca minţile să ne fie vindecate, spre a putea aduce vindecarea în lume, schimbând blestemul cu vindecarea, durerea cu bucuria, şi separarea cu pacea lui Dumnezeu. Oare nu merită un minut pe oră primirea unui astfel de dar?  Oare nu reprezintă un pic de timp o cheltuială neînsemnată pentru a fi oferită în schimbul darului ce cuprinde totul?

Însă, trebuie să fim pregătiţi pentru un asemenea dar. Şi astfel, vom începe ziua cu următoarele gânduri, dedicându-le zece minute, şi tot cu aceste gânduri vom încheia ziua:

*

Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se vindecă.

Vreau să-mi împărtăşesc vindecarea cu lumea întreagă, pentru ca boala să fie alungată din mintea Unicului Fiu al lui Dumnezeu, care este singurul meu Sine.

*

Îngăduie ca vindecarea să aibă loc prin tine chiar în această zi. Şi, găsindu-ţi odihna în linişte, fii pregătit să dăruieşti pe măsură ce dobândeşti, reţinând doar ceea ce dăruieşti şi primind Cuvântul lui Dumnezeu ca să ia locul tuturor gândurilor nebuneşti care au fost imaginate vreodată. Ne adunăm acum ca să se faca bine tot ceea ce a fost bolnav şi să oferim binecuvântarea acolo unde domnea atacul. Şi nu vom îngădui ca această funcţie să fie dată uitării cu trecerea orelor zilei, amintindu-ne de rostul nostru cu ajutorul acestui gând:

*

Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se vindecă.

Şi-mi voi binecuvânta fraţii, căci voi fi vindecat împreună cu ei, aşa cum şi ei sunt vindecaţi împreună cu mine.

*

-∞-


Surse:

  • Curs de miracole: Culegere de exerciții pentru studenți – pp, 239-250 – Editura Centrum, Polonia 2007
  • ebookbrowsee.net:
 
Click here to download this file
View more ebooks on ebookbrowsee.net

Curs de miracole: Ex.131-132

doua lumi

—–

 

—–

131: Cine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească.

 

Nereuşita te încolţeşte atât timp cât urmăreşti obiective care nu pot fi atinse. Cauţi permanenţa în ceea ce este nepermanent, iubirea acolo unde nu există,  siguranţa în sânul primejdiei, nemurirea în bezna visului morţii.

Obiectivele care sunt lipsite de sens nu sunt atinse. Aspiraţia către rodul imaginaţiei  tale duce la moarte pentru că înseamnă căutarea deşertăciunii, iar în timp ce cauţi viaţa tu soliciţi moartea. Cauţi ocrotire şi siguranţă, pe când în rugăciunea inimii tale soliciţi primejdia şi protecţia pentru micul vis pe care l-ai plăsmuit.

Cu toate acestea, căutarea este inevitabilă aici. Pentru asta ai venit şi vei îndeplini, cu siguranţă, treaba pentru care ai venit. Însă lumea nu-ţi poate dicta ce să cauți, decât dacă îi conferi această putere. Altminteri, ești încă  liber să alegi un obiectiv ce se află dincolo de lume şi de orice gând lumesc, care îți vine dintr-o idee pe care ai abandonat-o, dar pe care ţi-ai reamintit-o, străveche şi totuşi nouă; un ecou al unei moşteniri uitate, dar care deţine tot ceea ce vrei cu adevărat.

Bucură-te că trebuie să cauţi. Bucură-te, de asemenea, să înveți că ceea ce cauţi este Cerul şi că trebuie să gosești obiectivul  pe care îl doreşti cu adevărat. Cine vrea acest obiectiv nu poate să nu îl atingă în cele din urmă. Fiul lui Dumnezeu nu poate căuta zadarnic, deși se străduiește din răsputeri să zăbovească, să se amăgească şi să creadă că iadul este ceea ce caută. Când greşeşte, e corectat. Când o ia razna, este readus  la sarcina sa stabilită.

Nimeni nu rămâne în iad, căci nimeni nu-şi poate abandona Creatorul, și nici nu poate afecta Iubirea Lui desăvârşita, permanentă şi neschimbătoare. Vei găsi Cerul. Toate cele pe care le cauţi vor dispare, numai Cerul nu. Dar nu pentru că îţi vor fi luate. Se vor duce fiindcă nu le mai vrei. Vei atinge ţelul pe care îl vrei cu adevărat, la fel de sigur precum Dumnezeu te-a creat în neprihănire.

De ce să mai aşteptăm Cerul? Este aici chiar azi. Timpul este marea iluzie cum că Cerul ar fi în trecut sau în viitor. Însă nu poate fi aşa. Cum ar putea Voia lui Dumnezeu să fie în trecut sau să mai aibă de aşteptat până a se împlini? Ceea ce El voieşte este acum, fără trecut şi pe de-a-ntregul fără viitor. E la fel de îndepărtat de timp precum este o minusculă lumânare de o stea îndepărtată, sau ceea ce ai ales până acum de ceea ce vrei cu adevărat.

Cerul rămâne unica ta alternativă la această stranie lume pe care ai plăsmuit-o și la toate uzanțele sale; la configurațiile ei labile și la incertele ei obiective, la plăcerile ei dureroase şi la tragicele ei bucurii. Dumnezeu nu a plăsmuit contradicţii. El nu a făcut două minţi, Cerul fiind efectul îmbucurător al uneia dintre ele, iar Pământul rezultatul lamentabil al celeilalte.

Dumnezeu ne se află în conflict. Şi nici creaţia Sa nu este scindată în două. Cum ar fi ca Fiul Său să fie în iad, de vreme ce Însuşi Dumnezeu l-a aşezat în Cer? Să nu mai încercăm să vârâm o voinţă străină peste rostul unic al lui Dumnezeu. El este aici fiindcă aşa voieşte să fie, iar ceea ce El voieşte este prezent acum, dincolo de atingerea timpului.

 Cum a putut Fiul lui Dumnezeu să plăsmuiască timpul ca să înlătureVoia lui Dumnezeu? Se neagă astfel pe sine însuşi şi contrazice ceea ce are contrariu. Socoteşte că a făcut un iad care se opune Cerului şi crede că și-a găsitlocul în ceva ce nu există, pe când Cerul este locul pe care nu îl poate găsi.

Lasă astăzi asemenea gânduri prostești în urma ta și îndreptă-ţi mai bine mintea către idei adevărate. Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească.
Vom dedica acestui ţel de trei ori câte zece minute de-a lungul zilei şi vom cere să vedem răsăritul lumii reale, care va înlocui imaginile prosteşti pe care le preţuim, cu idei adevărate.

Asta recunoaştem când ne începem perioadele de exersare. Începe astfel:

Cer să văd o lume diferită de aceasta, şi să gândesc gânduri diferite de cele pe care eu le-am plăsmuit. Lumea pe care o caut nu am făcut-o de unul singur, gândurile care vreau să le gândesc nu-mi aparţin.

Urmăreşte-ţi mintea vreme de câteva minute şi vezi, cu toate că stai cu ochii închişi, lumea lipsită de sens despre care crezi că este reală. De asemenea, treci în revistă şi gândurile care crezi că sunt compatibile cu o astfel de lume, gânduri despre care crezi că sunt adevărate. Apoi dă-le drumul şi cufundă-te, lăsându-le la suprafaţă, către locul sfânt unde ele nu pot intra. În mintea ta, dedesubtul lor, este o uşă, pe care nu ai reuşit s-o zăvoreşti complet, ca să ascunzi ceea ce se află dincolo de pragul ei.

Caută acea uşă şi găseşte-o. Dar înainte de a încerca s-o deschizi, adu-ţi aminte că oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească. Şi tocmai asta soliciţi astăzi. Nimic altceva nu are acum vreo însemnătate, nu este preţuit şi nici urmărit vreun alt obiectiv, nu vrei cu adevărat nimic din cele ce se află de partea aceasta a uşii şi cauţi numai ceea ce se află dincolo de pragul ei.

Întinde mâna şi vezi cât de uşor se deschide uşa la o singură intenţie de a trece dincolo de ea. Îngerii îți luminează calea, așa că întunericul dispare și te trezești într-o lumină atât de puternică și de clară, încât poţi înţelege toate lucrurile pe care le vezi. O clipită de surpriză te va face, poate, să eziţi înainte de aţi da seama că lumea pe care o vezi înaintea ta în lumină reflectă adevărul pe care l-ai cunoscut cândva, şi pe care nu l-ai uitat întru totul cât timp ai hoinărit prin vise.

Astăzi nu poţi să nu reuşeşti. Iată că Spiritul pe care Cerul ţi l-a trimis te însoţeşte, pentru ca într-o zi să te poţi apropia de această uşă şi, cu ajutorul Său, să te strecori cu uşurinţă prin ea, către lumină. Astăzi, acea zi a venit. Astăzi Dumnezeu îţi ţine străvechea promisiune făcută Fiului Său Sfânt, la fel cum Fiul Său îşi aduce aminte de propria promisiune făcută lui Dumnezeu. Este o zi a bucuriei, căci ne apropiem de timpul şi locul dinainte stabilit, unde vei afla ţelul căutărilor tale aici, şi a tuturor căutărilor lumii care, se sfârşesc aici, împreună, în timp ce păşeşti dincolo de uşă.

Aminteşte-ţi adeseori că astăzi ar trebui să fie un prilej de deosebită bucurie, şi abţine- te de la gânduri posomorâte şi lamentări fără rost. Vremea mântuirii a sosit. Însuşi Cerul a stabilit ca ziua de astăzi să fie o zi de grație pentru tine şi pentru lume. Dacă, cumva, uiţi de acest fapt îmbucurător, adu-ţi aminte cu următoarele:

Astăzi caut şi găsesc tot ceea ce vreau.
Scopul meu, cel unic, îmi oferă aceasta.
Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească.

-∞-

132: Dezleg lumea de tot ceea ce am crezut despre ea.

 

Ce altceva ţine lumea în lanţuri, dacă nu convingerile tale? Convingerile sunt într-adevăr pline de putere. Gândurile pe care le nutreşti sunt cu adevărat pline de putere, iar iluziile sunt la fel de viguroase în efectele lor ca şi adevărul. Un nebun crede că lumea pe care o vede este reală, şi nu o pune la îndoială. Nici nu poate fi făcut să pună la îndoială efectul gândurilor sale. De- abia atunci când sursa lor este pusă sub semnul întrebării, încolţeşte în el, în sfârşit, speranţa libertăţii.

Cu toate acestea, mântuirea se dobândeşte uşor, căci oricine este liber să-şi schimbe mentalitatea, schimbându-i-se, drept urmare, toate gândurile. Eliberezi trecutul de ceea ce ai gândit înainte. Eliberezi viitorul de toate imboldurile străvechi de a căuta ceea ce nu vrei să găseşti.

Prezentul rămâne acum singurul timp. Aici, în prezent, lumea este pusă în libertate. Căci, lăsând trecutul să fie ridicat și eliberând  viitorul de temerile tale ancestrale, găseşti scăparea şi o dăruieşti lumii. Ai înrobit lumea cu toate temerile, îndoielile şi suferinţele tale, cu durerea şi lacrimile tale: şi toată mâhnirea ta o apasă şi o ţine în captivitatea credinţelor tale. Moartea o loveşte din toate părțile, pentru că în mintea ta nutreşti amarnicele gânduri ale morţii.

Lumea nu este nimic în sine. Mintea ta trebuie să-i confere semnificaţie şi rost. Iar ceea ce vezi în ea sunt propriile tale dorinţe transpuse în faptă, astfel încât să te poţi uita la ele şi să le consideri reale. Poate crezi că nu tu ai făcut lumea, ci ai venit în ciuda voinței tale în ceva deja făcut. În realitate însă, ai găsit exact ce ai căutat când ai venit.

Nu există lume aparte de ceea ce doreşti, iar într-aceasta stă izbăvirea ta finală. Schimbă-ți doar menatlitatea în privinţa a ceea ce vrei să vezi, şi toată lumea trebuie să se schimbe în consecinţă. Ideile nu-şi părăsesc sursa. Nu trufia e cea care îţi spune că tu eşti cel care ai plăsmuit lumea pe care o vezi, şi că ea se schimbă odată ce-ţi schimbi mentalitatea.

Dar trufia este cea care susţine că ai venit într-o lume cu totul separată de tine, insensibilă la ceea ce gândeşti şi cu totul aparte de ceea ce ai putea crede despre ea. Lumea nu există! Acesta este gândul central pe care încearcă să-l predea cursul. Nu toți sunt gata să-l accepte, şi fiecare trebuie să înainteze atât cât se poate lăsa condus de-a lungul drumului ce duce la adevăr. Poate va reveni pentru a merge și mai departe, sau poate va regresa o vreme pentru a reveni mai apoi. 

 

Dar vindecarea e darul,  celor care sunt pregătiţi să înveţe că lumea nu există, şi care pot accepta lecţia acum. Faptul că ei sunt pregătiţi va face ca lecţia să le parvină într-o formă pe care o pot înţelege şi recunoaşte. Unii o văd subit în pragul morţii şi se ridică să o predea. Alţii o găsesc într-o experienţă ce nu este din această lume, demonstrându-le că lume nu există, deoarece ceea ce ei contemplă trebuie că este adevărul, şi totuşi contrazice vădit lumea.

Iar alţii o vor găsi în acest curs şi în exerciţiile pe care le facem astăzi. Ideea de astăzi este adevărată, deoarece lumea nu există. Cei bolnavi sunt vindecaţi pe măsură ce abandonezi toate gândurile legate de boală, şi cei morţi învie atunci când laşi gândurile vieţii să înlocuiască toate gândurile de moarte pe care le-ai nutrit vreodată.

Acum trebuie să dăm din nou greutate unei lecţii repetată odată, cu ceva timp în urmă, întrucât conţine fundamentul solid pentru ideea de astăzi. Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Nu există nici un loc unde poţi suferi, nici vreun timp care poate aduce schimbări condiţiei tale eterne. Cum poate să existe o lume a timpului şi spaţiului, dacă rămâi aşa cum te-a creat Dumnezeu?

Dacă eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, nu poţi gândi separat de El, şi nici nu poţi face ceea ce nu Îi împărtăşeşte veșnicia și Iubirea. Sunt acestea inerente lumii pe care o vezi? Creează ea asemenea Lui? Dacă nu, ea nu este reală, şi nu poate fi  defel.

Descătușează lumea! Creaţiile tale adevărate stau în aşteptarea acestei izbăviri, pentru aţi conferi etenitatea; nu o paternitate a iluziilor, ci în adevăr, ca Dumnezeu. Dumnezeu Îşi împărtăşeşte Paternitatea cu tine, care eşti Fiul Său, căci El nu face o distincţie între ceea ce este El Însuşi şi ceea ce tot El Însuşi este. Ce El creează nu este separat de El, şi nicăieri Tatăl nu se termină, ca să înceapă Fiul ca lucru separat de El.

Lumea nu există, ea fiind un gând aparte de Dumnezeu, făcut să-l separe pe Tatăl şi pe Fiu şi să smulgă o parte din Însuşi Dumnezeu, distrugându-I astfel Întregimea. Poate fi reală o lume ce se naşte din această idee? Unde se poate ea găsi? Neagă iluziile, dar acceptă adevărul. Neagă ideea că eşti o umbră aruncată pentru puţină vreme asupra unei lumi muribunde. Descătușează-ţi mintea, şi vei privi o lume descătușată.

Astăzi, scopul nostru este de a elibera lumea de toate părerile deşarte pe care le-am avut vreodată despre ea şi despre toate făpturile pe care le vedem pe fața lumii. Ele nu au cum să se afle acolo. Și nici noi nu avem cum. Căci suntem odată cu ele în căminul pe care ni l-a pregătit Tatăl nostru.

 

Începe fiecare din cele două perioade a câte cincisprezece minute de exersare de astăzi, cu următoarele:

Eu, cel care rămân aşa cum m-a creat Dumnezeu vreau să dezleg lumea de tot ce mi s-a părut că ar fi ea. Căci eu sunt real tocmai fiindcă lumea nu este reală, şi vreau să-mi cunosc propria realitate.

Apoi, pur şi simplu, găseşte-ţi odihna, alert dar neîncordat, şi îngăduie ca mintea să-ţi fie preschimbată, astfel încât lumea să fie eliberată împreună cu tine.

Nu este necesar să-ţi dai seama că, pe măsură ce emiţi aceste gânduri de binecuvântare a lumii, vindecarea îi ajunge pe mulţi fraţi din colţurile cele mai îndepărtate ale ei, cât şi pe cei pe care-i vezi lângă tine. Dar vei sesiza propria ta izbăvire, cu toate că, deocamdată, s-ar putea să nu înţelegi pe deplin că niciodată nu ai putea fi izbăvit de unul singur.

De-a lungul zilei sporeşte libertatea ce o trimiţi lumii prin intermediul ideilor tale şi, de fiecare dată când eşti tentat să negi puterea acestei simple preschimbări a minţii, spune:


Dezleg lumea de tot ce mi s-a părut ea a fi şi, În schimbul ei, îmi aleg propria mea realitate.


Observație:

Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care, uneori, este supus unor interpretări proprii. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, pentru a înțelege acest curs, dar și pentru oricine este interesat de aceste idei.

Cel de astăzi este realizat folosind atât o variantă tipărită a Cursului de miracole – ediția 2007 – în traducerea Simonei Făgărășanu, cât și diferite variante publicate onlyne ale unei alte ediții, cu altă traducere.

“Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

 


 

Curs de Miracole- 9(1): Acceptarea realității. Stephen Hawking despre “Teoria M”.

 

0

 

 

      Astăzi, un amestec de David Icke, Sal Rachele și Stephen Hawking, mari căutători ai Adevărului Suprem. Fiecare o face în modul său, iar rezultatele căutărilor pe care s-au încăpățânat să le întreprindă nu fac decât să ne ajute să înțelegem mai ușor mesajele transmise într-un mod mai clar sau mai voalat prin intermediul acestui Curs de Miracole . Restul înțelegerii stă în intuiția noastră și în capacitatea de a ne deschide mintea în fața acestor  informații.

 


David Icke:  Singurul adevăr este iubirea, totul în afară de aceasta  este iluzie.

      Dacă dimensiunea a 4-a înseamnă timp și gând, dimensiunea a 5-a înseamnă iubire. Iubirea începe în dimensiunea a 5-a, dar nu este limitată de aceasta. Aici, timpul capătă o semnificație cu totul diferită. În dimensiunea a 5-a încă există individualitate, dar este neîncătușată de creațiile minții. Este tărâmul inimii unde capătă sens expresia “sunt cel care are grijă de fratele meu”. Aici vedem clar că tot ce înseamnă viață este o reflexie, că eu mă aflu în tine, iar tu te afli în mine. Problemele noastre, visele noastre, viziunile noastre ajung să fie împărtășite – și totuși rămânem  ființe unice, cu multe fațete. Încă trăim viața. Încă nu suntem una cu trăirea în întregime. 

      Dimensiunea a 5-a este ceea ce lucrarea “Un curs de miracole” numește “lumea reală“. Aici se află o lume creată de iubire, care reflectă tărâmurile mai înalte, cerești. La fel ca dumnezeii aflați în formare, dumnezeii iubirii au și ei locul lor de joacă, dar acesta este un loc fericit, plin de bucurie, plin de abundență și de experiență împărtășită. 

(Sal Rachele:Puntea spre iubire în cartea Viața la frontiera cunoașterii)

       Nu știm dacă într-adevăr dimensiunea a 5-a reprezintă “realitatea” din Curs de Miracole  așa cum percepe Sal, dar știm că prin acest curs, la un moment dat, ne-a fost transmis mesajul că țintim foarte foarte sus. Cât de sus, numai dorința de-a afla și răbdarea  ne pot ajuta să înțelegem.

 

             Curs de Miracole – Cap.9(1): Acceptarea realității

 

  • Frica de Voia lui Dumnezeu, care e percepută ca fiind înfricoșătoare,  e una dintre cele mai ciudate credințe făurite vreodată de mintea umană și nu este posibilă decât într-o minte scindată.
  •  Tu ești Voia lui Dumnezeu, deci, rezultă că te temi de tine, pentru că nu te cunoști. 
  • Ce pare a fi frica de Dumnezeu e de fapt frica de propria ta realitate, pe care nu o cunoști.
  • Dacă nu cunoști care e realitatea ta de ce ești atât de sigur că e ceva înfricoșător? Asocierea adevărului cu frica –  foarte artificială în cel mai bun caz – e deosebit de nepotrivită în mințile celor ce nu cunosc care e adevărul. Ai aranjat această situație ciudată așa încât să-ți fie imposibil să scapi din ea fără o Călăuză Ce cunoaște care e realitatea ta: Spiritul Sfânt. Rostul acestei Călăuze e doar acela de a-ți aminti ce vrei și ce ești.
  • Dumnezeu în dedicarea Lui față de tine, te-a creat dedicat “totului” și ți-a dat totul. Altfel nu ai fi fost creat perfect. 
  • Nu există nicio diferență între voia ta și  cea Dumnezeiască.
  • Dumnezeu este Iubire și tu Îl vrei cu adevărat. Asta e voia ta. 
  • Faptul că Dumnezeu este Iubire nu cere crezare ci acceptare.
  • Dacă negi iubirea, nu o vei cunoaște căci cooperarea ta e legea propriei ei ființe. Nu poți să schimbi legile pe care nu le-ai făcut tu, iar legile fericirii au fost create pentru tine, nu de tine. 
  • Dacă o minte crede că voia ei e diferită de cea dumnezeiască, nu poate decât să decidă fie că nu există Dumnezeu, fie că Voia lui Dumnezeu e ceva înfricoșător. Prima îl explică pe ateu, iar cea de-a doua, pe martir, care crede că Dumnezeu cere sacrificii. Fiecare dintre aceste două decizii demente va stârni panică, pentru că ateul crede că e singur, iar martirul crede că Dumnezeu îl răstignește. În prezența adevărului nu există nici increduli nici sacrificii. 
  • Dacă distorsionezi realitatea, vei fi cuprins de neliniște, depresie și panică, în final, pentru că încerci să faci din tine ceva ireal. Când simți aceste lucruri nu încerca să cauți adevărul dincolo de tine, căci adevărul nu poate fi decât în tine. Spune-ți așadar:

 

Cristos e în mine și, unde este El, trebuie să fie Dumnezeu, căci Cristos face parte din El.

-∞-

     Acestea sunt cele mai importante idei ce se desprind din această lecție din “Curs de Miracole”. Știm deci, că facem parte din Creație, că suntem Fii ai  lui Dumnezeu cu drepturi depline, creați din Iubire, și care pentru un timp…foarte lung…trăim într-o realitate iluzorie. Ne-am uitat capacitățile, ne-am separat de Sursa noastră și ne-am separat noi de noi, ca părticele ale acelui “Tot” unic și unitar.

       Cursul este orientat pe schimbarea sistemului nostru de gândire bazat pe frică, vină, păcat, separare, și convingerea că noi suntem limitați la un corp fizic într-o realitate tridimensională.

       Pentru că marea majoritate dintre noi nu am atins iluminarea și  pentru că avem nevoie  să intuim ce înseamnă această realitate pe care încă nu suntem pregătiți  sau nu suntem deciși s-o experimentăm, stăm cu un ochi îndreptat către  experiențele semenilor noștri pentru a percepe această realitate dincolo de teorie, iar  celălalt ochi îl ținem ațintit către știință, în speranța că poate, într-o zi, ne va aduce confirmarea oficală a acestei realități, pe care nici ea nu a ajuns încă să o cunoască.

      În cartea “Marele Plan”,  fizicienii Stephen Hawking și Leonard Mlodinow- coscenarist la serialul “Star Ttrek: The Next Genarațion”,  își propun să găsească răspuns științific la întrebări eterne. Ei afirmă că, pentru a înțelege universul la nivelul cel mai profund, trebuie să știm nu numai cum se comportă universul, dar și de ce.

  • De ce există ceva mai degrabă decât nimic?
  • De ce existăm?
  • De ce acest set particular de legi și nu altele?

      Ei spun că ” Aceasta e Întrebarea Ultimă privind viața, Universul și tot ce Există.”

     Pentru a răspunde la aceste întrebări, au trecut în revistă toți pașii pe care i-a făcut fizica de-a lungul secolelor, începând cu Thales din Milet, care a început îndelungatul proces de înlocuire a ideii de domnie a zeilor cu perspectiva unui univers guvernat de legi ale naturii, și creat conform unui plan pe care vom izbuti cândva să-l înțelegem.

    Cu toate acestea planul n-a fost înțeles, dar teoriile au evoluat foarte mult de atunci. În capitolul 5 – ” Teoria a tot ce există”,  autorii se opresc asupra ultimei teorii din lumea fizicii, pe care o definesc ca fiind fundamentală pentru descrierea adevăratei realități: Teoria M.  La baza acesteia, spun ei, stă nou creata teorie a corzilor (string theory):

Conform teoriei corzilor, particulele nu sunt puncte , ci structuri aflate în vibrație, care au lungime dar nu au lățime sau înălțime – ca niște corzi de vioară infinit de subțiri. (…) Teoriile corzilor mai au o trăsătură stranie: ele sunt coerente numai dacă spațiul-timp are zece dimensiuni în loc de cele 4 obișnuite. Zece dimensiuni pot părea incitante, dar ele vă pot crea grave probleme dacă ați uitat cumva unde v-ați parcat mașina. Dacă ele sunt prezente de ce nu observăm aceste dimensiuni suplimentare? Conform teoriei corzilor, ele sunt curbate într-un spațiu minuscul. Pentru a vă face o imagine, închipuiți-vă o suprafață plană bidimensională. (…) Alt spațiu bidimensional e suprafața unui pai. Pentru a localiza un punct în acest spațiu, trebuie să știți unde se află punctul pe lungimea paiului și în dimensiunea lor circulară. Dar dacă paiul e foarte subțire , într-o bună aproximație, va fi suficientă doar coordonata de pe lungimea paiului și puteți ignora dimensiunea circulară. Iar dacă paiul ar avea un diametru de o milionime de milionime de milionime de milionime de milionime de milionime de centimetru, n-ați observa deloc dimensiunea circulară. Aceasta este imaginea pe care și-o fac teoreticienii corzilor despre dimensiunile suplimentare  – ele sunt puternic curbate sau încolăcite, la o scară atât de mică încât nu le vedem. În teoria corzilor, dimensiunile suplimentare sunt încolăcite în ceea ce se numește spațiul intern, spre a fi deosebit de spațiul tridimensional pe care îl cunoaștem din viața de zi cu zi.

(…)

Se pare că există cel puțin cinci teorii diferite și milioane de moduri în care dimensiunile suplimentare pot fi încolăcite…Teoreticienii corzilor sunt acum convinși că cele cinci teorii ale corzilor și supergravitația sunt doar aproximații diferite ale unei teorii mai profunde, fiecare fiind valabilă în situații diferite.

Această teorie fundamentală se numește așa cum am mai menționat, teoria M. Nimeni nu pare să știe ce înseamnă “M”, dar poate veni de la “master” (stăpân), “miracol” sau “mister”, sau de la toate trei. Fizicienii încearcă să descifreze natura teoriei M, dar poate că e imposibil. Poate că speranța tradițională a fizicienilor de-a avea o singură teorie a naturii e iluzorie, și nu există o formulare unică.

(…)

Indiferent dacă teoria M există ca o formulare unică sau doar ca o rețea, cunoaștem unele dintre proprietățile ei. În primul rând, teoria M are unsprezece dimensiuni spațio-temporale, nu zece. Teoreticienii corzilor bănuiau de mult că predicțiile în zece dimensiuni trebuie ajustate, iar studii recente au demonstrat că o dimensiune fusese într-adevăr omisă. De asemenea, teoria M  poate conține nu doar corzi vibrante, ci și particule punctiforme, membrane bidimensionale, picături tridimensionale precum și alte obiecte mai greu de imaginat și care ocupă încă mai multe dimensiuni ale spațiului, până la nouă.

(…)

Legile teoriei M permit deci existența unor universuri diferite, cu legi aparente diferite, în funcție de modul în care e încolăcit spațiul intern.(…) Speranța inițială a fizicienilor de a crea o unică teorie care să explice legile aparente ale universului nostru ca singura consecință posibilă a câtorva presupuneri simple se pare că ar trebui abandonată. Către ce ne conduce asta? Dacă teoria M admite 10500 seturi de legi aparente, cum de am ajuns în acest univers, cu acele legi aparente nouă? Și ce putem spune despre celelalte lumi posibile?

(…)

Se pare că ne aflăm într-un punct critic în istoria științei: trebuie să ne schimbăm ideile despre scopul unei teorii fizice și despre condițiile pentru a o accepta. Se pare că numerele fundamentale și  chiar forma legilor aparente ale naturii nu sunt impuse de logică sau de principii fizice.

-∞-

 

oo

finish


Toți termenii sunt potențial controversați, iar cei ce caută controversă o vor găsi. Însă și cei ce caută clarificare o vor găsi. Considerațiile teologice ca atare sunt neapărat controversate, deoarece depind de credință și pot, de aceea, să fie acceptate sau respinse. O teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci și necesară. Tocmai spre această trăire este îndreptat cursul.”(Curs de Miracole)

Fragmentele citate:

***Curs de miracole-Text, Cap.9-“Acceptarea Ispășirii: Acceptarea realității”, pp.144-147 , Editura CENTRUM, Polonia-2007.

Stephen Hawking, Leonard Mlodinow – “Marele Plan”, Humanitas, București 2012- pp.98-101.

Observație: Acesta este un rezumat al lecției/ exercițiului realizat de mine, motiv pentru care este, inevitabil , supus unor interpretări proprii, care depind de puterea mea de înțelegere și de nivelul de evoluție spirituală pe care îl am în acest moment. Aceste rezumate sunt realizate în primul rând pentru mine, dar și pentru oricine este interesat de acest curs și poate găsi aici un ajutor sau un sprijin în descifrarea și înțelegerea lui. Mulțumesc!