T.S. Eliot a comparat intrarea în metroul londonez cu o coborâre în cercurile infernului, în “lumea singurătății veșnice”. La fel ca metrourile de pretutindeni, și cel din capitala britanică este o lume sărăcită din punct de vedere spiritual, unde mulți oameni se află laolaltă fără ca între ei să existe un contact autentic, unde se aude o “ciripeală” permanentă care nu generează nici un sens, unde graba generală nu face decât să amâne tihna de care sufletul tău are nevoie pentru a înflori.
Ce-i drept, sunt multe alte locuri în lume în care metroul nu apare așa hidos.
Poate fi vorba despre metroul japonez, mobilat de Ikea,
sau,
poate fi vorba despre metroul din Dubai, orașul superlativelor, în care metroul nu face decât să confirme această reputație. Inaugurat în 2009, a necesitat o investiție de 7,6 miliarde de dolari, oficialii afirmând că este timpul ca transportul în comun să devină unul care să ofere și lux călătorilor:
De acord, s-ar putea ca drumul tău spre muncă să nu mai fie chiar atât de dezolant – unele navete presupun doar o plimbare peste un pod sau mersul cu bicicleta prin parc. Iar pentru numărul tot mai mare de oameni care lucrează de acasă, nu există nici un fel de navetă, doar pașii înăbușiți de papucii moi, din bucătărie către birou, după terminarea micului dejun. De fapt acești “telenavetiști” se plâng uneori că le lipsește drumul spre muncă – nu doar pentru că, stând acasă , dezvoltă unele forme de claustrofobie, ci și pentru că deplasarea are darul de a legitima munca pe care o fac și de a-i da aparența “conformității”. De asemenea timpul petrecut pe drum creează și o graniță între acasă și locul de muncă, graniță după care cel care lucrează de acasă, nevoit să-i deschidă ușa celui venit să-i verifice contorul sau să-i roage pe copii să facă liniște, ajunge uneori să tânjească. Dar pentru mulți dintre cei care se deplasează la locul de muncă, naveta de dimineață e o adevărată corvoadă. Încă și mai rău este faptul că ea se înscrie într-un spectru de nefericiri mai larg – eternul și aparent absurdul ciclu al navetei, muncii și dormitului, în care fiecare dintre noi intră aproape pe nesimțite. Nu întâmplător faptul de a fi navetist ne evocă imaginea unui hamster alergând în rotița lui sau a unui șobolan prins în capcană: concentrându-ne asupra destinației, ne pierdem din vedere destinul. Există deci vreo modalitate de evadare?
În acest mod, hamsterul pe nume Charlie a ajuns vedetă pe internet, în timp ce compania producătoare de camione a demonstrat cu câtă uşurinţă se poate conduce ultima lor maşină care foloşeşte un motor electric pentru a înlocui forţa brută de care avea nevoie până în prezent şoferul. ( sursa: www.ziarulevenimentul.ro)
Răspunsul este afirmativ, dar numai dacă reușim să ne dezvățăm de ceea ce Nietzsche – el e individul cu mustață stufoasă și cu privire intensă care stă în fața ta în metrou – a numit “doctrina celor două lumi”, adică tendința de a inventa o lume ideală pentru a scăpa din cea în care trăim acum. În timp ce existența noastră se aseamănă cu timpul repetat la nesfârșit din “Ziua cârtiței”, ne imaginăm că am putea să renunțăm la tot și să ne cumpărăm o podgorie în Toscana; înghesuiți ca niște sardine în vagonul metroului, ne închipuim că navigăm în jurul Insulelor Maldive. Poate că aceste fantezii ne oferă mângâiere, dar ajungem să le inventăm, spune Nietzsche, doar pentru că am putea să acceptăm faptul că existența noastră se rezumă la ceea ce este deja; și, odată inventate, facem prea puțin pentru a le vedea transpuse în realitate. De aici rezultă că fanteziile noastre sunt un semn de slăbiciune, ceea ce îl face pe Nietzsche, să răspundă printr-o provocare aparent simplă, dar nu chiar atât de ușor de pus în practică: transformă-ți idealul în realitate sau – și asta ar fi poate de preferat – transformă-ți realitatea în ideal. Pentru a reuși asta, Nietzsche ți-ar cere să-ți imaginezi că viața ta s-ar repeta în cel mai mic detaliu – inclusiv această chinuitoare călătorie cu metroul – și să vezi cât din ceea ce presupune ea ai putea să suporți. Te-ar lăsa în pace doar când ai ajunge să retrăiești bucuros fiecare clipă – când cele două lumi ar ajunge să se suprapună. Presupunând că, în această lume unică, nou integrată, nu ai renunțat la slujbă, drumul tău spre muncă ar deveni o bucurie.A ajunge în acest punct, înseamnă să te desparți, împreună cu Nietzsche, de ceea ce el numește “turma” – de cei care călătoresc în “vagoanele pentru vite”, așa cum este numită uneori clasa “economic” printre clienții companiilor aeriene – și să te alături ligii “supraoamenilor”, elita constituită din cei care își urmăresc nu doar destinația, ci și destinul, devenind propriii lor stăpâni. Apartenența la acest club aduce cu sine două beneficii. Mai întâi, a renunța la fantezia unei alte lumi înseamnă că suntem mai predispuși să investim în cea reală: vei trăi în prezent în loc să proiectezi un paradis care te-ar salva de tine însuți; nu există mijloc mai bun care să te oblige să îmbrățișezi realitatea în toată goliciunea ei revigorantă decât să ți se ia cârja idealului. Nu doar că vei vedea lucrurile așa cum sunt, lipsite de orice podoabă ( însă, prin asta, cu atât mai intense), dar nici nu vei mai fi intimidat de un ideal căruia te-ai simți obligat să i te conformezi – iar aceasta reprezintă al doilea avantaj. Tocmai pentru că e un ideal, idealul este investit cu autoritatea de a prescrie modul în care ar trebui să arate lucrurile; De aici rezultă că, odată scăpat de bolta pe care o înalță deasupra ta, vei fi liber să devi tu însuți, în tot ceea ce înseamnă individualitatea ta neconformistă – neuniformă, singulară, năzuroasă, rebelă, excentrică, îndrăzneață, neortodoxă și originală. De aceea abandonarea idealului poate să fie un preț ce merită plătit.Deci, iată-ne ajunși: am trecut prin lumea infernală a metroului, pe deplin conștienți că este, ca și noi, nu tocmai ideală; suntem în bună măsură convinși că am rămas aceeași persoană care a închis ușa de la intrare în urmă cu o oră; și am reușit, cu greu, să rezistăm impulsului de a-i strânge de gât pe ceilalți pasageri. În ciuda tuturor problemelor, am ajuns, iar acum clădirea biroului, laboratorului, fabricii, spitalului, școlii sau stadionului se profilează amenințătoare în fața noastră. Întrebarea care se naște acum e pentru ce facem toate acestea.
Fragment din cartea ” Mic dejun cu Socrate”, de Robert Rouland Smith, Editura Litera, București 2013-pp.35-43.